Robie și fugă
La Londra intrasem într-o societate foarte aleasă, lucru destul de puțin obișnuit pentru un tânăr necunoscut și fără experiență, ușuratic și rătăcit cum eram eu pe atunci, căci diavolul nu uită de obicei să le întindă de timpuriu vreo cursă unor asemenea tineri; cu mine însă n-a fost așa. Astfel am făcut cunoștința unui căpitan de corabie, care fusese pe coastele Guineii. Reușindu-i acolo niște afaceri strălucite, el era hotărât să se ducă din nou pe coastele acelea. L-am câștigat, de altfel, prin felul meu de a povesti. Auzindu-mă spunând că aș vrea să văd lumea, mi-a propus să mă ia cu dânsul, fără nicio plată, dorindu-și un tovarăș de drum și de încercări. Îmi mai înlesnea să iau cu mine tot felul de mărfuri, pe care să le desfac acolo cu un câștig frumos.
Am primit cu dragă inimă oferta și am legat o strânsă prietenie cu acest căpitan, un om foarte cinstit și cumsecade. Mulțumită lui, am strâns o avere frumușică din toate jucăriile și nimicurile cumpărate – după sfatul său – cu cei patruzeci de galbeni, împrumutați de la niște rude cărora le-am scris. Bănuiesc chiar că părinții mei, sau cel puțin mama, au contribuit pe ascuns la această sumă trimisă de neamurile mele.
Aceasta mi-a fost singura călătorie încununată de succes. Totul s-a datorat cinstei și sincerității noului meu prieten, căpitanul corăbiei. El mi-a dat și primele noțiuni de navigație și matematici și m-a învățat să țin socoteala drumului străbătut de corabie, să-mi găsesc locul pe mare cu ajutorul aștrilor, pe scurt, mi-a dat o parte din cunoștințele trebuincioase unui marinar. Am început să prind gust de învățătură, iar el se arăta foarte bucuros să mă învețe. M-am întors din această călătorie nu numai un bun negustor și marinar, dar și cu cinci funți și jumătate de praf de aur, pe care i-am schimbat apoi la Londra pe trei sute de galbeni. Această reușită m-a încurajat în planurile-mi semețe, care au dus la ruina mea.
Nici această călătorie nu a fost lipsită de neplăceri. Din pricina căldurii înăbușitoare – căci drumul nostru ne ducea de-a lungul coastei, de la 15 grade latitudine nordică până chiar la ecuator – am fost mereu bolnav.
M-am hotărât să continui negustoria pe coastele Guineii. Din nenorocire, prietenul meu murind la Londra, curând după sosirea mea, am plecat pe aceeași corabie, comandată acum de fostul său secund. A fost cea mai nefericită călătorie pe care am făcut-o vreodată. Nu luasem marfă decât pentru 100 din cei 300 de galbeni pe care îi agonisisem. Restul îl lăsasem în păstrarea văduvei prietenului meu.
Când am ajuns lângă insulele Canare, sau, mai bine-zis, între acestea și coasta Africii, am fost surprinși în zori de ziuă de o corabie cu pirați mauri din Sale, care ne urmăreau cu toate pânzele sus. Am întins și noi toate pânzele, încercând să scăpăm de dânșii mărind viteza. Ne-au ajuns însă din urmă, așa că ne-am pregătit de luptă. Aveam douăsprezece tunuri pe punte, iar ei optsprezece. Pe la ora trei după-amiază vasul de pirați ne-a prins din urmă, dar, apropiindu-se din greșeală de bordul nostru, în loc să se apropie de pupa cum avea de gând, am putut pune în baterie opt tunuri, din care am tras o salvă, care l-a făcut să se depărteze, după ce mai întâi ne-a răspuns atât cu tunurile lui cât și cu puștile celor vreo două sute de oameni ce-i avea pe bord. Ai noștri stăteau adăpostiți, astfel că niciunul nu a fost atins. Pirații se pregăteau să ne atace din nou și noi să ne apărăm. Acostând de astă-dată în celălalt bord, vreo șaizeci de oameni s-au urcat pe puntea noastră și au început îndată să taie pânzele și manevrele. Am dat și noi într-înșii, fiecare cu ce am apucat, cu flintele, cu sulițele, cu cutiile de pulbere sau cu ce aveam la îndemână, izgonindu-i de două ori de pe punte. Până la urmă însă am fost nevoiți să ne predăm, vasul nostru nemaiputând manevra și având trei de ai noștri morți și opt răniți. Pe scurt, această tristă parte a povestirii mele s-a încheiat cu capturarea noastră.
Astfel am ajuns rob în Sale, un port al maurilor. Soarta mi-a fost mai bună decât mă așteptasem. În loc să fiu dus cu ceilalți departe, în țara lor, la curtea împăratului, am rămas pe coastă, rob al căpitanului corăbiei care ne atacase, pentru că eram tânăr și puteam munci.
Schimbarea fulgerătoare a situației mele, din negustor în rob, m-a uluit cu totul. Cu ce nespusă amărăciune îmi aminteam acum de vorbele profetice ale tatei! Ajunsesem într-adevăr vrednic de plâns și fără nimeni care să mă mângâie în durerea mea. Credeam că nu mi se mai poate întâmpla o nenorocire mai mare că mânia cerului căzuse asupra mea, fiind pierdut fără nicio nădejde. Dar – vai! nenorocirile abia începeau, după cum se vedea mai departe.
Noul meu stăpân m-a dus la el acasă. Speram ca mai târziu să mă ia cu el pe mare. Dacă aveam noroc să întâlnim vreo corabie de război spaniolă sau portugheză, se putea întâmpla să fiu salvat.
Curând însă mi-au pierit aceste speranțe, căci, plecând pe mare, el m-a lăsat acasă să-i îngrijesc mica grădină și casa, iar când s-a înapoiat m-a trimis să locuiesc în cabina vasului corsar și să îngrijesc de el. Stând acolo, mă gândeam doar cum să scap, dar nu reușeam să-mi făuresc niciun plan potrivit. Nu aveam cu cine să mă sfătuiesc și nici vreun alt rob din țara mea care să plece cu mine. Au trecut astfel doi ani, fără ca să întrezăresc o cale de a-mi împlini gândurile.
O întâmplare mi-a redat însă nădejdea că voi reuși, că odată și odată o să-mi recapăt libertatea. Stăpânul meu a rămas acasă mai mult ca de obicei, căci nu avea bani destui ca să-și refacă echipajul. În acest timp îi plăcea să meargă la pescuit când era vremea frumoasă. Mă lua și pe mine și pe un băiat, care era în slujba lui, ca să vâslim. Îi plăcea tovărășia noastră, mai ales că eram foarte dibaci la prinsul peștelui. Din această pricină mă trimitea adesea la pescuit cu un maur, rudă a sa, și cu băiatul de care am vorbit și căruia îi ziceau Xury.
Odată, când m-am dus cu stăpânul nostru la pescuit, s-a întâmplat să se lase o ceață tocmai când ne găseam la vreo jumătate de leghe de țărm.
Pentru că nu se zărea coasta, am vâslit în neștire în ziua aceea și noaptea următoare. În zori ne-am dat seama că ieșisem mult în larg și ne aflam ca la două leghe de mal. Ne-am ales numai cu o foame cumplită, după o muncă grea și oarecare primejdie, căci vântul sufla puternic în dimineața aceea.
Stăpânul, povățuit de această primejdie și ca să nu pățească și el altă dată la fel, a luat toate măsurile de cuviință. Din corabia noastră, capturată de el și pe care o mai ținea încă ancorată lângă mal, a luat șalupa. Apoi a pus pe dulgherul corăbiei, rob englez și el, să-i construiască o cabină de lemn. În barcă a adus apoi tot felul de provizii și o busolă luată tot de pe corabia noastră. În spatele cabinei era loc pentru cârmaci, iar în față puteau să șadă doi inși la vâsle sau la manevratul pânzelor. Barca mergea cu o pânză triunghiulară, din acelea numite în Anglia „spată de oaie”, iar ghiul trecea peste acoperișul cabinei, care era foarte joasă, unde aveau loc să se culce trei inși și unde încăpea o masă și niște dulapuri pentru băuturi și mâncare – adică pâine, orez și cafea.
Am ieșit adesea la pescuit cu această barcă. Cum eu eram cel mai îndemânatic la prinsul peștelui, stăpânul nu mergea niciodată fără mine. Într-o zi, stăpânul meu invitase la pescuit doi sau trei mauri mai de vază. A trimis deci la bord o cantitate mai mare de provizii și mi-a poruncit să pregătesc trei puști cu încărcătura necesară și să le duc pe bord, căci voiau să și vâneze ceva păsări de mare.
Am făcut totul după cum poruncise și în dimineața următoare îi așteptam, barca fiind spălată și dichisită și cu pavilioanele ridicate, gata pentru primirea oaspeților. Stăpânul a apărut însă singur, spunând că ceilalți își amânaseră sosirea. M-a trimis împreună cu servitorul și cu Xury să-i pescuim niște pește pentru masă, cei trei oaspeți urmând să mănânce seara la el și fiind deci mare zor.
În acea clipă mi-au venit în minte toate planurile de evadare, mai ales că aveam acum un „vas” sub comanda mea. După ce stăpânul a plecat, am început să mă pregătesc, dar nu pentru pescuit, ci pentru o călătorie mai lungă, deși nu știam, nici nu mă întrebasem încotro voi porni. Tot ce voiam era să plec cât mai departe de locul acela.
Prima greutate era să-l conving pe maur să aducă ceva mâncare. I-am arătat în cuvinte meșteșugite că nu se cuvine să ne înfruptăm din pâinea stăpânului nostru. S-a lăsat convins și a adus un coș mare cu pesmeți și trei ulcioare cu apă dulce. Știind unde se găseau băuturile stăpânului, prădate desigur de pe vreun vas englezesc, le-am cărat în barcă, în lipsa maurului, ca să poată crede că erau acolo mai dinainte, pregătite pentru stăpânul nostru. Am luat și o bucată mare de ceară de albine, multă sfoară și ață, o secure, un ferăstrău, un ciocan. Toate s-au dovedit mai târziu de mare folos, mai ales ceara din care am făcut luminări.
Am mai încercat ceva care mi-a reușit: „Moley – i-am zis maurului, căci așa îl chemau ei, chiar dacă se numea Ismail – puștile stăpânului nostru sunt în barcă. N-ai putea să aduci tu niște alice și ceva praf de pușcă? Ar fi bine să împușcăm niște păsări sălbatice pentru noi”. „Ba da – mi-a răspuns – le aduc îndată”. Și într-adevăr s-a întors cu o pungă mare de piele, plină cu praf de pușcă, și cu alta conținând alice și ceva gloanțe, pe care le-a pus în barcă. Între timp mai găsisem în cabina stăpânului praf de pușcă, cu care am umplut o sticlă. Astfel aprovizionați, am întins pânzele și am ieșit în larg.
N-am stârnit nicio bănuială celor de la castelul aflat la intrarea în port, știindu-se cine suntem. La depărtare de o milă, am strâns pânzele și am început pescuitul. Vântul sufla dinspre nord-nord-est, ceea ce nu se potrivea cu socotelile mele. Dacă ar fi suflat de la sud, eram sigur că pot atinge coasta Spaniei și ajunge cel puțin până la Cadiz. Hotărârea de a fugi era însă mai tare ca orice. Ori încotro m-ar fi dus vântul, mi-era totuna. Restul rămânea în voia soartei.
După ce am întins undița în apă și n-am prins nimic – nu o ridicam când peștele venea la ea, spre a nu arăta că era pește – i-am spus lui Moley: „Așa nu-i bine, stăpânul nostru nu va fi mulțumit de noi. Trebuie să mergem mai departe, în larg”. El, nebănuind nimic, a întins pânzele și eu am trecut la cârmă, deplasându-ne astfel încă o leghe mai departe de țărm. Apoi am oprit ca și când aș fi voit să încep din nou pescuitul. Am dat cârma în mâna băiatului și m-am îndreptat spre maur. Prefăcându-mă că mă aplec să caut ceva, l-am prins de mijloc și l-am ridicat azvârlindu-l în mare. Îndată a ieșit la suprafață, căci înota de minune. Mă rugă să-l iau înapoi în barcă, făgăduindu-mi că mă va servi și mă va însoți oriunde, până la capătul pământului. Înota atât de iute în urma noastră, încât mi-a fost teamă să nu ne ajungă. Am intrat în cabină și, luând una din puști, i-am arătat-o spunându-i că nu am de gând să-i fac niciun rău dacă se liniștește și se întoarce la țărm. Dacă însă se apropie de barcă, îi trimit un glonte în cap, fiind hotărât să-mi recapăt libertatea. S-a întors, așadar, înotând spre mal și nu mă îndoiesc că a ajuns cu bine, căci era un foarte bun înotător.
Aș fi fost mulțumit să-l iau cu mine pe acest maur și în schimb să-l arunc pe băiat în mare. Nu aveam însă încredere în el. După ce a plecat, m-am întors către băiatul căruia îi spuneam Xury și i-am zis: „Xury, dacă îmi vei fi credincios, voi face din tine un om de seamă. Dacă nu-mi juri însă pe Mohamed și pe barba tatălui tău că-mi vei fi credincios, voi fi nevoit să te arunc și pe tine în mare”. Băiatul mi-a surâs și mi-a vorbit cu atâta nevinovăție, încât n-am putut să nu-l cred. Mi-a jurat credință și m-a asigurat că va merge cu mine în lumea întreagă. Cât mai eram în raza vizuală a maurului care înota, am ținut-o drept înspre larg, strângând vântul, astfel ca să creadă că mă îndrept spre Gibraltar. Nimeni nu și-ar fi închipuit de altfel că mă puteam îndrepta spre sud, spre coastele acelea sălbatice, locuite de triburi de negri, care m-ar fi înconjurat cu luntrele lor și m-ar fi nimicit. Acolo nu am fi fost în stare să debarcăm de teamă să nu ne mănânce fiarele sălbatice sau oamenii și mai sălbatici, și mai necruțători.
Cum s-a înserat, am schimbat însă direcția și am pornit de-a dreptul spre sud, cu o abatere spre est, astfel încât să navighez de-a lungul coastei. Am avut vânt prielnic și o mare liniștită. Pânzele ne-au dus atât de repede, încât a doua zi după-amiază, pe la ora trei, când am zărit din nou țărmul, eram la vreo sută cincizeci de mile depărtare de Sale. Depășisem astfel cu mult ținuturile împăratului marocan și chiar ale oricărui alt rege, căci nu se vedea nici țipenie de om.
Mi-era încă atât de teamă de mauri și de robia din care abia scăpasem, încât nu m-am încumetat să las ancora sau să trag spre țărm, ci am navigat într-una timp de cinci zile. După ce vântul a început să bată dinspre sud, m-am gândit că orice corabie ne-ar fi urmărit ar fi renunțat să meargă mai departe. Astfel că am aruncat ancora la gura unui mic râu.
Nu știam la ce latitudine, în ce țară, la ce națiune, sau pe ce râu mă găsesc. Nu zăream și nici nu doream să văd picior de om. Nu aveam nevoie decât de apă proaspătă. Ajunsesem acolo pe înserate. Ne gândeam să înotăm până la mal de îndată ce se va întuneca și să iscodim ținutul. Când s-a lăsat însă noaptea, am auzit lătrături, răgete și urlete de fiare sălbatice, atât de înfiorătoare, încât am înghețat de spaimă. Bietul Xury era atât de înspăimântat, încât m-a rugat să nu înaintez spre țărm înainte de zorii zilei. „Bine, Xury – i-am răspuns – voi face așa cum mă rogi. Dar dacă ziua vom da de niște oameni mai răi decât aceste fiare?” „Atunci tragem noi cu pușca – mi-a răspuns râzând Xury – și punem ei pe fugă.” Xury învățase câteva cuvinte englezești, vorbind cu noi, sclavii. Eram mulțumit de buna-i dispoziție. Ca să-l înveselesc, i-am dat o înghițitură de alcool din sticlele stăpânului.
În definitiv sfatul lui era bun. Am aruncat mica noastră ancoră și am stat liniștiți toată noaptea. Nu am dormit însă și de câteva ori am zărit niște matahale uriașe – pe care nu știam cum să le numim – apropiindu-se de malul mării, intrând în apă și bălăcindu-se acolo pentru a se răcori. Făceau niște zgomote îngrozitoare. Urlau și răgeau, așa cum nu am mai auzit niciodată.
Xury era îngrozit și eu la fel. Mai mare ne-a fost spaima când am auzit una din namile îndreptându-se înot spre barca noastră. Nu o puteam vedea, îi auzeam numai răsuflarea. Părea să fie o dihanie uriașă, monstruoasă, scăpărând de mânie.
Xury pretindea că ar fi un leu. Se prea poate să fi avut dreptate. Bietul băiat îmi striga să ridicăm îndată ancora și să fugim în larg. Eu însă am propus să părăsim ancora, legând-o de o geamandură, și să ne îndreptăm spre larg, căci nu puteam fi urmăriți așa de departe. Nici nu am apucat bine să termin vorba și am și zărit matahala cam la zece pași de noi.
Am dat fuga în cabină, am pus mâna pe pușcă și am tras. S-a întors îndată și a luat-o înot înapoi spre țărm. Nici nu se poate descrie toată hărmălaia de urlete și răgete ce s-a stârnit pe mal și mai departe în ținut la auzul detunăturii. Probabil că sunetul puștii era cu totul neobișnuit pentru aceste viețuitoare. M-am convins deci că era cu neputință să tragem noaptea la mal. Dar măcar în timpul zilei o vom putea face? Era tot atât de neplăcut să cazi în mâinile sălbaticilor, cât și în ghearele jivinelor. Am fost însă nevoiți să debarcăm, nemaiavând apă de băut. Xury mă rugă să-l las să se ducă la mal cu unul din urcioare. Avea de gând să caute apă și, dacă se găsea, să-mi aducă. L-am întrebat de ce voia să se ducă el și nu mă lăsa pe mine să mă duc. Mi-a răspuns cu atâta devotament, încât mi-a devenit drag pentru totdeauna: „Dacă oamenii sălbatici vin, mănâncă pe mine, tu fugi.” „Bine, Xury, ne vom duce amândoi, și dacă vin sălbaticii, îi vom împușca. Așa că n-o să ne mănânce pe niciunul.” I-am dat o bucată de pâine, un strop de alcool, am tras barca mai aproape de mal și, bălăcindu-ne prin apă, am ajuns la țărm, ducând cu noi numai armele și două urcioare pentru apă.
De frica sălbaticilor, nu lăsam barca din ochi. Xury a alergat ceva mai departe, unde a dat de o vâlcea. După câtva timp, s-a întors în fugă spre mine. Credeam că e urmărit de vreun sălbatic sau de vreo fiară și am pornit să-i dau ajutor. Când m-am apropiat însă, am văzut cum ducea pe umeri un animal, pe care-l împușcase și care semăna cu un iepure. Avea blana mai deschisă și picioarele mai lungi. Amândoi am fost foarte încântați de această pradă, a cărei carne s-a dovedit foarte gustoasă. Xury mi-a adus și o veste bună. Găsise apă și nu zărise niciun sălbatic. Mai târziu mi-am dat seama că nu trebuie să ducem grija apei de băut, căci ceva mai departe, în susul fluviului, apa era dulce în timpul refluxului. Ne-am umplut ulcioarele, am mâncat cu poftă din vânatul nostru și apoi ne-am pregătit de plecare, fără să fi zărit vreo urmă de ființă omenească!
Deoarece mai călătorisem de-a lungul coastei, știam că insulele Canare și cele ale Capului Verde nu trebuie să fie departe. Cum însă nu aveam niciun instrument cu care să aflu latitudinea la care ne găseam și nici nu-mi reaminteam latitudinea acestor insule, nu știam încotro să apuc spre a ajunge la ele. Nutream nădejdea că, ținându-mă de-a lungul coastei, în drumul corăbiilor de negoț englezești, să dau de una din ele, care să ne ia la bord, salvându-ne.
După toate socotelile mele, ne găseam între împărăția Marocului și Țara Negrilor, regiune nelocuită, în parte pustie și bântuită doar de fiare sălbatice. Negrii au părăsit regiunea, retrăgându-se mai la sud de frica maurilor. Iar aceștia n-o găseau bună de locuit, fiind stearpă; de altfel, și unii, și alții o părăsiseră din pricina nemaipomenitei mulțimi de tigri, lei, leoparzi și alte fiare sălbatice care își aveau culcușul acolo. Maurii o foloseau numai ca loc de vânătoare. Veneau aici, în cete mari, de două până la trei mii de oameni, ca să vâneze fiare.
Într-adevăr, pe o lungime de aproape o sută de mile de-a lungul coastei, n-am zărit decât pustiu în timpul zilei și n-am auzit decât urlete de fiare în timpul nopții.
O dată sau de două ori mi s-a părut că zăresc vârful Tenerifei din insulele Canare și am fost ispitit să mă îndrept într-acolo, dar vântul potrivnic și marea prea agitată m-au împiedicat. Am rămas astfel la prima hotărâre, și anume de a naviga de-a lungul coastei.
De câteva ori am fost silit să debarc pentru a reînnoi provizia de apă. Odată, în zori, am aruncat ancora lângă un țărm înalt și ieșit în mare. Începuse fluxul, care ne apropia de mal. Xury, ai cărui ochi erau mai ageri decât ai mei, îmi făcu semn să tac și îmi șopti să ne depărtăm iute de țărm. Zărise o dihanie culcată la adăpostul de nisip.
Când m-am uitat și eu, am văzut un leu uriaș. „Xury, du-te pe țărm și împușcă-l.” Băiatul mă privea îngrozit. „Eu ucid pe el? El mănâncă dintr-o gură pe mine.” Voia să spună că leul îl va înghiți dintr-o dată. L-am lăsat atunci în pace și mi-am încărcat flinta – care era de calibru mare – cu o încărcătură bună de pulbere și două gloanțe. Am încărcat apoi celelalte puști, una tot cu două gloanțe și celelalte cu cinci gloanțe mai mici. Am țintit cât am putut mai bine capul leului cu prima armă, dar cum își ținea una din labe în dreptul nasului, gloanțele au nimerit în încheietura genunchiului, sfărâmându-i osul. Leul a vrut să se repeadă, mârâind la început, dar, simțindu-și piciorul frânt a căzut jos. S-a ridicat apoi doar în trei labe și a scos un răget îngrozitor. Eram surprins că nu-l nimerisem în cap. Am tras îndată cu a doua pușcă, deși dihania începuse să se miște, și am avut mulțumirea de a-l nimeri tocmai în cap, văzându-l cum se prăbușește fără zgomot și zvârcolindu-se în nisip.
Xury a prins curaj și m-a rugat să-l las să se ducă la mal. Dându-i voie, a sărit în apă, și, luând pușca cea mică într-o mână, a înotat până la mal cu cealaltă. S-a apropiat de fiară și, ochind-o în ureche, a ucis-o pe loc.
A fost un vânat frumos, de bună seamă, dar nu de mâncat. Și îmi părea rău că risipisem trei încărcături de pulbere și alice pe o fiară care nu ne aducea niciun folos. Totuși Xury voia neapărat să ia ceva din leu. S-a întors și a luat securea, spunând că vrea să-i taie capul. N-a reușit însă și s-a mulțumit doar cu o labă care era monstruos de mare. Atunci m-am răzgândit și eu și m-am hotărât să-i luăm pielea, care putea să ne fie de folos. Așa că ne-am pus pe lucru. Nu era ușor să-l jupuim. Xury s-a arătat mult mai îndemânatic la această treabă, ce ne-a luat o zi întreagă. Apoi am întins pielea deasupra cabinei și în două zile era uscată de soarele arzător. Mai târziu mi-a folosit, căci mă culcam pe ea.