Cercetarea insulei
Am povestit mai înainte că mă hotărâsem să cunosc toată insula. Umblasem în susul pârâului până la locul unde îmi clădisem coliba. Voiam acum să merg mai departe și, luând-o prin vale, să ajung la mare. Am luat pușca, securea, câinele și, cu o cantitate mai mare de pulbere și de gloanțe ca de obicei, cu doi pesmeți și stafide din belșug în tolbă, am pornit-o la drum. Trecând prin valea unde se găsea coliba și ajungând la marginea ei, am văzut marea spre apus.
Vremea fiind foarte limpede, am zărit pământ la o mare depărtare. Nu știu dacă era o insulă sau un continent. Se deslușea numai un ținut muntos, părând a se întinde de la vest la sud-vest la o mare distanță. După socoteala mea, pământul nu putea fi la mai puțin de cincisprezece sau douăzeci de leghe.
Nu aveam de unde ști ce parte a lumii putea să fie, dar știam că trebuie să facă parte din America. Ținutul trebuia să se găsească, după socoteala mea, aproape de dominioanele spaniole, și era poate locuit numai de sălbatici. Dacă aș fi debarcat acolo, m-aș fi găsit desigur în condițiuni mult mai rele decât cele de aici.
Astfel m-am supus pe deplin rânduielilor Providenței, pe care abia acum începeam s-o recunosc și să cred că orânduiește totul spre bine. M-am liniștit și am încetat de a mă mai întrista cu doruri deșarte.
Mă gândeam că dacă acolo se găsește într-adevăr o coastă spaniolă, voi zări din când în când corăbii trecând pe acest drum. Iar dacă nu era decât o coastă sălbatică între țara spaniolă și Brazilia, locuitorii ei erau canibali, mâncători de oameni, care nu se dădeau în lături să ucidă și să mănânce toate ființele omenești ce le cădeau în mâini.
Frământat de aceste gânduri, am pornit mai departe. Am găsit și pe această coastă a insulei savane și câmpii întinse, pline de flori și ierburi, înconjurate de fermecătoare păduri. Am zărit nenumărați papagali. Voiam să prind unul, ca să-l îmblânzesc și să-l învăț să vorbească. Până la urmă am reușit să prind un papagal tânăr, pe care l-am doborât lovindu-l cu bățul. L-am dus cu mine acasă, dar numai peste câțiva ani a început să vorbească. L-am învățat să mă cheme pe nume. Mai târziu s-a întâmplat ceva foarte straniu și caraghios, de care vă voi vorbi la timp.
Călătoria a fost foarte plăcută. Am găsit sumedenie de iepuri și vulpi, de alte soiuri decât acelea cunoscute mie. Am împușcat câțiva iepuri, însă nu mi-am dat osteneala să-i mănânc, căci nu duceam lipsă de hrană. Aveam capre, porumbei și broaște țestoase, dar mai ales struguri uscați. Cred că nici piața cea mare din Leadenhall n-ar fi fost în stare să-mi procure o masă mai îmbelșugată și în proporție cu numărul oaspeților. E adevărat că soarta mea era de plâns, dar aveam totuși de ce să fiu recunoscător cerului, căci nu duceam lipsă de nimic. Aveam de toate din belșug și pe deasupra trufandale.
În această expediție nu am umblat niciodată mai mult de două mile pe zi. Mă întorceam adesea în aceleași locuri și colindam împrejurimile pentru a vedea și a descoperi cât mai multe. Mă întorceam frânt de oboseală la locul unde îmi propusesem să-mi petrec noaptea. Mă odihneam într-un copac sau mă înconjuram cu pari înfipți în pământ, pentru ca nicio fiară sălbatică să nu se poată apropia de mine fără să mă trezească.
Când am ajuns la coastă, mi-am dat seama că soarta îmi hărăzise partea cea mai rea a insulei. Dincoace, plaja era acoperită cu nenumărate broaște țestoase, pe când în partea unde locuiam, găsisem doar trei într-un an și jumătate. Aici mai erau, în afară de broaște, și nenumărate păsări, de multe soiuri, unele pe care le mai văzusem și altele pe care nu le cunoșteam, dintre care unele cu carne foarte gustoasă. Nu le știam numele la niciuna, afară de pinguini.
Le puteam ușor împușca, însă făceam economie mare de praf de pușcă și preferam să ucid o capră, ce-mi era mai de folos. Deși se găseau mai multe capre decât în partea cealaltă, aici era mai anevoie de vânat, fiind șes și caprele prinzând ușor de veste când mă apropiam.
Cu toate că această parte a insulei era mult mai plăcută decât a mea, mărturisesc că nu aveam nicio poftă să mă mut. Mă obișnuisem cu locuința mea și cu felul de viață. Aici veneam numai în expediție, pe când dincolo mă simțeam acasă.
Am umblat de-a lungul țărmului, spre răsărit, aproape douăsprezece mile. Apoi am înfipt ca semn un par gros în nisip și m-am hotărât să mă întorc acasă. Călătoria următoare voiam s-o fac pe cealaltă parte a insulei, luând-o spre răsărit de casa mea și, ocolind, să ajung la locul pe care îl însemnasem cu ajutorul parului aceluia.
La întoarcere am apucat pe alt drum. Credeam că voi avea tot timpul vederea asupra insulei și că mă voi putea orienta astfel spre casă. M-am înșelat. După vreo două-trei mile am coborât într-o vale înconjurată de dealuri împădurite. Am pierdut direcția. S-a mai întâmplat, spre nenorocul meu, ca să nu se mai vadă nici razele soarelui, căci s-a lăsat o ceață care a ținut vreo trei-patru zile, cât am rătăcit prin vale. Până la urmă am fost nevoit să mă întorc pe coastă, să regăsesc semnul și s-o iau înapoi pe drumul pe care venisem.
Era foarte cald. Căram cu greu pușca, gloanțele, securea și celelalte lucruri care mă împovărau.
Câinele meu a surprins pe drum un ied și s-a năpustit asupra lui. Am dat fuga să-l scap cu viață din colții dulăului. Voiam să-l duc acasă. Adesea m-am gândit să fac rost de vreo doi iezi și să cresc o turmă de capre domesticite, care să-mi procure hrana atunci când mi se va termina praful de pușcă și gloanțele.
L-am legat cu o sfoară de gât și astfel l-am dus până la colibă. Aici am închis iedul în ogradă și m-am grăbit spre casă, de unde lipsisem mai bine de o lună.
Nici nu pot spune cu ce mulțumire am intrat în cuibul meu și m-am culcat în hamac. Mica expediție, fără niciun popas odihnitor, fusese într-adevăr neplăcută pentru mine. Acum, căminul meu mi se părea înzestrat cu un confort fără pereche. Totul era atât de plăcut în jur, încât m-am hotărât să nu mă mai duc niciodată prea departe, atâta timp cât îmi este sortit să rămân pe această insulă.
O săptămână întreagă m-am odihnit, gustând din toate bunătățile. Am făcut o colivie pentru papagal, care acum se arăta blând și începuse să se deprindă cu mine. Mi-am adus aminte apoi de bietul ied, pe care-l uitasem la colibă. M-am dus repede și l-am găsit aproape mort de foame. Fiind închis, nu fusese în stare să-și găsească hrană. Am tăiat îndată câteva ramuri și frunze și i le-am aruncat peste gard.
După ce l-am hrănit, am voit să-l leg ca înainte și să-l duc acasă. Nu era nevoie, căci se făcuse atât de blând, încât mă urma ca un cățel. Cu timpul s-a făcut și mai blând și era nespus de drăgălaș. A rămas pe lângă casă și nu mai voia să mă părăsească.
Venise acum și anotimpul ploios al toamnei. Am prăznuit ziua de 30 septembrie, aniversarea debarcării mele în insulă, cu aceeași evlavie ca mai înainte. Eram acum de doi ani pe insulă și nu aveam mai multă nădejde de scăpare ca în prima zi. Mi-am petrecut toată ziua mulțumind cu smerenie și recunoștință pentru nenumăratele îndurări minunate care îmi însoțeau singurătatea și fără de care ea ar fi fost nespus mai nenorocită. I-am mulțumit lui Dumnezeu din toată inima și cu smerenie că binevoise să-mi arate că puteam fi mai fericit în această singurătate decât aș fi fost în libertate, printre oameni, și în toate plăcerile lumii; că El putea să-mi țină loc pe deplin de tot ce-mi lipsea în starea mea de singurătate și de lipsa tovărășiei omenești, prin prezența Sa și prin harul pe care îl revărsa în sufletul meu, sprijinindu-mă, mângâindu-mă și îmbărbătându-mă să mă bizui aici pe Providența Sa și să nădăjduiesc în prezența Lui veșnică în viața de apoi.
Abia acum am început să simt limpede cât de fericită era viața pe care o duceam, cu toate neajunsurile ei, față de viața nelegiuită, blestemată și urâcioasă pe care o dusesem în tot trecutul meu. Acum mi se schimbaseră și mâhnirile, și bucuriile. Până și dorințele mi se schimbaseră, pornirile inimii nu mai aveau același gust, iar plăcerile mele erau cu totul altele decât fuseseră la venirea mea pe insulă, ba chiar în cei doi ani care trecuseră.
Mai înainte, când umblam prin insulă, fie la vânătoare, fie ca să cercetez ținutul, mă cuprindea deodată o asemenea durere sufletească din pricina stării mele, încât îmi murea inima în piept la gândul pădurilor, munților și pustietăților în care mă aflam. Mă vedeam prizonier, închis cu zăvoarele și lacătele veșnice ale oceanului, într-o sălbăticie nelocuită, fără nicio nădejde de izbăvire. Chiar în clipele când eram mai liniștit, gândul acesta mă năpădea ca o furtună și mă făcea să-mi frâng mâinile și să plâng ca un copil. Uneori mă apuca în toiul lucrului, și atunci mă așezam numaidecât, oftam și mă uitam în pământ câte un ceas sau două la rând. Iar asta era și mai rău pentru mine, căci dacă aș fi putut izbucni în lacrimi sau să-mi vărs amarul în cuvinte, mi-ar fi trecut, iar durerea, odată istovită, s-ar fi potolit.
Acum însă începusem să mă deprind cu alte gânduri. Citeam în fiecare zi cuvântul lui Dumnezeu și îmi luam din el toată mângâierea pentru starea mea de acum. Într-o dimineață, fiind foarte trist, am deschis Biblia la aceste cuvinte: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” Mi-a trecut îndată prin minte că aceste cuvinte erau pentru mine. De ce altfel mi-ar fi fost îndreptate tocmai așa, chiar în clipa când îmi plângeam soarta ca unul părăsit de Dumnezeu și de oameni? „Ei bine”, mi-am zis, „dacă Dumnezeu nu mă părăsește, ce rău poate să-mi vină și ce-mi pasă dacă m-ar părăsi toată lumea? Căci, pe de altă parte, de-aș avea toată lumea și aș pierde bunăvoința și binecuvântarea lui Dumnezeu, nici nu s-ar putea asemui pierderea.”
Din clipa aceea am început să cuget că era cu putință să fiu mai fericit în această stare de om părăsit și singuratic decât aș fi fost, pesemne, în oricare altă stare din lume. Cu acest gând, eram gata să-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a adus în acest loc. Nu știu ce a fost, dar ceva mi-a izbit cugetul la acest gând și n-am îndrăznit să rostesc cuvintele. „Cum poți să ajungi atât de fățarnic”, mi-am zis, chiar cu glas tare, „încât să te prefaci recunoscător pentru o stare din care, oricât te-ai strădui să fii mulțumit cu ea, te-ai ruga mai degrabă din toată inima să fii izbăvit?” M-am oprit deci aici. Dar, deși nu puteam spune că-i mulțumesc lui Dumnezeu că mă aflu aici, i-am mulțumit totuși din inimă că mi-a deschis ochii, prin oricât de grele încercări ale Providenței, ca să văd cum fusese viața mea de mai înainte, să-mi plâng nelegiuirea și să mă pocăiesc. Niciodată n-am deschis sau închis Biblia fără ca sufletul meu să-L binecuvânteze pe Dumnezeu că l-a îndemnat pe prietenul meu din Anglia, fără nicio rugăminte din partea mea, s-o pună printre lucrurile mele, și că m-a ajutat apoi s-o scap din naufragiul corăbiei.
Astfel, și cu această stare a sufletului, am început al treilea an. Fără a obosi pe cititor cu o dare de seamă tot așa de amănunțită asupra vieții mele ca în primul an, trebuie să spun că rareori am stat degeaba. Timpul mi-era împărțit cu sfințenie pentru fiecare treabă zilnică. Mai întâi, îndatorirea față de Dumnezeu și citirea Sfintei Scripturi, căreia îi păstram neabătut puțin timp de trei ori pe zi. Apoi hoinăream cu pușca în căutarea vânatului, ceea ce îmi lua de obicei trei ore în fiecare dimineață, de câte ori nu ploua. Când mă întorceam acasă, trebuia să împart, să pun la uscat, să păstrez și să pregătesc vânatul sau proviziile aduse, și treaba îmi lua o bună parte din zi.
La nămiezi, căldura devenea atât de mare, încât nu mă mai puteam mișca. Nu-mi rămâneau deci pentru lucru în casă decât vreo patru ore spre înserat. Se întâmpla adesea să-mi schimb orele de vânat cu cele de lucru. Dacă mai țineam seama și de neobișnuita greutate cu care lucram din pricina neîndemânării, a lipsei de scule și ajutoare, înțelegeam de ce împlineam totul cu oarecare încetineală.
De pildă, mi-au trebuit patruzeci și două de zile ca să fac o singură scândură pentru polița din peșteră. Doi oameni, cu un ferăstrău și uneltele necesare, ar fi tăiat șase bucăți din același copac în jumătate de zi. Pe când eu iată ce trebuia să fac: mai întâi trebuia să aleg un copac gros, căci aveam nevoie de scânduri late. Îmi trebuiau trei zile să-l tai și încă două ca să-l curăț de crăci. După o nesfârșită trudă, tot cioplind și tăind, ajungeam să-l micșorez într-atât, încât să-l pot urni din loc. Apoi îl întorceam și-l netezeam pe o parte. După aceea ciopleam cealaltă față până ce aduceam scândură la grosimea de vreo trei degete. Oricine poate judeca ce muncă uriașă însemna aceasta pentru mine. Dar cu răbdare și sârguință am ajuns să înving toate greutățile.
Am povestit totul numai ca să arăt de ce cheltuiam atâta timp pentru așa de puțină ispravă, și anume că ce s-ar fi făcut lesne cu ajutor și cu scule devenea o muncă grea și lungă când eram nevoit s-o fac singur, numai cu mâinile mele.
Se apropiau lunile noiembrie și decembrie, în care așteptam recolta de orz și orez. Semănăturile nu erau prea întinse, căci pusesem semințe puține, după cum am și povestit. Recolta era promițătoare, când deodată era să pierd totul din pricina unor dușmani împotriva cărora cu greu mă puteam apăra.
Caprele și iepurii gustaseră din dulceața tulpinilor îndată ce răsăriseră, și acum se îndesau să le roadă, gata să nimicească totul. Nu am găsit alte mijloace de apărare decât să împrejmuiesc terenul. Trebuia s-o fac repede, căci animalele îmi stricau recolta. Lanul meu fiind mic, am făcut în trei săptămâni toată împrejmuirea, apoi am împușcat câteva animale și am legat câinele acolo ca să păzească și să latre noaptea. În scurt timp dușmanii s-au retras și spicele au crescut mari și frumoase, începând să se coacă.
După ce am scăpat de aceste animale, am avut de furcă cu păsările, ce se repezeau la spicele coapte. Într-o zi, ducându-mă să văd cum merge recolta, am zărit o sumedenie de păsări adunate pe copaci, așteptând să plec. Am tras îndată în ele, căci aveam întotdeauna pușca la mine. În aceeași clipă s-au ridicat din holdă altele, pe care nu le văzusem.
Asta m-a pus pe gânduri. Prevedeam că-mi vor mânca în câteva zile toată recolta, lăsându-mă muritor de foame, căci nu voi mai fi niciodată în stare să am pâine.
Nu știam ce să fac. Eram hotărât ca la nevoie să stau zi și noapte de strajă. În primul rând am intrat în holde să văd cât de mare era paguba. Am găsit că păsările stricaseră o bună parte din spice, însă cele mai multe erau încă prea verzi pentru ele și paguba nu era prea mare. Puteam să mai obțin o recoltă bogată dacă reușeam să salvez restul. Ascuns în holde, mi-am încărcat pușca, apoi, ieșind, am observat că tâlharii cocoțați în copaci așteptau clipa plecării mele spre a se năpusti din nou asupra prăzii. Am făcut doar câțiva pași. Observând că nici nu ieșisem bine din văzul lor și păsările se și furișaseră una câte una prin holde, m-am înfuriat și nu le-am mai îngăduit să se lase cu toatele jos.
Știam că orice grăunte înseamnă o bucățică de pâine pierdută. Apropiindu-mă de gard, am tras împușcând trei păsări. Le-am luat și le-am pedepsit după străvechile datine din Anglia, spânzurând pe răufăcătoare în văzul celorlalți, ca pildă înfricoșătoare. Nici nu se poate închipui ce efect am dobândit în acest chip. Nicio pasăre nu s-a mai apropiat de holde. Toate au părăsit nu numai câmpul cu grâne, ci întreaga zonă a insulei și nu am mai zărit niciuna, atâta timp cât sperietoarele au rămas atârnate în acel loc. Vă închipuiți cât de fericit eram.
Pe la sfârșitul lunii decembrie am strâns recolta. Nu aveam coasă, nici seceră, dar am reușit să-mi înjghebez ceva asemănător din niște săbii scurte și pumnale ce le aveam de pe corabie. Prima mea recoltă fiind mică, secerișul n-a fost ceva anevoios. Am strâns recolta după cum m-am priceput, tăind numai spicele și punându-le într-un coș mare, împletit anume. Am cărat totul acasă, spicele le-am frecat în palme, alegând boabele. Din această recoltă am scos două banițe de orez și două și jumătate de orz. Nu eram însă sigur de aceste cantități, căci pe atunci nu aveam cu ce le măsura. Recolta era o mare îmbărbătare pentru mine. Acum vedeam că va sosi vremea când Dumnezeu îmi va dărui și pâine.
Deocamdată încă nu știam cum să macin și să fac făină din grâne, nici cum să cern făină. Nu știam să fac pâine și nici nu aveam unde să o coc. Din această pricină și pentru că voiam să strâng o cantitate mai mare de grâne, m-am hotărât să nu mă ating de ele, ci să le las de sămânță, dar să-mi întrebuințez toate orele de lucru pentru pregătirea celor necesare în viitor fabricării făinii și pâinii. Acum se putea spune într-adevăr că muncesc pentru pâinea zilnică. Cred că puțină lume se gândește cât de cât la toate acele nenumărate lucruri mărunte ce servesc la procurarea, pregătirea, facerea și terminarea acestui singur lucru – pâinea.
Mie însă, care trăiam redus la cea mai simplă expresie a vieții, mi-a fost dat să descopăr toate acestea cu caznă și trecând de atâtea ori prin cumpene mari. Îmi dădeam seama de situația mea cu fiece zi care trecea, ba chiar din clipa în care am avut cel dintâi pumn de grăunțe, venit în chip atât de neașteptat.
Nu aveam plug ca să întorc glia, nici sapă s-o desțelenesc. După cum am povestit, mi-am făcut o sapă de lemn. Lucram prost cu ea și, deși mi-au trebuit multe zile de caznă ca să o fac, nu numai că s-a stricat foarte repede, căci nu avea fier la vârf, dar și munca mea era mult mai grea și mai prost făcută. Munceam totuși cu răbdare, îndurând cu inimă grea că lucrul era îndeplinit așa de rău. Când să sădesc semințele, nu am avut grapă. M-am plimbat de-a lungul țarinei, târând după mine o cracă mare și grea, mai mult scărpinând pământul cu ea decât făcând treabă așa cum s-ar fi cuvenit.
Când au crescut spicele, am povestit cât mi-au dat de lucru, cum a trebuit să împrejmuiesc grânele, să le apăr, să le cosesc, să le strâng și să le car acasă. Apoi să le bat, să le vântur, să le aleg de pleavă și, în sfârșit, să le păstrez.
Mi-ar fi trebuit o moară să le macin, site prin care să cern făina, drojdie și sare cu care să o prefac în pâine și un cuptor pentru copt.
De toate acestea am fost nevoit să mă lipsesc, după cum se va vedea. Nu-i mai puțin adevărat însă că grânele mi-au adus o mare mângâiere și au însemnat un mare noroc pentru mine. Munca era istovitoare, dar nu aveam încotro. Timp prea prețios nu am pierdut. Orânduisem în așa fel totul, încât să am în fiecare zi câteva ore pentru această îndeletnicire și, pentru că mă hotărâsem ca deocamdată să păstrez grânele, am avut înaintea mea șase luni întregi, în care m-am străduit să descopăr mijloacele prin care să-mi întocmesc toate uneltele de care aveam trebuință în vederea obținerii făinii.
Mai întâi am destinat o bucată mai mare de pământ, căci aveam acum mai multe semințe. Înainte de aceasta, am pierdut o săptămână ca să fac o sapă, care a ieșit până la urmă mult mai grea și cerea o muncă îndoită să o mânuiești. Am trecut și peste asta și am însămânțat grăunțele pe două fâșii mari, așezate cât mai aproape de casă. Le-am împrejmuit cu gard viu, tăind țepușii din aceeași pădure din care mai tăiasem înainte, știind că prind rădăcini. Într-un an gardul a crescut des și știam că nu va mai avea nevoie de nicio reparație. Această treabă mi-a luat nu mai puțin de trei luni, căci era anotimpul ploios și nu puteam ieși.
Când ploua și trebuia să stau în casă, mă îndeletniceam cu diferite treburi. Trebuie spus că pe când lucram, mă distram cu papagalul și-l învățam să vorbească. Curând a știut să-și spună numele și striga foarte tare „POLL”. Aceasta a fost prima vorbă rostită de altcineva decât de mine de când mă aflam pe insulă.
După cum am spus, aceasta nu era propriu-zis munca mea, ci numai o îndeletnicire aparte, care mă ajuta să muncesc. Studiasem vreme îndelungată cum și prin ce mijloace să fac niște vase de pământ, de care într-adevăr aveam mare nevoie, dar nu știam de unde să le procur. Am chibzuit însă că, dată fiind dogoarea soarelui și dacă voi putea găsi pământ clisos, voi putea desigur să fac niște oale care, uscate la soare, să poată fi mânuite și folosite spre a ține lucruri uscate, care trebuiau păstrate astfel. Erau necesare pentru pregătirea făinii, ținerea grânelor etc. Cum acesta era și scopul meu, m-am hotărât să fac unele cât de mari, care să țină tot ceea ce aș pune înăuntru.