Capitolul XVIII

Corabia recucerită

În timp ce ne pregăteam planul, și mai întâi, printr-un mare efort, trăsesem barca sus pe plajă, atât de sus, încât să nu o poată face să plutească nici apele fluxului, iar apoi dădusem o gaură în fundul ei, prea mare ca să fie lesne astupată, după care ne așezasem la sfat să vedem ce mai e de făcut, am auzit deodată bubuitul tunului de pe corabie și am zărit cum marinarii semnalizau cu pavilionul, pentru ca barca să se întoarcă. Dar nici pomeneală ca barca să se miște. Au mai tras de câteva ori, semnalizând într-una. Văzând, în sfârșit, că totul e zadarnic și că barca nu se clintește, cei de pe corabie au lăsat – după cum am urmărit prin ochean – altă barcă și s-au îndreptat spre țărm. Când barca s-a apropiat, am observat că erau nu mai puțin de zece marinari într-însa și că aveau arme de foc cu ei.

Cum corabia era ancorată cam la două leghe de țărm, îi vedeam bine când veneau, ba chiar și fețele lor. Deoarece fluxul le-a împins barca ceva mai la est de locul unde se găsea cealaltă barcă, marinarii au vâslit un timp pe lângă țărm pentru a veni în același loc unde acostase prima barcă și unde se afla și acum. Astfel, precum am zis, i-am putut vedea limpede, iar căpitanul cunoștea bine pe fiecare. Spunea că trei din ei sunt oameni cumsecade, intrați cu de-a sila și de frică în conspirație. Cât despre șeful echipajului, care părea a fi cel mai de seamă dintre ei, era, ca și toți ceilalți, un om fără frâu, la fel de înrăit ca oricare din cei rămași pe bord și fără îndoială că întreprindeau cu desperare această acțiune. Căpitanul se temea că nu vom fi în stare să-i înfruntăm. Am zâmbit spunându-i că cine a ajuns în situația noastră a depășit de mult hotarele fricii. Având în vedere că aproape orice altă condiție ar fi mai bună decât cea în care ne aflăm, se cuvine a socoti orice deznodământ – fie viața, fie moartea – ca o descătușare.

L-am întrebat ce părere are despre împrejurările vieții mele și dacă nu crede că merită să mi-o pun în joc pentru această scăpare. „Unde îți este acum, domnule – i-am spus – credința dumitale de adineauri că am fost ținut aici pentru a-ți scăpa viața? Părerea mea este că nu avem decât o singură încurcătură, una singură.” „Și care anume?” m-a întrebat. „Iată care – i-am răspuns. Faptul că dumneata spui că sunt trei sau patru oameni cinstiți printre ei care ar trebui cruțați. Dacă toți ar fi fost haini, aș fi crezut că Dumnezeu i-a adus aici pentru a-i da pe mâna noastră, căci, te asigur, domnule căpitan, că oricine pășește pe această insulă ajunge al nostru și va trăi sau va muri, după cum se va purta cu noi.” Cum am rostit aceste cuvinte cu un glas mai tare și având o înfățișare voioasă, l-am îmbărbătat, așa că ne-am pus cu mare râvnă pe lucru.

Când am zărit barca îndreptându-se spre țărm, am avut grijă să-i despărțim pe prizonieri și să-i ducem în siguranță.

Pe doi, de care căpitanul era mai puțin sigur, i-a trimis în peșteră împreună cu Vineri și cu unul din cei trei oameni salvați. Acolo erau mai bine ascunși și în afara primejdiei de a fi descoperiți sau auziți și fără putința de a scăpa fugind în pădure. I-am lăsat acolo legați, dându-le de-ale mâncării și făgăduindu-le să-i slobozim într-o zi sau două, dacă vor sta liniștiți. Iar dacă vor încerca să scape, îi vom ucide fără milă. Ei au făgăduit cu credință că își vor îndura închisoarea cu răbdare și au mulțumit mult că erau tratați atât de omenos, încât li se lăsaseră merinde și lumină. Vineri le-a adus și lumânări (din cele făcute de noi), să se simtă mai la îndemână în peșteră. Știau că sunt păziți la intrare.

Cu ceilalți ne-am purtat mai bine. Pe doi i-am ținut mai departe legați, deoarece căpitanul nu putea fi sigur de ei, iar ceilalți doi au intrat în serviciul meu, în urma poveței căpitanului și a jurământului solemn că vor trăi sau vor muri cu noi. Astfel că împreună cu aceștia din urmă și cu cei trei oameni cinstiți eram șapte oameni bine înarmați. Nu mă îndoiam că-i vom învinge pe cei zece, mai ales că știam din spusele căpitanului că se aflau și trei sau patru oameni cumsecade printre ei. Îndată ce au ajuns la locul unde debarcaseră ceilalți, au și oprit barca pe plajă, au sărit cu toții jos și au tras barca după ei, aceasta spre bucuria mea, căci mă temeam ca nu cumva să o lase ancorată ceva mai departe de țărm și păzită, și în acest caz nu am fi fost în stare să punem mâna pe ea.

Ajunși pe mal, marinarii au dat cu toți fuga la cealaltă barcă. S-a putut vedea lesne uimirea lor când au găsit-o golită de toate și cu o mare gaură în fund. După ce au rămas o clipă pe gânduri, au tras cu toții două-trei chiote, chemându-și tovarășii. Totul a fost în zadar. Apoi s-au strâns cu toții în cerc și au tras o salvă din micile lor pistoale, pe care de bună seamă că am auzit-o, ecoul ei făcând să freamăte pădurea. Dar n-a folosit la nimic. Cei din peșteră eram sigur că n-au putut auzi nimic, iar cei care se găseau cu noi au auzit, bineînțeles, dar nu au îndrăznit să le răspundă. Foarte mirați de acest lucru, voiau, după cum ne-au povestit mai târziu, să se întoarcă de îndată la corabie, ducând celorlalți vestea că tovarășii lor au fost uciși și barca găurită. S-au apucat chiar să împingă barca în apă și să se îmbarce.

Căpitanul era foarte uimit și necăjit. Era sigur că vor pleca cu corabia, socotindu-și tovarășii pierduți. Astfel, se spulbera ultima nădejde a căpitanului de a o recăpăta, dar îndată a fost și mai speriat de cealaltă întorsătură a lucrurilor.

Ei nu întârziaseră la barcă și curând căpitanul i-a zărit întorcându-se, dar numai după ce s-au sfătuit un timp hotărând să lase trei oameni în barcă, iar restul să pornească în căutarea tovarășilor. O parte, probabil, trebuia să meargă de-a lungul țărmului și alții în interiorul insulei.

Pentru noi a fost o mare dezamăgire. Nu mai știam ce să facem. Nu ne folosea la nimic dacă-i prindeam pe cei șapte inși de pe uscat și îi pierdeam pe cei din barcă. Aceștia se puteau întoarce la bord și ar fi fugit cu corabia, răpindu-ne-o pentru totdeauna.

Trebuia însă să așteptăm și să vedem ce se întâmplă. Cei șapte oameni veniră, așadar, pe țărm, iar ceilalți trei, care rămaseră în barcă, au dus-o la o bună distanță de țărm, ancorând și așteptându-i pe ceilalți. Era deci cu neputință să ajungem la ei în barcă. Cei de pe țărm au pornit strânși laolaltă spre vârful dealului, care adăpostea locuința mea. Îi zăream bine, cu toate că ei nu ne puteau vedea. Aveam noroc dacă se apropiau, căci puteam trage mai ușor în ei. Când au ajuns pe sprinceana dealului, unde se zăreau vâlcelele și pădurile din nord-estul insulei, au început să chiuie și să cheme până au obosit.

Neîndrăznind pesemne să se depărteze prea mult de țărm și nici să se împrăștie, s-au așezat sub un copac să se sfătuiască. Dacă ar fi adormit acolo, după cum au făcut ceilalți, treaba ar fi fost ușoară pentru noi. Dar prea erau îngrijorați și presimțeau primejdia ca să adoarmă, deși nu își dădeau seama ce fel de primejdie îi paște.

Căpitanul mi-a propus să-i lăsăm așa, căci poate vor mai trage o salvă ca să-i audă tovarășii lor, și să ne năpustim asupra lor când vor avea armele descărcate. Era sigur că astfel se vor preda fără vărsare de sânge. Sfatul era bun, dar cu condiția să ajungem la ei înainte de a avea timp să-și reîncarce armele. Nu s-a întâmplat însă ceea ce am crezut noi și am rămas mai departe în tăcere, neștiind încă ce să facem.

După mai multă vreme, i-am spus căpitanului că, după părerea mea, nu-i nimic de făcut până la lăsarea serii și, dacă nu se vor reîntoarce la barcă, va trebui să găsim un mijloc de a ajunge între ei și malul mării, atrăgându-i printr-o stratagemă pe cei din barcă la mal. Am așteptat îndelung, deși foarte nerăbdători, să-i vedem mișcându-se și am fost foarte stingheriți, când, după o lungă consfătuire, ei s-au ridicat și au luat-o spre mare. Păreau atât de speriați de primejdiile locului, încât voiau să se reîntoarcă pe corabie și, părăsindu-și tovarășii, să plece.

Îndată ce i-am văzut mergând spre țărm, mi-am închipuit ce se petrece în mintea lor, anume că se lăsaseră păgubași de a mai cerceta insula și acum se înapoiau la corabie. Îndată ce i-am împărtășit căpitanului gândurile mele, a rămas foarte abătut, pe când eu mă gândeam să-i aduc înapoi printr-un oarecare vicleșug, ceea ce am reușit de minune. I-am poruncit lui Vineri și secundului să se ducă în partea de vest a micului estuar, la locul unde acostaseră sălbaticii când îl salvasem pe Vineri și, îndată ce vor ajunge la movilă, cam la o jumătate de milă, să înceapă a striga cât îi ținea gura, așteptând până ce vor fi siguri că sunt auziți. Îndată ce marinarii le vor răspunde, să strige iar și, ascunzându-se, să facă mereu ocoluri hăulind într-una răspunzându-le, și astfel să-i atragă adânc în insulă, dacă se poate prin păduri, și să se întoarcă înapoi pe drumurile ce le-am indicat.

Marinarii tocmai intrau în barcă atunci când Vineri și cu secundul au început să strige. I-au auzit și, răspunzându-le, au alergat cu toții către locul de unde veneau glasurile. Ajungând la estuar, s-au oprit căci nu puteau trece apa. După cum mă așteptam, i-au chemat pe cei din barcă să-i treacă dincolo. Barca a intrat bine în estuar, ca într-un port natural, și atunci au mai luat cu ei pe unul din barcă, lăsând numai doi oameni de pază și legând-o bine de copac, la mal.

Era tot ce dorisem. L-am lăsat pe Vineri și pe secund să-și vadă de treaba lor și, luându-i pe ceilalți, am trecut estuarul și i-am surprins pe cei doi paznici, înainte ca ei să prindă de veste. Unul se culcase pe mal, iar celălalt în barcă. Cel de pe mal era pe jumătate adormit. Căpitanul, care era mai aproape, s-a repezit la el, l-a lovit cu patul puștii și a strigat apoi către cel din barcă să se predea sau să se socotească un om mort. Nu este nevoie de multe argumente să faci pe unul să se predea în fața a cinci, mai ales că tovarășul său fusese lovit. S-a mai nimerit că era și unul din oamenii care nu luaseră parte cu toată inima la răzvrătire și prin urmare a putut fi lesne convins nu numai să se predea, dar chiar să treacă în mod sincer alături de noi.

Între timp, Vineri și secundul și-au îndeplinit atât de bine misiunea, încât i-au dus pe ceilalți, prin strigăte și răspunsuri, din deal în deal și din pădure în pădure, până i-au lăsat frânți de oboseală și atât de departe, încât nu se puteau întoarce la barcă înainte de lăsarea serii.

Și ai noștri, când s-au întors acasă, erau trudiți. Nu aveam altceva de făcut decât să-i pândim pe dușmani în întuneric și apoi să ne năpustim asupra lor, pentru a fi siguri de izbândă. Câteva ore după întoarcerea lui Vineri, au început și ei să sosească. Îi auzeam chemându-se unul pe altul și plângându-se de oboseală. Nu mai erau în stare nici să umble. Vestea era plăcută pentru noi.

Au ajuns în cele din urmă la barcă, dar nu se poate descrie cât de uimiți au fost, găsind-o trasă la mal în estuarul de unde se retrăsese apa, iar cei doi tovarăși dispăruți. I-am auzit cum se chemau unul pe altul, cum se jeluiau că au ajuns pe o insulă vrăjită, care, ori era locuită și vor fi măcelăriți cu toții, ori era bântuită de diavoli și năluci care îi vor răpi și sfâșia. Au început iarăși să scoată chiote, chemându-și tovarășii de mai multe ori, dar nu au primit răspuns.

Îi zăream în lumina slabă a serii cum alergau în toate părțile, frângându-și mâinile, ca oamenii în deznădejde. Câteodată se întorceau în barcă și se odihneau, pentru ca apoi să iasă din nou pe mal, umblând aiurea și jeluindu-se.

Cum s-a lăsat întunericul, oamenii mei ar fi fost bucuroși să-i las să se năpustească asupra inamicului. Eu însă voiam s-o fac atunci când îmi va veni mai bine, așa ca să îi cruț pe ei și să ucid cât mai puțini dintre ceilalți. Într-adevăr nu voiam să risc să fie ucis vreunul din oamenii noștri, știind că ceilalți sunt bine înarmați. De aceea m-am hotărât să aștept și să văd dacă nu cumva inamicii se vor despărți. Ca să fiu mai sigur de ei, i-am pândit mai de aproape și i-am poruncit lui Vineri și căpitanului să se furișeze de-a bușilea până în preajma lor, fără să se lase descoperiți. Să se apropie de ei cât mai mult, înainte de a trage.

N-au stat mult în situația aceasta și șeful de echipaj, care fusese capul răzvrătiților și care se arătase acum cel mai abătut și mai descurajat dintre toți, a început să se miște venind înspre ei, urmat de doi marinari. Căpitanul era atât de nerăbdător, având acum în puterea sa pe nemernicul acesta sfruntat, că abia mai putu să aștepte ca el să se apropie într-atât, încât să fie sigur că nu-i va scăpa. Mai înainte îi auzise doar gura, dar acum venea spre el. Când ei se apropiară îndeajuns, căpitanul și Vineri s-au ridicat într-o clipă și au tras în ei.

Șeful de echipaj a fost ucis pe loc, iar următorul a fost împușcat în pântece și s-a prăbușit alături de el. Nu a murit decât peste o oră-două. Al treilea a luat-o la fugă. La detunătura puștii, am pornit înainte cu toată oștirea, alcătuită acum din opt oameni, și anume: eu, general, Vineri, general-locotenent, căpitanul cu cei doi oameni ai săi, precum și cei trei prizonieri cărora le dădusem arme. Ne-am aruncat asupra vrăjmașilor pe întuneric, astfel că ei nu puteau desluși câți eram. I-am poruncit marinarului pe care-l luasem din barcă și care acum era unul de ai noștri să-i cheme pe nume și să încerce să-i convingă să parlamenteze cu noi, pentru a ajunge la o înțelegere, ceea ce s-a și întâmplat așa cum am dorit, căci în starea în care se aflau, era lesne de ghicit că vor voi să se predea.

Marinarul a strigat, așadar, cât îl ținea gura: „Tom Smith! Tom Smith!” Acesta i-a răspuns îndată: „Cine-i acolo? Robinson?” căci îi cunoștea vocea. „Pentru numele lui Dumnezeu, Tom Smith, depuneți armele și predați-vă sau veți fi uciși cu toții într-o clipă!” „Cui să ne predăm? Unde sunt?” a întrebat Smith.

„Sunt aici” – i s-a răspuns îndată. „Căpitanul nostru e aici, împreună cu cincizeci de oameni. Vă urmăresc de două ore. Șeful de echipaj e mort. Will Fry e rănit. Eu sunt prizonier și, dacă nu vă predați, sunteți pierduți cu toții.” „Ne predăm dacă ne cruță.” „Mă duc să întreb. Dar făgăduiește mai întâi că vă veți preda!” le-a răspuns Robinson. Apoi l-a întrebat pe căpitan și acesta le-a strigat: „Ascultă-mă, Smith, îmi cunoști vocea. Dacă depuneți îndată armele și vă supuneți, veți rămâne cu toții în viață, în afară de Will Atkins”.

Will Atkins a strigat atunci: „Pentru numele lui Dumnezeu, domnule căpitan, iartă-mă și pe mine! Ce-am făcut? Nu am fost mai rău decât ceilalți!” – ceea ce în treacăt fie zis, nu era adevărat. Se pare că Will Atkins a fost primul care a pus mâna pe căpitan când a izbucnit răzmerița pe corabie, purtându-se mișelește cu el, legându-l de mâini și de picioare și înjurându-l. Căpitanul i-a răspuns că trebuie să depună armele necondiționat și să se lase la mila guvernatorului. Era vorba de mine, căci toți îmi ziceau guvernatorul. Pe scurt, cu toții au depus armele rugându-se să li se cruțe viața. Am trimis pe cel care a parlamentat cu ei și încă doi oameni să-i lege pe toți. Apoi, marea mea oștire „de cincizeci de oameni”, care, cu aceștia trei, era de fapt numai de opt inși, s-a dus și a pus stăpânire pe ei și pe barca lor. Eu însă nu m-am arătat lor din rațiuni de stat.

Ne-am grăbit de îndată să dregem barca și să punem mâna pe corabie. Cât despre căpitan, el avea acum răgazul de a vorbi cu marinarii, arătându-le mișeleasca lor purtare față de dânsul și mârșăvia intențiilor lor, care i-a dus în cele din urmă la nenorocire și desperare și îi va duce poate la spânzurătoare. Toți s-au arătat foarte pocăiți și s-au rugat să le dăruiască viața. Căpitanul a spus că nu sunt prizonierii lui, ci ai guvernatorului acestor locuri. Au crezut că-l aruncă pe o insulă pustie, dar Dumnezeu a voit ca insula să fie locuită, iar guvernatorul ei să fie englez. El putea să-i spânzure pe toți dacă voia, dar, deoarece le făgăduise că-i va ierta, el credea că guvernatorul îi va trimite pe toți în Anglia, ca să fie judecați acolo. Numai Will Atkins trebuia, în urma poruncii guvernatorului, să se pregătească de moarte, căci va fi spânzurat în zori.

Cu toate că aceste cuvinte erau născocite din capul lui, ele și-au avut efectul dorit. Atkins a căzut în genunchi, rugându-l să intervină pe lângă guvernator ca să scape cu viață, iar toți ceilalți l-au rugat, pentru numele lui Dumnezeu, să nu fie trimiși în Anglia.

Mi se părea că sosise clipa mântuirii și că va fi cel mai simplu lucru să-i facem pe acești oameni să-și pună tot sufletul ca să recucerim corabia. De aceea m-am retras în întuneric, ca să nu vadă ce fel de guvernator eram, și l-am chemat pe căpitan la mine, poruncind unuia din oameni să-i spună de la distanță căpitanului: „Domnule căpitan, vă cheamă guvernatorul!”, iar acesta a răspuns: „Spune excelenței sale că vin îndată.” Aceasta i-a uimit grozav de mult, fiind siguri că guvernatorul se găsea prin apropiere cu cei cincizeci de oameni. Când căpitanul a venit la mine, i-am destăinuit planul capturării corăbiei, care i-a plăcut de minune și pe care s-a hotărât să-l înfăptuiască întocmai a doua zi.

Pentru a-l îndeplini cu mai multă măiestrie și a fi mai sigur de reușită, l-am sfătuit să-i despartă pe prizonieri, ducându-i legați pe Atkins și pe alți doi mai răi în peștera unde se găseau și ceilalți.

I-am dat pe mâna lui Vineri și a celor doi oameni care veniseră cu căpitanul și i-au dus în peșteră la închisoare. Închisoarea aceasta era un loc jalnic, într-adevăr, mai ales pentru oamenii în situația lor. Pe ceilalți i-am trimis la casa de la țară, cum îi ziceam eu, pe care am descris-o mai înainte. Casa aceasta fiind împrejmuită, iar ei fiind legați și jurându-mi că se vor purta bine, puteam fi siguri de ei.

A doua zi de dimineață l-am trimis pe căpitan să le vorbească într-un cuvânt, să-i încerce și să-mi spună dacă ne putem încrede în ei sau nu spre a-i trimite să captureze corabia. Le-a vorbit de tot răul pe care l-au făcut și de starea nenorocită în care au ajuns. Apoi le spuse că, deși guvernatorul se îndurase de ei cruțându-le viețile, în fața celor petrecute aici, fără îndoială vor fi puși în lanțuri și spânzurați dacă vor fi trimiși în Anglia. Dacă însă vor ajuta la îndreptățita reluare a corăbiei, căpitanul îl va convinge pe guvernator să le asigure iertarea.

Oricine își poate închipui cât de bine cădea o asemenea propunere în fața unor oameni aflați în aceste condiții. Au căzut în genunchi, făgăduind căpitanului, cu cele mai sfinte jurăminte, că-i vor fi credincioși până la moarte, că lui îi datoresc viața și că se vor duce cu el oriunde în lume, privindu-l ca pe un tată cât vor trăi. „Foarte bine – le-a zis atunci căpitanul. Mă voi duce la guvernator și-i voi comunica cele spuse de voi, ca să văd dacă-l pot convinge.”

Astfel, el mi-a înfățișat starea de spirit în care se aflau marinarii și m-a asigurat că era convins de credința lor. Totuși, pentru a fi pe deplin siguri, i-am spus să se ducă înapoi și să aleagă cinci marinari, spunându-le că ei trebuie să înțeleagă că nu are nevoie de oameni și că pe ei cinci îi ia ca ajutoare. De asemenea să-i anunțe că guvernatorul dorește să-i păstreze pe ceilalți doi, împreună cu prizonierii deja trimiși la castel (peștera mea), ca ostateci și chezășie pentru credința acestor cinci. Dacă trădează, cei cinci ostateci vor fi spânzurați de vii, în lanțuri, pe coasta mării. Pedeapsa era aspră și au văzut că guvernatorul nu glumește. Totuși ei nu au avut încotro și au trebuit să primească. Era acum treaba prizonierilor, tot atât cât și a căpitanului, ca să-i convingă pe cei cinci să-și facă datoria.

Forțele noastre erau acum astfel orânduite pentru expediție: în primul rând, căpitanul, secundul și pasagerul, în al doilea rând, cei doi prizonieri din primul grup, cărora în urma caracterizării făcute de căpitan le dădusem libertate și le încredințasem arme, în al treilea rând, ceilalți doi, pe care îi ținusem până atunci legați la țară, eliberați și ei la cererea căpitanului, în al patrulea rând, cei cinci eliberați acum în urmă. În total erau doisprezece inși, în afară de cei cinci prizonieri pe care îi țineam ostateci în peșteră.

L-am întrebat pe căpitan dacă voia să se încumete cu aceștia pe bordul corăbiei, căci nu socoteam indicat eu și cu Vineri să ne mișcăm de aici, deoarece mai aveam șapte inși pe insulă ca să-i păzim și să-i hrănim. Pe cei din peșteră m-am hotărât să-i ținem legați. Vineri le ducea de două ori pe zi mâncare. Cei doi marinari duceau mâncarea până la o anumită distanță, de unde o lua Vineri.

M-am arătat celor doi ostateci, împreună cu căpitanul, care le-a spus că sunt trimisul guvernatorului, având poruncă să-i păzesc, și că dorința guvernatorului este ca ei să nu se miște nicăieri fără voia mea; dacă nu vor asculta, vor fi aduși în castel și puși în lanțuri. Astfel că nu le-am îngăduit să mă vadă ca guvernator, ci le vorbeam despre acesta, despre garnizoană și despre castel ca și când aș fi fost un altul.

Căpitanul nu mai avea acum de furcă cu dânșii, ci trebuia doar să dreagă barca și să echipeze amândouă bărcile. I-a dat pasagerului comanda uneia din bărci, încredințându-i patru oameni. Căpitanul însuși, cu secundul și cu alți cinci au plecat în cealaltă barcă. Și-au îndeplinit bine misiunea, căci au ajuns pe la miezul nopții în preajma corăbiei. Când s-au aflat mai aproape ca să poată fi auziți, l-au pus pe Robinson să-i cheme pe cei de pe corabie și să le spună că au adus oamenii și barca, dar că le-a trebuit mult timp până să-i găsească, și alte palavre de acest fel, ținându-i de vorbă până s-au apropiat bine de tot. Căpitanul și secundul s-au urcat cei dintâi pe punte și au doborât cu patul puștii pe al doilea ofițer și pe dulgher, fiind ajutați cu credință de ceilalți. Apoi i-au prins pe toți care se aflau pe punte și i-au pus în cătușe. După aceea au închis ieșirile pentru a-i împiedica pe cei de jos să vină sus.

Între timp au sosit și cei din barca următoare și au curățat prora. Au coborât apoi jos în bucătărie, luându-i prizonieri pe cei trei marinari care se aflau acolo.

Când punțile au fost curățate, căpitanul a ordonat secundului și încă altor trei oameni să coboare în cabina noului căpitan al răzvrătiților, care, prinzând de veste între timp, luase anumite măsuri și se înarmase împreună cu doi oameni și un băiat. Când secundul a spart ușa cu un drug de fier, noul căpitan și oamenii lui au tras cu furie în ei, rănindu-l pe secund cu un glonț și zdrobindu-i brațul. Au mai rănit alți doi, dar n-au omorât pe nimeni. Secundul, cerând ajutor, s-a repezit totuși în cabină așa rănit cum era și a tras cu pistolul în noul căpitan. Glontele i-a străpuns capul, intrând prin gură și ieșind prin ureche, așa că l-a amuțit pentru totdeauna. În fața celor întâmplate, ceilalți s-au predat și corabia a fost luată în stăpânire, fără vreo altă vărsare de sânge.

După cucerirea corăbiei, căpitanul a poruncit să se tragă de șapte ori cu tunul, semn hotărât dinainte între noi, ca să-mi vestească izbânda. Fiți siguri că am fost fericit să aud bubuiturile pe care le așteptasem îngrijorat pe țărm până aproape de ora două dimineața. Îndată după aceasta am pornit spre casă și m-am culcat. Am dormit adânc, căci fusese o zi grea pentru mine. M-a trezit însă o nouă bubuitură de tun și am auzit pe cineva care mă striga: „Domnule guvernator, domnule guvernator!” Am recunoscut glasul căpitanului. Urcând până în vârful dealului, l-am găsit acolo pe căpitan. Arătând spre corabie, m-a îmbrățișat spunând: „Bunul meu prieten salvator! Iată corabia, care este a dumitale împreună cu noi și cu tot ce-i aparține!”

Am privit spre corabie. Plutea într-adevăr la o jumătate de milă departe de țărm. Îndată ce au pus stăpânire pe ea, au ridicat ancora, iar vremea fiind prielnică au putut-o aduce până la marginea estuarului. Fluxul fiind în plin, adusese barca căpitanului aproape în același loc unde debarcasem eu odinioară plutele, așa că el acostase chiar la ușa mea.

Era să mă prăvălesc de fericire. Vedeam aievea eliberarea mea, totul mi se părea acum simplu și ușor și o corabie mare mă aștepta gata să mă ia de aici și să mă ducă oriunde aș dori. În primele clipe nu am fost în stare să scot o vorbă. Cum căpitanul mă ținea strâns îmbrățișat, m-am sprijinit de el, căci altfel aș fi căzut jos. Și-a dat seama cât de mișcat eram și imediat a scos o sticluță din buzunar și mi-a dat o înghițitură de alcool. Adusese sticluța înadins pentru mine.

După ce am băut, m-am așezat jos pe pământ și, deși am început să-mi vin în fire, a trecut încă multă vreme până să-i spun o vorbă. În tot acest timp, bietul om era tot atât de fericit ca și mine, numai nu așa de surprins. Mi-a spus nenumărate cuvinte blânde și bune pentru a mă readuce în simțire și a mă îmbărbăta.

Vârtejul bucuriei fusese atât de puternic în sufletul meu, încât mă zăpăcise cu totul. Am izbucnit în sfârșit în lacrimi și peste puțin am reușit să-i vorbesc.

Atunci mi-a venit și mie rândul să-l îmbrățișez ca pe un salvator, amândoi bucurându-ne mult de tot de cele întâmplate.

I-am spus că îl privesc ca pe un om trimis de Cer să mă izbăvească și că toată întâmplarea mi se pare un șir de minuni; că asemenea lucruri sunt mărturiile pe care le avem despre o mână tainică a Providenței, care cârmuiește lumea, și dovada că ochiul unei Puteri fără margini poate pătrunde până în cel mai depărtat colț al lumii și poate trimite ajutor celor nenorociți ori de câte ori Îi este voia. N-am uitat să-mi înalț inima cu mulțumire către Cer. Și ce inimă s-ar fi putut opri să-L binecuvânteze pe Acela care nu numai că îmi purtase de grijă în chip minunat într-o asemenea pustietate și într-o stare atât de jalnică, dar de la care trebuie să recunoaștem întotdeauna că vine orice izbăvire?

După ce am stat câtva timp de vorbă, căpitanul mi-a spus că are niște băuturi și delicatese pentru mine, câte a mai putut găsi pe bord din ceea ce rămăsese de la răufăcătorii care stăpâniseră atâta vreme corabia. Imediat a strigat la oamenii din barcă și le-a poruncit să aducă la mal ceea ce era pregătit pentru guvernator. Darurile acestea ar fi fost însă mai potrivite pentru cineva care voia să rămână mai departe pe insulă și nu pentru mine, care plecam de acolo. Mai întâi mi-a adus o lădiță cu sticle conținând lichioruri rare, șase sticle mari cu vin de Madeira (sticlele aveau mai bine de doi litri fiecare), doi funți din cel mai bun tutun, douăsprezece bucăți de mușchi de vacă și șase bucăți de porc afumat, un sac cu mazăre și peste o sută de funți de pesmeți. Mi-a mai adus apoi o ladă cu zahăr, una cu făină, un sac plin cu lămâi, două sticle cu limonadă și multe altele.

Dar în afară de aceste daruri, am primit ceea ce pentru mine era de o mie de ori mai însemnat decât orice și anume: șase cămăși curate, șase legături de gât foarte frumoase, două perechi de mănuși, o pereche de ghete, o pălărie, o pereche de ciorapi și un rând de haine foarte bune, chiar din ale sale și care erau foarte puțin purtate. Într-un cuvânt m-a îmbrăcat din cap până în picioare. Oricine își poate închipui cât de plăcut mi-era acest dar, mai ales în starea în care mă aflam. Niciodată nu s-a simțit cineva mai stingherit și mai neîndemânatec ca mine, atunci când le-am pus întâia oară. După ce s-au sfârșit toate aceste ceremonii și toate bunătățile au fost duse în mica-mi locuință, am început să ne sfătuim ce să facem cu prizonierii. Trebuia să chibzuim bine dacă puteam risca să-i luăm cu noi sau nu, mai ales pe cei doi, pe care îi știam înrăiți la culme și incorigibili. Căpitanul spunea că sunt atât de ticăloși, încât nu-i poți îndatora cu nimic, iar dacă îi luăm cu noi trebuie să-i punem în lanțuri și să-i dăm pe mâna justiției în prima colonie engleză unde ajungem. Mi-am dat seama că se temea de ei.

Am propus atunci să le vorbesc eu, dacă era de acord, și să-i fac ca singuri să ceară să fie lăsați pe insulă. „Mă învoiesc din toată inima și aș fi fericit să reușești” – mi-a spus căpitanul. „În acest caz voi trimite după ei și le voi vorbi în locul dumitale” – i-am răspuns eu. Prin urmare am trimis pe Vineri și pe cei doi ostateci, care acum erau liberi, deoarece tovarășii lor își făcuseră datoria, să-i aducă pe cei cinci prizonieri, așa legați în lanțuri, din peșteră în casa de la țară și să-i păzească până voi veni. Curând am sosit și eu îmbrăcat în hainele cele noi. Acum mi se spunea din nou „domnule guvernator”.

Ne-am așezat cu căpitanul în cort și am poruncit să fie aduși oamenii în fața noastră. Le-am făcut cunoscut că știam toată purtarea lor mârșavă față de căpitan și intenția lor de a fura corabia pentru a săvârși piraterii, dar că Providența i-a prins în propriile lor capcane și au căzut în groapa săpată altora. Apoi le-am spus că, în urma poruncii mele, corabia fusese recucerită și că nu era departe. Vor putea vedea pe noul lor căpitan spânzurat de capul vergii, căci și-a primit pedeapsa pe care o merita. Cât despre ei, voiam să știu ce au de zis, spre a nu-i executa ca pe niște pirați prinși asupra faptului, căci socoteam că ei nu se îndoiau o clipă că aveam depline puteri pentru aceasta.

A răspuns unul dintr-înșii, în numele tuturor, că nu au altceva de spus decât că, atunci când au fost prinși, căpitanul le-a făgăduit că le va cruța viețile și acum implorau cu toată smerenia iertarea mea. Le-am spus că nu știu dacă i-aș putea ierta. Cât despre mine sunt hotărât să părăsesc această insulă cu toți oamenii mei și că mă înțelesesem cu căpitanul să mă ducă în Anglia. Căpitanul însă nu putea să-i ducă în Anglia decât ca prizonieri în lanțuri spre a fi judecați pentru răzvrătire și răpitul corăbiei, cu care voiau să fugă. Urmarea unor asemenea fapte – trebuia să știe – era spânzurătoarea. Așadar, nu le puteam spune ce era mai bine pentru ei, decât numai în cazul când s-ar hotărî să-și croiască o altă soartă, rămânând pe insulă. Dacă doresc să rămână, și cum eu m-am hotărât să părăsesc insula, mai că le-aș cruța viețile, bineînțeles dacă se cred în stare să se descurce pe țărmul acesta. S-au arătat foarte recunoscători, spunându-mi că preferă să se încumete a trăi mai departe în insulă decât să fie spânzurați în Anglia. Am admis această soluție.

Căpitanul s-a prefăcut că nu vrea să se învoiască, ca și cum nu s-ar fi îndurat să-i lase acolo, iar eu m-am prefăcut că mă supăr, spunând că sunt prizonierii mei și nu ai săi. Deoarece le făcusem acest mare hatâr, înțelegeam să mă țin de cuvânt, dar dacă el nu se învoiește, atunci le voi da drumul, lăsându-i în libertate tot astfel cum i-am prins. Și dacă nu-i place, n-are decât să pună din nou mâna pe ei, de va putea. Văzând toate astea, mi-au fost și mai recunoscători și în consecință i-am pus în libertate, poruncindu-le să se retragă în pădure, acolo unde au stat la sosire, și făgăduindu-le că le voi lăsa arme, muniții și sfaturi cum să-și întocmească traiul cât mai bine, dacă se socot în stare.

M-am pregătit apoi să mă duc pe bordul corăbiei. I-am spus însă căpitanului că voi mai rămâne aici peste noapte pentru a-mi strânge lucrurile. L-am rugat să se ducă înainte și să pregătească totul, trimițând a doua zi barca să mă ia. I-am spus să-l spânzure de vergă pe căpitanul ucis, ca să-l vadă cu toții.

După ce a plecat, am trimis după oameni, chemându-i în locuința mea, și am început să le vorbesc cu temei despre situația lor. Le-am spus că găsesc alegerea lor foarte bună, căci dacă ar fi plecat cu căpitanul, ar fi fost fără îndoială spânzurați. Le-am arătat pe cel spânzurat de vergă, astfel că au văzut cu ochii soarta pe care ar fi avut-o.

Când au declarat că s-au hotărât să rămână pe insulă, le-am povestit viața mea și i-am sfătuit cum să și-o ușureze pe a lor. Le-am vorbit despre istoria insulei, despre naufragiul meu. Le-am arătat întăriturile, felul cum făceam pâine, cum semănam grânele și uscam strugurii, într-un cuvânt tot ce le trebuia. Le-am povestit despre cei șaptesprezece spanioli pe care-i așteptam și cărora le-am lăsat o scrisoare, determinându-i pe cei de față a-mi făgădui că vor împărți totul cu ei. Aici se cade a aminti mirarea căpitanului, care avea cerneală pe bord, că eu nu mă gândisem să fac cerneală din cărbune și apă, sau din altceva, întrucât fusesem atât de meșter la făurit alte lucruri mult mai grele.

Le-am lăsat armele mele și anume: cinci flinte, trei puști de vânătoare și trei săbii. Îmi mai rămăsese un butoiaș și jumătate cu praf de pușcă, deoarece după primii doi ani am fost foarte zgârcit cu acest material prețios. Le-am arătat de asemenea cum îngrijeam de capre, cum le mulgeam, cum făceam unt și brânză.

Le-am povestit, așadar, toată viața mea cu de-amănuntul. Le-am făgăduit că-l voi convinge pe căpitan să le mai dea două butoiașe cu praf de pușcă și semințe de legume, pe care aș fi fost și eu pe timpuri bucuros să le am. De asemenea le-am dat sacul cu mazăre pe care mi-l adusese căpitanul, sfătuindu-i să o semene și să o înmulțească.