Capitolul IV

Primele săptămâni pe insulă

Când m-am deșteptat, se făcuse ziuă de mult. Cerul era senin, furtuna trecuse și marea nu mai mugea ca în ajun. Spre marea mea mirare, am văzut corabia noastră scoasă din bancul de nisip în care se împotmolise și adusă de flux până aproape de stânca pe care fusesem azvârlit cu o zi înainte. Corabia se găsea acum cam la vreo milă departe de locul unde mă aflam și era încă dreaptă. M-am gândit că mi-ar prinde bine dacă aș reuși să iau câte ceva de pe corabie.

Coborând din sălașul meu din copac, am căutat din nou împrejur. Mai întâi am dat cu ochii de barca noastră, azvârlită și ea la mal de către vânturi și valuri, cam la vreo două mile spre dreapta mea. Am pornit de-a lungul țărmului ca să ajung într-acolo, dar am dat de un ochi adânc de apă, ce se întindea cam pe o jumătate de milă. Aceasta m-a făcut să mă întorc, dornic să ajung mai repede la corabie, unde nădăjduiam să găsesc lucruri necesare traiului meu.

Cam pe la nămiezi, marea era foarte liniștită și atât de retrasă de la țărm, încât puteam ajunge – mergând pe nisip – până la un sfert de milă departe de corabie. Dar s-a ivit un nou prilej de amărăciune. Mi-am dat seama că dacă am fi rămas cu toții pe corabie, am fi fost acum în viață și am fi ajuns cu bine pe uscat. Nu aș mai fi atât de nenorocit și stingher ca acuma. Mi-au dat lacrimile, dar cu asta nu schimbam nimic. M-am hotărât deci să ajung cu orice preț la corabie. Dezbrăcându-mă, căci era foarte cald, am înotat până acolo.

Ajuns în preajma corăbiei, am dat de o nouă greutate. Nu știam cum să mă urc pe punte. Înotând de două ori împrejur, am zărit în fine un capăt de frânghie ce atârna de portsarturi și pe care nu-l văzusem până atunci. Cu ajutorul lui, m-am cățărat până sus. Ajuns pe punte, am constatat că pereții corăbiei erau găuriți și că multă apă pătrunsese în fundul ei, dar că era astfel așezată pe marginea grindului de nisip sau poate de pământ, încât pupa era mult ridicată și prora împlântată adânc în apă. Pupa era astfel ferită de apă și fiți siguri că primul meu gând a fost să văd ce mai rămăsese neatins. Mai întâi am descoperit că nicio provizie de pe corabie nu fusese udată. Fiind foarte flămând, mi-am umplut buzunarele cu pesmeți. Pentru a nu pierde timp, mestecam căutând mai departe. În cabina cea mare am găsit ceva rom, din care am tras o dușcă. Mi-a făcut foarte bine și m-am simțit mai cu vlagă. Nu îmi mai lipsea decât barca, pentru a lua cu mine tot ceea ce îmi era neapărat necesar.

Degeaba însă stăteam cu brațele încrucișate, dorindu-mi lucruri pe care nu le puteam avea. Nevoia m-a învățat ce să fac. Știam că sunt puse deoparte, undeva în corabie, câteva scânduri, niște grinzi solide și vreo două catarge de rezervă. M-am pus îndată pe lucru, aruncând peste bord toate bucățile de lemn care nu erau prea grele și pe care le-am legat mai întâi cu câte o frânghie pentru a nu fi luate de valuri.

Trăgându-le spre mine – în timp ce mă țineam de peretele corăbiei – le-am legat strâns capetele la patru din ele, făcând o plută, peste care am așezat curmeziș câteva scânduri mai scurte, pe care puteam călca. Nu erau însă destul de rezistente pentru a duce o greutate mare. M-am pus, așadar, din nou pe lucru și cu ferăstrăul dulgherului am tăiat în trei un catarg, adăugând cu mare caznă aceste bucăți plutei. Mă îmbărbăta nădejdea că, în felul acesta, voi putea lua cu mine multe lucruri de neapărată trebuință, așa că acum făceam ceea ce în altă situație n-aș fi putut să fac.

În curând totul a fost gata și puteam căra orice greutate. Dar trebuia să mă gândesc cum să-mi încarc pluta și în ce fel să feresc de apă încărcătura. N-am stat mult pe gânduri. Am orânduit mai întâi pe plută toate scândurile ce le-am putut găsi. Apoi am golit trei cufere de marinar și le-am dus jos. Le-am umplut cu provizii ca: pâine, orez, trei bucăți de brânză de Olanda, cinci bucăți de pastramă de capră, din care se mânca adesea pe corabie. Am mai luat niște grăunțe amestecate, de grâu și orz, rămase de la hrana păsărilor ce le tăiasem între timp. Spre marea mea dezamăgire, am aflat mai târziu că grăunțele fuseseră toate mâncate sau stricate de șoareci. Am mai găsit câteva lădițe de ale căpitanului, cu sticle în care erau niște lichioruri, și, cu totul, vreo cinci sau șase galoane de rachiu… Pe acestea le-am luat așa cum erau, nefiind nevoie să le pun într-un cufăr, unde de altfel nu mai aveau loc.

Între timp începuse fluxul. Marea era liniștită. Am zărit cu părere de rău că valurile s-au dus și mi-au luat de pe mal haina și cămașa pe care le lăsasem acolo. Pantalonii și ciorapii îi aveam pe mine, căci înotasem cu ei până la corabie. Întâmplarea aceasta m-a dus cu gândul la haine. Am găsit destule, însă n-am luat cu mine decât ceea ce îmi trebuia numaidecât. Pusesem ochii pe lucruri mai importante. Aveam, de pildă, nevoie de scule cu care să lucrez. După multă căutare am găsit, în sfârșit, lada dulgherului, pentru mine prada cea mai prețioasă. În aceste clipe ea valora mai mult decât o corabie plină cu aur. Am adus-o pe plută așa cum am găsit-o, fără să mă uit ce este în ea, căci știam cam ce conține. Am căutat apoi arme și muniții. În cabina cea mare am găsit două puști de vânătoare și două pistoale, pe care le-am luat îndată, cu niște praf de pușcă, un sac mic cu alice și două săbii ruginite. Știam că sunt pe corabie și vreo trei butoiașe cu praf de pușcă, dar nu știam unde le pusese tunarul. După multă căutare, le-am găsit. În două din ele nu pătrunsese apa, așa că le-am luat…

Deocamdată eram destul de bine aprovizionat. Era momentul să mă gândesc cum să ajung mai ușor la țărm. Nu aveam nici pânze, nici cârmă, nici vâsle. Cel mai mic vânt putea să răstoarne toată truda mea. Mă îmbărbătau însă trei lucruri. Marea era foarte liniștită, fluxul mă ducea spre țărm, iar puținul vânt care sufla se îndrepta tot în aceeași direcție. Am găsit apoi vreo două rame rupte, care aparținuseră bărcii. Pe lângă lada cu scule, am mai luat două ferăstraie, un topor și un ciocan și, pornind pe apă cu pluta mea, am mers foarte bine o distanță de o milă. Simțeam că sunt dus de curent ceva mai departe de locul de unde plecasem, și asta mi-a dat nădejdea să găsesc o gură de râu, unde aș putea intra cu pluta la adăpost, ca să o descarc. Așa s-a și întâmplat. În fața mea a apărut un mic golf, în care apele fluxului pătrundeau cu putere. Pluta mi-a fost dusă într-acolo, iar eu căutam s-o țin cât mai în mijlocul curentului.

De astă dată era să sufăr un nou naufragiu, care mi-ar fi frânt inima de jale. Necunoscând coasta, pluta s-a împotmolit într-o parte, iar cealaltă parte a rămas în apă. Toată încărcătura a alunecat, amenințând să se prăvale în valuri. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să împiedic nenorocirea. M-am proptit cu spatele în lăzi, ca să le țin pe loc. Pluta însă nu am fost în stare s-o îndepărtez de mal. Am așteptat astfel aproape o jumătate de oră până ce apele au crescut și au mai îndepărtat pluta, ridicând partea ei lăsată. Am desprins-o atunci cu ajutorul unei vâsle și curentul m-a dus mai departe. M-am pomenit la gurile unui pârâuleț, cu pajiști verzi pe ambele maluri. Fluxul pătrundea până departe în susul râulețului. Căutam un loc bun de acostat, căci nu voiam să mă depărtez prea mult de țărm. Tot mai trăgeam nădejde să zăresc vreo corabie și din această pricină voiam să mă stabilesc cât mai aproape de coastă.

În sfârșit am zărit o mică adâncitură într-unul din maluri, spre care m-am îndreptat cu mare greutate, izbutind să duc pluta până într-acolo, unde era cât pe aici s-o pățesc ca mai înainte, malul fiind într-un povârniș destul de repede. Am așteptat până ce fluxul a ridicat apa la înălțimea cea mai mare, ținându-mă de mal cu vâsla cum m-aș fi ținut cu o ancoră. Îndată ce am avut destulă apă sub plută, am îndreptat-o spre o bucată de pământ mai netedă, unde am înțepenit-o cu ajutorul a doi pari făcuți din vâslele rupte și înfipte în pământ de o parte și de alta.

Când s-au retras apele, pluta a rămas pe uscat cu toată încărcătura. Trebuia acum să-mi găsesc un loc potrivit, unde să-mi așez locuința și unde să păstrez toate aceste bunuri. Nu știam încă dacă sunt pe o insulă sau pe continent, într-un loc pustiu sau locuit, dacă trebuia să mă tem de jivinele sălbatice sau nu. Nu prea departe de mine, cam la vreo milă, se ridica un deal. Era destul de înalt și părea că face parte dintr-un lanț de dealuri ce se întindea spre nord.

Mi-am luat o pușcă, un pistol și un corn cu praf de pușcă și, astfel înarmat, am plecat să explorez împrejurimile.

Urcând cu greutate dealul, am ajuns pe coamă, de unde mi-am putut vedea soarta. Spre marea mea durere, mi-am dat seama că mă găseam pe o insulă. În depărtare se zăreau niște stânci și, mai departe, încă două insule mai mici, cam la vreo trei leghe spre vest. Am mai descoperit că insula pe care mă găseam era pustie, nelocuită. Nu puteam încă să știu dacă sunt fiare sălbatice, căci n-am zărit niciuna. Am văzut o mulțime de păsări, de soiuri necunoscute, și nu știam dacă sunt bune de mâncat. La întoarcere am împușcat o pasăre mare, pe care o zărisem pe o cracă la marginea unei păduri. Cred că era prima împușcătură ce se auzea pe această insulă de la facerea lumii, căci îndată s-au ridicat din toate colțurile pădurii nenumărate stoluri de păsări, de felurite soiuri, stârnind o nemaipomenită hărmălaie.

Toate păsările mi-erau necunoscute. Aceea pe care o împușcasem semăna la pene și plisc cu un fel de șoim. N-avea însă pinteni, nici gheare ca păsările de pradă și carnea era de nemâncat.

Mulțumit deocamdată cu cele aflate, m-am întors la plută și am început să-mi descarc lucrurile. Această treabă mi-a luat restul zilei. Nu știam ce voi face noaptea și unde mă voi culca. Neștiind dacă sunt fiare sălbatice, mi-era teamă să mă culc jos. Mai târziu mi-am dat seama că toată grija aceasta era de prisos.

M-am baricadat cu lăzile și scândurile aduse de pe corabie, așezându-le în jurul meu, și astfel mi-am înjghebat un fel de colibă. Nu știam încă în ce fel îmi voi procura hrana zilnică, nevăzând nimic în afară de niște animale semănând cu iepurii și care fugiseră din pădure când am tras în pasăre.

Mă gândeam că voi mai putea lua multe lucruri din corabie, ca să-mi fie de folos, de pildă frânghii și pânze.

M-am hotărât, prin urmare, să fac o nouă expediție până la corabie, bănuind că va fi sigur zdrobită la prima furtună. Trebuia să las la o parte toate celelalte îndeletniciri și să aduc de acolo tot ce se putea. Am chibzuit dacă să iau sau nu pluta cu mine. M-am hotărât să mă duc fără ea, ca și prima dată, pornind când apele se vor fi retras de la țărm. După ce m-am dezbrăcat, nepăstrând decât cămașa, izmenele și niște papuci, am ajuns înot la corabie și m-am urcat pe punte.

Aici mi-am întocmit o nouă plută. Având experiența celei dinții, n-am făcut-o prea mare, nici nu am încărcat-o prea mult, luând cu mine numai lucruri de mare trebuință. Astfel am găsit în magazia dulgherului vreo trei saci de cuie și piroane, un vinci cu șurub, mai bine de o duzină de barde și topoare și, lucru neprețuit, o tocilă. Le-am luat împreună cu alte lucruri de-ale maestrului tunar, între altele, trei drugi de fier și două butoiașe cu gloanțe, șapte flinte, încă o pușcă de vânătoare cu ceva pulbere, un sac mare cu alice și un sul de tablă de plumb. Acesta era însă prea greu ca să-l pot trece peste bord.

În afară de aceste lucruri, am luat toate hainele pe care le-am găsit, o velă gabier de rezervă, un hamac, perne și pături. Am încărcat astfel, spre marea mea mulțumire, o a doua plută și am dus-o cu mine la mal. Eram îngrijorat ca nu cumva cineva să se fi atins, în lipsa mea, de provizii. La întoarcere, n-am găsit nicio urmă de musafiri. Numai o pisică sălbatică îmi ședea pe o lădiță. Când m-am apropiat, a luat-o la fugă, dar s-a oprit ceva mai departe. A rămas senină și liniștită, privindu-mă drept în ochi, de parcă ar fi vrut să facă cunoștință cu mine. I-am arătat pușca, dar a rămas neclintită, neștiind ce este. Aruncându-i o bucată de pesmet, s-a apropiat, a mirosit-o și a mâncat-o, așteptând să-i mai dau. Eu însă nu aveam pesmeți de prisos și am lăsat-o să plece. Mi-am descărcat pluta pe mal, iar butoaiele cu praf de pușcă, fiind prea grele, am fost nevoit să le desfac și să le împart în pachete, pe care le-am adus unul câte unul. Apoi, din pânza de corabie și cu câțiva pari, mi-am întocmit un cort. Am cărat într-însul tot ce putea fi stricat de ploaie sau de soare. În jurul cortului, mi-am îngrămădit toate lăzile goale și celelalte lucruri, alcătuind un fel de zid de apărare împotriva oricărei încercări de atac, fie din partea fiarelor, fie a oamenilor. Drept pavăză, am așezat la intrare lăzi și scânduri. Întinzând pe jos una din saltele, mi-am pus două pistoale la căpătâi și m-am tolănit în acest culcuș. Era prima dată că dormeam liniștit o noapte întreagă, după atâta trudă și necazuri.

Aveam acum o cantitate foarte mare de provizii și suficientă pentru un om singur ca mine însă mulțumit tot nu eram. Atâta timp cât mai exista corabia, trebuia să iau din ea tot ce se mai putea lua. Astfel că în fiecare zi, când apele erau scăzute, mă duceam pe bord și aduceam câte ceva. A treia oară am luat frânghii și funii, apoi o bucată mare de pânză de vele, precum și butoiul cu praf de pușcă, în care intrase apa. Am luat toate velele, pe care am fost nevoit să le tai în bucăți și să aduc de fiecare dată câte o parte din ele, căci nu îmi mai erau de folos decât ca pânză obișnuită. Ceea ce m-a bucurat mai mult ca orice a fost faptul că, după cinci sau șase călătorii de acest fel, când credeam că nu mai rămăsese nimic de seamă în corabie, am dat peste un butoi mare cu pâine uscată, trei damigene cu rom și spirt, o ladă cu zahăr și un butoi cu făină de cea mai bună calitate. Era uimitor, căci eu renunțasem să mai caut alte provizii, crezând că le stricase apa. Am golit butoiul, învelind bucățile de pâine în pânză, și am adus totul cu bine la mal. A doua zi m-am întors iarăși pe corabie. Pentru că luasem tot ce era mai ușor de cărat, m-am apucat să tai cablul ancorei în bucăți, pe care să le pot duce și să scot toată fierăria ce putea fi luată. Din vergile rămase, pe care le-am tăiat, am făcut o plută mai mare pe care am încărcat-o cu toate aceste lucruri mai grele.

Am pornit-o spre țărm. Norocul însă începea să mă părăsească. Pluta era atât de încărcată și de mare, încât după ce am intrat în estuarul unde mai debarcasem, nu am mai fost în stare să îndrept cu aceeași îndemânare pluta spre mal. Pluta s-a răsturnat și eu am căzut în apă. O bună parte din lucruri s-au pierdut, mai ales fierul, care putea să-mi fie de mare folos.

Când însă a fost reflux, am reușit să aduc la mal câteva din cabluri și bucăți de fier. Totul însă cu mare trudă, căci eram nevoit să mă dau mereu la fund, ceea ce era foarte obositor. Continuam să mă duc în fiecare zi pe bord, luând tot ce se mai putea găsi. În treisprezece zile am fost de unsprezece ori. Între timp cărasem tot ce era în stare să care, cu brațele sale, un singur om. Cred că dacă vremea s-ar fi menținut frumoasă, ajungeam să iau corabia întreagă, bucată cu bucată.

Când mă pregăteam să mă duc a douăsprezecea oară, am simțit cum se stârnește vântul. Totuși am pornit-o și am ajuns pe punte, scotocind prin cabinele golite și dând de un dulap cu sertare. Aici am găsit niște briciuri, o pereche mare de foarfece și vreo duzină de cuțite și furculițe. În altul am dat de vreo treizeci și șase de lire sterline, în monede europene și braziliene, de câțiva galbeni și monede de argint.

Am zâmbit văzând banii și mi-am zis: „Bogății deșarte, la ce îmi mai sunteți bune acum? Nu mai aveți preț pentru mine, și nici nu știu dacă face să vă urnesc din loc! Unul din aceste cuțite îmi este mai trebuincios decât toată grămada voastră. Nu mai am nevoie de voi. Rămâneți mai bine aici și duceți-vă la fund, căci altă soartă nu meritați!”

Totuși, după oarecare chibzuială, am luat banii. Punându-i într-o bucată de pânză, mă gândeam să-mi întocmesc o plută. Între timp cerul s-a înnorat și vântul a început să sufle cu putere. Într-un sfert de oră, furtuna bântuia în toi dinspre țărm.

M-am gândit că ar fi zadarnic să mai încerc să ajung cu o plută la țărm, așa că tot ce aveam mai bun de făcut era să plec cât mai grabnic, înainte de a începe fluxul, căci altfel s-ar fi putut să nu mai ajung deloc la țărm. Am sărit în apă și am trecut înot canalul ce se găsea între corabie și nisipuri. Mi-a venit destul de greu, căci eram împovărat. Valurile mă izbeau cu putere, iar vântul se întețea. Am reușit însă să ajung acasă, în micul meu cort, unde m-am culcat laolaltă cu toate bogățiile.

Vântul a urlat toată noaptea, iar dimineața, când am ieșit din cort, corabia dispăruse. În prima clipă am fost uimit. M-a mângâiat însă gândul că nu pierdusem vremea și luasem tot ce se putuse lua. Într-adevăr cred că nu rămăsese pe bord aproape nimic de luat, chiar dacă aș fi avut mai mult timp la îndemână. Am renunțat de a mă mai gândi la corabie. Nădăjduiam ca valurile să-mi mai aducă, poate, câte ceva din epavă, ceea ce s-a și întâmplat mai târziu, dar fără să-mi fie de folos.

Acum îmi rămânea să văd cum să mă apăr mai bine de sălbatici, dacă ar veni vreodată, sau de fiare, dacă existau pe insulă. Chibzuiam în toate felurile ce fel de locuință să-mi fac dacă s-o sap în pământ sau s-o fac ca un cort. În sfârșit m-am hotărât pentru amândouă, după cum se va vedea.

Curând mi-am dat seama că locul unde mă aflam nu era bun pentru ceva statornic, fiind mlăștinos și neavând apă de băut în apropiere. Trebuia, așadar, să caut un alt loc mai sănătos și mai nimerit.

La așezarea locuinței am ținut seamă mai întâi ca locul să fie sănătos și să aibă apă de băut apoi să fie adăpostit de arșița soarelui și, în sfârșit, să fie ferit de oameni sau de animale sălbatice și să aibă vedere pe mare. Astfel, dacă Dumnezeu va trimite vreo corabie prin apropiere, să nu pierd putința acelei eliberări în care mai nădăjduiam încă.

Tot căutând, am găsit un loc mai potrivit pe un mic platou, așezat pe povârnișul unui deal înalt. Spre platou, dealul se lăsa în perete abrupt, astfel încât nimeni nu putea ajunge la mine din vârful dealului. În acest perete de stâncă se găsea o scobitură ce te ducea cu gândul la vreo peșteră. Nu exista însă nimic îndărătul ei. Am hotărât să-mi așez cortul pe platoul neted și acoperit cu iarbă. Acesta, care avea vreo sută de yarzi lățime și cam de două ori pe atâta în lungime, se întindea ca un covor verde în fața mea, coborând apoi până la malul mării. Fiind așezat pe partea dinspre nord-nord-vest a dealului, eram apărat de căldura soarelui aproape în tot timpul zilei, până ce soarele ajungea la vest-sud-vest, ceea ce în aceste regiuni se întâmplă aproape de asfințit.

Înainte de a așeza cortul, am tras în fața scobiturii din deal o jumătate de cerc, care avea o rază de zece yarzi de la stâncă și douăzeci de yarzi diametru, între cele două capete de lângă stâncă.

Pe acest semicerc, am bătut două rânduri de pari, înțepenindu-i bine în pământ până ce au stat drepți ca stâlpii. Capetele cele groase erau îndreptate în sus, ajungând la peste cinci picioare și jumătate înălțime și fiind ascuțite la vârf. Cele două rânduri se aflau la vreo șase degete unul de celălalt.

Am luat apoi bucățile de parâmă, aduse de pe corabie, și le-am așezat una peste cealaltă între cele două rânduri de pari. În interior i-am proptit cu alți pari cam de două picioare și jumătate, în chip de contraforți. Această împrejmuire era atât de rezistentă, încât nici om, nici gadină nu ar fi putut trece prin ea sau peste ea. Am pierdut însă mult timp și a fost destul de greu de făcut, mai ales că trebuia să tai parii în pădure, să-i car la fața locului și să-i bat în pământ. Nu am făcut nicio poartă, ci am preferat să intru pe deasupra, cu ajutorul unei scări înguste și mobile. Trăgeam după mine această scară îndată ce intram. Mă știam astfel închis și întărit împotriva întregii lumi. Adăpostit și sigur, dormeam, în sfârșit, liniștit, cu toate că mai târziu mi-am dat seama că măsurile au fost de prisos. În acest țarc sau fortăreață mi-am cărat cu nespusă trudă toate bogățiile, toate proviziile, munițiile și alimentele despre care am povestit până acum.

Am înălțat apoi un cort mare care să mă apere de ploi, căci erau foarte abundente într-un anumit timp al anului. Ca să mă feresc și mai bine, am întocmit un cort dublu, adică unul mai mic înăuntru și altul mai mare deasupra, acoperindu-l cu o prelată mare pe care o găsisem între pânzele corăbiei.

Nu mă mai culcam în pat, ci în hamacul adus din corabie, care era foarte comod și aparținuse secundului. În cort am cărat toate proviziile ce puteau fi stricate de ploi. După ce tot avutul meu a fost pus la adăpost, am închis împrejmuirea, lăsată până atunci deschisă, și nu am mai ieșit decât cu ajutorul scării.

După aceasta am început să sap în stânca dindărătul cortului. Pământul și pietrele pe care le scoteam, le căram prin cort, așezându-le pe terenul meu împrejmuit. Astfel am ridicat nivelul curții mele cu aproape un picior și jumătate și mi-am făcut o pivniță, care mi-a fost de mare folos. Toate acestea m-au costat însă multe zile de muncă istovitoare.

Trebuie să revin acum asupra unor gânduri care mă frământau în acel timp. Se întâmplase ca într-o noapte, pe când făceam planurile pentru așezarea cortului și a pivniței, să se dezlănțuie o furtună grozavă, cu tunete și trăsnete. Un gând năprasnic mi-a trecut prin minte: „Praful de pușcă!” Inima mi s-a făcut cât un purice. O singură scânteie putea distruge totul. Căci de aceasta atârna nu numai putința mea de a mă apăra, dar și de a-mi procura hrana necesară. Nici nu mă gândeam că aș putea fi eu în primejdie dacă ar fi luat foc praful de pușcă.

Eram atât de tulburat, încât îndată ce a trecut furtuna, am lăsat totul baltă, toate construcțiile și fortificațiile, și m-am apucat să fac cutiuțe și săculețe pentru praful de pușcă. Voiam să-l păstrez neapărat în cantități cât mai mici, astfel ca, orice s-ar întâmpla, să nu pot pierde totul deodată. Am terminat treaba în aproape două săptămâni, împărțind tot praful de pușcă, care cântărea vreo două sute patruzeci de funți, în peste o sută de pachețele. Cât despre butoiașul în care pătrunsese apa, l-am lăsat în pivnița cea nouă sau în bucătăria mea, cum o numeam eu, căci acolo nu eram primejduit. Restul l-am ascuns în găurile săpate în stânci și ferite de umezeală, însemnând cu grijă locurile respective.

Între timp ieșeam aproape zilnic cu pușca, atât ca să mă distrez, cât și să văd dacă nu se poate vâna ceva. Mai ales voiam să iscodesc viața insulei și să-i cunosc produsele. Prima dată am descoperit niște capre sălbatice. Nu am avut noroc cu ele. Erau atât de sfioase și iuți de picior, încât nici nu am reușit să mă apropii. Nu m-am lăsat însă, fiind sigur că voi ajunge să împușc când și când câte una. Așa s-a și întâmplat. Le-am învățat mai întâi obiceiurile și am văzut că, de câte ori se aflau pe deal și mă zăreau în vale, o luau speriate la fugă. Când pășteau însă în vale, nici nu se sinchiseau de mine ori de câte ori mă găseam deasupra lor, pe stânci. Am dedus de aici că aveau vederea îndreptată mai mult în jos și că le venea greu să zărească ceea ce se găsea deasupra lor.

Prin urmare mă urcam pe o stâncă și de acolo trăgeam în ele, dobândind o pradă bogată. Întâia dată când am tras, am ucis o capră care alăpta un ied, ceea ce m-a mâhnit mult. Când a căzut capra, iedul a rămas liniștit lângă ea. Chiar după ce am luat-o în spinare, el m-a urmat acasă. Am pus scara, am luat iedul în brațe și l-am trecut astfel în curte, nădăjduind să-l domesticesc. N-a voit însă să mănânce și peste puțin timp a trebuit să-l tai și să-l mănânc. În felul acesta am avut mult timp carne, căci mâncam cu cea mai mare economie, cruțându-mi proviziile și îndeosebi pâinea.

Când am terminat cu locuința, am început să simt nevoia unui loc în care să fac focul. Voi povesti mai târziu cum am procedat și cum am lărgit peștera. Deocamdată prefer să vă împărtășesc ceva despre viața și gândurile mele.

Perspectivele erau destul de triste. Fusesem aruncat pe această insulă, după ce furtuna puternică ne târâse departe de drumul nostru, la câteva sute de leghe în afara drumului obișnuit al corăbiilor. Aveam tot temeiul de a presupune că voia cerului era să-mi termin zilele într-un trai deznădăjduit pe această insulă pustie. Lacrimile îmi curgeau șiroaie când mă gândeam la soarta mea. Adesea mă întrebam de ce Providența își duce la pierzanie propriile făpturi, hărăzindu-le această stare de mizerie și lăsându-le fără ajutor și fără nădejde, astfel încât să le vină greu a-i mai mulțumi pentru viața ce le-a dat-o. Dar de câte ori mă gândeam astfel, simțeam o mustrare de cuget. Într-o zi când mă plimbam pe mal cu pușca la umăr, mi-am zis: „Foarte bine, este adevărat că te găsești la mare ananghie. Amintește-ți însă, te rog, unde se găsesc ceilalți? Nu ați fost oare unsprezece oameni în barcă? Unde sunt ceilalți zece? De ce nu au fost ei salvați și nu ai pierit tu? De ce ai fost tu cel privilegiat? E mai bine să fii aici sau dincolo?”

Am privit apoi spre mare, judecând că orice rău are și o parte de bine. Mi-am amintit că nu-mi lipsește nimic. Ce s-ar fi întâmplat dacă valurile n-ar fi adus corabia aproape de țărm, ca să pot ajunge la ea și să iau tot ce-mi trebuia? Ce se întâmpla dacă eram nevoit să trăiesc așa cum mă aruncase marea la țărm, fără nicio putință de a-mi procura cele necesare? Și mi-am mai zis: „Ce mă făceam fără pușcă, fără muniții, scule, îmbrăcăminte, fără pături, cort și toate celelalte?” Acum aveam de toate într-o cantitate îndestulătoare și mai puteam să-mi fac provizii. Puteam trăi chiar și fără pușcă, atunci când gloanțele se vor termina. Aveam putința de a rezista o viață întreagă fără a duce lipsă. Mă gândisem la toate dinainte, chiar la eventualele accidente sau la timpul când aș fi terminat munițiile și chiar mai departe, la vremea când mă vor părăsi puterile și sănătatea. Mărturisesc însă că nu mă gândisem o singură clipă, de pildă, că praful de pușcă ar putea sări în aer dacă l-ar fi lovit trăsnetul. De aceea am fost speriat când m-a surprins acest gând. Iar acum, pentru că sunt pe cale de a începe povestea noii mele vieți, atât de tăcută și tristă cum n-a mai fost alta pe pământ, voi spune totul potrivit timpului și întâmplărilor.

După toate socotelile, am pus întâia dată piciorul pe această insulă blestemată la 30 septembrie. Soarele era la echinocțiul de toamnă și se afla tocmai deasupra mea. Am socotit – bineînțeles – cu puținele mijloace ce le aveam la îndemână – că mă aflam la o latitudine de 9 grade 22 minute nord de ecuator. După vreo zece sau douăsprezece zile mi-am dat seama că voi pierde șirul zilelor din lipsă de cărți, hârtie și cerneală și voi ajunge să nu mai pot deosebi duminica de zilele de lucru. Pentru a evita aceasta, am luat un par gros, în care am săpat cu cuțitul cuvintele: „AM AJUNS PE ACEST ȚĂRM LA 30 SEPTEMBRIE 1659”. Din el am făcut o cruce pe care am înălțat-o chiar în locul unde debarcasem pe mal. În fiecare zi crestam o linie în par, iar duminicile una mai lungă. La fiecare întâi ale lunii făceam o crestătură mai mare decât toate celelalte. Astfel am ținut socoteala timpului.

Trebuie să mai spun că am luat de pe corabie, între altele, și o seamă de lucruri mărunte, precum pene de scris, hârtie, cerneală, câteva pachete din sertarele căpitanului și ale secundului, dulgherului și tunarului, apoi vreo patru compase, câteva instrumente de calculat, niște cadrane solare, ocheane, hărți marine și cărți de navigație, pe care le-am pus grămadă într-o boccea. În bagajul meu am găsit trei Sfinte Scripturi, într-o aleasă înfățișare, care-mi veniseră cu marfa din Anglia și pe care le pusesem printre lucrurile mele, apoi câteva cărți portugheze, printre ele două sau trei cărți de rugăciuni papistașe, și alte câteva cărți. Am avut grijă să le aduc toate pe uscat.

Am uitat să vă spun că pe corabie avusesem un câine și două pisici, despre care voi povesti la timp. Pisicile le-am luat cu mine, iar câinele a sărit singur în apă a doua zi și a ajuns înot la țărm. Mulți ani de zile mi-a fost slujitor credincios. Făcea tot ce-i porunceam, aducea tot ce-i ceream, mă ajuta la vânătoare, îmi ținea de urât. Un singur lucru nu l-am putut învăța niciodată să-mi vorbească! După cum am mai spus, găsisem pene de gâscă pentru scris, cerneală și hârtie și le întrebuințam cu nespusă grijă. Se va vedea că, atâta timp cât mi-au ajuns, am putut însemna totul cu cea mai mare exactitate. După ce s-a terminat cerneala, alta nu am mai fost în stare să fac, cu toate străduințele mele. Atunci am înțeles că mai aveam nevoie de multe lucruri în afară de cele pe care le strânsesem. De pildă îmi trebuia un hârleț, un târnăcop și o lopată ca să lucrez pământul. Apoi ace de cusut și cu gămălie, precum și ață. Cât despre rufărie, m-am deprins curând să mă lipsesc de ea fără mare greutate.

Din pricină că nu aveam toate uneltele trebuincioase, lucrul mergea încet și anevoie. A trecut aproape un an până să-mi termin împrejmuirea și locuința. Parii erau atât de grei, că abia îi puteam ridica. Îmi luau mult timp până să-i tai și să-i curăț în pădure, și mai mult încă până să-i aduc acasă. Câteodată tăiam și căram un singur par în două zile și abia a treia zi reușeam să-l bat în pământ. Pentru aceasta mi-am întocmit o bucată grea de lemn, un mai. Apoi mi-am amintit de drugii de fier. Cu toate acestea munca rămânea grea și fără spor.

Ce rost ar fi avut să mă gândesc la timpul pierdut, la migală și cazne? Tot nu aveam altă treabă, iar când isprăveam lucrul, porneam să hoinăresc prin insulă și să caut vânat.

Începeam să privesc mai de aproape situația de care eram legat. Am căutat să-mi limpezesc totul, scriind nu pentru a lăsa aceste rânduri celor care ar fi venit în urma mea (nu aveam moștenitori), ci pentru a mă libera de povara gândurilor. Cu cât judecam mai mult, cu atât mă mângâiam, punând în fața fiecărui rău un bine. Astfel am ajuns să deosebesc cazul meu de vreun alt caz și mai rău încă. Am căutat să judec fără părtinire, ca între debitori și creditori, orânduind ce era bun de o parte, iar de alta ce era rău, adică suferințele pe care le înduram. Și am făcut următoarea socoteală:

RĂU

— Sunt surghiunit pe o insulă blestemată. Deznădăjduit și lipsit de orice perspective de salvare.

— Sunt despărțit și uitat de lumea întreagă, fiind menit suferinței.

— Sunt departe de tot ce este omenesc, stingher și izgonit din societatea oamenilor.

— Nu am îmbrăcăminte cu care să mă acopăr.

— Sunt lipsit de apărare, fără mijloace de a mă împotrivi violenței oamenilor sau fiarelor.

— Nu am niciun suflet cu care să pot vorbi și care să mă mângâie.

BINE

— Sunt totuși în viață, nu m-am înecat, după cum s-a întâmplat cu tovarășii mei de pe corabie.

— Am fost ales dintre toți tovarășii mei spre a fi cruțat de la moarte. Iar Dumnezeu, care m-a scăpat ca prin minune de la moarte, mă poate izbăvi și din starea de față.

— Nu sunt flămând și nici sortit să pier într-un loc pustiu, lipsit de toate cele de trebuință.

— Mă găsesc într-o climă caldă, în care chiar dacă aveam haine, cu greu le-aș fi purtat.

— Mă găsesc pe o insulă, unde n-am zărit fiare sălbatice care să-mi facă vreun rău, după cum am văzut pe coastele Africii. Ce m-aș fi făcut dacă aș fi naufragiat acolo?

— Dumnezeu mi-a trimis ca prin minune corabia aproape de țărm, astfel încât să mă îndestulez cu de toate, și mi-a dat uneltele să-mi procur cele necesare atât timp cât voi trăi.

Una peste alta, aveam aici o mărturie neîndoielnică a faptului că nu e pe lume stare atât de nenorocită încât să nu afli în ea ceva, negativ sau pozitiv, pentru care să fii recunoscător. Astfel, viața mea rămâne o pildă pentru toate celelalte vieți greu încercate. Totdeauna putem găsi prilej de îmbărbătare, dacă izbutim, printr-o judecată dreaptă, să socotim binele și răul și să alegem calea binelui.

Din clipa în care am înțeles aceasta, m-am liniștit și am renunțat de a mai sta la pândă pe țărm pentru a zări vreo corabie în larg. Începeam să mă obișnuiesc cu noul meu fel de viață și căutam să mi-l fac cât mai plăcut.

Mi-am descris locuința: un cort așezat la adăpostul stâncilor, având o curte înconjurată cu un gard puternic, alcătuit din pari și frânghii. Aș putea numi fortificație împrejmuirea locuinței, căci ridicasem de-a lungul ei un val de brazde, gros de două picioare la bază.

Mai apoi, cam la un an și jumătate, am întărit împrejmuirea locuinței, așezând deasupra ei niște grinzi în formă conică și sprijinindu-se de stâncă. Alcătuiam un fel de acoperiș, pe care am pus crengi de copaci și tot ce am găsit pentru a-l feri de ploile abundente în anumite perioade ale anului. Am mai povestit cum mi-am cărat avutul în această ogradă și în peștera făcută în dosul cortului. Toate acestea se aflau la început claie peste grămadă, ocupând tot locul. Nu aveam nici unde să mă învârtesc. M-am gândit să lărgesc peștera, săpând mai adânc în dealul care era format dintr-o piatră nisipoasă, ușor de săpat. Când am fost sigur că nu am a mă teme de fiare, am adâncit peștera spre dreapta, mai departe și, întorcându-mă din nou la dreapta, am tăiat o trecere în stâncă până ce am făcut o ieșire ce dădea afară din ogradă sau din fortăreața mea. Astfel am obținut o ieșire secundară din cort și peșteră și loc suficient ca să-mi păstrez întregul avut. M-am apucat apoi să-mi întocmesc tot felul de obiecte de care aveam mare nevoie. În primul rând, o masă și un scaun, fără de care nu puteam să mă bucur de puținele bunuri ce le aveam. Nu puteam să scriu, nici să mănânc sau să lucrez cu plăcere și de aceea m-am apucat de lucru.

Trebuie să mărturisesc că, după cum rațiunea stă la baza matematicelor, tot astfel, cumpănind și chibzuind totul cum se cuvine, oricare om poate ajunge cu timpul meșter bun în oricare meserie. Nu pusesem în viața mea mâna pe o sculă. Am constatat însă că puteam, cu muncă și sârguință, să-mi fac orice lucru de trebuință, mai ales dacă aveam unelte.

Mi-am întocmit multe lucruri, unele fără scule, altele doar cu tesla și cu barda, lucruri care nu fuseseră făcute poate niciodată cu atâta trudă așa cum le făceam eu atunci. Când aveam nevoie de o scândură, de pildă, trebuia să tai un copac, să-l cioplesc cu barda până ajungea la grosimea cerută și să-l netezesc apoi cu tesla. E adevărat că în felul acesta nu făceam decât o singură scândură dintr-un întreg copac. Nu exista însă altă soluție. Munca și timpul meu nu aveau preț. Le întrebuințam cum se putea mai bine.

Am făcut la început o masă și un scaun din bucățele de scânduri aduse pe plută de pe corabie. Dar când am reușit să fac și alte scânduri, după cum am arătat, am întocmit mai multe polițe groase și largi de-a lungul pereților peșterii. Pe polițe mi-am așezat sculele, cuiele și fiarele, astfel ca să le pot găsi ușor la nevoie. Am bătut piroane în pereții stâncii, atârnând de ele puștile și tot ce se putea atârna. Cine mi-ar fi văzut peștera ar fi spus că este o magazie în care se găsesc de toate. Îmi făcea nespusă plăcere să-mi privesc avutul, frumos orânduit, și mai ales proviziile de toate felurile și în cantități atât de mari.

Când am terminat toate acestea, am început să-mi scriu jurnalul (sau însemnările zilnice), relatând zilnic tot ceea ce făceam și ceea ce mi se întâmpla. În primele zile, fusesem prea grăbit și ocupat, iar sufletul mi-era destrămat și tulburat.

Jurnalul ar fi ieșit plin de amărăciune și foarte sumbru. Trebuia, de pildă, să mă exprim astfel: „30 septembrie. După ce am ajuns la mal și am scăpat de la înec, în loc să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru mântuirea mea, am vărsat toată apa sărată care îmi umpluse stomacul și, după ce mi-am venit în fire, am început să alerg de-a lungul țărmului, frângându-mi mâinile, smulgându-mi părul din cap și lovindu-mi fața, urlând și plângând că sunt un om pierdut. Obosit și frânt, am fost nevoit să mă odihnesc. N-am îndrăznit însă să adorm de teamă să nu fiu sfâșiat de fiare.” Câteva zile mai târziu, după ce fusesem pe corabie și luasem de acolo tot ce se putea lua, nu m-am putut stăpâni să nu mă urc în vârful unui deal și, privind de acolo în larg, să nădăjduiesc că voi zări într-o bună zi o corabie. Mi s-a părut chiar că văd în zare niște pânze. M-am mulțumit cu această fărâmă de nădejde, privind cu încordare până ce mi s-au împăienjenit ochii. M-am așezat atunci jos, plângând ca un copil și mărindu-mi amărăciunea prin această nesăbuită purtare.

Am trecut și peste aceasta și m-am așezat cu tot avutul în locuința pe care mi-o înjghebasem. Mi-am întocmit o masă și un scaun și am orânduit totul în jurul meu cât se putea mai plăcut. Am început să-mi scriu jurnalul. Vi-l dau aici în copie (cu toate că veți citi în el și tot ce ați aflat până acum). I-am scris atât timp cât am avut cerneală, iar când s-a terminat am fost nevoit să-l întrerup.