Capitolul I

Începutul vieții

M-am născut în 1632, în orașul York, dintr-o familie foarte bună. Tatăl meu nu-și avea obârșia în acest oraș, ci se născuse la Bremen și se stabilise mai târziu la Hull, unde ajunsese, datorită negoțului, în stăpânirea unei frumoase proprietăți. Părăsind negoțul s-a mutat la York, unde s-a însurat cu mama. Familia mamei, Robinson, era foarte cunoscută în acea regiune. De aceea mă și numesc eu Robinson Kreutznaer, nume care apoi a ajuns, prin obișnuita prefacere a cuvintelor străine în Anglia, acela de Crusoe, așa cum ne zicem și ne scriem noi înșine numele și așa cum m-au chemat totdeauna cunoscuții.

Am avut doi frați mai mari. Cel dintâi a fost locotenent-colonel într-un regiment englez de infanterie din Flandra, comandat mai înainte de faimosul colonel Lockhart, și a fost ucis în bătălia de lângă Dunkerque, purtată împotriva spaniolilor. N-am știut niciodată ce a ajuns cel de al doilea frate, după cum nici părinții mei n-au știut mai târziu ce s-a întâmplat cu mine.

Fiind al treilea fiu și nepregătit pentru vreo meserie, capul mi s-a umplut de timpuriu cu tot felul de gânduri năstrușnice. Tata, om mai în vârstă, mi-a dat o creștere aleasă. Am învățat acasă și apoi la școala din oraș, tata voind să mă facă om de legi. Eu însă nu mă gândeam la nimic altceva decât să plec pe mare, și această aprigă dorință mă făcea să înfrunt toate povețele tatei, ba chiar și poruncile lui, precum și îndrumările și rugămințile mamei și ale prietenilor mei. O ursită rea părea să mă mâne în această năzuință a firii mele, îndreptându-mă către acea viață năpăstuită, de care trebuia să am parte mai târziu.

Tatăl meu, om înțelept și cu scaun la cap și greutate la vorbă, mă sfătuia totdeauna împotriva acestor înclinări pe care le presimțea la mine. Într-o dimineață mă chemă la dânsul în cameră, unde era țintuit din pricina gutei, și-mi vorbi cu multă dragoste și înțelepciune. Mă întrebă ce alte motive, în afară de acest dor de ducă, mă îmboldeau să-mi părăsesc casa părintească și țara, unde puteam avea atâtea legături de prietenie, precum și putința de a ajunge la o frumoasă situație materială, muncind, dar ducând în același timp o viață plăcută și tihnită. Mi-a arătat că numai oamenii, fără nicio nădejde și care nu mai au încotro, sau aceia care năzuiesc după bogății nemăsurate pornesc hăt-departe printre străini, în căutare de aventuri, pentru a se sălta prin grele încercări și a-și căpăta faimă folosind căi neobișnuite. Toate acestea însă nu se potriveau cu împrejurările în care mă aflam, căci starea socială ce-mi fusese hărăzită prin naștere era mijlocie sau, mai bine-zis, una superioară vieții de rând. Prin îndelungata sa experiență – îmi spunea tata – el a ajuns a se convinge că tocmai această stare este cea mai potrivită pentru fericirea omului, ea nelăsând pradă pe om nici suferințelor, grijilor și greutăților pe care le întâmpină cei din păturile muncitoare, și nici mereu împovărată de orgoliul, stricăciunea, ambiția și invidia ce domnesc în păturile de sus ale omenirii. Mi-a spus că fericirea acestei stări o puteam judeca după un singur lucru: că era starea pe care toți ceilalți oameni o pizmuiau; că regii se plânseseră adesea de nefericitele urmări ale faptului de a se fi născut pentru lucruri mari și și-ar fi dorit să fi fost așezați la mijloc, între cele două extreme, între cei de jos și cei mari; și că înțeleptul a dat mărturie despre aceasta, ca despre măsura adevăratei fericiri, când s-a rugat să nu-i fie dată nici sărăcie, nici bogăție.

Tata m-a îndemnat să iau aminte la toate aceste adevăruri și să-mi dau seama că toate neajunsurile vieții sunt împărțite între lumea de sus și lumea de jos, pe când cei din starea mijlocie au parte de cele mai puține nenorociri. Aceștia nu sunt supuși la atâtea neplăceri și suferințe trupești și sufletești ca ceilalți care, fie printr-o viață stricată de lux și desfrâu, fie, dimpotrivă, prin munca grea și lipsuri, își descumpănesc viața, drept firească urmare a felului lor de trai. Păturii mijlocii i-au fost sortite virtuțile și bucuriile de tot felul. Pacea și belșugul îi sunt prietene, iar cumpătarea, liniștea, sănătatea și toate plăcerile viețuirii între semeni îi țin mereu tovărășia. Apucând această cale, oamenii trec tăcuți și liniștiți prin viață și tot astfel o părăsesc. Ei nu sunt împovărați peste măsură de munca brațelor sau a capului, nefiind vânduți unei vieți de robie pentru a-și câștiga pâinea zilnică, și nici nu sunt hărțuiți de tot felul de întâmplări uluitoare, ce răpesc sufletului liniștea, iar trupului odihna. Nefiind roși de patima invidiei și nici de dorul ambiției nemăsurate, ci trec liniștit și ușor prin viață, gustându-i dulceața fără de amărăciune, simțindu-se fericiți și învățând din experiența fiecărei zile să prețuiască această viață fericită.

M-a rugat apoi cu toată stăruința și dragostea sa să nu-mi bat joc de tinerețea mea și să nu mă arunc cu dinadinsul în cine știe ce nenorocire, de care eram scutit datorită vieții ce o aveam acasă și stării sociale în care mă născusem. Mi-a dat a înțelege că nu eram nevoit să-mi câștig pâinea și că este gata să mă ajute cu bani și să facă ce-i va sta în putință ca să-mi găsesc un rost în viață pe potriva sfaturilor lui, iar dacă nu o să fiu fericit sau n-o să mă simt bine în lumea aceasta a mea, vina o s-o port numai eu însumi sau ursita mea. El se socotea dezlegat de orice răspundere prin aceste sfaturi bune și prin faptul de a mă fi prevenit împotriva unui pas greșit, care ar fi spre paguba mea. În cazul că mă hotărâm să rămân acasă, el era gata să-mi dea tot sprijinul. Dimpotrivă, dacă nu-l ascultam, el nu mai putea fi vinovat de niciuna din nenorocirile care mă puteau lovi. În sfârșit mi-a dat drept pildă pe fratele meu mai mare, care se înrolase în armată împotriva sfaturilor sale stăruitoare și fusese ucis în Flandra. Mi-a mărturisit că nu va înceta o clipă să se roage pentru mine în caz că voi face acel pas greșit. Nu voi avea însă parte de binecuvântarea lui Dumnezeu și va veni poate o vreme când îmi voi aminti de cele spuse de dânsul în ziua aceea, dar atunci nu va mai fi nimeni lângă mine care să mă poată ajuta sau mângâia.

Am văzut că-l podidiseră lacrimile în această ultimă parte a convorbirii noastre, mai ales atunci când mi-a vorbit de fratele meu. În clipele acelea, tata nu-și putea închipui cât de profetice erau ultimele cuvinte. După ce mi-a spus că poate nu voi mai avea prilejul să mă pocăiesc și nici pe cineva care să mă mângâie, s-a oprit, copleșit de emoție, și mi-a zis că este prea mișcat ca să mai poată adăuga ceva.

Cine nu ar fi fost oare impresionat de asemenea cuvinte? De aceea m-am hotărât să nu mă mai gândesc la plecare și să mă statornicesc acasă după cum mă povățuise tata. Dar, vai! peste câteva zile am uitat tot ceea ce mi se propusese. Și pentru a ocoli o altă discuție cu tata, m-am hotărât să fug de acasă – și asta peste câteva săptămâni.

N-am făcut-o totuși prea în grabă, așa cum îmi era imboldul, ci, prinzând-o odată pe mama în toane mai bune, i-am destăinuit că doru-mi de a vedea lumea este atât de aprig, încât nu mai sunt în stare să mă apuc de nicio treabă cu destulă hotărâre, ca să o duc până la capăt, că tata ar face mai bine să-mi dea consimțământul său decât să fiu nevoit a pleca fără voia lui, că am împlinit optsprezece ani și că e prea târziu ca să mai intru ucenic la vreun negustor sau practicant la un notar, și să fie sigură că și chiar dacă aș încerca, tot nu aș duce lucrurile la bun sfârșit, ba aș fugi cu siguranță de la stăpân, ca să plec pe mare. Dacă ea însă l-ar convinge pe tata să-mi îngăduie a face o singură călătorie și aș constata că o asemenea călătorie nu este pe placul meu, atunci nu aș mai pleca niciodată și aș făgădui în acest caz să-mi recâștig prin toată sârguința timpul pierdut.

Mama s-a mâniat grozav și mi-a răspuns că-i de prisos să mai încerce a vorbi tatei. El cunoștea prea bine adevăratul meu interes pentru a se învoi la plecarea mea. Se mira biata mamă cum de mă mai puteam gândi la așa ceva după convorbirea avută cu tatăl meu, care-mi arătase atâta dragoste și bunătate. Dacă, însă, țineam cu tot dinadinsul să mă nenorocesc, ea nu mai vedea nicio scăpare pentru mine, arătându-mi însă limpede că nu voi avea niciodată consimțământul lor și că ea nu vrea să poarte răspunderea nenorocirii mele. Nu voi putea spune niciodată – zicea ea – că am avut învoirea mamei mele, când tatăl meu se arătase împotrivă.

Cu toate că refuza să intervină pe lângă tata, am aflat mai târziu că mama i-a pomenit totuși despre convorbirea noastră și că el, foarte necăjit, i-a răspuns oftând: „Băiatul nostru ar putea fi atât de fericit acasă. Dacă pleacă, va fi cel mai năpăstuit om care s-a născut vreodată. Eu nu pot consimți la una ca asta”.

Abia peste un an de la aceste întâmplări am fugit, între timp refuzasem toate ademenirile și propunerile, discutând adesea înfocat cu tata și mama, care se împotriveau planurilor mele. Într-o zi m-am dus din întâmplare la Hull, și asta fără niciun gând de a fugi atunci. Acolo m-am întâlnit cu un tovarăș de școală, care tocmai pleca la Londra pe corabia tatălui său. M-a îmbiat să plec cu el, în mod gratuit. Fără să mai întreb pe cineva și fără să-mi vestesc măcar părinții, fără să cer binecuvântarea lui Dumnezeu ori pe a tatălui meu, m-am urcat pe corabie, într-un ceas rău, știe Dumnezeu, la 1 septembrie 1651. Cred că niciodată nenorocirile n-au început mai devreme și nu s-au terminat mai târziu ca în viața-mi de tânăr aventurier la care pornisem.

Nici nu apucase bine corabia să iasă din golful Humber, că s-a și iscat un vânt puternic, iar marea a început să spumege. Cum nu mai călătorisem până atunci pe mare, mă simțeam bolnav și la trup, și la suflet, precum și nespus de înspăimântat. Mă gândeam la greșeala pe care o săvârșisem și cum mă ajunsese pedeapsa cerului, pentru că-mi părăsisem casa părintească și nesocotisem datoria de fiu. Îmi aminteam de povețele tatei și de rugămințile mamei. Conștiința mea – poate pe atunci mai puțin nesimțitoare decât a ajuns mai apoi – mă mustra pentru că nesocotisem sfaturile părintești și-mi călcasem datoria față de Dumnezeu și de tatăl meu.

În tot acest timp, furtuna se întețea și valurile săltau, deși nu atât de sus, cât mi-a fost dat să văd de multe ori mai târziu și nici chiar ca acelea pe care le-am văzut peste câteva zile. Oricum, a fost îndeajuns ca ele să mă tulbure pe mine, marinar începător, care nu văzusem niciodată așa ceva. Mă așteptam ca fiecare val să ne înghită și, la fiecare cădere a corăbiei în golul valului, eram sigur că ea nu se va mai ridica…

Multe jurăminte am mai făcut în acea stare de deznădejde, făgăduind că dacă bunul Dumnezeu mă va scăpa de data aceasta și voi ajunge să pun iarăși piciorul pe uscat, mă voi duce de-a dreptul acasă și cât voi mai trăi nu voi mai pune piciorul pe vreo corabie, că voi asculta de povețele tatei și niciodată nu mă voi mai arunca în astfel de suferințe. Abia atunci am priceput eu rostul cuvintelor părintești despre tihnita viață a păturii mijlocii, într-adevăr, tata dusese o astfel de viață, la adăpost de furtunile mării și de năpastele pământului. Eram hotărât să mă înapoiez acasă ca un fiu pocăit.

Aceste gânduri înțelepte au durat atât cât a bântuit furtuna și chiar nițeluș după aceea. A doua zi însă vântul s-a domolit, marea s-a liniștit și eu am început să mă obișnuiesc cu viața cea nouă. Toată ziua însă am rămas pe gânduri, mai ales că mai simțeam încă răul de mare. Spre seară s-a înseninat și vântul s-a potolit cu totul, iar asfințitul era fermecător. Soarele apunea în limpezimi și tot astfel a răsărit în dimineața următoare. Fiind vânt puțin, marea liniștită înfățișa în bătaia soarelui o priveliște ce mi se părea încântătoare.

Dormisem bine noaptea, nu mai sufeream de rău de mare și eram vesel. Priveam uimit întinderea apei acum liniștită, dar care fusese atât de răscolită cu o zi înainte. Bunele mele hotărâri începeau iarăși să se clatine. Tocmai atunci se apropie de mine tovarășu-mi de călătorie, care, de fapt, mă ispitise la rău. Bătându-mă pe umăr, mă întrebă: „Cum te simți după toate astea, Bob? Pun rămășag că te-ai speriat noaptea trecută când a bătut oleacă de vânt, nu-i așa?” „Oleacă de vânt, astfel numești tu furtuna aceea îngrozitoare?” l-am întrebat nedumerit.

„Ce furtună, prostuțule? N-a fost nimic. Dacă ai corabie bună nu-ți pasă de puțintel vânt. Ești încă marinar de apă dulce, Bob. Hai mai bine să luăm un punch și să uităm de necazuri. Ia te uită ce frumos e acum!”

Ca să scurtez această tristă parte din povestea vieții mele, voi spune numai că am tras atunci un chef marinăresc și, în acea singură noapte de destrăbălare, mi-am înecat în băutură toată pocăința, toate cugetările asupra purtării mele de până atunci și toate hotărârile luate în timpul furtunii. Cât de repede s-a liniștit marea după furtună, tot așa de repede mi-a dispărut și frământarea sufletească. Și, uitând frica de a pieri în valuri, mi s-au trezit vechile dorințe, dând cu totul uitării hotărârile luate.

Am mai avut îndoieli și remușcări între timp. M-am dezbărat totuși de ele ca de un vis urât. M-am dedat băuturii, iar tovărășia celorlalți m-a făcut să uit de toate. De altfel, în cinci sau șase zile am biruit cu desăvârșire glasul conștiinței, cum și-ar fi dorit orice tânăr hotărât să nu se mai lase tulburat de ea.

Mai aveam însă de trecut printr-o încercare; și Providența, cum face de obicei în asemenea cazuri, hotărâse să nu-mi lase nicio dezvinovățire. Căci, dacă nu voiam să socotesc cele întâmplate drept o izbăvire, următoarea trebuia să fie atât de covârșitoare, încât până și cel mai înrăit și mai împietrit ticălos dintre noi să recunoască și primejdia, și îndurarea.

După șase zile de navigație, am ajuns în rada Yarmouthului. Vântul fiindu-ne potrivnic și marea liniștită, înaintasem foarte puțin de la trecerea furtunii. Aici am aruncat ancora și, neavând vânt prielnic, am rămas astfel vreo șapte-opt zile. Între timp au sosit dinspre Newcastle o mulțime de corăbii, care așteptau și ele vânt bun, ca să poată intra în port.

Totuși nu am fi stat atâta vreme aici la ancoră, ci am fi urcat cu fluxul pe fluviu în sus; dar vântul era prea puternic, iar după patru sau cinci zile s-a întețit și mai mult. Noi însă, știind că rada este socotită tot așa de sigură ca și un port, că ancorajul este bun și ancorele noastre solide, nu duceam nicio grijă, ba huzuream tot timpul, după obiceiurile marinarilor. Dar în dimineața zilei a opta, întărindu-se vântul, tot echipajul a fost pus la lucru, ca să coboare pânzele de pe arborii gabieri și să pregătească totul pe bord, pentru ca vasul nostru să poată sta la ancoră în cele mai bune condiții.

Către amiază, valurile crescuseră mult, trecând în mai multe rânduri peste prora corăbiei, și de vreo două ori ni s-a părut că ancora s-a smuls. Atunci, comandantul a poruncit să se arunce și ancora a doua, așa că stăteam pe două ancore și cu cablurile filate până la capăt. Furtuna era acum în toi. Teama și îngrijorarea se citeau și pe fețele marinarilor. Căpitanul supraveghea executarea poruncilor, dar îl auzeam mormăind printre dinți pe când trecea pe lângă mine: „Doamne, îndură-te de noi, suntem pierduți, ne vom duce cu toții la fund!” și alte vorbe asemănătoare.

Eu zăceam în cabină, zăpăcit și într-o stare de nedescris. Nu mai puteam regăsi căința dintâi, pe care o călcasem în picioare cu atâta ușurință și împotriva căreia mă împietrisem. Eram totuși sigur că depășisem teama de moarte și că și această clipă grea va trece tot atât de lesne ca și cea a primei furtuni. Când însă am auzit pe căpitanul corăbiei că suntem pierduți, m-a cuprins o teamă cumplită. Am dat buzna afară din cabină și acolo mi s-a înfățișat o priveliște de nedescris. Talazurile se ridicau cât munții și, în răstimpuri, se spărgeau deasupra noastră. Împrejur se vedeau numai nenorociri. Două corăbii prea încărcate, care erau ancorate aproape de noi, își tăiaseră catargele. Alta, care fusese la vreo milă în fața noastră, se înecase. Alte două, smulse din legătura ancorei, erau târâte la întâmplare spre larg de furia mării, fără a mai avea niciun catarg. Vasele ușoare o duceau mai bine, totuși, două sau trei din ele au trecut pe lângă noi, fugind în fața furtunii cu o singură pânză mică în proră.

Pe înserate, secundul și șeful de echipaj cerură căpitanului să-i lase să taie catargul din proră. S-a învoit numai după multe rugăminți și arătându-i-se că altfel corabia se va scufunda. Dar după ce au tăiat catargul din proră, au fost nevoiți să facă la fel și cu cel mare, care nu se mai ținea bine și clătina toată corabia, astfel că am rămas cu puntea goală.

Oricine își poate da seama în ce stare mă aflam eu, ca marinar începător și tocmai după spaima prin care trecusem. După atâta vreme, pot totuși să spun că amintirea mustrărilor de cuget de mai înainte și a faptului că mă întorsesem de la ele la hotărârile păcătoase de la început mă îngrozea de zece ori mai mult decât moartea însăși, și că acestea, împreună cu spaima furtunii, mă aduceau într-o stare sufletească pe care cuvintele nu o pot descrie.

Partea cea mai rea însă nu se arătase încă. Furtuna ținea mereu, o furtună îngrozitoare cum nici marinarii de pe corabie nu mai apucaseră. Corabia noastră era bună, dar prea încărcată, din care pricină se mișca greoi, iar marinarii credeau că „se va duce”. Din fericire nu mi-am dat seama ce înseamnă ca o corabie „să se ducă” până ce nu am întrebat pe alții. Furtuna era atât de puternică, încât, fapt rar pe mare, căpitanul, șeful de echipaj și alți câțiva mai conștienți căzuseră în genunchi și se rugau, așteptând din clipă în clipă să se scufunde corabia.

La miezul nopții, unul din marinari a coborât în fundul corăbiei și, ca o culme a nenorocirii noastre, a dat de știre că apa pătrundea în corabie. Un altul țipă că apa era adâncă de patru picioare în magazie. Atunci fură chemați toți oamenii la pompatul apei. Eu însă mă închircisem de spaimă și mă prăvălisem pe marginea patului. Marinarii m-au zgâlțâit și mi-au spus că dacă până acum n-am făcut nimic, apoi la pompatul apei pot munci ca oricare altul. Mi-am revenit și m-am pus pe lucru cu toate puterile, muncind la pompă. Pe când pompam, căpitanul zări niște corăbii de cărbuni descărcate care, neputând rezista furtunii la ancoră, erau nevoite să-și lase ancora și să iasă în larg, și porunci să se sloboadă o lovitură de tun, în semn că cerem ajutor. Neștiind ce înseamnă bubuitura, am crezut că a trosnit corabia și ne scufundăm. Într-un cuvânt, m-am speriat atât de tare, încât am căzut leșinat.

În clipele acelea, fiecare se gândea numai la viața lui, așa că nu i-a păsat nimănui de mine. Locul meu la pompă a fost luat de altul, care m-a împins la o parte cu piciorul, crezând că sunt mort. Abia după mult timp mi-am venit în fire.

Apa creștea în fundul corăbiei, deși oamenii pompau mereu. Era vădit că suntem pierduți. Cu toate că furtuna se mai potolise, corabia nu mai putea să plutească multă vreme. Tunul nostru continua să bubuie, cerând ajutor. În sfârșit, o corabie care era ancorată în fața noastră ne-a auzit și ne-a trimis o barcă în ajutor. Barca însă nu se putea apropia și nici noi nu aveam cum să ajungem până la ea. După multe încercări, oamenii noștri au reușit să arunce o frânghie cu o geamandură, pe care cei din barcă au prins-o până la urmă. Astfel am tras barca la noi și am fost luați cu toții în ea. Cum nu mai putea fi vorba de a ajunge la corabia ce ne-a venit în ajutor, ne-am îndreptat spre țărm. Căpitanul a făgăduit salvatorilor o răsplată bună, dacă ne vor duce cu bine la mal, și că va plăti barca, dacă ea s-ar sparge. Mai cu lopețile, mai duși de valuri, am fost astfel târâți spre nord, mergând pieziș spre coastă până aproape de Winterton Ness.

La un sfert de oră după ce am părăsit-o, corabia noastră s-a scufundat. Atunci am înțeles, pentru întâia oară, ce înseamnă un naufragiu. Trebuie să mărturisesc că mi-a venit greu să-mi ridic ochii și să privesc cum se scufunda vasul. De altfel, din clipa în care fusesem aproape dus pe brațe de marinari în barcă, mă simțeam mai mult mort decât viu de spaima celor ce se întâmplase în fața ochilor mei.

În timp ce oamenii noștri vâsleau spre a se apropia de țărm, puteam vedea – dar numai când eram pe crestele valurilor – că acolo se adunase lume multă, așteptând să ne ajute la debarcat. Ne apropiam însă cu nespusă greutate, și numai dincolo de farul lui Winterton, unde malul era mai adăpostit de vânturi, am izbutit să debarcăm. Am mers pe jos la Yarmouth, unde fruntașii orașului ne-au găzduit cu toată omenia, iar negustorii ne-au dat bani să ne ducem fie la Londra, fie la Hull, după cum doream fiecare. Dacă aș fi avut cât de puțină minte, m-aș fi întors acasă. Iar în cinstea mea, tata ar fi tăiat, ca în parabola fiului rătăcitor spusă de binecuvântatul nostru Mântuitor, vițelul cel gras. A aflat pe ce corabie fugisem, dar multă vreme n-a știut dacă m-am prăpădit sau nu în acel naufragiu.

Într-adevăr, conștiința m-a îndemnat de câteva ori să mă întorc acasă, însă ursita m-a împins mereu înainte. Nu știu cum să tălmăcesc toate acestea. Se pare că există o lege ascunsă, care ne face să fim unealta propriei noastre nimiciri, spre care ne îndreptăm cu ochii deschiși.

Numai o soartă nemiloasă m-a putut împinge să fac atâtea greșeli, împotriva cărora se ridicase nu numai judecata mea, dar și acele încercări care mă vestiseră la timp.

Abia după două sau trei zile de la sosirea la Yarmouth m-am întâlnit cu tovarășul meu de rele, fiul căpitanului, care fusese găzduit în altă parte. Părea acum mai abătut ca mine și, cu fața întristată, m-a întrebat cum mă simt. Apoi l-a lămurit pe tatăl său cine sunt și cum ajunsesem acolo, într-o călătorie de încercare, pentru a merge apoi mai departe. Acesta s-a întors către mine și mi-a vorbit pe un ton grav și impunător, zicându-mi: „Tinere, nu cumva să te mai duci pe mare. Tot ceea ce ți s-a întâmplat să-ți servească drept semn și învățătură că nu ești făcut pentru mare”. „De ce-mi vorbiți astfel? l-am întrebat eu. Dumneavoastră nu o să mai navigați pe mare?” „Asta-i cu totul altceva; asta mi-i meseria și deci e o datorie. Vezi bine ce ți s-a întâmplat în cea dintâi călătorie. Cerul te-a pus la încercare ca să știi ce te așteaptă dacă stărui. Cine știe dacă toată nenorocirea nu s-a întâmplat numai din pricina dumitale, ca odinioară cu Iona pe corabia ce mergea la Tarsis! Te rog spune-mi pe larg de unde vii și de ce vrei cu tot dinadinsul să te faci marinar.”

I-am povestit câte ceva din viața mea, iar când am terminat s-a mâniat: „Cu ce-am păcătuit noi, ca să luăm pe corabia noastră un nenorocit ca acesta? Nu aș mai pune piciorul pe aceeași punte cu tine nici pentru o mie de galbeni!” Asta a fost, de fapt, o izbucnire a sufletului său, încă tulburat de durerea pierderii, și mergea mai departe decât avea vreun drept să meargă. Mai târziu s-a căit însă și mi-a vorbit părintește, îndemnându-mă să mă întorc acasă și să nu ispitesc Providența spre pieirea mea, spunându-mi că puteam vedea limpede mâna Cerului împotriva mea. „Tinere – mi-a zis – să știi că, dacă nu te înapoiezi acum acasă, oriunde te vei duce vei avea parte numai de nenorociri și dezamăgiri până când se vor împlini toate spusele tatălui tău.” Nu i-am răspuns nimic și ne-am despărțit fără a ne mai vedea vreodată.

Având ceva gologani în pungă, m-am îndreptat pe uscat spre Londra. Ajuns acolo, m-am zbătut mult dacă să mă înapoiez acasă sau nu. Mi-era rușine s-o mai fac; acum mi se părea că toți vecinii vor râde de mine și că nu voi fi în stare să privesc drept în ochi nici măcar pe tata sau pe mama. De atunci m-am gândit de multe ori ce caraghioși suntem în tinerețe când nu ne este rușine să păcătuim, dar ne este rușine să ne pocăim când, de fapt, tocmai aceasta este dovada adevăratei înțelepciuni. Am trăit un timp în această nehotărâre. Apoi am uitat de toate suferințele îndurate, începând să mă gândesc iarăși la plecare.

Aceeași putere nefastă, ce mă alungase departe de casa părintească, aruncându-mă în vâltoarea aventurii, și care mă făcuse surd la toate sfaturile tatei, aceeași putere mă ademenea acum spre cea mai nefericită dintre încercări. M-am îmbarcat pe o corabie ce pleca spre coastele Africii sau mai bine-zis spre locurile pe care, în mod curent, marinarii le numesc Guineea.

Mare păcat a fost că în aceste aventuri nu m-am angajat ca marinar, căci învățasem și eu ceva și poate cu timpul aș fi ajuns maistru sau secund dacă nu căpitan. Dar așa mi-a fost hărăzit mie să aleg totdeauna ceea ce nu era spre binele meu, căci, având ceva bani în pungă și haine bune, eram ispitit să mă îmbarc ca un pasager de condiție bună, ca un „gentleman”, astfel că nu aveam nicio treabă de făcut pe bord și nu deprindeam nicio îndeletnicire marinărească.