Caprele îmblânzite
Nu pot spune că mi s-a întâmplat ceva neobișnuit în acești cinci ani. Am trăit în același fel și în același loc ca mai înainte.
În afară de ocupația-mi de căpetenie, care era cultivarea orzului și orezului, precum și uscarea strugurilor, mai aveam o seamă de îndeletniciri zilnice. Mă duceam cu pușca la vânătoare. Apoi am încercat să fac o bărcuță – o pirogă – pe care am și terminat-o.
Săpând un canal larg de șase picioare și adânc de patru picioare, am adus bărcuța pe o distanță de jumătate de milă, până la mal.
Cât despre primul canoe, pe care-l făcusem atât de mare fără să mă gândesc mai înainte cum îl voi lansa pe apă, el a rămas pe locul unde a fost construit, căci niciodată nu am reușit să-l urnesc. Stătea acolo ca pildă și învățătură pentru altă dată.
A doua oară n-am putut găsi un copac potrivit decât într-un loc unde nu puteam aduce apa la el de la mai puțin de aproape o jumătate de milă, după cum am spus. Mi-am dat totuși seama că voi reuși să duc totul la bun sfârșit. Cu toate că am lucrat aproape doi ani, nu mi-a venit greu și nu m-a supărat truda, căci trăgeam nădejde să am și eu cândva o barcă cu care să pot ieși în larg.
Cu toate că mica mea periagua era terminată, nu răspundea încă tuturor dorințelor mele, nefiind prea sigur că voi putea ajunge cu ea până la continentul ce se găsea la peste patruzeci de mile depărtare. Mi-am pierdut toate nădejdile de a mai ajunge acolo, ba am renunțat să mă mai gândesc.
Pentru că aveam însă barcă, m-am hotărât să fac înconjurul insulei. Cum fusesem pe cealaltă parte, străbătând-o pe uscat, voiam acum să cunosc toate coastele insulei, căci descoperirile făcute în drum îmi deschiseseră pofta. Spre a face totul cu prevedere și cumpănire, mi-am așezat mai întâi un catarg la barcă și apoi am făcut o pânză din cele rămase de la vechea corabie și din care mai aveam destule în magazie.
După ce le-am așezat la locul lor și le-am încercat, am constatat că totul merge de minune. La amândouă capetele bărcii am făcut cutii și lădițe pentru provizii și muniții, ca să le feresc de ploaie sau de apa împroșcată de valuri. Am scobit o gaură lungă, în care am așezat pușca. Deasupra am făcut un capac, ca pușca să stea la loc închis și uscat.
La pupa am țintuit umbrela ca un catarg, să-mi stea deasupra capului și să mă apere de arșiță. Astfel m-am plimbat de câteva ori pe mare, fără să mă depărtez prea mult de micul meu golf.
În sfârșit, fiind prea curios să cunosc hotarele regatului meu, m-am hotărât pentru o expediție mai lungă. Am cărat provizii în barcă, două duzini de pâini de orz, o oală de pământ plină cu orez (mâncarea cu care mă obișnuisem), o sticluță de rom, o jumătate de capră, praf de pușcă și gloanțe, pentru ca să mai vânez alte capre, două mantale mari, pe care, după cum am povestit, le găsisem în cuferele marinărești. Voiam să mă culc pe una din ele, iar cu cealaltă să mă acopăr.
În ziua de 6 noiembrie, în al șaselea an al domniei mele, sau dacă vreți, al robiei mele, am pornit în această expediție, care a fost mai lungă decât mă așteptam.
Insula nu era prea mare. Când am ajuns în partea de răsărit, am dat de un șirag de stânci, ce înaintau în mare cam până la două leghe. Unele ieșeau deasupra apei, iar altele erau sub apă. Dincolo de ele, pe distanță de încă o jumătate de leghe, se întindea o suprafață mare de nisip. A trebuit să înconjur stâncile, fiind astfel nevoit să navighez mult spre largul mării. Am voit să renunț la călătorie, când am descoperit stâncile, și să mă întorc, neștiind cât de departe voi fi silit să ies în larg. Mă îndoiam că voi reuși să mă întorc cu ușurință.
Deocamdată am lăsat ancora, pe care o făcusem dintr-o bucată de fier îndoit, găsit pe corabie. După ce am fixat bine barca, am luat pușca și m-am dus pe țărm. Urcând pe un deal, ce părea mai înalt, am zărit toată întinderea capului. Am privit în toate părțile și am zărit un curent puternic ce curgea spre răsărit și se apropia mult de cap. L-am observat bine, căci mi se părea primejdios. Dacă intram în el, puteam fi târât departe în larg, fără putința de a mă mai întoarce pe insulă.
Așa aș fi pățit dacă nu mă urcam pe deal și nu-l vedeam la timp. De cealaltă parte a insulei era un curent asemănător, ce trecea însă ceva mai departe. Am observat pe lângă țărm un vârtej puternic. Dacă reușeam să-l străbat pe cel dintâi, nu mai îmi rămânea altceva de făcut decât să intru în cel de al doilea.
Două zile am rămas pe loc. Vântul sufla puternic împotriva curenților de mai sus, iar valurile se zdrobeau furioase de stânci. Era primejdios să mă apropii de coastă, dar nici să mă depărtez prea mult în larg nu puteam, din pricina curenților.
A treia zi, peste noapte, vântul s-a potolit și marea s-a liniștit. M-am decis să îmi încerc soarta. Prin aceasta cred că am rămas drept pildă pentru toți piloții prea cutezători și neștiutori. Nici nu apucasem bine să mă apropii de cap, fiind cam la lungime de o barcă departe de țărm, când m-am pomenit în niște ape foarte adânci și într-un curent repede ca într-un scoc de moară. Piroga a fost târâtă cu atâta furie, încât oricât m-am străduit n-am izbutit s-o țin măcar în marginea curentului. Am băgat de seamă că mă duce din ce în ce mai departe de vârtejul ce se găsea la stânga. Nicio adiere nu-mi venea în ajutor, iar vâslele nu-mi erau de mare folos.
Începeam să mă cred pierdut. Știam că acești curenți veneau din amândouă părțile și mă așteptam să se întâlnească într-un punct, atunci fiind fără doar și poate pierdut. Nu găseam niciun mijloc de scăpare. Vedeam moartea cu ochii și asta nu din pricina mării care era liniștită, ci din pricina lipsei de alimente. Este drept că găsisem o broască țestoasă pe mal, că o ridicasem cu greu și o azvârlisem în barcă. Aveam și un chiup cu apă proaspătă. Dar ce însemnau toate acestea dacă eram târât în mijlocul oceanului, unde nu se găsea nici țărm, nici insule sau continent decât la depărtări de mii de leghe?
Acum îmi dădeam seama cât de ușor poate Providența lui Dumnezeu să înrăutățească și cea mai nenorocită soartă omenească. Mă uitam deznădăjduit înapoi spre insula mea stingheră ca spre locul cel mai ademenitor din lume. Toată fericirea pe care mi-o doream acum era să fiu din nou acolo. Întinzând mâinile înspre insulă am rostit: „O, fericita pustietate! Nu am să te mai revăd niciodată! Ce ființă nenorocită sunt! Încotro mă duc acum?”
Dar îndată m-am dojenit, și încă aspru, pentru firea-mi nerecunoscătoare. De câte ori nu mă arătasem nemulțumit în singurătatea mea? Și iată, acum ce n-aș fi dat să fiu înapoi pe țărm! Niciodată nu ne cunoaștem soarta până nu ne este luminată de una potrivnică ei. Nu știm să prețuim bucuriile decât după ce le pierdem.
Nu se poate descrie desperarea mea, când m-am văzut dus la aproape două leghe departe de insula mea iubită (căci astfel mi se arăta acum) spre oceanul nemărginit și fără nădejde de a o mai vedea vreodată. Am vâslit totuși din răsputeri, ținând bărcuța cât mai spre nord, adică spre marginea curentului unde se afla vârtejul. Spre prânz, când soarele trecuse de meridian, mi s-a părut că simt o mică adiere. Peste o jumătate de oră vântul sufla destul de tare.
Ajunsesem la o distanță înfiorătoare de insulă. Dacă intervenea acum cea mai mică înnorare sau ceață, eram pierdut. Nu aveam cu mine niciun fel de busolă. Nu aș fi fost în stare să mă orientez către insulă dacă o pierdeam din ochi.
Timpul s-a menținut însă bun. Am reușit să ridic catargul, să întind pânza și, ținând direcția spre nord, am reușit să ies din curent. Chiar în clipa când am ridicat catargul și pânza, iar barca a început să iasă din curent, am observat o mică schimbare în apele curentului.
În locul unde curentul fusese foarte puternic, apele curgeau tulburi. Acum deveniseră mai limpezi și curentul se potolea. Curând am zărit spre răsărit, cam la o jumătate de milă, valurile spărgându-se de niște stânci. Ele despărțeau curentul, partea principală curgând mai departe spre sud, iar cealaltă, întorcându-se, lovită de stânci, într-un contracurent puternic, se scurgea foarte repede înapoi spre nord-vest.
Numai iertarea adusă osânditului în ultima clipă, sau salvarea din mâinile tâlharilor, gata să ne ucidă, sau oricare altă cruntă soartă asemănătoare, pe care a încercat-o cineva vreodată, pot duce la înțelegerea acelei bucurii de nedescris sau la avântul de fericire ce m-a năpădit atunci când s-a ridicat vântul și am intrat în apele contracurentului. Am întins pânza și am pornit în goană, purtat de vânt și de apele repezi, înapoi spre insulă. Am navigat astfel mai bine de o leghe și cam la două leghe mai la nord de unde mă luase primul curent spre larg. Când am ajuns în sfârșit, m-am pomenit pe țărmul nordic, adică pe partea opusă locului de unde plecasem.
Făcusem mai bine de o leghe în acest curent, când am observat că apele se liniștiseră și nu mai eram dus de ele. Mă găseam între doi curenți, adică între cel de sud, ce mă târâse spre larg, și cel de nord, care trecea cam la o leghe de cealaltă parte. Apa era acum liniștită și am pornit-o de aici cu pânza întinsă, navigând însă mai încet ca înainte. Pe înserate, cam după ora patru, când mă aflam la o leghe depărtare de insulă, am regăsit capul format din stânci, care, după cum am arătat, ieșea în mare spre sud. Abătând curentul și mai spre sud, capul acesta făcuse, firește, un alt vârtej spre nord. L-am găsit foarte puternic, dar nu mergea în direcția drumului meu, care era drept spre apus, ci aproape drept spre nord.
Vântul fiind potrivit, am tăiat de-a curmezișul acest vârtej, ținând-o pieziș spre nord-vest, iar peste o oră eram la o milă de țărm, unde, găsind ape liniștite, am debarcat foarte curând.
Când m-am văzut din nou pe uscat, am căzut în genunchi mulțumind lui Dumnezeu pentru mântuirea mea. Eram hotărât să renunț la orice gând de scăpare cu ajutorul bărcii.
După ce am luat o gustare din cele ce aveam la îndemână, am tras piroga la mal într-un intrând, pe care-l ochisem între copaci, și m-am culcat fiind frânt de oboseală.
Mă găseam în mare încurcătură, neștiind cum să-mi aduc barca acasă. Pățisem atâtea, încât nu mai voiam să mă întorc pe același drum. Nu știam ce mă putea aștepta pe cealaltă parte a insulei (adică pe partea de vest). Îmi pierise pofta de aventuri. Dimineața m-am hotărât să o iau pe jos, de-a lungul țărmului, spre vest și să caut un golf unde să-mi adăpostesc piroga. Voiam să o găsesc de câte ori voi avea nevoie. Peste vreo trei mile, am dat de un loc foarte prielnic. Era un golf, ce se termina, îngustându-se, într-un pârâu. Aici am găsit un port admirabil, făcut parcă înadins pentru piroga mea.
Am adus-o aici și am așezat-o bine. Apoi am urcat malul să văd unde mă aflu. Am văzut că nu era departe de locul unde ajunsesem atunci când făcusem expediția străbătând insula pe jos. Am lăsat totul în pirogă, luându-mi numai pușca și umbrela, căci era foarte cald, și am pornit-o la drum. Spre seară am ajuns la colibă. Totul era în ordine acolo. Am sărit gardul și, fiind foarte obosit, m-am culcat și am adormit îndată.
Rog pe toți acei care îmi citesc această poveste să judece dacă aveam sau nu dreptate de a fi nespus de uimit, când am fost trezit din somn de o voce care m-a chemat de mai multe ori: „Robin, Robin, Robin Crusoe, sărman Robin Crusoe! Unde ești, Robin Crusoe? Unde ești, unde ai fost?”
La început dormeam prea adânc, fiind tare obosit de atâta vâslit și de hoinărit în restul zilei, astfel că nu m-am trezit de tot. Între somn și trezie mi s-a părut că visez cum că cineva îmi vorbește repetând întruna „Robin Crusoe, Robin Crusoe!” Apoi m-am trezit de-a binelea și am sărit în sus înspăimântat.
Dar când am deschis bine ochii, l-am zărit pe Poll cocoțat pe gard. Am înțeles îndată cine îmi vorbește. Papagalul obișnuia să stea pe degetul meu și, apropiindu-și pliscul de obrazul meu, îmi striga: „Sărmane Robin Crusoe, unde ești? Unde ești? Unde ai fost? Cum de ai ajuns aici!” Întocmai cum îl învățasem.
Deși acum știam că papagalul era acela care îmi vorbise, totuși multă vreme nu mi-am venit în fire. Nu înțelegeam cum de ajunsese acolo. Am întins mâna și l-am chemat pe nume. Poll a venit la mine, s-a așezat pe degetul cel mare, ca de obicei, și mi-a vorbit cuvintele cunoscute ca și când ar fi fost tare fericit să mă revadă. Am plecat apoi împreună acasă.
Mă săturasem pentru multă vreme de mare. Câteva zile m-am gândit întruna la primejdia prin care trecusem. Tare aș fi dorit să am piroga aici. Nu știam însă cum să o aduc. Cunoșteam acum partea de răsărit a insulei și știam bine că nu pot trece pe acolo. Inima îmi stătea în loc și sângele îmi îngheța în vine când îmi reaminteam tot ce pățisem. Nu cunoșteam încă partea de apus a insulei. Curentul putea fi tot atât de puternic acolo ca și la răsărit. Riscam să fiu târât de curent pe lângă insulă, așa cum mai înainte fusesem dus departe de ea.
Astfel m-am mulțumit să mă lipsesc de barcă, cu toate că am muncit atâta ca să o fac și să o împing în apă.
Apoi am trăit liniștit aproape un an, ducând o viață retrasă și tihnită. M-am împăcat cu gândul stării mele, găsindu-mi deplina mângâiere în supunerea față de rânduielile Providenței, și traiul mi-era foarte fericit. Nu-mi mai lipsea nimic, în afară de societatea oamenilor.
Între timp am ajuns meșter iscusit în toate meșteșugurile.
Cred că la nevoie aș fi fost un tâmplar foarte bun, mai ales dacă ținem seama cât de puține unelte aveam.
Și în olărie am adus o grămadă de îmbunătățiri. Mi-am făcut o roată și treaba mergea acum mult mai ușor și mai repede. Oalele ieșeau mai rotunde și mai frumoase ca la început.
Cea mai mare bucurie am avut însă când am reușit să-mi fac o pipă. Cea dintâi a fost greoaie și urâtă. Am ars-o totuși și s-a făcut tare și rezistentă și trăgea de minune fumul. Mi-a adus o mare mângâiere pipa, căci mai de mult mă deprinsesem să fumez. S-au găsit pipe și în corabie, însă nu le-am luat, neștiind că voi găsi tutun pe insulă. Iar mai târziu, când m-am dus să le caut, dispăruseră.
Am făcut progrese mari și cu împletitul coșurilor. Am împletit coșuri de toate felurile, nu prea frumoase, dar foarte bune să pun de toate în ele și să le car.
Când împușcam, de pildă, o capră, o atârnam într-un copac, o jupuiam, o tăiam în bucăți și astfel o căram în coș acasă. Când găseam o broască țestoasă, o tăiam, îi scoteam ouăle, despicam câteva bucăți de carne, care îmi ajungeau berechet, și le aduceam acasă azvârlind restul.
În coșurile mai mari puneam grânele, pe care le curățam îndată ce erau uscate și le păstram în coșuri în loc de hambare.
Praful de pușcă începea să se termine. Nu aș fi fost în stare să-l înlocuiesc cu nimic. De aceea am început să chibzuiesc ce mă voi face când nu voi mai avea cu ce să împușc capre.
V-am mai povestit cum am prins un ied și l-am domesticit.
Voiam să pun mâna și pe un țap, dar mi-a fost cu neputință. Căprița s-a făcut capră și, pentru că nu m-a lăsat inima s-o tai, a murit de bătrânețe.
În al unsprezecelea an al șederii mele pe insulă eram amenințat să rămân fără praf de pușcă. Atunci m-am gândit să fac niște curse, în care să prind de vii caprele. Voiam mai ales o capră cu iezi.
Am așezat capcanele și cred că animalele s-ar fi prins, dacă legăturile, neavând sârmă deloc, nu ar fi fost prea slabe, căci le găseam adesea rupte, iar momelile mâncate.
Am voit, în sfârșit, să încerc alte mijloace. Am săpat câteva gropi mari în locul unde observasem că vin caprele la pășunat. Peste gropi am așezat o împletitură de nuiele. De câteva ori am pus boabe de orz sau orez, fără să așez capcana. După urme, am constatat că într-adevăr caprele intraseră și mâncaseră grăunțele. Era timpul să pun capcanele. Am așezat vreo trei. M-am dus a doua zi de dimineață, găsindu-le neatinse și grăunțele mâncate. Eram foarte necăjit. Am pus altele, iar ca să nu vă mai plictisesc cu asemenea nimicuri, voi spune pe scurt că am găsit într-o bună dimineață un țap într-o capcană și trei iezi în alta. Neștiind ce să fac cu țapul, care era ca turbat, și cum nu îndrăzneam să intru în groapă și nici nu voiam să-l ucid, i-am dat drumul. Pe atunci nu știam încă mijloacele, ce le-am învățat mai târziu, prin care se îmblânzesc până și leii. Dacă-l lăsam acolo fără hrană vreo trei sau patru zile, iar după aceea îi aduceam mâncare și băutură, ar fi devenit blând ca un mielușel. Caprele au o fire blândă și prietenoasă dacă știi cum să te porți cu ele.
După ce am dat drumul țapului, care a luat-o la goană, m-am îndreptat spre groapa cu iezi și i-am scos unul câte unul, i-am legat cu o funie și i-am adus acasă cu mare greutate. Multă vreme nu au voit să mănânce.
Le aruncam boabe dulci ca să-i ispitesc și până la urmă s-au îmblânzit.
Mi-am dat seama că singura soluție pentru a avea carne de capră, după ce-mi voi termina muniția, era să-mi fac o turmă, pe care s-o țin domesticită în preajma casei.
M-am gândit apoi că trebuie să feresc animalele domesticite de cele sălbatice, căci altfel s-ar sălbătici cu toatele îndată ce ar crește. În acest scop îmi trebuia un loc destul de mare, împrejmuit cu gard înalt și rezistent, pentru ca animalele închise să nu poată ieși, iar cele dinafară să nu poată pătrunde înăuntru.
Însemna o muncă grea și lungă pentru o singură pereche de mâini. Aveam însă neapărată nevoie s-o fac. Am pornit să caut un loc potrivit, care să aibă iarbă bună de păscut, apă pentru adăpat și adăpost contra arșiței soarelui. Cei care se pricep la aceste treburi vor gândi fără îndoială că sunt un nepriceput dacă voi spune că locul ales de mine era nimerit din toate privințele. Într-adevăr am găsit o pășune deschisă sau savană, cum se numește în coloniile din vest. Avea vreo trei izvoare cu apă proaspătă și era frumos împădurită la un capăt.
Vor zâmbi desigur și când voi spune că am început să împrejmuiesc locul. Gardul ar fi urmat să aibă o lungime de cel puțin două mile. Nebunia nu stătea în lungimea gardului, căci de-ar fi avut și zece mile de jur împrejur, aș fi avut timp destul să-l fac. Nu mă gândeam însă că pe o întindere atât de mare mi-ar fi foarte greu să prind caprele. Ele s-ar fi sălbăticit tot atât de repede ca și când ar fi fost libere pe întreaga insulă.
Lucrând la gard, mi-am dat seama de aceste neajunsuri. Am renunțat îndată la cele plănuite, hotărându-mă să nu mai împrejmuiesc decât un loc de o sută cincizeci de yarzi lungime și vreo sută lărgime. Locul era suficient ca să cuprindă la început caprele de care aveam trebuință. Dacă turma creștea, puteam mări mai târziu țarcul.
Hotărârea era cât se poate de înțeleaptă și am început treaba cu zor. Lucrasem vreo trei luni la prima împrejmuire. În timp ce făceam țarcul, am legat iezii și i-am obișnuit să pască pe lângă mine. Mă duceam adesea și le dădeam boabe de orz și de orez chiar din mână. Când am terminat tot țarcul, le-am dat drumul să pască în voie. Mă urmau însă peste tot, behăind pentru un pumn de grăunțe.
Scopul era atins. Peste un an și jumătate aveam o turmă de douăsprezece capre cu iezi cu tot. În alți doi ani, turma a crescut la patruzeci și trei de capete, fără să socotesc animalele tăiate pentru hrană. Între timp am mai împrejmuit alte cinci țarcuri, făcând portițe între ele.
Pe lângă carnea de capră aveam acum și lapte. Nu mă gândisem la început, dar am fost foarte bucuros când mi-a venit în minte. Am făcut o lăptărie cum se cuvine și aveam câteodată până la o jumătate de vadră de lapte pe zi.
Și precum natura, care dă hrană oricărei făpturi, o învață tot de la sine cum s-o folosească, tot astfel am ajuns – cu toate că nu avusesem niciodată prilejul să mulg o vacă, și cu atât mai puțin o capră, iar unt și brânză văzusem făcându-se doar când eram copil – să fac unt și brânză, după ce de mai multe ori am dat greș. Și în sfârșit am făcut și sare, deși trebuie să recunosc că mai degrabă am găsit-o gata făcută de căldura soarelui pe stâncile peste care venea apa mării, și astfel nu i-am mai dus lipsa. Cât de milostiv se poate purta Ziditorul nostru cu făpturile Sale, chiar și în stările în care par copleșite de pieire! Cum știe El să îndulcească cele mai amare încercări ale Providenței și să ne dea pricină să-L lăudăm chiar și pentru temnițe și închisori! Ce masă mi se întinsese aici, în pustie, unde la început nu vedeam altceva decât că voi pieri de foame!