Urma unui picior de om pe nisip
Priveliștea pe care o înfățișam, șezând la masă cu mica mea familie, merită un zâmbet. Măria sa voievodul și stăpânitorul întregii insule era de față. Viața supușilor săi se afla în mâna lui. Putea spânzura și ucide: putea să dea viață și libertate și să le ia înapoi. Nimeni nu i se împotrivea.
Meritam să fiu văzut cum mâncam, ca ditai principele, înconjurat de supuși. Poll, favoritul meu, era singura ființă care avea voie să-mi vorbească. Câinele meu, acum bătrân și care nu găsise mijlocul de a se înmulți, ședea totdeauna la dreapta mea. Două pisici, câte una de fiecare parte a mesei, așteptau ca semn de mare cinste o bucățică din mâna mea. Nu mai erau cele două pisici pe care le luasem de pe corabie. Muriseră de mult, fiind îngropate lângă casă. Una se înmulțise prin nu știu ce minune. Aceste două pisici erau singurele pe care le păstrasem. Celelalte fugiseră în pădure, sălbăticindu-se. Cu timpul s-au făcut atât de sâcâitoare, venind în casă și jefuindu-mi avutul, încât am fost nevoit să ucid multe din ele.
Înconjurat de această curte și în acest fel îmbelșugat trăiam eu acum. Nu-mi mai lipsea nimic în afară de societatea omenească. Curând însă am avut parte de ea mai mult decât îmi doream.
Eram nerăbdător să am din nou barca la îndemână, deși nu voiam să risc alte aventuri. Uneori mă străduiam să găsesc mijlocul de a o aduce făcând ocolul insulei. Alteori mă resemnam și mă mulțumeam și fără ea. Simțeam o ciudată stinghereală când mă gândeam să mă duc jos, la capătul insulei, de unde, după cum am povestit, în ultima mea expediție urcasem dealul să văd conformația țărmului și direcția curenților. Totuși, dorința se întețea pe fiece zi, până când m-am hotărât s-o pornesc într-acolo pe uscat. Așa am și făcut, luând-o de-a lungul țărmului. Dacă cineva abia sosit din Anglia ar fi dat peste mine, s-ar fi speriat de înfățișarea mea sau ar fi izbucnit în hohote de râs. Mă opream des ca să mă oglindesc în apă, neputându-mi stăpâni râsul la gândul că aș ajunge vreodată să călătoresc prin Yorkshire în halul acesta.
Vă rog să ascultați cum arătam:
Pe cap purtam o căciulă țuguiată și diformă, făcută din piele de capră. O coadă îi atârna la spate, atât ca să-mi apere ceafa de soare, cât și ca să împiedice ploaia să mi se prelingă pe gât. Nimic nu era mai neplăcut în acest climat decât să simți apa rece pătrunzând prin haină de-a dreptul la piele. Purtam o haină scurtă din piele de capră, ale cărei poale îmi ajungeau până la jumătatea coapselor, precum și o pereche de pantaloni scurți din același material. Erau făcuți dintr-o piele de țap bătrân și părul atârna lung, pe ambele părți, ca să-mi acopere picioarele. Nu aveam ciorapi, nici ghete. Îmi făcusem o pereche de ceva ce nu știu cum să le mai zic, un fel de papuci sau, mai bine zis, opinci, care se legau cu sfori ca espadrilele. Erau de aceeași formă barbară ca și restul îmbrăcămintei. La brâu eram încins cu o curea din piele de capră, pe care o strângeam cu două curelușe în loc de cataramă. De aceasta, atârnau de o parte și de alta, în loc de sabie și pumnal, o secure și un mic ferăstrău. O altă curea, mai puțin lată și legată la fel cu cingătoarea, îmi trecea peste umăr. La capătul ei, sub brațul stâng, purtam două pungi din piele de capră, una cu praf de pușcă și alta cu alice. În spate duceam coșul, iar la umăr pușca. Deasupra capului țineam o umbrelă din piele de capră, mare și urâtă, care însă, în afară de pușcă, era lucrul cel mai necesar. Cât despre culoarea feței, nu se asemăna chiar așa de mult cu a unui mulatru, cât s-ar putea crede, având în vedere că nu o îngrijeam și trăiam de atâta timp în aceste ținuturi tropicale.
Barba o lăsasem mai întâi să crească până ce ajunsese la o bună lungime. Cum aveam însă foarfeci și briciuri destule, am scurtat-o. Mustățile le-am lăsat să crească lungi, după cum văzusem la turcii din Sale. Maurii nu le purtau în acest fel. Nu pot spune că am ajuns să pot atârna pălăria de ele. Erau totuși atât de lungi, că în Anglia aș fi speriat lumea.
Am povestit toate acestea în treacăt, căci înfățișarea mea nu avea nicio importanță în singurătatea în care trăiam, așa că nu merită să mai vorbesc de ea. Cu această înfățișare am pornit în noua expediție, lipsind de acasă vreo cinci sau șase zile. Am umblat la început de-a lungul țărmului, luând-o de-a dreptul spre locul unde mă oprisem cu barca și mă cățărasem pe stâncă.
Nemaiavând acum grija bărcii, am scurtat drumul și am ajuns pe înălțimea de mai înainte. Când am privit spre vârfurile stâncilor ce se iveau din mare și despre care am povestit, tare am fost mirat văzând marea liniștită și nici urmă de vânzoleală sau curent în nicio parte.
Anevoie am înțeles ce se întâmplase. Am rămas acolo câtva timp ca să văd dacă nu cumva fluxul era pricina acestor curenți. Curând m-am convins de adevăr. Am constatat că refluxul venind dinspre apus se întâlnea pe lângă coastă cu apele unui râu mare, producând acest curent. După cum vântul sufla mai puternic spre răsărit sau miazăzi, curentul se apropia sau se depărta de țărm. Așteptând apoi până seara, am zărit, după ce fluxul trecuse, curentul în plin. De astă-dată o ținea mai departe, cam la vreo jumătate de leghe de țărm și nu pe lângă țărm ca atunci când mi-a prins barca, târându-mă în larg.
Această constatare m-a convins că nu aveam decât să observ cu luare-aminte fluxul și refluxul, și astfel voi reuși să conduc ușor barca în jurul insulei. Dar când m-am gândit să trec la fapte, m-a apucat iarăși groaza, amintindu-mi de tot ce pățisem.
Nu am mai fost în stare să mă gândesc cu inimă ușoară la această soluție. Dimpotrivă, m-am hotărât pentru o alta mai grea, dar mai sigură. Voiam să fac un alt canoe sau periagua. Și astfel să am câte o pirogă în fiecare parte a insulei.
Acum aveam două plantații. Una se găsea lângă fortificație, cu cortul la mijloc, împrejmuit de un gard proptit în marginea stâncii și cu peștera îndărătul cortului. Între timp lărgisem peștera, făcând câteva noi încăperi. Într-una din ele, mai mare și mai uscată și care avea ieșire în afara împrejmuirii, țineam vasele mari de lut, despre care am mai vorbit, vreo cincisprezece coșuri de nuiele, conținând fiecare vreo cinci sau șase banițe de grâne. Aici păstram proviziile și mai ales cerealele în spice sau curățate.
Parii tăiați din copaci crescuseră înalți, acoperind cu coroanele lor împrejmuirea. Erau atât de deși, încât nimeni nu putea ghici că îndărătul lor se află o locuință omenească.
În câmpie, aproape de casă, dar mai departe de coastă, îmi aveam ogoarele pe care le cultivam cu grijă și-mi dădeau în fiecare an recolta cuvenită. Dacă voiam să semăn mai mult, aveam alături terenuri din belșug. Pe lângă toate acestea clădisem și casa la țară. Reușisem să plantez și acolo un gard viu, foarte înalt, împrejmuind ograda unde se afla coliba. Copacii proveniți din pari îi tundeam, ca să crească și să dea o umbră plăcută. În mijlocul ogrăzii se ridica, după cum am mai spus, coliba sau cortul, făcut dintr-o bucată de pânză de corabie, întinsă bine pe niște țăruși. Sub cort îmi aveam culcușul făcut din piei de animale și pături moi, peste care era întinsă o pătură luată din zestrea corăbiei. Mă acopeream cu o manta mare. De câte ori puteam lipsi de acasă, veneam aici și mă lăfăiam ca la țară.
Mai aveam apoi și țarcurile pentru turma de capre. Le împrejmuisem cu nespusă trudă și întrețineam cu mare grijă îngrăditura, de frică să n-o strice caprele și să nu scape prin ea. Între țăruși am făcut o împletitură de nuiele și ramuri atât de deasă, încât nu puteam băga nici mâna. După anotimpul ploios, ramurile au încolțit, iar cu anii s-au prefăcut într-un stufiș înalt și mai rezistent ca orice gard.
Din toate acestea se putea vedea că nu am stat cu mâinile în sân. Nu am cruțat nicio sforțare ca să aduc orice îmbunătățire, care mi se părea necesară traiului meu.
Datorită acestei turme de animale domestice, pe care le țineam în preajmă, voiam să fiu mereu îndestulat cu carne, lapte, unt și brânză, chiar dacă ar fi urmat să trăiesc aici și patruzeci de ani. Țineam închise animalele, ca să le am mereu laolaltă și pe lângă mine.
Făcusem atât de des gardul viu, încât cu timpul a trebuit să-l mai răresc. Tot aici creșteau și strugurii, care îmi furnizau o bună provizie de iarnă. Îi adunam și-i păstram cu cea mai mare grijă, ca pe o trufanda de seamă, căci erau plăcuți la gust, sățioși și foarte răcoritori.
Mă opream adesea la țară, pentru că se găsea la jumătatea drumului între „fortificație” și locul unde țineam barca. Aveam grijă de barcă și o țineam în cea mai bună stare. Câteodată mă duceam acolo ca să-mi schimb ideile. Nu mai făceam însă expediții, ci mă plimbam ținându-mă foarte aproape de țărm. Mă temeam să nu fiu luat din nou de curenți, pățind cine știe ce.
Ajung acum la o nouă fază a vieții mele.
Într-o zi, pe la nămiezi, când tocmai mă îndreptam spre barcă, mi s-a întâmplat să observ pe mal urma unui picior de om. Urma se vedea foarte deslușit pe nisip.
Am rămas trăsnit ca și când aș fi văzut un strigoi. Am ascultat și am privit în jur. Nu se vedea nimic, nu se auzea nimic. Atunci m-am îndreptat spre o movilă ca să privesc în depărtare. Am colindat malul în sus și în jos, dar nici țipenie de om. N-am mai găsit alte urme. M-am dus înapoi, am privit urma mai de aproape spre a fi sigur că nu mă înșelasem. Nu putea fi vorba de nicio înșelare. Urma era acolo și se deslușea bine forma piciorului gol – cu călcâi și degete. Nu aveam habar cum de s-a ivit și nu mai înțelegeam nimic. M-am gândit, m-am tot gândit și m-am întors acasă tehui de cap și ieșit din fire.
Nici nu știu cum am ajuns. La fiecare pas mă uitam înapoi. Eram îngrozit. Mi se părea că după fiece tufiș sau copac se ascundea cineva, sau că orice buturugă era o ființă vie.
Nu pot descrie toate nălucirile pe care le plăsmuia închipuirea-mi bolnavă, nici toate gândurile care-mi treceau prin minte, sau ce impresii stranii și nesăbuite mă copleșeau.
Când am ajuns la fortăreață – căci așa i-am zis după această întâmplare – m-am ascuns iute ca și cum m-ar fi urmărit cineva. Nici nu-mi amintesc dacă m-am urcat cu scara sau m-am furișat prin ușa din stâncă. Cred că niciodată nu s-a refugiat mai îngrozit ca mine vreun iepure în desiș sau o vulpe în vizuina ei.
N-am închis ochii toată noaptea. Cu cât eram mai departe de pricina spaimei, cu atât eram mai neliniștit. Gândurile și închipuirile mă copleșeau. Îmi închipuiam, de pildă, că dracul își băgase coada în toată treaba aceasta și chiar rațiunea îmi întărea această închipuire. Cum ar fi fost în stare o ființă omenească să ajungă în acel loc? Unde era corabia care a adus-o? Sau măcar unde erau urmele celorlalți pași? Cum a reușit să atragă un singur om până aici?
Pe de altă parte nu se putea să-i fi dat în minte lui Sarsailă să ia chip de om tocmai aici pe insulă, unde nu prea avea ce găsi. Nu părea vrednic de crezare ca Sarsailă să mai fi lăsat și urme de picior pe nisip, unde puteau fi șterse curând de apa mării. De unde să știe că eu voi ajunge să-i găsesc urma?
Toate acestea mă aiureau. Mi-am zis că diavolul putea găsi o mie și unul de prilejuri mai bune ca să mă înspăimânte decât tocmai prin această urmă de picior omenesc. N-ar fi fost niciodată atât de prost – știind că locuiesc în partea opusă a insulei – să-și lase urma într-un loc, unde era atât de puțin probabil să dau de ea, și mai ales pe nisip, unde primul flux ar fi șters-o cu totul.
Toate îmi păreau fără cap și fără coadă. Cum ne-am obișnuit să-i atribuim dracului o mare șiretenie, aici nu prea vedeam cum să-și fi băgat el coada.
O mulțime de alte argumente mi-au venit apoi în minte. Până la urmă am dedus că trebuie să fie vorba de o altă ființă, mult mai primejdioasă. Poate că unii din sălbaticii care locuiau pe continentul din față, ieșind în larg cu o pirogă, au fost luați de curent sau de vânturi potrivnice și duși spre insulă. Ajunși pe mal, s-au întors îndată pe mare, nedorind să rămână pe această insulă a deznădejdii, cum nici eu nu doream să-i am cu mine.
În timp ce tot felul de gânduri îmi năpădeau mintea, mă simțeam fericit că nu fusesem tocmai atunci pe acolo și că sălbaticii nu dăduseră peste piroga mea.
Dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, ei ar fi aflat că trăiește cineva pe insulă și m-ar fi căutat mai departe. Aceste gânduri cumplite mă chinuiau rău de tot. Îmi închipuiam că poate, totuși, mi-au găsit barca. Acum au aflat că sunt oameni pe insulă. Se vor întoarce desigur în mare număr și mă vor ucide. Dacă nu mă vor găsi, tot vor da de plantațiile mele, îmi vor nimici recolta și îmi vor fura toată turma, lăsându-mă muritor de foame. Iată gândurile ce mă chinuiau.
Astfel, frica mi-a alungat toată nădejdea pe care mi-o dădea credința, toată încrederea de odinioară în Dumnezeu, întemeiată pe dovezile atât de minunate ale bunătății Lui pe care le avusesem, ca și când Cel care mă hrănise până atunci printr-o minune n-ar fi putut să-mi păstreze, prin puterea Lui, hrana pe care mi-o dăruise prin bunătatea Lui. M-am mustrat pentru lenea care mă împiedicase de a semăna mai mult decât aveam trebuință în fiece an, ca și când nu s-ar fi putut întâmpla nimic care să mă împiedice de a strânge recolta. Dojana mi s-a părut atât de îndreptățită, încât m-am hotărât ca de aici înainte să semăn pentru doi sau trei ani, astfel ca să nu mai duc lipsa pâinii, orice s-ar întâmpla.
Ce ciudată împletire de alb și negru face Providența din viața omului! Și prin ce izvoare tainice și felurite ne sunt purtate simțămintele încoace și încolo, după cum se schimbă împrejurările! Azi iubim ceea ce mâine urâm; azi căutăm ceea ce mâine ocolim; azi dorim ceea ce mâine ne înspăimântă, ba chiar ne face să tremurăm numai la gândul lui. Lucrul acesta s-a văzut la mine în acea vreme în chipul cel mai viu cu putință. Eu, a cărui singură durere era că păream izgonit din societatea oamenilor, că eram singur, înconjurat de oceanul fără margini, despărțit de omenire și osândit la ceea ce eu numesc o viață mută; eu, care eram ca unul pe care Cerul nu-l socotea vrednic să fie numărat printre cei vii sau să se arate printre celelalte făpturi ale Lui; eu, pentru care a vedea o singură ființă din neamul meu ar fi fost ca o înviere din moarte la viață și cea mai mare binecuvântare pe care, după binecuvântarea cea mai înaltă, a mântuirii, mi-ar fi putut-o dărui Cerul însuși; eu, zic, tremuram acum numai la gândul că aș putea vedea un om și eram gata să intru în pământ numai la umbra, la semnul tăcut că un om pusese piciorul pe insulă.
Așa de schimbătoare este viața omenească. Mai târziu, după ce mi-am mai revenit din spaima dintâi, ea mi-a dat prilej de multe cugetări ciudate. M-am gândit că aceasta era starea pe care mi-o rânduise Providența nesfârșit de înțeleaptă și de bună a lui Dumnezeu. De vreme ce nu puteam prevedea ce țeluri urmărește în toate acestea înțelepciunea dumnezeiască, nu se cuvenea să mă împotrivesc stăpânirii Lui. Eram făptura Lui, și El avea, ca Ziditor, dreptul neîndoielnic să mă cârmuiască și să facă cu mine întru totul ce va crede de cuviință; și, cum eram o făptură care Îl jignise, avea de asemenea dreptul de judecător să mă osândească la ce pedeapsă va socoti. Partea mea era să mă supun și să-I îndur mânia, fiindcă păcătuisem împotriva Lui. M-am gândit apoi că, așa cum Dumnezeu, care nu este numai drept, ci și atotputernic, găsise cu cale să mă pedepsească și să mă încerce astfel, tot El mă putea și izbăvi. Dacă nu găsea cu cale s-o facă, datoria mea fără tăgadă era să mă las cu totul și pe deplin în voia Lui; dar tot datoria mea era să nădăjduiesc în El, să mă rog Lui și să urmez în liniște îndemnurile și îndrumările Providenței Lui de fiecare zi.
Gândurile acestea m-au ținut multe ceasuri, zile, ba pot spune săptămâni și luni întregi. Și nu pot trece sub tăcere un anume rod al cugetărilor mele de atunci. Într-o dimineață, devreme, stând în pat cu gândul numai la primejdia ce mă pândea din partea sălbaticilor, m-am simțit tare tulburat. Atunci mi-au venit în minte cuvintele Sfintei Scripturi: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi.” La aceasta m-am sculat din pat cu inima ușoară. Nu numai că mă simțeam mângâiat, dar eram îndemnat și îmbărbătat să mă rog fierbinte lui Dumnezeu pentru izbăvire. După ce am terminat rugăciunea, am luat Biblia și, deschizând-o ca să citesc, primele cuvinte care mi-au căzut sub ochi au fost: „Așteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te, și El îți va întări inima; așteaptă, zic, pe Domnul.” Nu pot spune câtă mângâiere mi-a dat aceasta. Plin de recunoștință, am lăsat cartea jos și n-am mai fost trist, cel puțin de data aceea.
În mijlocul acestor cugetări, temeri și chibzuieli, mi-a trecut într-o zi prin minte că totul ar putea fi doar o închipuire a mea și că urma aceea putea fi chiar a piciorului meu, de când coborâsem pe țărm din barcă. Gândul acesta m-a înveselit puțin și am început să mă încredințez că totul fusese o amăgire, că nu era altceva decât urma propriului meu picior. De ce n-aș fi putut veni pe acolo dinspre barcă, tot așa cum mergeam pe acolo spre barcă? Pe de altă parte, mi-am dat seama că nu puteam ști nicidecum sigur pe unde călcasem și pe unde nu. Și dacă, la urma urmei, era doar urma piciorului meu, făcusem ca nebunii aceia care născocesc povești cu strigoi și năluci și apoi se sperie de ele mai tare decât oricine.
Prinzând inimă, am început să ies, după ce trei zile și trei nopți stătusem ascuns în fortăreață și începusem să duc lipsă de hrană. Nu mai aveam în casă decât niște turte de orz și apă de băut. Știam că trebuia să mulg caprele – lucru pe care îl făceam seara. Bietele dobitoace sufereau din pricina laptelui strâns în ugere, iar unora aproape li se oprise laptele.
Prinzând curaj la gândul că urma era a mea și mă speriasem chiar de propria-mi umbră, m-am dus la casa de la țară ca să-mi mulg turma. Mă uitam mereu înapoi, fiind gata în orice clipă să las jos coșul și să-mi iau tălpășița. Umblam ca omul cu conștiința neîmpăcată, și încă tare înspăimântat de tot ce se întâmplase.
Mai târziu am prins curaj, aproape convins că totul fusese o amăgire. Vrând să mă liniștesc pe deplin, am coborât din nou la mal spre a revedea urma și a o măsura cu piciorul meu. Când am ajuns acolo, mi-am dat seama de adevăr. Urma era mult mai mare, iar drumul spre barca mea nici nu trecea prin locul acela. Din nou m-a cuprins tulburarea. Tremuram ca varga. Întors acasă, eram convins că niște oameni sau măcar unul fusese pe insulă. Bănuiam chiar că rămăseseră pe insulă și că se putea întâmpla să fiu surprins înainte de a-mi da bine seama sau de a fi în stare să mă apăr. Și ce mai hotărâri caraghioase luăm atunci când suntem mânați de frică și lipsiți de acele mijloace de judecată vrednice să ne îndrumeze!
Primul gând mi-a fost să dau jos toate împrejmuirile și să gonesc turma în pădure, ca să nu o găsească dușmanii. Apoi mi-a dat prin gând să distrug plantațiile și, în sfârșit, să dărâm coliba ca să nu rămână nici urmă de locuință. Voiam să fac toate acestea, pentru ca dușmanul să nu găsească nimic – dacă ar porni în iscoadă prin insulă – și astfel să nu mă poată ajunge. O noapte întreagă m-au muncit gândurile acestea. Eram cu frica în sân și cu mințile zburătăcite. Teama de primejdie este de o mie de ori mai înspăimântătoare decât primejdia însăși. Povara îngrijorării este cu mult mai rea decât nenorocirea pe care o așteptăm. Mai trist era că în acele clipe nu aveam nicio mângâiere în fața restriștii și nici nu mă puteam resemna. Judecam întocmai ca Saul când se căina nu numai că este urmărit de filisteni, ci că este părăsit de Dumnezeu.
N-am știut să fac cele cuvenite pentru a-mi întări sufletul; n-am chemat pe Dumnezeu la nevoie, cum făcusem altădată, încredințându-mă în mâinile Lui, în puterea Lui de a mă apăra și a mă izbăvi de cel rău. Așa aș fi fost mult mai îmbărbătat în această încercare și poate aș fi trecut și mai ușor prin ea. Tulburarea nu m-a lăsat să închid ochii toată noaptea. Frânt de oboseală, am ațipit doar spre dimineață. Când m-am deșteptat, eram odihnit și mă simțeam mai tare. Am început să judec mai cu noimă. După o îndelungată și anevoioasă cumpănire, am ajuns la convingerea că această insulă nespus de plăcută, roditoare, și după cum văzusem, nu prea departe de continent, nu era cu desăvârșire părăsită, așa cum îmi închipuisem. Cu toate că nu era locuită, se întâmpla să vină pirogi dinspre continent, poate aduse de curenți și vânturi potrivnice.
Trăisem aici cincisprezece ani și nu întâlnisem țipenie de om. De altfel, dacă cineva ar fi ajuns aici, s-ar fi grăbit să plece înapoi, negăsind insula prielnică unei așezări și neavând curajul să facă ceea ce nimeni nu făcuse până la el. Toată primejdia putea să vină numai de la vreo debarcare accidentală a locuitorilor de pe continent, târâți aici fără voia lor. Probabil însă că ei plecau îndată, poposind arareori câte o noapte pe țărm, în așteptarea curenților de dimineață care să-i ducă înapoi. Așadar, nu mai trebuia decât să-mi găsesc un adăpost sigur, ca să nu fiu zărit de sălbaticii care ar debarca în astfel de condiții pe insulă. Mă căiam acum amar că-mi lărgisem peștera, ba chiar deschisesem și o ușă în afara fortăreței. M-am hotărât să fac o nouă fortificație, în semicerc, la oarecare depărtare de cea veche, chiar în locul unde sădisem cu doisprezece ani înainte șirul acela de copaci despre care am povestit. Cum arborii erau foarte apropiați unii de alții, nu aveam nevoie decât să pun câțiva pari între ei ca să-i întăresc și zidul de apărare era gata.
Aveam acum un zid dublu, întărit cu scânduri, bucăți de parâme și cu tot ceea ce găsisem la îndemână. În zidul de afară am făcut șapte găuri, iar pe dinăuntru l-am îngroșat la bază cu pământul adus din peșteră, pe care l-am bătătorit cu picioarele, zidul ajungând la o grosime de vreo trei metri. În cele șapte găuri sau sarbacane am așezat carabinele ce le luasem de pe corabie, fixându-le pe niște crăcane ca pe niște adevărate afeturi, astfel că puteam trage în două minute din toate șapte. Am lucrat vreme îndelungată la aceste întărituri și nu m-am simțit în siguranță decât după ce le-am terminat.
Apoi am înfipt pe dinafară și în toate direcțiile nenumărați țăruși și bețe, ce puteau prinde rădăcini și crește. Cred că am pus vreo douăzeci de mii de bucăți, lăsând un spațiu destul de mare între ei și zidul exterior, ca să pot zări dușmanii, care astfel nu mai aveau putința de a se adăposti după copacii cei tineri, în caz că ar fi încercat să se apropie de fortăreață. În doi ani am avut în fața locuinței un tufăriș des, iar peste cinci sau șase ani o întreagă pădurice, care crescuse atât de deasă și puternică, încât era într-adevăr de netrecut. Nimeni nu-și putea închipui că se găsește ceva îndărătul ei. Când ieșeam sau intram, mă foloseam acum de două scări, pe care le propteam de o parte a stâncii ce se prăvălise, punând una deasupra celeilalte ca să ajung în vârf. Când scoteam cele două scări, nu mai putea nimeni să coboare până la mine, fără să-și rupă oasele. Și chiar dacă ar fi ajuns jos, încă s-ar fi găsit în afara celor două fortificații.
Am luat astfel toate măsurile de siguranță pe care le poate născoci o minte omenească. Până la sfârșit se va vedea că nu au fost făcute fără rost și folos, cu toate că erau pornite la început doar din frică.