Capitolul XII

O peșteră ascunzătoare

Între timp mă ocupam și de celelalte treburi. Aveam mare grijă de turma de capre, căci ele însemnau pentru mine nu numai hrana zilnică, dar și provizii pentru orice s-ar întâmpla. Economisisem muniția, neavând nevoie să vânez capre sălbatice și să mă obosesc alergând după ele. Mi-era teamă să nu le pierd și să fiu nevoit a începe de la capăt munca grea cu domesticitul și îngrijitul lor. După multă chibzuială am făcut două planuri cum să le feresc de orice primejdie. Primul plan era ca, săpând o pivniță sub pământ, într-un loc bine ales, să le țin acolo în timpul nopții. Celălalt plan era să împrejmuiesc mai multe țarcuri mici, depărtate mult unele de altele și cât se poate de bine ascunse. În fiecare ocol mă gândeam să aduc vreo jumătate de duzină de capre tinere și să-mi pot reconstitui turma în cazul când s-ar întâmpla vreo nenorocire.

M-am hotărât pentru soluția din urmă, cu toate că-mi trebuia mai mult timp și muncă pentru a o aduce la îndeplinire. Am pornit îndată în căutarea unor locuri mai adăpostite. Am găsit un loc, care era tot ce inima putea să-mi dorească. Un loc mic și cu apă, aflat într-o vâlcea și ascuns de pădurea cea deasă, unde mă rătăcisem la întoarcere când făcusem expediția în partea de răsărit a insulei.

Am găsit și vreo trei pogoane de pășune într-un luminiș al pădurii, ce alcătuia o împrejmuire naturală. Trebuia numai să întăresc locul. M-am apucat îndată de lucru și, în mai puțin de o lună, am terminat împrejmuirea. Turma mi-era foarte bine ascunsă în țarc. Am adus fără întârziere vreo zece capre și doi țapi.

Apoi am continuat să întăresc împrejmuirea până ce am ajuns să o fac tot atât de bună ca și pe celelalte. La această nouă lucrare nu m-am mai grăbit, de aceea a durat ceva mai mult. Munceam mânat de frica pricinuită de acea urmă a unui pas de om ce-o văzusem pe nisip. Până acum însă nu zărisem ființă omenească să se apropie de insulă. Trăiam de doi ani stăpânit de această nouă neliniște, care îmi făcea viața mai neplăcută ca înainte, după cum lesne pot înțelege cei care știu ce înseamnă să trăiești cu frica în sân. Spre marea mea mâhnire trebuie să mărturisesc că această destrămare sufletească a avut înrâuriri și asupra sentimentelor mele religioase. Mă copleșea groaza de a cădea în mâinile canibalilor. Rareori găseam răgaz și liniște sufletească pentru a mă îndrepta către Ziditorul meu cu resemnarea de altădată. Mă rugam lui Dumnezeu mai degrabă ca sub povara unei mari dureri, înconjurat de primejdii, așteptându-mă în fiecare noapte ca să fiu trezit, ucis și mâncat înainte de zorii zilei următoare. Și trebuie să mărturisesc, din propria mea încercare, că pacea, recunoștința, iubirea și căldura inimii sunt o stare mult mai potrivită pentru rugăciune decât groaza și tulburarea. Sub teama unei nenorociri ce stă să vină, omul nu e mai în stare să-și împlinească spre mângâiere datoria de a se ruga lui Dumnezeu decât e în stare de pocăință pe patul de boală. Căci tulburările acestea lovesc mintea, cum lovesc celelalte trupul; iar tulburarea minții trebuie să fie o neputință tot atât de mare ca a trupului, ba chiar mult mai mare, de vreme ce rugăciunea către Dumnezeu este cu adevărat o lucrare a minții, nu a trupului.

Dar să revenim la povestea mea. După ce mi-am pus la adăpost o parte din turmă, am colindat toată insula în căutarea unui loc la fel de potrivit. Ajungând departe, spre apus, și privind spre mare, mi s-a părut că zăresc o pirogă în larg. Aveam din vechea corabie vreo două ocheane, dar nu luasem niciunul cu mine. Piroga era atât de îndepărtată, încât nu știam prea bine ce este.

Am privit într-acolo până mi s-a împăienjenit vederea. Când am coborât la vale, n-am mai zărit-o și m-am lăsat păgubaș, hotărât să nu mai ies altă dată fără ochean.

Când am ajuns la poalele unui deal din capătul insulei, unde nu mai fusesem înainte, m-am convins că urma aceea a unui picior de om nu este ceva chiar atât de neobișnuit pe insulă, așa cum îmi închipuisem. Printr-o deosebită purtare de grijă a Providenței fusesem adus pe coasta cealaltă, unde sălbaticii nu veneau niciodată, altfel aș fi aflat mai curând că sălbaticii poposeau adesea aici pe insulă când mergeau cu pirogile mai departe în larg. Cum obișnuiau să se războiască în bărci, în acele canoe, învingătorii își luau prizonierii și îi aduceau pe acest țărm. Potrivit îngrozitorului lor obicei – căci erau cu toții canibali – aici îi ucideau și îi mâncau.

Așadar, când am ajuns la poalele dealului din partea de sud-vest a insulei, am rămas trăsnit în fața năprasnicei priveliști ce mi-a fost dat să văd. Nici nu pot descrie toată scârba ce m-a cuprins când am văzut împrăștiate pe mal țeste și oase, mâini și picioare de om. Mai departe am observat un loc unde, în centrul unui cerc săpat în nisip, se încinsese un foc și unde cred că mișeii au stat la masa lor îngrozitoare, înfulecând din trupurile semenilor lor.

Am fost atât de zăpăcit de ceea ce vedeam, încât nici nu m-am mai gândit la primejdia ce putea să mă pândească. Toată frica îmi fusese izgonită de scârba pe care o simțeam față de această diavolească stricăciune a firii omenești. Auzisem adesea vorbindu-se, dar niciodată nu văzusem mai de aproape astfel de fapte. Pe scurt, a trebuit să-mi întorc fața; mi s-a făcut o greață nespusă, de eram gata să leșin. Natura însă a avut grijă să-mi ușureze stomacul și, după ce am vărsat cu o neobișnuită violență, m-am simțit mai bine. Nu am mai fost în stare să rămân o clipă în acel loc. Am suit în fugă dealul, luând-o spre locuința mea.

Când m-am depărtat de acea parte a insulei, m-am oprit locului, uluit o clipă. Venindu-mi în fire, am privit spre cer, mișcat până în adâncul sufletului și cu ochii plini de lacrimi. I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-am născut în ținuturi deosebite de acestea și departe de asemenea ființe năprasnice.

Cu toate că soarta mi se păruse grea la început, Dumnezeu îmi dăduse în ea atâta mângâiere, încât trebuia mai degrabă să-I fiu recunoscător decât să mă plâng. Și mai presus de toate, chiar în această stare nenorocită fusesem mângâiat prin cunoașterea Lui și prin nădejdea binecuvântării Lui, fericire care întrecea cu prisosință toată nenorocirea pe care o îndurasem sau aș mai fi putut s-o îndur.

Plin de recunoștință, m-am întors acasă în fortăreața mea. Niciodată nu mă simțisem mai în largul meu ca acum. Îmi dădeam seama că sălbaticii nu veneau niciodată pe insulă cu gând de jaf sau de pradă, știind că nu se găsește nimic prin pădurile acestea.

De aproape optsprezece ani de când mă aflam aici, nu văzusem urma de ființă omenească. Puteam să mai stau încă alți optsprezece ani ascuns, cum stătusem până atunci, fără să mă dau în vileag. Nu aveam decât să stau liniștit până ce voi găsi alt fel de ființe decât canibali, cărora să mă arăt.

Scârba mea față de sălbatici și de obiceiurile lor neomenești era atât de puternică, încât am trăit îngândurat și mâhnit încă alți doi ani în locuința mea. Vreau să spun prin aceasta că nu mă îndepărtam de plantații, fortăreață, casa de la țară și de țarcul din pădure. Iar pe acesta din urmă nu-l priveam decât ca un loc unde să-mi țin închise caprele. Teama de a da ochii cu sălbaticii era atât de mare, încât îmi ziceam că a-i vedea pe ei sau pe diavolul însuși ar fi totuna.

Nu m-am mai dus să-mi văd piroga și începeam mai degrabă a mă gândi să-mi fac alta, căci nu mai voiam nicidecum s-o aduc împrejurul insulei, ca să nu mă întâlnesc pe mare cu fiarele acelea. Știam care mi-ar fi fost soarta dacă le-aș fi căzut în mână.

Vremea și credința de a fi în siguranță față de sălbatici mi-au izgonit încetul cu încetul neliniștea ce mă copleșise la început. Am început să trăiesc din nou ca în primii ani. Numai că eram mai prevăzător: acum mă uitam mai cu grijă împrejur, nu trăgeam cu pușca prea des ca nu cumva să fiu auzit.

Mare binefacere a Providenței a fost pentru mine turma de capre care mă îndestula, nemaifiind nevoit să alerg după vânat. Am mai prins niște capre cu ajutorul capcanelor, după cum făcusem și altă dată.

Cred că doi ani de zile n-am mai tras cu pușca, cu toate că nu ieșeam fără ea, ba luam cu mine și trei pistoale sau cel puțin două, pe care le purtam la brâu. Mi-am curățat și una din săbiile mari luate de pe corabie și mi-am întocmit o curea la care s-o port. Aveam astfel o înfățișare impresionantă de câte ori ieșeam din casă, mai ales cu cele două pistoale și cu sabia lată atârnată la brâu, fără teacă.

Se părea totuși că afară de aceste griji mă întorsesem la traiul liniștit de odinioară. Toate acestea îmi arătau că soarta mea nu era atât de vitregă în comparație cu a altora, ba nici în comparație cu multe alte stări în care ar fi putut Dumnezeu să găsească de cuviință să mă pună. M-am gândit atunci cât de puțin ar cârti oamenii, în orice stare s-ar afla, dacă și-ar asemui starea mai degrabă cu a celor ce o duc mai rău, ca să fie recunoscători, decât s-o asemuiască mereu cu a celor ce o duc mai bine, ca să-și hrănească cârtelile și plângerile.

Nu pot zice că-mi lipseau multe în starea mea de atunci. Teama de sălbatici și grijile mi-au tocit însă un timp pofta de a mai născoci ceva, și orice năzuință de a-mi îmbunătăți traiul. Renunțasem, de pildă, de a mai încerca să prefac orzul în malț spre a face bere. La început, ideea aceasta mi se păruse vis, căci îmi trebuiau prea multe ca să reușesc. Mai ales îmi lipseau butoaiele în care să păstrez berea. După cum am mai povestit, am pierdut destul timp încercând în zadar să fac butoaie. Nu aveam hamei ca să dau berei tărie, nici drojdie care s-o fermenteze și niciun cazan sau un ceaun în care să o fierb. Și totuși aș fi reușit până la urmă dacă nu intervenea întâmplarea cu sălbaticii, căci rareori până atunci mi se întâmplase să nu duc la bun sfârșit ceea ce îmi propusesem.

Gândurile însă îmi erau acum în altă parte. Zi și noapte chibzuiam cum să ajung a-i împiedica pe acești monștri în cruda și sângeroasa lor îndeletnicire și să scap victimele aduse aici pentru a fi jertfite și fripte.

Ar trebui să scriu o carte întreagă despre toate planurile și intențiile, despre tot ce am născocit pentru înfăptuirea acestui gând. Voiam cu tot dinadinsul să nimicesc aceste ființe sau, cel puțin, să le înspăimânt într-atât, încât să nu mai calce pe insulă. Deocamdată totul rămânea doar închipuire iar la înfăptuire nu puteam ajunge decât văzând cum stau lucrurile la fața locului.

Eram însă unul singur împotriva atâtora. Puteam da peste douăzeci sau treizeci de inși, înarmați cu sulițe și arcuri pe care le mânuiau tot atât de bine ca și mine pușca.

Câteodată îmi dădea prin gând să sap o groapă în locul unde am văzut că fac focul și s-o umplu cu praf de pușcă să sară totul în aer când vor veni și vor aprinde focul. Dar nu puteam părădui atâta pulbere. Eram limitat acum la un singur butoiaș. Apoi nu eram sigur că explozia va izbucni la timpul potrivit, astfel ca să nu-i împroaște numai cu câteva fărâme de pământ, ci să-i sperie de-a binelea, ca să nu mai vină pe insulă. Am renunțat, așadar, la această soluție.

M-am gândit apoi să mă ascund într-un tufiș și să stau la pândă cu toate puștile încărcate cu o cantitate dublă de pulbere și gloanțe. În toiul praznicului sângeros să trag în ei, fiind sigur că la fiecare împușcătură voi ucide pe unii și voi răni pe alții. Urma apoi să mă năpustesc asupra lor cu cele trei pistoale și cu sabia. Nu mă îndoiam că i-aș fi ucis pe toți, chiar dacă ar fi fost și douăzeci la număr.

Planul acesta mi-a surâs câtva timp și noaptea visam chiar că sunt gata să trag în ei. Am mers atât de departe, încât mi-am irosit câteva zile căutând locuri potrivite de unde să-i pândesc. Mă duceam acum des prin acele meleaguri și începusem să le cunosc bine. Mai ales că voiam neapărat să mă răzbun și eram mânat de dorința năprasnică de a-i trece prin sabie, chiar dacă ar fi fost în număr de douăzeci sau treizeci. Scârba pe care o simțeam la vederea urmelor acestor fiare cu chip de om mă ațâța și mai tare.

Până la urmă am găsit un loc potrivit pe o culme a dealului, unde eram sigur că pot aștepta în siguranță până vor sosi bărcile. Apoi, pe furiș, și mai înainte ca ei să debarce, urma să mă ascund în desișul copacilor. Găsisem acolo o scorbură mare, în care încăpeam tocmai bine. Puteam să văd de acolo tot ce făceau; puteam să ochesc bine capetele atunci când ei s-ar fi așezat unul lângă altul. Ar fi fost aproape cu neputință să nu nimeresc sau să nu rănesc vreo patru din prima împușcătură.

În acest loc m-am hotărât să-mi pun planurile în aplicare. Mi-am pregătit, așadar, două flinte și pușca de vânătoare. Pe cele dintâi le-am încărcat cu câte două gloanțe mari și încă vreo patru mai mici, ca cele de pistol, iar pușca cu o mână de alice din cele mai mari. Mi-am încărcat și pistoalele cu câte patru gloanțe fiecare. Înarmat astfel și bine aprovizionat cu muniție pentru a reîncărca armele, am pornit în expediție.

După ce am făcut toate pregătirile și în închipuirea mea totul părea ca și pus în aplicare, am continuat în fiece dimineață să urc dealul până în vârful care era cam la vreo trei mile de fortăreața mea, sperând să zăresc vreo pirogă pe mare, fie apropiindu-se de insulă, fie navigând în larg. După ce am făcut cu regularitate acest lucru timp de două sau trei luni, a început să mi se urască tot îndeplinindu-mi mereu această datorie, căci nu zăream nimic, nici în larg, nici în preajma insulei, cel puțin cât puteam cuprinde cu ochii sau cu ocheanul.

Atâta vreme cât dădeam zilnic câte o raită pe dealuri spre a cerceta zarea, hotărârea mi-a rămas neclintită și nu vedeam niciun păcat în uciderea a douăzeci sau treizeci de sălbatici goi pușcă, nepunând în cumpănă câtuși de puțin fărădelegile lor, cu mânia ce mi-era zădărâtă de scârba pricinuită de obiceiurile lor potrivnice firii. Pesemne că Providența, în înțeleapta Sa rânduire a lumii, îi lăsase pe oamenii aceia fără altă călăuză decât propriile lor patimi urâte și stricate, și de aceea fuseseră lăsați, poate de veacuri, să săvârșească asemenea grozăvii și să primească asemenea obiceiuri înfiorătoare, la care nu i-ar fi putut duce decât o fire cu totul părăsită de Cer și mânată de o stricăciune diavolească.

Dar acum, după ce mi se urâse cu excursiile mele zadarnice făcute atât de departe în fiecare dimineață, am început să-mi schimb părerile. Am început să cântăresc, cu gânduri mai reci și mai liniștite, în ce mă amestecam: ce putere sau ce chemare aveam eu să mă fac judecător și călău al acestor oameni, ca și când ar fi fost niște nelegiuiți, când Cerul găsise cu cale să-i lase atâtea veacuri să-și urmeze calea nepedepsiți și să fie, cum s-ar zice, unii pentru alții călăii judecăților Sale; cu ce mă jigniseră pe mine oamenii aceștia și ce drept aveam eu să mă amestec în cearta pentru sângele pe care și-l vărsau de-a valma unii altora. Adesea mă frământam astfel: „De unde știu eu cum judecă Dumnezeu Însuși în această privință? E sigur că oamenii aceștia nu fac lucrul acesta socotindu-l o nelegiuire; nu-i mustră conștiința și nici nu-i osândește lumina pe care o au. Nu știu că e un păcat, ca să-l săvârșească apoi sfidând dreptatea dumnezeiască, așa cum facem noi cu aproape toate păcatele pe care le săvârșim. Ei nu socotesc mai mare nelegiuire să ucidă un prizonier luat în război decât socotim noi să tăiem un bou, nici să mănânce carne de om decât socotim noi să mâncăm carne de oaie.”

Cântărind puțin lucrurile acestea, a trebuit să recunosc că eram cu siguranță pe o cale greșită; că oamenii aceștia nu erau ucigași în înțelesul în care îi osândisem în gândul meu, nu mai mult decât creștinii care îi omoară adesea pe prizonierii luați în luptă sau, și mai des, trec prin sabie oști întregi fără să le dea îndurare, chiar dacă și-au aruncat armele și s-au predat. Apoi mi-a mai venit în minte că, dacă este adevărat că felul cum se tratau reciproc vecinii mei era sălbatic, crunt și neomenos, faptul acesta nu avea totuși nicio legătură cu mine. Nu-mi făcuseră niciun rău. Dacă mă atacau sau dacă se dovedea necesar pentru păstrarea vieții mele, atunci eram îndreptățit să-i lovesc și eu. Dar deocamdată nu mă aflam sub puterea lor. Nu știau încă nimic de mine și deci nu aveau nimic împotrivă-mi. Nu aveam niciun drept să-i lovesc eu cel dintâi. Astfel ar găsi îndreptățire până și purtarea barbară a spaniolilor în America, unde au distrus milioane de indieni; aceștia, deși erau idolatri și barbari și aveau o seamă de rituri sălbatice în obiceiurile lor, de pildă acela de a aduce ca jertfă idolilor trupuri omenești, erau totuși, față de spanioli, un popor nevinovat; înșiși spaniolii și toate popoarele creștine din Europa vorbesc cu groază de sfâșierea indienilor de către spanioli, socotind aceasta o simplă măcelărire, o dovadă nefirească și sângeroasă de cruzime neomenească, ce nu poate găsi îndreptățire nici în fața oamenilor, nici în a lui Dumnezeu. De aceea orice om de omenie și orice bun creștin socotește numele de spaniol un cuvânt înfiorător, ca și când țara Spaniei s-ar deosebi dintre toate prin aceea că ar fi dat la iveală o seminție de oameni lipsiți de orice omenie, de orice milă față de cei obidiți, însușire caracteristică oricărui spirit cu porniri mărinimoase.

Aceste judecăți m-au oprit și m-au îndepărtat de la planurile inițiale. Am început încet-încet să văd cum greșisem când voisem să-i atac pe sălbatici. Nu era treaba mea să mă amestec în socotelile lor, bineînțeles dacă nu mă atacau. Eu însă trebuia să mă feresc de aceasta și să-mi fac datoria numai în cazul că s-ar fi întâmplat vreun atac din partea lor.

Pe de altă parte mi-am zis că dacă aș fi procedat așa cum voisem la început, nu numai că nu m-aș fi eliberat, dar m-aș fi nimicit singur, căci dacă-i atacam și nu reușeam să-i ucid pe toți și ar fi scăpat chiar numai unul, acesta s-ar fi întors în țara lui să povestească cele întâmplate. Fără îndoială că atunci ar fi venit cu miile să răzbune moartea fârtaților lor și astfel aș fi chemat asupră-mi nimicirea de care deocamdată nu aveam a mă teme.

Una cu alta, am ajuns la concluzia că nici în principiu, nici în practică, nici într-un fel, nici într-altul nu aveam de ce să mă amestec în treburile lor; îndatorirea mea era să mă țin la fereală, să mă țin ascuns cât mai bine, nedându-le niciun prilej ca să afle că pe insulă există vreo viețuitoare – vreau să spun cu chip de om. Religia s-a alăturat și ea acestei hotărâri a prudenței și m-am încredințat acum în multe feluri că îmi ieșisem cu totul din datorie când îmi urzeam toate acele planuri sângeroase de a nimici niște făpturi nevinovate – nevinovate, vreau să spun, față de mine.

Nu mă priveau faptele sălbaticilor și nici vina ce o purtau față de semenii lor. Erau păcatele unui neam întreg, și trebuia să le las în seama dreptății lui Dumnezeu, care este Stăpânul neamurilor și știe cum să dea, prin pedepse asupra neamurilor, o dreaptă răsplată pentru păcatele neamurilor și să aducă judecăți la vedere asupra celor ce greșesc la vedere, pe căile care-I plac Lui mai bine. Lucrul acesta mi se părea acum atât de limpede, încât nimic nu-mi aducea mai mare mulțumire decât faptul că nu-mi fusese îngăduit să fac un lucru care, vedeam acum, ar fi fost un păcat nu mai mic decât un omor cu bună știință, dacă l-aș fi săvârșit. I-am mulțumit lui Dumnezeu în genunchi, cu toată smerenia, că mă izbăvise astfel de vinovăția vărsării de sânge, rugându-L să-mi dea ocrotirea Providenței Sale, ca să nu cad în mâinile barbarilor și nici să ridic mâna asupra lor, dacă nu voi avea din partea Cerului o chemare mai limpede s-o fac, pentru apărarea propriei mele vieți.

În această stare de spirit am mai trăit un an, fiind acum departe de orice dorință de a-i ataca pe acei nenorociți. Nu m-am mai dus nici o singură dată pe deal, ca să văd dacă nu se zărește vreunul sau să văd dacă vreunul a mai fost pe țărm, și aceasta ca să nu fiu ispitit să-mi reînnoiesc ura împotriva canibalilor, și nici, ațâțat de cine știe ce prilejuri, să-i atac.

Doar atât am făcut: m-am dus și mi-am luat barca din locul unde se afla și am trecut-o la capătul cel mai de răsărit al insulei. Acolo am băgat-o într-un mic golf, adăpostit între stânci. Știam că din pricina curenților, sălbaticii nu se vor încumeta să vină până aici cu pirogile lor.

Împreună cu barca am adus și tot ce-i aparținea, adică pânza, catargul și ceea ce aș numi ancoră, dar care în fond nu se putea numi nici ancoră și nici măcar cârlig. Dar asta e tot ceea ce putusem încropi. Le-am luat pe toate, căci nu voiam să las nici urmă de barcă sau urmă de sălaș omenesc pe insulă.

Am trăit mai retras ca oricând și ieșeam rar din chilia mea. Mă duceam să mulg caprele, să-mi văd de mica turmă din pădure, care, fiind de cealaltă parte a insulei, era în afară de orice primejdie. Eram sigur că sălbaticii, care veneau câteodată pe insulă, nu se gândeau să găsească ceva în interiorul ei și rămâneau pe coastă.

Nu mă îndoiam că mai fuseseră pe țărm, după ce teama de ei mă făcuse prudent, așa cum fuseseră și mai înainte de aceasta. Câteodată mă gândeam cu groază ce s-ar fi ales de mine dacă m-ar fi găsit mai înainte, când mă plimbasem gol și neînarmat, numai cu pușca încărcată cu alice, în iscodirile mele de a vedea ce roade mai pot găsi pe insulă. Ce m-aș fi făcut dacă în loc de urma acelor pași găseam vreo cincisprezece sau douăzeci de sălbatici, care m-ar fi urmărit și, fiind mai iuți ca mine, m-ar fi prins și nu aș mai fi găsit scăpare? Gândul acesta mă mâhnea uneori până în adâncul sufletului și-mi tulbura mintea atât de rău, încât nu-mi puteam veni curând în fire, închipuindu-mi ce aș fi făcut atunci: nu numai că n-aș fi fost în stare să mă împotrivesc, dar n-aș fi avut nici măcar destulă stăpânire de sine ca să fac ce aș fi putut face, cu atât mai puțin ce aș fi fost în stare să fac acum, după atâta chibzuială și pregătire. Într-adevăr, după ce cugetam serios la aceste lucruri, cădeam în melancolie, și uneori ea ținea multă vreme. Până la urmă însă totul se prefăcea în recunoștință față de Providența care mă izbăvise de atâtea primejdii nevăzute și mă ferise de rele de care n-aș fi putut în niciun chip să mă feresc singur, fiindcă nu aveam nici cea mai mică bănuială că ar sta să vină sau că ar fi cu putință.

Aceasta mi-a reînnoit o cugetare care îmi venise adesea în minte altădată, când începusem să văd cât de milostiv rânduiește Cerul lucrurile în primejdiile prin care trecem în viața aceasta: cât de minunat suntem izbăviți fără să știm nimic; cum, atunci când stăm la îndoială, nehotărâți dacă s-o luăm pe un drum sau pe altul, o tainică îndrumare ne îndreaptă pe drumul acesta, deși aveam de gând s-o luăm pe celălalt; ba chiar, când judecata, înclinarea noastră și poate și treburile noastre ne cheamă pe celălalt drum, totuși o ciudată pornire a minții, venită nu știm din ce izvor și prin ce putere, ne biruie și ne face s-o luăm pe drumul acesta; și se dovedește apoi că, dacă am fi luat-o pe celălalt, pe care ar fi trebuit s-o luăm și pe care, după închipuirea noastră, se cuvenea s-o luăm, am fi fost pierduți. Pe temeiul acestor cugetări și al multor altora asemenea lor, mi-am făcut mai târziu o regulă statornică: ori de câte ori simțeam în mine aceste îndrumări tainice sau aceste imbolduri ale minții să fac ori să nu fac un lucru ce mi se înfățișa, s-o iau pe un drum sau pe altul, nu pregetam niciodată să ascult de porunca lor tainică, deși nu știam pentru aceasta alt temei decât acel imbold sau acea îndrumare care-mi stăruia în minte. Aș putea da multe pilde despre izbânda acestei purtări în cursul vieții mele, mai ales în ultima parte a șederii mele în această insulă nefericită, pe lângă multe alte prilejuri pe care le-aș fi băgat de seamă, pesemne, dacă aș fi privit atunci cu ochii cu care privesc acum. Dar niciodată nu e prea târziu să te înțelepțești, și nu pot decât să-i sfătuiesc pe toți oamenii chibzuiți, a căror viață e însoțită de întâmplări atât de neobișnuite ca a mea, sau chiar mai puțin neobișnuite, să nu disprețuiască asemenea tainice înștiințări ale Providenței, din partea oricărei înțelepciuni nevăzute ar veni ele. Nu voi încerca să lămuresc lucrul acesta și poate nici n-aș fi în stare; dar de bună seamă ele sunt o dovadă a legăturii dintre duhuri și a unei tainice comunicări între cei ce au trup și cei fără trup, o dovadă căreia nu i se poate sta împotrivă. Voi avea prilejul să dau câteva pilde vrednice de luat aminte în restul șederii mele singuratice în acest loc trist.

Trebuie să mărturisesc că necontenitele primejdii, îngrijorări și neliniști în care trăiam, precum și povara lor apăsătoare mi-au tăiat pofta să mă mai ocup de toate îmbunătățirile pe care voisem a le aduce traiului meu spre a-l face mai plăcut. Grija siguranței mi-era acum mai aproape decât orice. Mă temeam să bat un cui sau să cioplesc o bucată de lemn, pentru ca să nu se audă zgomot. Din aceeași pricină nu mă încumetam nici să mai trag cu pușca și, mai presus de toate, mi-era frică să aprind focul, ca nu cumva fumul să se zărească la mare depărtare și să mă dea în vileag. De aceea mi-am strămutat în pădure îndeplinirea acelor îndeletniciri care aveau nevoie de foc, ca olăria și altele. Mai târziu am găsit, spre marea mea alinare, o peșteră foarte adâncă în care niciun sălbatic nu ar fi îndrăznit să intre și niciun alt om dacă n-ar fi fost împins ca mine de nevoia unui adăpost sigur.

Gura peșterii era la poalele unei stânci înalte, unde, din simplă întâmplare – aș zice așa, dacă n-aș vedea acum destule temeiuri să pun toate lucrurile acestea pe seama Providenței – tăiam niște ramuri ca să fac cărbuni.

Dar înainte de a povesti mai departe, vreau să spun pentru ce aveam nevoie de cărbuni. Acasă mi-era teamă să aprind focul din pricina fumului. Nu puteam trăi însă fără pâine și fără a-mi găti de-ale mâncării. Am fost nevoit deci să ard înăbușit sub pământ niște lemne până ce se făceau cărbuni, după cum văzusem că se procedează în Anglia. Stingeam apoi focul și, aducând cărbunii acasă, mă serveam de ei fără să mai am nevoie de foc mare și să mă tem de primejdia fumului.

Cum, necum, în timp ce tăiam lemne, am observat o gaură îndărătul unui tufiș foarte des. Curios să văd ce este, m-am furișat cu mare greutate înăuntru, găsind apoi încăperea destul de spațioasă ca să pot sta în picioare și să mai fie loc pentru cineva alături de mine. Mărturisesc că am ieșit cu mai mare grabă decât intrasem. Privind spre fundul peșterii, care era cufundată în beznă, am zărit lucind doi ochi mari. Nu știam dacă erau ochi de om sau de diavol, dar străluceau ca două stele, iar lumina palidă ce intra prin gura peșterii se reflecta în ei.

După câteva clipe mi-am venit în fire. M-am dojenit, căci dacă ți-e frică să vezi pe dracul atunci nu ești vrednic să trăiești douăzeci de ani singur pe insulă. Puteam fi sigur că în peștera aceea nu se afla nimic mai înfricoșător decât mine.

Apoi, plin de bărbăție, am aprins o făclie și am intrat din nou. După trei pași m-a cuprins frica, rămânând pironit locului, căci auzisem un oftat ca de om în durere, urmat de un zgomot surd. Uluit, am făcut un pas înapoi. Mă treceau sudori reci. Dacă aș fi avut pălărie pe cap, cred că părul mi-ar fi ridicat-o. M-am îmbărbătat și eu cum am putut, prinzând puțină inimă la gândul că puterea și prezența lui Dumnezeu sunt pretutindeni și că El mă putea ocroti. Am pornit-o iar înainte și la lumina făcliei pe care o țineam deasupra capului, am zărit un țap uriaș și bătrân, care zăcea într-un colț și trăgea să moară de bătrânețe.

L-am zgâlțâit voind să văd dacă nu l-aș putea scoate afară. Țapul a încercat să se scoale, însă nu a fost în stare. L-am lăsat în pace. Mă gândeam că dacă reușise să mă sperie pe mine în așa hal, ar înspăimânta fără îndoială și pe orice sălbatic care s-ar încumeta să intre în peșteră, câtă vreme țapul ar mai trăi.

Cum îmi trecuse mirarea, am început să privesc împrejur. Peștera era foarte mică. Nu avea mai mult de douăsprezece picioare și nu era nici rotundă, nici pătrată. Nu fusese atinsă de mână de om. Într-un colț se prelungea într-un tunel atât de jos, încât a trebuit să mă târăsc pe brânci. Nu știam unde duce. Deocamdată m-am lăsat păgubaș, hotărât să revin cu lumânări și cu o aprinzătoare, pe care o făcusem dintr-un amnar de flintă și niște cremene.

A doua zi am revenit aprovizionat cu șase lumânări mari, făcute cu mâna mea din seu de capră. Lumânările mi le făceam acum foarte bune, dar mă chinuiam cu fitilul: foloseam când zdrențe sau fire de frânghie, când coaja uscată a unei buruieni ce semăna cu urzica. Intrând în tainiță, m-am târât vreo zece yarzi prin ea, ceea ce, fie vorba între noi, mi s-a părut o îndrăzneală destul de mare, căci nu știam cât de departe merge, nici ce se află dincolo. Mai departe tavanul a început să se ridice, înălțându-se cam la vreo douăzeci de picioare. Pot spune că niciodată nu văzusem ceva mai minunat în această insulă, ca pereții și bolta acestei peșteri. Din cele două lumânări, lumina se răspândea în mii de raze. Nu știu ce era pe pereți dacă nu erau cumva diamante sau alte pietre prețioase sau poate chiar aur.

Mă găseam într-una din cele mai frumoase grote, dar cu totul întunecate. Pardoseala era uscată și netedă și avea un fel de pietriș mărunt. Nu se zărea nicio gadină scârboasă sau vreo târâtoare veninoasă. Pe boltă nu se vedea urmă de umezeală. Singura greutate era intrarea. Fiind însă un adăpost sigur și pe placul meu, m-am gândit că grota este tocmai ce îmi trebuia și m-am bucurat mult de noua-mi descoperire.

Am plănuit să aduc aici fără întârziere lucrurile mai de preț. Mai ales restul de praf de pușcă și armele de rezervă, adică două puști de vânătoare din cele trei pe care le aveam și trei flinte din cele opt pe care le aveam. Îmi rămâneau în fortăreață alte cinci, orânduite ca niște guri de tun pe metereze și pe care le puteam lua oricând și în orice expediție.

Cu prilejul acesta, am fost nevoit să deschid și butoiul cu praf de pușcă, pescuit în mare, în care pătrunsese apa. Am constatat că apa pătrunsese cam trei-patru degete în pulbere, de fiece parte, întărind-o și păstrând interiorul ca miezul într-o nucă; astfel am găsit vreo șaizeci funți de praf bun în mijlocul butoiului. Plăcută descoperire! Am cărat totul în peșteră, păstrând în fortăreață numai vreo trei funți pentru orice eventualitate. Am adus aici și tot plumbul ce-mi rămăsese pentru pregătirea gloanțelor.

Îmi închipuiam acum că sunt un uriaș din vremuri străvechi, din aceia despre care se povestește că trăiau în peșteri și tainițe, unde nimeni nu putea pătrunde. Eram sigur că nici cinci sute de sălbatici nu m-ar găsi aici, și chiar dacă ar izbuti, nu ar cuteza să mă atace. Țapul cel bătrân a murit a doua zi. M-am gândit că este mai ușor să-l îngrop pe loc, în peșteră, decât să-l târâi până afară. L-am pus într-o groapă adâncă, bine acoperit cu pământ de teama duhorii.