Întoarcerea în Anglia
După toate acestea i-am părăsit a doua zi și m-am dus pe bord.
Ne-am pregătit îndată de plecare, dar nu am pornit în noaptea aceea. În zori au venit înot până la corabie doi din cei cinci oameni, plângându-se în cel mai jalnic chip de ceilalți trei și rugându-se, pentru numele lui Dumnezeu, să-i luăm pe bord, căci altfel vor fi uciși de ceilalți. S-au rugat de căpitan să-i ia pe bord, chiar dacă ar fi să-i spânzure imediat. Căpitanul s-a codit, spunând că nu poate face nimic fără voia mea, pentru ca, în cele din urmă, să-i pună să jure că se vor îndrepta. Numai după aceasta i-a primit pe bord, unde, ceva mai târziu, au primit o bătaie bună, fiind biciuiți și loviți, după care s-au dovedit oameni liniștiți și cinstiți.
Câtva timp după aceasta am poruncit ca barca să plece la țărm, căci fluxul se intensificase, și le-a dus celor lăsați pe insulă cele făgăduite, la care căpitanul adăugase, în urma rugăminții mele, cuferele și hainele lor. Au primit totul cu mare recunoștință. Eu i-am îmbărbătat spunându-le că dacă voi avea putința le voi trimite o corabie, care să-i ia, și că nu îi voi uita.
Luându-mi rămas bun de la insulă, mi-am cărat pe bord, ca amintire, căciula cea mare din piele de capră, umbrela și unul din papagali. Nu am uitat să-mi iau și banii, despre care am povestit.
Au stat atâta amar de vreme fără niciun folos, încât își pierduseră luciul și ruginiseră. Argintul nu ar fi fost de recunoscut dacă nu l-aș fi frecat bine mai înainte. Tot astfel am luat și banii găsiți în corabia spaniolă.
Și astfel am părăsit insula în ziua de 19 decembrie, anul 1686, după cum am aflat pe corabie, după o ședere de douăzeci și opt de ani, două luni și nouăsprezece zile. Am fost eliberat din această a doua captivitate în aceeași zi în care fugisem cu barca de la maurii din Sale. După o lungă călătorie am sosit cu acea corabie în Anglia la 11 iunie 1687, după o lipsă de treizeci și cinci de ani.
Ajuns în Anglia, m-am simțit străin de toți și de toate, ca și cum nu m-ar fi cunoscut nimeni acolo. Binefăcătoarea mea, căreia îi încredințasem odinioară banii mei, era în viață. Trecuse prin multe necazuri, era văduvă pentru a doua oară și sărăcise de tot. Am asigurat-o, în ceea ce mă privește, că nu o voi supăra niciodată pentru banii pe care mi-i datora. Dimpotrivă, ca recunoștință pentru grija ce mi-o arătase mai înainte și pentru credința dovedită, i-am dat ce-am avut și eu la îndemână din puțina-mi avere, asigurând-o că nu o voi uita niciodată când voi avea mijloace, și nici nu am uitat-o, după cum se va vedea mai încolo.
M-am dus apoi la Yorkshire. Tata murise de mult. Tot astfel și mama, precum și întreaga-mi familie. Nu am găsit în viață decât două surori și doi copii ai unui frate. Crezându-mă mort, nu mi-au lăsat nicio avere. Astfel că nu am găsit nimic cu care să mă ajut, iar puținii bani pe care îi aveam erau prea puțini ca să mă descurc în lume.
În schimb am primit o dovadă de recunoștință la care nu mă așteptam. Căpitanul corăbiei, pe care am avut norocul să-l salvez împreună cu corabia și cu mărfurile, a povestit foarte pe larg stăpânilor corăbiei cum am salvat viețile oamenilor și nava. M-au poftit la ei, unde au venit și alți negustori cu care aveau interese comune, și toți m-au felicitat călduros pentru fapta mea și mi-au dăruit aproape două sute de lire sterline.
După ce am cugetat asupra împrejurărilor vieții mele și cât de departe eram de a-mi găsi rost în lume, m-am hotărât să plec la Lisabona, să văd dacă nu pot căpăta vreo știre cu privire la plantația din Brazilia și ce s-a întâmplat cu tovarășul meu, care desigur că mă credea mort de multă vreme. Cu aceste gânduri m-am îmbarcat pentru Lisabona și am ajuns acolo în aprilie următor. Eram cu Vineri, care mă întovărășea cu aceeași credință peste tot, dovedindu-se cel mai bun slujitor pe care putea cineva să și-l dorească.
Ajunși acolo, am găsit, după multă căutare și spre marea mea mulțumire, pe vechiul meu prieten, căpitanul de corabie care mă culesese de pe coastele Africii. Îmbătrânise și se lăsase de meserie. Fiul său, care nu mai era nici el tânăr, ajunsese căpitan pe aceeași corabie, făcând mai departe negoț cu Brazilia. Bătrânul nu m-a recunoscut la început și de fapt nici eu pe el, dar când i-am spus cine sunt și-a reamintit îndată.
După ce ne-am îmbrățișat călduros ca vechi cunoștințe, l-am întrebat ce știe despre plantația mea și despre asociatul meu. Bătrânul mi-a spus că nu mai fusese de nouă ani în Brazilia. Când plecase de acolo ultima dată, fostul meu tovarăș trăia, dar cei doi epitropi pe care îi desemnasem să vegheze asupra părții mele muriseră amândoi. Era sigur că mi se va da socoteală dreaptă pentru tot venitul plantației. Epitropii mei, socotindu-mă dispărut sau înecat, predaseră procurorului fiscal socotelile produselor de pe partea mea de plantație. Acesta hotărâse că, dacă nu mă voi întoarce, o treime să revină regelui și două treimi mânăstirii Sfântului Augustin, în folosul săracilor și pentru convertirea indienilor la credința catolică. Dacă mă întorceam eu sau cineva de-al meu, care ar fi cerut moștenirea, se va da totul înapoi, în afară de venitul anual care fusese folosit în scopuri de binefacere și nu mai putea fi restituit. Mă asigura că perceptorul regal asupra veniturilor funciare, cât și starețul mănăstirii au avut grijă în tot acest timp ca gestionarul, adică asociatul meu, să dea în fiecare an socoteala produselor, din care primeau jumătatea cuvenită mie.
L-am întrebat la ce venit a ajuns plantația și dacă merită să-mi bat capul pentru a o recăpăta, sau dacă, ducându-mă acolo, nu voi întâmpina greutăți pentru a reintra în posesia dreptului de a avea jumătatea cuvenită. Tot ce știa era că tovarășul meu ajunsese foarte bogat, numai din jumătatea lui. Auzise, după cât își mai amintea, că partea rezervată regelui, o treime din partea mea, se ridica la două sute de moidores pe an, care erau dăruiți altei mănăstiri sau sfânt locaș. Nu credea că ar fi cu putință să mi se împotrivească cineva la repunerea mea în drepturi, deoarece aveam martor pe asociatul meu și mai eram încă înscris în registrele țării. Îmi mai spusese că urmașii epitropilor mei erau niște oameni foarte cumsecade și foarte bogați. Ei mă vor ajuta desigur să recapăt totul. Ba voi găsi la ei și o sumă considerabilă, produsul încasat de părinții lor în seama mea cât timp au fost epitropi, adică până acum vreo doisprezece ani, cât își amintea.
M-am arătat oarecum îngrijorat, aflând cum s-au petrecut lucrurile, și l-am întrebat pe bătrânul căpitan cum s-a ajuns ca epitropii să dispună în felul acesta de bunurile mele, când el știa prea bine că lăsasem un testament și îl făcusem pe el, căpitanul portughez, legatar universal etc.
Mi-a răspuns că am dreptate, dar, nefiind nicio mărturie despre moartea mea, el nu a putut să acționeze ca executor testamentar până nu ar fi venit știrea morții mele. Apoi nici nu dorise să se amestece în lucrurile dintr-o țară așa de depărtată. Este adevărat că înregistrase testamentul și făcuse demersuri. Dacă ar fi avut dovada că sunt mort sau viu, ar fi activat ca procurator, luând în primire ingenio (astfel numeau ei instalația pentru fabricarea zahărului), și ar fi dat fiului său, care se afla acum în Brazilia, dispozițiile necesare. „Dar – mi-a mai spus bătrânul – mai am să-ți dau o veste, poate nu prea plăcută ca cealaltă. Crezându-te pierdut, cum te-a crezut toată lumea, asociatul dumitale și epitropii mi-au oferit să mă crediteze în numele dumitale cu venitul pe șase sau opt ani, ceea ce eu am acceptat. În primii ani s-au făcut mari cheltuieli pentru instalații, pentru construirea unui ingenio, pentru cumpărarea sclavilor și altele, astfel că venitul nu a fost atât de mare ca mai târziu. Îți voi da socoteală dreaptă pentru tot ce am primit și tot ce am făcut cu banii.”
După ce m-am sfătuit câteva zile cu bunul meu prieten, acesta mi-a dat socoteală cu privire la veniturile din primii șase ani ai plantației, socotelile fiind semnate de asociatul meu și de neguțătorii-epitropi. Venitul se socotea în bunuri și mărfuri și anume: în tutun, zahăr în lăzi, rom, melasă și altele ce rezultă din industria zahărului. Din această socoteală, am aflat că venitul creștea în fiecare an. La început, cheltuielile de investiție fiind mai mari, profitul a fost mai mic. Bătrânul mi-a arătat că îmi datora 470 moidores în aur, în afară de șaizeci de lăzi cu zahăr și de cincisprezece baloturi de tutun, dar care se pierduseră toate într-un naufragiu în drum spre Lisabona, unsprezece ani după plecarea mea.
Acest om cu inimă bună mi s-a plâns de nenorocirile care s-au abătut asupra sa, cum a trebuit să ia banii mei ca să-și acopere pagubele și să cumpere o parte dintr-o corabie nouă! „În orice caz, bunul meu prieten, fii sigur că nu are să-ți lipsească nimic. Îndată ce se va întoarce fiul meu, vei fi pe deplin satisfăcut”. A scos apoi o pungă veche, din care mi-a dat o sută șaizeci de moidores portughezi de aur. Mi-a oferit apoi titlurile sale de proprietate asupra corăbiei cu care plecase fiul său și în care el avea un sfert, iar fiul său un alt sfert.
Eram foarte mișcat de cinstea și bunătatea bietului om, așa că, amintindu-mi tot ce făcuse pentru mine, cum mă culesese de pe mare, cât de mărinimos se purtase și mai ales ce prieten bun și sincer mi se arătase acum, abia mi-am putut stăpâni plânsul. L-am întrebat dacă nu-i vine greu să se lipsească de atâtea parale în împrejurările în care se află și dacă aceasta nu-l strâmtorează, la care mi-a răspuns că se va restrânge, căci banii sunt ai mei și eu am mai mare nevoie decât el.
Tot ceea ce spunea omul acesta bun era pătruns de afecțiune și abia mă puteam stăpâni să nu plâng când îmi vorbea. Am luat numai o sută de moidores, rugându-l să aducă o pană și cerneală spre a-i da chitanță pentru ei. Restul i-am dat înapoi, făgăduindu-i să-i întorc și pe ceilalți (după cum am și făcut), dacă voi reuși să-mi recapăt plantația. Cât privește garanția pe care mi-o oferise, chezășuind o parte din corabia fiului său, nici nu am vrut să aud de așa ceva. I-am mai spus că dacă voi avea nevoie, îl știu cât e de cinstit ca să-mi plătească, iar dacă nu voi avea nevoie, căpătând bunurile la care aveam tot dreptul, nu voi mai primi niciun gologan de la dânsul.
După toate acestea, bătrânul m-a întrebat dacă nu doresc să mă învețe cum să fac cererea pentru a reintra în posesia plantației. I-am spus că vreau să plec în Brazilia eu însumi. Mi-a răspuns că e bine și așa, dar chiar dacă nu aș pleca, se găsesc nenumărate mijloace ca să mi se asigure drepturile și să primesc imediat veniturile. Cum în apele Lisabonei erau corăbii gata de plecare pentru Brazilia, el mi-a înscris numele într-un registru public, dând o declarație prin care atesta prin jurământ că sunt în viață și că sunt aceeași persoană cu cea care cumpărase și înjghebase plantația. Actul certificându-se de către notar și procura fiind semnată, el m-a sfătuit să trimit procura împreună cu o scrisoare a sa unui negustor pe care-l cunoștea acolo. Mi-a propus să stau la el până îmi va veni răspunsul.
Niciodată nu s-a procedat mai onorabil, ca în urma acestei procuri. În mai puțin de șapte luni am primit un pachet mare de la moștenitorii epitropilor, negustorii în contul cărora plecasem pe mare, în care se găseau următoarele: mai întâi socotelile produselor fermei sau plantației mele, de la data când părinții lor dăduseră socoteală bătrânului căpitan portughez, adică pentru șase ani. Bilanțul prevedea 1174 moidores în favoarea mea.
În al doilea rând, socotelile pe încă patru ani, cât am avut plantația în mâinile lor, înainte ca guvernul să fi cerut administrarea averii, aparținând unei persoane dispărute, ceea ce numesc ei „moarte civilă”. Bilanțul se ridica la 19.446 crusadoes, adică vreo 3.241 moidores, căci valoarea plantației crescuse.
În al treilea rând erau socotelile starețului mănăstirii Sfântului Augustin, care primise venitul timp de paisprezece ani. Nefiind în stare să socotească tot ce a cheltuit pentru spital, îmi declara foarte cinstit că mai avea disponibil 872 moidores, pe care mi-i ținea la dispoziție. Cât despre partea regelui, aceea nu se mai înapoia.
Mai era o scrisoare din partea asociatului meu, care mă felicita din toată inima că sunt în viață și îmi descria îmbunătățirile aduse proprietății, producția anuală și suprafața exactă a plantației. Apoi, ce culturi se făceau și câți sclavi se găseau pe ea, sfârșind cu douăzeci și două de cruci, în semn de binecuvântare, și spunând că rostise de nenumărate ori Ave Maria spre a mulțumi Sfintei Fecioare că trăiesc. Mă poftea călduros să vin spre a lua totul în primire. Între altele mă ruga să spun cui să trimită drepturile mele în cazul că nu aș veni acolo. Încheia cu asigurări de prietenie din partea lui și a familiei. Îmi trimitea totodată în dar șapte piei frumoase de leopard, pe care le primise din Africa de la o corabie oarecare, care făcuse o călătorie mai bună ca a mea. Apoi, cinci lăzi cu dulcețuri și o sută de piese de aur nebătut și nu atât de mari ca moidores. Cu aceeași corabie, negustorii-epitropi îmi trimiteau o mie două sute de lăzi cu zahăr, opt sute de baloturi de tutun și restul socotelilor în aur.
Puteam spune, pe drept cuvânt, că sfârșitul poveștii lui Iov a fost mai bun decât începutul. Nu pot descrie fericirea ce m-a cuprins când am citit aceste rânduri și am văzut adunate în jurul meu atâtea bogății. Deoarece corăbiile braziliene obișnuiau să vină în convoi, am primit, odată cu scrisorile, și toate bunurile. Bogățiile mele erau în siguranță în port, chiar înainte de a primi scrisorile în mână. Pe scurt, am pălit și mi s-a făcut rău. Dacă bătrânul nu mi-ar fi adus în grabă o doctorie, cred că surpriza și bucuria m-ar fi covârșit și m-ar fi ucis pe loc. Am continuat să mă simt rău și după câteva ceasuri s-a trimis după un medic, care, văzând despre ce este vorba, mi-a luat sânge. După aceasta m-am simțit mult mai bine și m-am îndreptat. Cred că mă prăpădeam fără această operație.
Eram acum stăpân pe o avere de peste cinci mii de lire sterline în bani peșin, aveam o proprietate în Brazilia cu un venit de peste o mie lire anual, tot atât de sigură ca și o moșie în Anglia. Pe scurt, eram într-o situație pe care abia dacă știam cum să o înțeleg și cum să-i fac față spre a mă bucura de ea.
În primul rând l-am răsplătit pe binefăcătorul meu, pe bunul căpitan care mi se arătase prieten credincios și cinstit de la început până la sfârșit. I-am arătat tot ce mi se trimisese și i-am spus că, după Providența cerească, care rânduiește toate, lui îi datoram tot ce aveam și că acuma se cădea să-i arăt recunoștința mea, ceea ce voi face însutit, așa încât mai întâi i-am înapoiat îndată cei o sută de moidores. Apoi am chemat notarul și am făcut o declarație legală, prin care renunțam în mod expres la cei patru sute șaptezeci de moidores pe care el recunoscuse că mi-i datora. Am mai făcut o procură, împuternicindu-l să primească, în numele meu, venitul anual al plantației, și am luat măsuri ca tovarășul meu să-i trimită lui pe calea apelor socotelile și cele cuvenite mie. În sfârșit am mai prevăzut o clauză prin care îi donam câte o sută de moidores pe an din veniturile plantației, pe tot timpul vieții lui, iar fiului său câte cincizeci de moidores, după moartea sa. Astfel l-am răsplătit pe bătrân.
Trebuia să chibzuiesc acum încotro s-o apuc și ce să fac cu averea pe care mi-o pusese astfel Providența în mâini. Aveam mai multe griji pe cap decât în insula mea tăcută, unde nu-mi trebuia nimic în afară de ceea ce aveam și nu aveam nimic în afară de ceea ce îmi trebuia. Acum însă purtam o grea povară și trebuia să îngrijesc de ea. Nu mai aveam peșteră în care să ascund banii, și nici vreun loc, unde să-i țin fără cheie sau lacăt, ca să își piardă lustrul și să coclească înainte ca cineva să umble la ei. Dimpotrivă, acum nu știam unde să pun banii sau cui să-i încredințez. Bătrânul căpitan, oblăduitorul meu, era într-adevăr cinstit și el mi-a fost singura scăpare.
Pe de altă parte, interesele păreau să mă cheme în Brazilia, dar nu mă puteam gândi la o călătorie înainte de a-mi orândui treburile și de a încredința bunurile în mâini sigure. M-am gândit mai întâi la văduva, vechea mea prietenă, pe care o știam cinstită și foarte dreaptă. Dar era în vârstă, săracă și după câte știam, plină de datorii. Nu-mi rămânea altceva de făcut decât să mă întorc în Anglia, luând cu mine toate bunurile ce le primisem.
Au trecut câteva luni până să mă hotărăsc. După ce am răsplătit pe deplin și spre marea lui mulțumire pe bătrânul căpitan, care mi-a fost un mare binefăcător, am început să mă gândesc și la sărmana văduvă, al cărei soț fusese primul meu binefăcător. Câtă vreme o ținuseră puterile, ea fusese o credincioasă deținătoare a banilor și bună sfătuitoare. Astfel, primul lucru ce-am făcut a fost să caut un negustor din Lisabona, care să scrie tovarășului său din Londra nu numai să deschidă un cont văduvei, ci să o caute și să-i înmâneze o sută de lire din partea mea, să vorbească cu ea și să o mângâie în sărăcia ei, spunându-i că, dacă voi trăi, voi avea necontenit grijă de dânsa. Am trimis în același timp celor două surori ale mele câte o sută de lire. Nu duceau lipsă, dar nu erau bogate. Una era văduvă, iar cealaltă avea un bărbat care nu se purta cum trebuie cu dânsa. Printre cunoștințele și rudele mele nu puteam găsi însă pe cineva căruia să mă încumet a-i încredința cea mai mare parte a averii mele și să plec în Brazilia, lăsând totul în siguranță în urma mea. Și tocmai faptul acesta mă necăjea destul de mult.
La un moment dat mă gândeam chiar să mă stabilesc cu totul în Brazilia, unde eram naturalizat. Anumite chestiuni religioase mă stânjeneau, făcându-mă să șovăiesc în fundul conștiinței. Totuși nu religia era cauza care mă împiedica să plec acolo. După cum, cât stătusem în Brazilia, nu am pregetat să adopt pe față credința lor, nici acum nu aș fi pregetat. Numai că în vremea din urmă și mai ales cât stătusem în insulă mă gândisem, din când în când, mai temeinic la religie și gândul de a trăi și a muri printre catolici mă făcea să regret că adoptasem credința papistașă și să socot că nu aceasta este cea mai bună credință pentru a muri în ea.
Totuși, după cum am spus, nu aceasta mă împiedica să plec în Brazilia, ci faptul că nu știam cui să încredințez averea. Până la urmă m-am hotărât să plec în Anglia, unde speram să fac cunoștință și să găsesc rude care să fie demne de încredere, și de aceea m-am pregătit să mă duc acolo cu toată averea.
În vederea plecării acasă, unde trebuia să aranjez lucrurile, am răspuns mai întâi scrisorilor primite, căci tocmai atunci porneau navele spre Brazilia. Am răspuns cum se cuvenea dărilor de seamă, atât de cinstite, primite de acolo. Am scris mai întâi starețului mănăstirii Sfântului Augustin, mulțumindu-i pentru dreapta-i purtare. L-am rugat să rețină banii disponibili, adică cei opt sute șaptezeci și doi de moidores, din care cinci sute să fie dăruiți mănăstirii și trei sute șaptezeci și doi săracilor, el urmând a face cele necesare și împărtășindu-i dorința ca evlavioșii călugări să se roage pentru mine și ai mei.
A doua scrisoare de mulțumire a fost către cei doi epitropi, cărora le-am arătat recunoștința pentru dreptatea și cinstea lor. Nu le trimiteam niciun dar, căci erau prea bogați ca să aibă nevoie de ceva.
În sfârșit i-am scris asociatului meu, recunoscându-i meritele și integritatea și mulțumindu-i că a avut grijă de a-mi spori averea. I-am dat noi instrucțiuni cum să administreze partea mea și i-am făcut cunoscut că împuternicisem pe bătrânul căpitan să primească tot venitul, în numele meu, până la noi dispozițiuni. Îl asiguram nu numai că doream să vin să-l văd, dar că doream să mă statornicesc pentru restul vieții acolo. La această scrisoare am adăugat un frumos dar, o mătase italienească pentru soția și cele două fiice ale sale (aflasem de la fiul căpitanului că are două fiice), apoi două bucăți de stofă englezească de cea mai bună calitate, pe care am reușit s-o găsesc în Lisabona, cinci bucăți de flanelă neagră și niște horbote de Flandra, de mare preț.
După ce am orânduit toate treburile și mi-am vândut mărfurile, prefăcându-le în bani, am început să mă gândesc cum să ajung în Anglia. Deși eram destul de obișnuit cu marea, totuși de data asta mi-era silă să călătoresc pe mare înspre Anglia și fără să știu de ce, această aversiune sporea așa de mult, încât odată, deși îmi îmbarcasem bagajele pentru a pleca, mi-am schimbat gândul, și asta s-a repetat nu o dată, ci de două-trei ori.
E adevărat că avusesem mare nenoroc în călătoriile mele pe mare și poate că aceasta era pricina pentru care mă împotriveam. E bine totuși să dăm ascultare îndemnurilor lăuntrice în anumite momente și mai ales când simțim puternic aceste imbolduri. Două din corăbiile cu care era să plec – pe bordul uneia îmi dusesem bagajele, iar în privința celeilalte vorbisem cu căpitanul – au avut o soartă cumplită. Una a fost capturată de algerieni, iar alta a eșuat lângă Torbay. Toți călătorii au pierit în valuri, în afară de trei care au scăpat cu viață, astfel încât, cu oricare din ele aș fi plecat, soarta mea ar fi fost crâncenă.
Când i-am mărturisit bătrânului meu sfetnic îndoielile ce le aveam, acesta m-a îndemnat să nu cumva să mai plec pe mare, ci, pornind pe uscat la Groyne, să trec golful Biscaia spre La Rochelle, de unde puteam ajunge ușor și sigur la Paris, iar de acolo la Calais și Dover. Sau să mă duc la Madrid și apoi prin Franța. Mi-era atât de teamă de mare, încât am ales calea aceasta din urmă, hotărât să pornesc de-a lungul Franței, drum ce părea mult mai lung, însă mai plăcut. Nu eram grăbit și nu îmi păsa de cheltuieli. Bunul meu prieten a mai convins pe un tânăr englez, fiul unui negustor din Lisabona, să-mi țină tovărășie. Am mai găsit apoi doi negustori englezi și doi portughezi, care mergeau însă numai până la Paris. Eram în total șase inși și aveam cinci servitori, căci cei doi negustori și cei doi portughezi aveau câte un singur servitor ce slujea la doi, ca să-l coste pe stăpân mai ieftin. Eu am găsit un marinar englez, pe care l-am angajat să mă însoțească în călătorie ca servitor, căci Vineri era prea străin ca să mă poată sluji singur pe drum.
Astfel am plecat din Lisabona. Eram cu toții bine echipați și bine înarmați, alcătuind o mică oștire. M-a numit căpitanul lor, fiind cel mai în vârstă, având totodată și doi slujitori și fiind inițiatorul acestei călătorii.
Nu v-am plictisit până acum cu jurnalele de bord și nu vă voi plictisi nici acum cu vreun jurnal de călătorie. Dar nu voi uita să povestesc anumite pățanii avute în această călătorie grea și obositoare.
Când am ajuns în Madrid, fiind cu toții străini, am dorit să rămânem câtăva vreme ca să vedem curtea Spaniei și tot ce merita să fie văzut. Vara fiind pe sfârșite, nu am mai întârziat mult, pornind prin mijlocul lui octombrie. Când am ajuns spre hotarele Navarrei, am fost înștiințați în mai multe orașe de pe drum că dincolo, de partea franceză a munților, căzuse atâta zăpadă, încât mulți călători fuseseră nevoiți să se întoarcă la Pampeluna, după ce încercaseră în zadar să treacă munții.
Când am ajuns noi înșine la Pampeluna, ne-am dat seama că avuseseră dreptate. Frigul era de nesuferit, mai ales pentru unul ca mine, obișnuit cu clima caldă, în care nu avusesem nevoie de prea multă îmbrăcăminte. Într-adevăr era mai mult dureros decât surprinzător ca după ce cu zece zile înainte, în Castilia veche vremea fusese nu numai caldă, dar chiar toridă, aci să te pomenești în bătaia vântului aspru al Pirineilor unde era un frig nesuferit, de-mi degerau mâinile și picioarele.
Bietul Vineri s-a speriat grozav când a văzut munții acoperiți de zăpadă și a simțit frigul, de care nu știuse până atunci în viața sa.
Colac peste pupăză, când am ajuns la Pampeluna continua să ningă așa de aprig de nesfârșit, încât lumea zicea că iarna venise înainte de vreme. Drumurile, care erau proaste și înainte, acu nu mai puteau fi folosite. Nămeții erau pe alocuri atât de mari și omătul atât de moale, încât puteam fi îngropați de vii.
Am stat nu mai puțin de douăzeci de zile în Pampeluna. Văzând că nu e vorba ca timpul să se îndrepte (a fost cea mai grea iarnă care s-a cunoscut vreodată în Europa), am propus să ne întoarcem la Fontarabia, iar de acolo să luăm corabia spre Bordeaux, căci drumul este foarte scurt. În timp ce ne sfătuiam, au sosit patru gentlemani francezi, care, fiind opriți la trecătorile franceze, precum noi fuseserăm la cele spaniole, găsiseră o călăuză care-i condusese pe lângă hotarele Languedocului, străbătând ținutul și trecând munții pe drumuri neînzăpezite. Iar unde au găsit zăpadă mai multă, era destul de înghețată ca să-i țină pe ei și caii lor.
Am trimis după această călăuză, care ne-a făgăduit să ne conducă pe aceleași drumuri, neavând a ne teme de hachițele vifornițelor, dar cu condiția să fim bine înarmați împotriva fiarelor. „Când zăpada-i mare – ne-a spus el – lupii flămânzi obișnuiesc să apară la poalele munților, văile fiind acoperite cu omăt.” I-am răspuns că suntem pregătiți împotriva acestor fiare, dar nu și împotriva lupilor cu două picioare, despre care auzisem că sunt destui de mulți prin aceste locuri, și în special înspre Franța. Ne-a asigurat că nu există primejdie de acest fel pe drumul pe care ne duce. Ne-am hotărât să plecăm cu el. Au pornit cu noi și alți doisprezece gentlemeni cu servitorii lor, unii spanioli și alții francezi, care încercaseră să treacă munții și fuseseră nevoiți să se întoarcă.
Am plecat din Pampeluna la cincisprezece noiembrie și, într-adevăr, mare mi-a fost mirarea văzând că, în loc de a merge înainte, ghidul ne întoarce pe același drum pe care venisem de la Madrid, cam cu douăzeci mile, și când, după ce am trecut două râuri și am ajuns într-o câmpie, am găsit iarăși o climă caldă și nici urmă de omăt. Cotind spre stânga, ne-am apropiat din nou de munți pe un alt drum. Cu toate că stâncile și prăpăstiile pe lângă care mergeam erau înfricoșătoare, călăuza a făcut o seamă de întorsături și ocoluri și ne-a condus pe poteci întortocheate, astfel încât am trecut pe nesimțite înălțimile munților, fără să mai întâlnim cogeamite zăpezi. Apoi, pe neașteptate, el ne-a arătat provinciile roditoare și plăcute ale Languedoc-ului și ale Gasconiei, întinzându-se în depărtare verzi și înflorite. Mai aveam încă drumuri grele de trecut până să ajungem acolo. A nins apoi zi și noapte fără încetare și am înaintat foarte puțin. Călăuza ne îmbărbăta spunându-ne că totul se va sfârși în curând. Coboram zilnic și ne îndreptam mai mult spre nord.
Într-o zi, cam cu două ceasuri înainte de căderea nopții, pe când călăuza o luase ceva mai înainte și nu o puteam vedea, pe neașteptate s-au ivit dintr-o potecă mai scufundată, la marginea pădurii, trei pocitanii de lupi și după ei un urs. Doi dintre lupi s-au repezit la călăuză, care se găsea la jumătate milă înaintea noastră.
Dacă s-ar fi aflat mai departe, omul ar fi fost cu siguranță sfâșiat înainte de a-i putea veni în ajutor, căci un lup sărise la cal, iar altul îl atacase atât de năprasnic pe om, încât acesta nici nu a mai avut răgaz și nici prezența de spirit să scoată pistolul, ci a început să strige către noi cât îl ținea gura.
L-am trimis degrabă pe Vineri, slujitorul meu care călărea alături de mine, să vadă ce se petrece. Când a văzut călăuza, el a strigat la fel de tare: „O stăpâne, stăpâne!” Dar, îndrăzneț cum era, s-a apropiat de bietul om și de îndată a scos pistolul și a tras în capul lupului care îl ataca. Ghidul a avut noroc de Vineri, căci acesta era obișnuit din țara lui cu lupii și nu s-a dat înapoi când i-a văzut. Oricare dintre noi ar fi tras mai de departe poate, fără a nimeri lupul sau riscând să împuște chiar călăuza.
Lucrul acesta era de ajuns să îngrozească și pe unul mai curajos decât mine, și de bună seamă că ne-a alarmat pe toți, mai ales că, după detunătura pistolului lui Vineri, am auzit din amândouă părțile cele mai sălbatice urlete de lupi. Zgomotul, amplificat de ecoul munților, îți dădea impresia că ar exista un număr nesfârșit de fiare și poate că într-adevăr erau destui lupi prin preajmă, ca să avem motive de îngrijorare. După ce Vineri a ucis lupul, celălalt, care își înfipsese colții în cal, i-a dat drumul, luând-o la fugă, și asta fără a-i fi făcut vreun rău animalului, căci fiara îl apucase de cap și colții se opriseră în curelele căpețelei. Călăuza însă fusese mușcată de braț și ceva mai sus de genunchi și, deși se apărase pe cât putuse, căzuse din șa din pricina calului care se speriase când Vineri a tras și a ucis lupul.
Oricine își poate închipui că, auzind descărcându-se pistolul lui Vineri, ne-am grăbit cu toții să dăm pinteni cailor, alergând la fața locului pe cât ne îngăduia drumul foarte anevoios prin locurile acelea. Când am trecut de perdeaua de copaci care ne stânjenea vederea, ne-am dat seama ce se întâmplase și cum Vineri ajutase bietei călăuze, dar nu am știut la început ce animal omorâse.