Capitolul XV

Educația lui Vineri

După ce m-am înapoiat la fortăreață, vreo două-trei zile m-am gândit că, spre a-l dezvăța pe Vineri de groaznicul său fel de a se hrăni, spre a-l dezbăra de poftele unui stomac de canibal, trebuia să-i dau să guste din altă carne decât cea de om, așa că într-o dimineață l-am luat cu mine la pădure. Mă duceam să tai un ied din turmă și să-l aduc acasă pentru mâncare. Pe drum am zărit o capră sălbatică cu doi iezi, odihnindu-se la umbra unui copac. L-am apucat de mână pe Vineri spunându-i: „Stai, nu te mișca!” și făcându-i semn în același scop. Îndată mi-am luat pușca în mână și am tras o dată, nimerind unul din iezi.

Bietul om, care mă văzuse împușcând la distanță pe dușmanul său, dar nu știa și nici nu putea să-și închipuie cum, era și acum foarte speriat și zăpăcit. Tremura ca varga și era atât de speriat, încât părea gata să cadă jos. Nu văzuse iedul în care am tras și nici nu observase că l-am ucis. Și-a deschis vesta pipăindu-se să vadă unde este rănit. A înțeles pesemne că vreau să-l ucid, căci a venit la mine, mi s-a aruncat în genunchi îmbrățișându-mi picioarele și rostind cuvinte neînțelese, prin care desigur mă ruga să-l cruț.

Am găsit până la urmă mijlocul de a-l convinge că nu vreau să-i fac niciun rău. L-am luat de mână, l-am ridicat și, râzând, i-am arătat iedul, poruncindu-i să-l care, ceea ce a și făcut imediat. În timp ce se mira și tot privea voind să înțeleagă în ce fel îl ucisesem, am încărcat din nou pușca. Zărind într-un copac o pasăre mare, ce semăna cu uliul, i-am lămurit prin semne ce am de gând să fac. Am arătat spre pasăre, care de fapt era un papagal, deși crezusem că era uliu, apoi spre pușcă și, în sfârșit, spre pământ, spunându-i astfel că vreau să dobor pasărea. Am ochit și am tras îndemnându-l să privească. A văzut îndată că papagalul s-a prăbușit la pământ. Cu toate lămuririle mele, el a rămas speriat și de astă dată, precum și foarte nedumerit, căci nu văzuse când am încărcat pușca. Își închipuia că în pușcă stă ascunsă o putere tainică și ciudată ce poate da moarte și nimicire de aproape sau de la depărtare, deopotrivă oamenilor, dobitoacelor sau păsărilor. Mirarea îi era atât de mare, încât mult timp nu s-a dezbărat de ea. Cred că, dacă-l lăsam, ar fi fost în stare să se închine mie și puștii ca unor idoli. N-a voit mult timp să atingă pușca și îi vorbea când era singur ca și cum ea i-ar fi răspuns la spusele sale. Mai târziu am aflat că o ruga să nu-l omoare.

După ce i-a trecut oarecum uimirea, i-am poruncit să se ducă să caute pasărea și să mi-o aducă. A zăbovit câtva timp, căci papagalul, nemurind îndată, zburase ceva mai departe de locul unde fusese împușcat. Găsindu-l, l-a ridicat și mi l-a adus. Cum observasem neștiința lui în privința puștii, am profitat să o încarc din nou fără să mă vadă. Voiam să fiu pregătit pentru un nou prilej, dar care nu s-a mai ivit. Așa că am adus iedul acasă și în aceeași seară l-am jupuit, l-am spintecat și l-am tăiat în bucăți. Apoi am pus carnea la foc și am fiert o ciorbă foarte gustoasă.

După ce am îmbucat, i-am dat și lui Vineri. I-a plăcut foarte mult. A fost însă tare mirat când m-a văzut punând sare în bucate. Mi-a arătat că nu e bună, căci a luat nițică pe limbă și a scuipat-o, clătindu-și apoi gura cu apă proaspătă. Am luat și eu o bucată de carne în gură și m-am prefăcut că o scuip, voind să-i arăt că nu e bună fără sare. Dar nu l-am putut convinge, căci a mâncat întotdeauna fără sare sau prea puțin sărat.

După ce l-am hrănit cu carne fiartă și ciorbă, am plănuit să-i dau a doua zi carne friptă. Văzusem în Anglia cum se frige o bucată mare de carne, atârnată de o sfoară. Se înfig două bețe în pământ de fiecare parte a focului și încă unul deasupra, de care se leagă carnea, care astfel atârnă și se învârtește deasupra focului până se rumenește. Vineri s-a mirat mult de tot ceea ce făceam, iar când a gustat din friptură, a căutat să mă facă să înțeleg prin toate mijloacele, încât nu puteam să nu înțeleg, cât de mult îi place. În sfârșit mi-a spus, cât putea el mai bine, că nu va mai mânca niciodată carne de om. M-am bucurat nespus de mult.

A doua zi l-am pus pe Vineri să bată și să vânture grâul, după cum obișnuiam eu. A înțeles totul foarte repede, mai ales când a văzut că trebuie să facem pâine. L-am învățat să frământe aluatul și să-l pună la cuptor. În scurt timp era în stare să lucreze tot atât de bine ca și mine.

Aveam acum două guri de hrănit. Trebuia să semăn o cantitate mai mare de grâne. Am mărit ogorul și am început să-l împrejmuiesc. Vineri muncea din greu cu multă bunăvoință și veselie. I-am lămurit rostul muncii noastre. Eram doi și trebuia să fim îndestulați. A fost foarte mișcat de grija ce i-o purtam. Mi-a arătat că-și dădea seama că, din pricina lui, eu eram nevoit să muncesc mai mult și mi-a făgăduit că va munci din răsputeri dacă îi voi arăta ce are de făcut.

Anul acela a fost cel mai plăcut din toată viața trăită pe insulă. Vineri începuse să vorbească destul de bine. Cunoștea numele lucrurilor ce le ceream sau locurile unde îl trimiteam. Ședeam adesea de vorbă cu el, folosind limba pe care n-o mai întrebuințasem de atâta amar de vreme. În afară de bucuria de a vorbi cu el, cinstea lui neprefăcută îmi făcea mare plăcere. Îmi ajunse foarte drag. E drept că și el ținea la mine, mai mult decât ar fi putut ține vreodată el la cineva.

Am voit să-l încerc o dată și să văd dacă nu îi este dor de țara lui. Îl învățasem atât de bine englezește, încât știa să-mi răspundă la toate întrebările. L-am întrebat dacă neamul lui nu iese niciodată învingător în războaie. Mi-a răspuns surâzând: „Da, da, în luptă totdeauna mai bun”. Voia să spună că ei erau mai buni războinici decât vrăjmașii lor. Am început atunci următoarea convorbire:

Stăpânul: Dacă întotdeauna sunteți mai buni în luptă, – i-am zis – cum de ai fost prins?

Vineri: Neamul meu bătut mulți pentru asta.

Stăpânul: Cum i-a bătut? Dacă i-ați biruit, cum de v-au prins?

Vineri: Ei mai mulți ca noi, unde eu eram. Ei luat un, doi, trei și pe mine. Neamul meu bătut pe ei, în altă parte, unde eu nu. Acolo luat un, doi, o mie mare.

Stăpânul: Atunci de ce nu au încercat ai voștri să vă scape?

Vineri: Au dus fuga un, doi, trei, mine, băgat în canu. Neamul meu fără canu atunci.

Stăpânul: Bine, Vineri. Dar ce face neamul tău cu cei pe care îi prinde? Îi aduce și îi mănâncă precum fac și ceilalți?

Vineri: Da, neamul meu mănâncă om, mănâncă întreg.

Stăpânul: Și unde îl duce?

Vineri: Duce în alte locuri, unde vor.

Stăpânul: Vine și pe aici?

Vineri: Da, da, vin aici. Vin în alt loc.

Stăpânul: Ai fost și tu pe aici?

Vineri: Da, acolo fost. (Îmi arată spre partea de nord-vest a insulei, unde, după cât se pare, era coasta lor.)

Am înțeles că și Vineri, slujitorul meu, fusese printre sălbaticii care obișnuiau să vină în acea parte a insulei pentru praznicele acelea îngrozitoare la care fusese sortit acum în urmă ca pradă.

Curând după aceasta l-am dus acolo și am văzut cât de bine cunoștea locurile. Mi-a povestit că a fost o dată când au mâncat douăzeci de bărbați, două femei și un copil. Nu putea spune douăzeci pe englezește, dar i-a enumerat, așezând multe pietricele și arătându-le pe rând cu degetul.

Am povestit aici toate acestea spre a sluji drept introducere la ceea ce va urma. După convorbirea noastră, l-am întrebat cât de departe este țărmul lor și dacă nu se pierd sau rătăcesc câteodată cu pirogile lor. Mi-a răspuns că nu este nicio primejdie, căci după ce ies în larg au totdeauna curenți, iar vântul suflă într-o direcție dimineața și în cea opusă după-amiază. Am înțeles că acestea însemnau fluxul și refluxul. Dar mai târziu am aflat că acești curenți erau pricinuiți de apele puternice ale fluviului Orinoco, la gurile căruia se afla și insula mea, după cum am aflat tot mai târziu. Ținutul pe care-l zărisem spre vest și nord-vest era marea insulă Trinidad, aflată la punctul cel mai nordic de la gurile fluviului.

I-am pus lui Vineri mii de întrebări despre țara lui și despre locuitorii ei, despre mare, despre coaste și neamurile învecinate. Mi-a povestit deschis tot ce știa. L-am întrebat cum se numesc diferitele triburi din neamul lui. Dar nu a știut să-mi răspundă decât cu numele de caribei. De unde am dedus că trebuie să fie dintre acei caribei, așezați pe hărțile noastre în partea Americii de la gurile fluviului Orinoco până la Guiana, și mai departe la Sfânta Martha. Mi-a povestit că, departe de tot, dincolo de lună (voia să spună dincolo de locul unde apune luna, adică la vest de țara lor), trăiau oameni cu bărbi albe ca mine și arăta cu degetul favoriții mei. Mi-a spus că aceștia au ucis o mulțime de oameni. Am înțeles că trebuie să fie vorba de niște cuceritori spanioli, a căror cruzime era cunoscută în toată America, unde neam de neam, din tată în fiu, o țineau minte.

L-am întrebat dacă mă poate sfătui cum să plec din insulă pentru a ajunge la acești oameni albi. Mi-a răspuns: „Da, da, poți merge în două canu”. Nu înțelegeam ce voia să spună prin două canu. După multă stăruință mi-am dat seama că era vorba de o barcă mare cât două canoe. Vorbele lui Vineri m-au făcut să trag nădejde că într-o bună zi voi găsi mijlocul de a pleca din această insulă și că acest biet sălbatic va fi unealta slobozirii mele.

De când era Vineri cu mine și îl învățasem să vorbească și să mă înțeleagă, nu pregetasem să-i pun în minte temelia cunoașterii religioase. Odată, de pildă, l-am întrebat cine l-a făcut. Nu m-a înțeles, crezând că-l întreb cine este tatăl său. L-am întrebat atunci cine a făcut marea, pământul pe care umbla, dealurile și pădurile. Mi-a răspuns că totul este făcut de un bătrân, Benamuki, care trăiește dincolo de toate. Nu știa să-l descrie, dar știa că este foarte bătrân, mult mai bătrân, spunea el, decât marea și pământul, decât luna și stelele. I-am spus atunci că dacă această ființă făcuse totul de ce nu i se închină ei lumea întreagă? M-a privit foarte grav și mi-a răspuns că totul spune „O!” în fața lui Benamuki. Dar cei care mor în țara lui, l-am mai întrebat, se duc undeva după moarte? Mi-a răspuns că da, se duc cu toții la Benamuki. „Chiar și cei care sunt mâncați?” am întrebat eu. „Da” – mi-a răspuns Vineri.

Pornind de aici, am început să-l povățuiesc spre cunoașterea adevăratului Dumnezeu. I-am spus că marele Făcător al tuturor lucrurilor trăiește acolo sus, și i-am arătat cerul; că El cârmuiește lumea cu aceeași putere și aceeași pronie cu care a făcut-o; că este atotputernic și poate face totul pentru noi, ne poate da totul și ne poate lua totul. Și astfel, încetul cu încetul, i-am deschis ochii. M-a ascultat cu mare luare-aminte și a primit cu bucurie gândul că Iisus Hristos a fost trimis să ne răscumpere, precum și felul în care ne facem rugăciunile către Dumnezeu și cum El ne poate auzi, chiar și din cer. Mi-a spus într-o zi că, dacă Dumnezeul nostru ne poate auzi de dincolo de soare, trebuie să fie un Dumnezeu mai mare decât Benamuki al lor, care trăia nu prea departe și totuși nu putea auzi până ce nu urcau ei în munții cei mari unde locuia, ca să-i vorbească. L-am întrebat dacă s-a dus și el vreodată acolo să-i vorbească. Mi-a răspuns: „Nu. Tineri nu merge niciodată; acolo merge numai bătrâni”. Pe aceștia îi numea Uwokaki, adică, după cum l-am pus să-mi lămurească, preoții sau slujitorii lor sfinți. Ei se duceau să spună „O!” (așa numea el rugăciunea) și apoi se întorceau și le spuneau celorlalți ce zisese Benamuki. Am băgat de seamă din aceasta că vicleșugul preoțesc se află chiar și la cei mai orbiți și mai neștiutori păgâni din lume și că meșteșugul de a face o taină din religie, ca să se păstreze evlavia norodului față de preoți, nu se găsește numai la Biserica Romei, ci poate în toate religiile din lume, chiar și la cei mai sălbatici și mai barbari dintre sălbatici.

M-am străduit să-i lămuresc lui Vineri că toate spusele bătrânilor care se duceau în munți să spună „O!” lui Benamuki nu erau decât o înșelăciune, cu atât mai mare cu cât pretindeau că stau acolo de vorbă cu el. Dacă primeau cumva vreun răspuns sau vorbeau cu cineva, acela era fără îndoială un duh diavolesc.

Am ajuns de aici la o lungă convorbire asupra dracului: asupra obârșiei lui, a răzvrătirii lui împotriva lui Dumnezeu, a dușmăniei lui față de om și a pricinii ei, a felului în care s-a așezat în părțile întunecate ale lumii ca să i se închine oamenii în locul lui Dumnezeu și ca unui Dumnezeu. I-am vorbit de toate vicleniile pe care dracul le întrebuințează pentru a atrage lumea în capcanele lui. Dracul are o tainică intrare în toate patimile și înclinările noastre, se dă pe lângă noi în așa fel, încât ne face să fim singuri vinovați de păcatele săvârșite și să ne ducem la pieire prin propria noastră vrere.

Am găsit că nu e tot atât de ușor să-l conving pe Vineri de natura diavolului pe cât îmi fusese să-l încredințez că există Dumnezeu. Firea însăși îmi sprijinea toate dovezile, ca să-i arăt că trebuie să fie o mare Cauză Dintâi, o Putere care stăpânește și cârmuiește totul, o Providență tainică ce le rânduiește pe toate, și că e drept și cuvenit să ne închinăm Celui ce ne-a făcut, și altele asemenea. Dar nimic de felul acesta nu se vedea în gândul unui duh rău, al obârșiei lui, al ființei și firii lui și, mai presus de toate, al aplecării lui de a face răul și de a ne trage și pe noi să-l facem. Și bietul om m-a încurcat odată într-atât, cu o întrebare cu totul firească și nevinovată, încât abia am știut ce să-i răspund. Îi vorbisem mult despre puterea lui Dumnezeu, despre atotputernicia Lui, despre scârba Lui față de păcat, despre cum El este foc mistuitor pentru cei ce fac nelegiuirea; cum, de vreme ce ne-a făcut pe toți, ne poate nimici pe noi și lumea întreagă într-o clipă; și el m-a ascultat tot timpul cu mare seriozitate.

După aceea i-am povestit că diavolul este vrăjmașul lui Dumnezeu în inimile oamenilor și că folosește toată răutatea și iscusința sa ca să zădărnicească bunele rânduieli ale Providenței și să surpe împărăția lui Hristos în lume, și altele asemenea.

— Bine – a grăit atunci Vineri – dacă tu spui că Dumnezeu e atât de mare și de puternic, atunci el mult mai puternic, mult mai mare ca dracul?

— Da, da, Vineri – i-am răspuns – Dumnezeu e mai tare ca dracul, el este deasupra lui. De aceea ne rugăm lui Dumnezeu să-l calce sub picioarele noastre, să ne dea putere să ne împotrivim ispitelor lui și să-i stingem toate săgețile cele arzătoare.

— Dar – a continuat Vineri – dacă Dumnezeu este mult mai tare ca diavol, de ce Dumnezeu nu ucide pe diavol și așa diavol nu mai face rău?

Am fost surprins de această întrebare. Deși om bătrân, nu eram totuși decât un începător într-ale învățăturii și nu prea deprins cu dezlegări mai grele. La început n-am știut ce să-i răspund. M-am prefăcut că nu am auzit bine și l-am rugat să repete întrebarea. El a făcut-o vorbă cu vorbă. Mi-am revenit între timp și i-am zis:

— Dumnezeu îl va pedepsi cu asprime până la sfârșit, căci la judecata de apoi va fi aruncat în hăul cel fără de fund și va trăi acolo în focul veșnic.

Răspunsul însă nu l-a mulțumit pe Vineri, care iar mi-a zis:

— Până la sfârșit? Eu nu înțelege. De ce nu ucide pe diavol acum? De ce nu ucis de mult?

— Tot atât de bine mă poți întreba – i-am răspuns – de ce nu ne ucide Dumnezeu pe tine și pe mine când păcătuim și Îl supărăm. Dar suntem lăsați să ne pocăim și să fim iertați!

A rămas gânditor un timp, apoi mi-a zis:

— Bine, bine, asta foarte bine. Așadar, eu, tu, diavol, noi toți răi, lăsați să pocăim, Dumnezeu iartă pe toți.

Aici m-a pus iarăși cu totul în încurcătură. Și a fost pentru mine o mărturie că, deși simplele cunoștințe ale firii pot călăuzi făpturile înzestrate cu judecată spre cunoașterea unui Dumnezeu și a închinării sau a cinstirii cuvenite ființei supreme a lui Dumnezeu, ca o urmare a firii noastre, totuși numai descoperirea dumnezeiască poate da cunoașterea lui Iisus Hristos și a răscumpărării dobândite pentru noi, a unui Mijlocitor al legământului celui nou și a Celui ce mijlocește pentru noi la picioarele tronului lui Dumnezeu. Da, numai o descoperire din Cer le poate sădi pe acestea în suflet; și de aceea Evanghelia Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică Cuvântul lui Dumnezeu, și Duhul lui Dumnezeu, făgăduit ca să călăuzească și să sfințească poporul Său, sunt dascălii cu desăvârșire trebuincioși ai sufletelor omenești în cunoașterea mântuitoare a lui Dumnezeu și a căilor mântuirii.

Am întrerupt aici dialogul cu Vineri, ridicându-mă grăbit ca și când aș fi fost nevoit să plec. Pe el l-am trimis departe să-mi aducă ceva și, în vremea asta, m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu să-mi dea putere să-l învăț pe acest biet sălbatic spre mântuirea lui; să ajute prin Duhul Său inima bietei făpturi neștiutoare să primească lumina cunoașterii lui Dumnezeu în Hristos și să-l împace cu Sine; și să mă călăuzească să-i vorbesc din Cuvântul lui Dumnezeu în așa fel, încât cugetul lui să fie încredințat, ochii să i se deschidă și sufletul să-i fie mântuit. Când s-a întors la mine, am început cu el o lungă convorbire despre răscumpărarea omului de către Mântuitorul lumii și despre învățătura Evangheliei vestite din Cer, adică despre pocăința către Dumnezeu și credința în binecuvântatul nostru Domn Iisus. I-am lămurit apoi cât am putut de bine de ce binecuvântatul nostru Răscumpărător n-a luat asupra Sa firea îngerilor, ci sămânța lui Avraam, și cum, din această pricină, îngerii căzuți n-au parte de răscumpărare; că El n-a fost trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel, și altele asemenea.

Dumnezeu știe că în toate mijloacele pe care le-am folosit ca să-l învăț pe acest biet om am avut mai multă sinceritate decât știință. Și trebuie să mărturisesc – cred că oricine lucrează după aceeași rânduială va găsi la fel – că, lămurindu-i lui lucrurile, m-am lămurit și m-am învățat de fapt pe mine însumi în multe privințe pe care fie nu le știam, fie nu le cântărisem îndeajuns mai înainte, dar care îmi veneau firesc în minte cercetându-le spre lămurirea acestui biet sălbatic. Și am pus în cercetarea acestor lucruri mai multă dragoste decât simțisem vreodată. Așa că, fie că acest biet sălbatic a avut sau nu vreun folos de pe urma mea, eu aveam toate temeiurile să fiu recunoscător că venise la mine. Durerea mă apăsa mai ușor, locuința mea îmi devenise nespus de plăcută; și când mă gândeam că în această viață singuratică, la care fusesem osândit, nu numai că fusesem îndemnat să-mi ridic ochii spre cer și să caut Mâna care mă adusese aici, dar că acum aveam să fiu, sub mâna Providenței, unealta care să scape viața și, pe cât puteam ști, sufletul unui biet sălbatic și să-l aducă la adevărata cunoaștere a religiei și a învățăturii creștine, ca să-l cunoască pe Hristos Iisus, întru care este viața veșnică; când mă gândeam, zic, la toate acestea, o bucurie tainică îmi străbătea fiecare părticică a sufletului și mă bucuram adesea că fusesem adus în acest loc, pe care îl socotisem de atâtea ori cea mai cumplită dintre toate năpastele ce s-ar fi putut abate asupra mea.

Am rămas în această stare de recunoștință tot restul vremii mele acolo. Iar convorbirile cu care ne petreceam ceasurile, eu și Vineri, au făcut ca cei trei ani pe care i-am trăit împreună acolo să fie cu totul și pe deplin fericiți, dacă se poate vorbi de o fericire deplină în această lume de sub lună. Sălbaticul acesta era acum un bun creștin, mult mai bun decât mine; deși am temei să nădăjduiesc, și Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, că eram amândoi deopotrivă de pocăiți: păcătoși pocăiți, mângâiați și ridicați din nou. Aveam aici Cuvântul lui Dumnezeu de citit și nu eram mai departe de Duhul Său, ca să ne învețe, decât dacă am fi fost în Anglia. Când citeam Scriptura, mă străduiam întotdeauna să-l fac să înțeleagă, cât puteam mai bine, tâlcul celor citite; iar el, la rândul lui, prin întrebările și cercetările lui serioase, a făcut din mine, cum am mai spus, un cunoscător al Scripturii mult mai bun decât aș fi ajuns vreodată numai citind-o singur. Mai e un lucru pe care nu mă pot opri să nu-l spun aici, din ce am trăit în această parte retrasă a vieții mele: ce binecuvântare nesfârșită și negrăită este că cunoașterea lui Dumnezeu și învățătura despre mântuirea prin Hristos Iisus sunt așezate atât de limpede în Cuvântul lui Dumnezeu, atât de ușor de primit și de înțeles! Căci, după cum simpla citire a Scripturii m-a făcut în stare să-mi înțeleg datoria îndeajuns cât să mă ducă de-a dreptul la marea lucrare a pocăinței sincere pentru păcatele mele, să mă prind de un Mântuitor spre viață și mântuire, să-mi îndrept statornic faptele și să ascult toate poruncile lui Dumnezeu, și aceasta fără niciun dascăl sau învățător, omenesc vreau să spun, tot așa aceeași învățătură simplă a fost de ajuns ca să-l lumineze pe acest sălbatic și să facă din el un creștin cum am cunoscut puțini în viața mea.

Cât despre toate disputele, certurile, vrajbele și neînțelegerile iscate în lume în privința religiei, fie pentru subtilități de dogmă, fie pentru felul de a cârmui Biserica, ele ne erau cu totul de prisos și, din câte pot vedea până acum, au fost de prisos și restului lumii. Aveam călăuza sigură spre cer, adică Cuvântul lui Dumnezeu; și aveam, binecuvântat fie Dumnezeu, încredințarea mângâietoare că Duhul lui Dumnezeu ne învăța și ne povățuia prin cuvântul Său, ne călăuzea la tot adevărul și ne făcea pe amândoi doritori și ascultători de învățătura cuvântului Său. Și nu văd câtuși de puțin la ce ne-ar fi folosit cea mai mare știință a punctelor de credință aflate în dispută, care au adus atâta tulburare în lume, chiar dacă am fi putut s-o dobândim.

Dar să revin la povestirea noastră și să reiau totul după cum s-a întâmplat. Când m-am împrietenit mai bine cu Vineri și vorbea mai curent, deși încă destul de stricat englezește, am început să-i vorbesc despre mine, povestindu-i viața mea și tot ceea ce era în legătură cu venirea mea pe insulă. I-am vorbit apoi despre felul cum am trăit și cât am trăit aici. L-am învățat cum să umble cu pușca și cum să o încarce. I-am dat un briceag, de care era nespus de mândru. I-am făcut o cingătoare de piele cu un inel de care și-a atârnat securea, armă bună și foarte folositoare în anumite ocazii. I-am povestit despre țările din Europa și mai ales despre Anglia, țara mea de baștină, arătându-i cum trăiam acolo, cum ne închinam lui Dumnezeu, cum ne purtam unii față de alții și cum trimiteam corăbii în toate părțile lumii.

I-am povestit despre naufragiul nostru, arătându-i locul unde a eșuat corabia. Aceasta dispăruse de mult, ruptă în bucăți de valuri. I-am arătat apoi rămășițele bărcii noastre, ce fusese aruncată la mal de furtună și pe care nu reușisem să o mișc singur din loc. Nu mai rămăseseră din ea decât bucățele. Văzând această barcă, Vineri a rămas îngândurat. Când l-am întrebat ce are, mi-a răspuns: „Eu văzut barca, la fel venit în țara mea”.

Nu l-am înțeles mai întâi. Mi-am dat seama apoi că voia să spună că o barcă asemănătoare venise în țara lui. Adică adusă de furtună, după cum a căutat să-mi explice. Mi-am închipuit că a fost barca vreunei corăbii europene, aruncată pesemne de valuri pe coasta lor. Dar mintea mea era atât de înceată, încât nu m-am gândit că poate au scăpat și oameni din acel naufragiu, și nu i-am cerut decât o descriere a bărcii. Mi-a descris-o destul de bine, apoi cu multă căldură mi-a spus mai departe: „Noi scăpat oameni albi de la înecat”. Numai atunci m-am dumerit și l-am întrebat dacă nu cumva fuseseră oameni albi în acea barcă.

„Da” – mi-a răspuns – „barca plină de oameni albi”. L-am întrebat câți fuseseră. Mi-a arătat pe degete că fuseseră șaptesprezece și, întrebându-l ce au devenit, mi-a spus: „că trăiesc încă în țara noastră”.

Asta mi-a dat de gândit. Se prea poate ca aceștia să fi făcut parte din echipajul corăbiei spaniole, eșuată în preajma insulei mele – după cum îi spuneam eu acum. După ce corabia se lovise de stânci și văzuseră că era pierdută, ei se salvaseră cu barca și fuseseră duși pesemne până la coastele locuite de sălbatici.

Am încercat să aflu mai cu de-amănuntul ce se întâmplase cu ei. Vineri mi-a povestit că trăiau acolo de patru ani și sălbaticii îi lăsau în pace și le dădeau cu ce să trăiască. Când am întrebat cum de nu au fost uciși și mâncați, mi-a răspuns: „Nu, fac frate cu ei”. Aceasta însemna că trăiau în pace. „Ei mănâncă oameni numai când fac luptă la război”, m-a lămurit Vineri, adică nu-i mănâncă decât pe cei luați prizonieri.

După aceasta, într-o bună zi, mi s-a întâmplat să fiu în vârful dealului din partea de est a insulei, acolo de unde, după cum am mai povestit, zărisem pe o vreme foarte senină continentul Americii. Și de această dată vremea era limpede. Vineri, care se găsea lângă mine, privea încordat spre continent. Deodată a început să sară și să mă strige „Bucurie, fericire! Acolo văd țara mea, acolo neamul meu!”

Am observat o nespusă bucurie pe fața lui. Ochii îi străluceau și toată înfățișarea lui trăda o mare emoție ca și când l-ar fi cuprins dorul de a fi din nou acasă.

Mi-a dat mult de gândit și acum nu mă mai simțeam atât de nestingherit față de slujitorul meu Vineri. Eram sigur că, dacă s-ar întoarce la ai săi, ar uita nu numai de toată credința lui, ci și de tot ceea ce îmi datora. Le-ar fi povestit despre mine, fără îndoială, iar tribul lui s-ar fi grăbit să vină grămadă, poate cu sutele și să se înfrupte din carnea mea. Și la toate astea, el ar fi privit poate cu tot atâta veselie ca la dușmanii pe care îi prindea în război.

Eram însă nedrept cu bietul băiat, atât de cinstit față de mine, și curând m-am căit. Totuși bănuiala mea creștea și m-a ținut astfel câteva săptămâni. Mă feream în acest timp de Vineri și nu eram așa de bun cu el ca înainte, greșind desigur. Bietul tânăr însă nu avea habar de toate gândurile mele și nu-i trecea prin minte nimic altceva decât ce se potrivea cu cele mai bune principii, și ca bun creștin, și ca prieten recunoscător, după cum a dovedit, spre marea mea mulțumire.

Am avut prilejul să mă conving mai târziu de toată nevinovăția lui. Între timp îl trăgeam zilnic de limbă, ca să văd dacă nu cumva ascunde vreunul din gândurile de care am pomenit mai sus. Dar tot ce-mi spunea era atât de cinstit și neprefăcut, încât nu i-am putut găsi nicio vină. Și, în ciuda stingherelii mele, m-a câștigat cu totul până la sfârșit. Nicio clipă nu și-a dat seama că îl bănuiesc de ceva. Nici eu nu am fost în stare să-l cred trădător.

Într-o zi ne-am urcat pe același deal. Vremea era cețoasă pe mare și continentul nu se zărea. L-am chemat și i-am zis: „Vineri, n-ai vrea să fii în țara ta, la neamul tău?” „Da” – mi-a răspuns el. „Eu mult fericit în țara mea”. „Și ce-ai face acolo? Te-ai face iarăși sălbatic și ai mânca din nou carne de om ca înainte?” M-a privit îngândurat și, dând din cap, mi-a răspuns: „Nu, nu! Vineri spune lor să fie buni. Spune lor roage Dumnezeu. Spune lor mănânce pâine, carne de vită, lapte, nu mai mănânce carne de om.” „Cum asta? Dar atunci te vor ucide!” M-a privit în ochi și a rostit: „Nu, ei nu omoare pe mine, ei iubesc, vrea învăț!” Voia să spună că vor voi să învețe. A adăugat că au învățat multe de la oamenii cu barbă, care au venit în barcă. L-am întrebat apoi dacă nu vrea să se întoarcă la ei. Mi-a zâmbit spunând că nu ar putea să înoate atât de departe. Atunci am zis că îi voi face o pirogă, iar el mi-a răspuns că nu pleacă decât cu mine. „Eu să merg? Dar ei au să mă mănânce când voi ajunge acolo.” „Nu, eu fac ei să nu mănânce. Eu fac ei să te iubească mult!” Voia să-mi spună că le va povesti cum i-am ucis pe dușmanii săi și l-am scăpat cu viață, îmbiindu-i astfel să mă iubească. Mi-a povestit apoi ce buni erau cei din neamul lui cu cei șaptesprezece oameni albi sau bărboși – cum le zicea el – care ajunseseră pe țărmul lor în mare nenorocire.

Mărturisesc că de atunci mi-a intrat în cap să mă aventurez până acolo și să mă pun în legătură cu acești oameni, care erau desigur spanioli sau portughezi, și poate împreună să găsim un mijloc de a pleca mai departe. Fiind pe continent și având tovarăși, eram mai sigur de reușită decât singur, la patruzeci de mile de coastă și fără niciun ajutor. Astfel, după câteva zile, am început iar să-l iscodesc pe Vineri, stând de vorbă cu el. I-am spus că voi face o pirogă cu care să se întoarcă în țara lui. L-am dus la piroga ce se găsea de cealaltă parte a insulei. După ce am golit-o (căci o țineam cufundată în apă), am adus-o la suprafață și am intrat amândoi în ea.

Am constatat că Vineri era neobișnuit de îndemânatic și ar fi putut conduce barca aproape de două ori mai repede decât mine. L-am întrebat: „Ei bine, Vineri, vrei să mergem acum spre țara ta?” M-a privit amărât. Găsea pesemne barca prea mică pentru această expediție. I-am spus atunci că aveam una mai mare. A doua zi l-am dus la piroga cea mare, pe care o făcusem mai întâi și nu fusesem în stare să o trag la apă. A găsit că este destul de mare. Cum însă o lăsasem în părăsire și zăcuse acolo douăzeci și doi sau douăzeci și trei de ani, soarele o uscase și o crăpase atât de tare, încât acum era de nefolosit. Vineri mi-a spus că o pirogă mare cât aceasta ar fi foarte nimerită. În ea ar putea intra „hrană mult, băutură, pâine”, căci așa se exprima el.