Capitolul XIV

Un vis împlinit

După ce mi-am adus lucrurile la țărm și le-am pus bine, m-am înapoiat la barcă, ducând-o în portul ei. Apoi am pornit spre casă, unde am găsit totul în ordine.

M-am odihnit și am început să-mi trăiesc viața dinainte, având grijă de treburile zilnice. Astfel, o vreme am dus o viață liniștită, numai că eram cu ochii în patru și nu ieșeam prea des. De câte ori o făceam, mă duceam în partea de răsărit a insulei, unde știam că nu vin sălbaticii. Acolo mă simțeam mai în largul meu, fără să fiu împovărat cu arme și muniții cum umblam prin celelalte locuri. Am trăit în acest fel încă doi ani de zile, dar mintea mea, sortită să mă nenorocească, nu a căutat în tot acest timp decât să născocească felurite mijloace prin care să izbutesc a pleca din insulă.

Uneori voiam să mai întreprind o expediție la epavă, cu toate că judecata sănătoasă îmi spunea că nu voi găsi nimic care să merite riscul. Alteori mă gândeam la expediții pe mare și, fără îndoială că, dacă aș fi avut la îndemână barca cu care fugisem din Sale, aș fi pornit-o la voia întâmplării.

În toate împrejurările vieții mele am fost o pildă vie pentru cei bântuiți de molima de obște a neamului omenesc, din care izvorăște, pe cât știu, jumătate din nenorocirile lor: vreau să spun nemulțumirea cu starea în care i-au așezat Dumnezeu și firea. Căci, ca să nu mai privesc înapoi la starea mea dintâi și la sfatul înțelept al tatălui meu, împotriva căruia m-am ridicat, ceea ce a fost, ca să zic așa, păcatul meu strămoșesc, greșelile de același fel pe care le-am săvârșit după aceea m-au adus în această stare nenorocită.

Dacă pronia cerească, ce mă așezase într-un chip atât de fericit ca plantator în Brazilia, m-ar fi blagoslovit și cu dorinți mai înțelepte, poate că m-aș fi mulțumit pur și simplu să trăiesc acolo și aș fi ajuns până acum unul din cei mai bogați plantatori.

Socotind după câștigurile pe care le-am avut în puținul timp cât am trăit acolo și după cele pe care le-aș fi dobândit de atunci încoace, dacă mai rămâneam locului, cred că aș fi strâns până la o sută de mii de moidores.

La ce mi-a trebuit să părăsesc o avuție și un izvor de venituri atât de ademenitor, o plantație atât de bine pornită și să mă aventurez în expediția aceea în Guineea ca să cumpăr negri? Timpul și răbdarea ne-ar fi mărit într-atât veniturile, încât ne-ar fi dat mâna să cumpărăm negri la fața locului. Cu toate că ne-ar fi luat ceva mai scump, lucrul nu merita un risc atât de mare. Aventura este ispita tinereții neștiutoare, după cum vârsta mai înaintată trebuie să ne facă a cugeta asupra greșelilor din trecut și asupra învățăturilor scump plătite.

Astfel mi se întâmpla și mie acum. Răul însă prinsese rădăcini atât de puternice în firea mea, încât nu mă mai puteam tămădui. Chibzuiam fără încetare cum să fac și cum să dreg ca să scap de acolo. Pentru ca să-mi pot povesti mai departe pățaniile, spre marea desfătare a cititorului, voi spune câte ceva despre născocirile mele și ce am făcut în legătură cu ele. Așadar, după lunga expediție la corabia naufragiată, m-am retras în fortăreața mea. Barca stătea bine ascunsă lângă apă, ca de obicei, și traiul revenea la obișnuitul de fiecare zi. Într-adevăr aveam acum bogății mai mari, dar aceasta nu însemna că eram mai bogat. Bogățiile mi-erau tot așa de folositoare ca și pieilor roșii din Peru, înainte de venirea spaniolilor.

Într-una din nopțile anotimpului ploios, prin martie, în al douăzeci și patrulea an al șederii mele în insula singurătății, stăteam culcat în hamac și nu puteam adormi. Mă simțeam foarte bine, nu mă durea nimic, nu aveam nicio neliniște trupească și nici sufletească, ca de obicei. Mi-era însă cu neputință să închid ochii și să adorm. Nu pot povesti tot șirul de gânduri ce mi-a trecut prin minte în acea noapte. Mi-am depănat în gând toată povestea vieții mele, în mic sau pe scurt, ca să zic așa, până la venirea mea pe această insulă, precum și partea ei de când mă aflam aici. Cugetând asupra sorții ce-o avusesem, comparam traiul meu fericit din primii ani cu cei plini de amărăciuni și griji care au urmat după ce descoperisem urmele pe nisip. Desigur că sălbaticii mai fuseseră de nenumărate ori pe coastă, dar nu știusem nimic de ei și nicio grijă nu mă tulburase până atunci. Mulțumirea mi-era deplină pe atunci, cu toate că primejdia era aceeași. Mă simțeam fericit în neștiința mea ca și când primejdia nu ar mai fi existat. Aceasta mi-a dat prilejul multor cugetări de folos, și mai ales acesteia: cât de nemărginit de bună este Providența, care, în ocârmuirea neamului omenesc, a pus hotare atât de strâmte vederii și cunoașterii omului! Omul umblă în mijlocul a mii de primejdii, a căror vedere, dacă i s-ar dezvălui, i-ar tulbura mintea și i-ar frânge sufletul; și totuși rămâne senin și liniștit, pentru că cele ce vor să vină îi sunt ascunse ochilor și nu știe nimic de primejdiile care îl înconjoară.

Am ajuns apoi să mă gândesc la adevărata primejdie, în care trăisem ani de zile pe această insulă cum umblam singur și liniștit chiar atunci când poate numai o sprinceană de deal, un copac mai înalt sau căderea întunericului mă despărțeau de cea mai grozavă nimicire, aceea de a cădea viu în mâinile canibalilor. M-ar fi prins ca pe o capră sau ca pe o broască țestoasă și nu ar fi găsit că este o crimă să mă sfârtece și să mă mănânce, după cum făceam și eu cu animalele. Aș fi nedrept cu mine însumi dacă aș spune că nu i-am mulțumit din toată inima marelui meu Ocrotitor, căruia îi recunoșteam, cu toată smerenia, că numai ocrotirii Lui deosebite îi datoram toate aceste izbăviri neștiute; fără ea aș fi căzut negreșit în mâinile lor nemiloase.

Am cugetat apoi din nou la firea acestor oameni sălbatici. Mă întrebam cum s-a putut întâmpla pe lume ca înțeleptul Cârmuitor al tuturor lucrurilor să lase pe vreuna din făpturile Sale pradă unei asemenea neomenii, ba chiar unui lucru mai prejos decât dobitocia însăși, încât să-și mănânce semenii.

Toate acestea s-au încheiat cu niște cugetări (pe atunci) fără rod. Mi-am zis apoi că ar fi bine să văd în ce parte a lumii trăiesc acești mișei, la ce depărtare se găsește coasta de pe care vin, de ce se aventurează atât de departe de locurile lor de baștină, ce fel de bărci au. Și – apoi – de ce n-aș fi în stare să-mi orânduiesc astfel treburile, ca să mă pot duce și eu la ei cum vin și ei aici, pe insulă?

Nu mă sinchiseam de ce voi face atunci când voi fi acolo, și ce se va întâmpla dacă voi cădea în mâinile lor; nu mă gândeam cum aș putea scăpa de ei dacă ar încerca să pună mâna pe mine. Nu mă gândeam nici cum mi-ar fi cu putință să ajung pe coastă fără să fiu atacat de unii sau de alții dintre ei, fără nicio putință de scăpare.

Chiar dacă n-aș cădea în mâinile lor, de unde m-aș aproviziona și încotro m-aș îndrepta? Niciunul din aceste gânduri nu mi-au trecut prin minte. Eram pradă dorinței de a ajunge pe continent, străbătând marea cu barca. Îmi priveam soarta drept cea mai nenorocită cu putință.

Dacă ajungeam pe continent, poate că aș fi găsit acolo o nouă nădejde. Puteam să navighez de-a lungul coastei, așa cum mai făcusem odată pe coastele Africii. Astfel aș fi reușit să ajung în ținuturi locuite, unde să găsesc ajutoare. S-ar putea să am norocul a întâlni o corabie creștină, care să mă ia cu ea. În cazul cel mai rău nu mi-aș fi găsit decât moartea, ce ar fi pus capăt, o dată pentru totdeauna, tuturor necazurilor mele.

Vă rog să luați aminte că aceste gânduri porneau dintr-o minte tulburată și de la o fire neastâmpărată, adusă la deznădejde de un lung șir de nenorociri și dezamăgiri. Suferisem nespus de mult atunci când, ducându-mă la epava corăbiei, nu găsisem împlinirea arzătoarei dorinți de a avea un tovarăș cu care să pot vorbi și care să-mi poată spune unde mă aflu și ce mijloace de scăpare ar fi pentru noi amândoi. Eram copleșit de aceste dezamăgiri.

Toată seninătatea mea sufletească, supunerea mea față de Providență și răbdarea de a aștepta orânduirile Cerului se irosiseră. Nu mai eram în stare să mă gândesc la altceva decât la călătoria spre continent, gând care m-a prins cu atâta putere, cu un dor atât de aprig, încât nu mă mai împotriveam.

După ce m-am zvârcolit vreo două ceasuri și tot sângele fierbea în mine, iar pulsul bătea de parcă m-ar fi scuturat frigurile (din pricina tăriei cu care mă frământau gândurile), obosit și sleit m-am prăbușit într-un somn adânc.

S-ar fi crezut că voi visa despre acestea, dar n-am visat nici despre ele, nici despre ceva legat de ele. Am visat că, într-o dimineață, pe când ieșeam ca de obicei din fortăreața mea, am zărit două bărci cu unsprezece sălbatici apropiindu-se de țărm. Aduceau cu ei încă un om ca să-l ucidă și să-l mănânce. Deodată cel care trebuia să fie jertfit a sărit și a luat-o la fugă. În vis mi s-a părut că fugind a ajuns la păduricea din fața fortăreței mele, căutând să se ascundă. Văzându-l singur, m-am arătat lui, i-am surâs și l-am îmbărbătat. Atunci el a îngenuncheat în fața mea, părând că mă roagă să-l ajut. I-am arătat scara, l-am suit sus în peșteră și astfel a devenit servitorul meu. Îndată ce l-am văzut mi-am zis: „Acum pot să mă încumet până pe continent. El îmi va fi călăuză, îmi va spune ce să fac, încotro să mă duc după hrană și încotro să nu mă duc spre a nu fi devorat, unde să mă opresc și de ce locuri să mă feresc”.

La aceste cuvinte m-am trezit. Eram atât de fericit de nădejdea scăpării ce mi se arătase în vis, încât dezamăgirea m-a copleșit când am văzut iarăși că totul nu fusese decât închipuire. M-a cuprins într-adevăr o mare deznădejde.

Din toate cele de mai sus am chibzuit că singurul mijloc pentru a reuși în încercarea de a părăsi insula era să pun mâna pe un sălbatic. Dacă era cu putință, acesta trebuia să fie unul din cei aduși pe țărm pentru a fi uciși și mâncați. Dar și această idee nu se putea îndeplini fără să nimicesc mai întâi o întreagă gloată de sălbatici.

Această încercare era nu numai îndrăzneață, dar se putea schimba într-o adevărată năpastă dacă nu reușeam; pe de altă parte, mă îndoiam foarte mult în sinea mea că mi-ar fi îngăduită. Inima îmi tremura la gândul sângelui pe care trebuia să-l vărs, cu toate că eram gata a o face pentru dezrobirea mea.

Nu mai repet toate judecățile care mă opreau de la fapta de mai sus, căci le-am spus o dată. Mai găsisem și alte motive. Oamenii aceia mi-erau dușmani de moarte. M-ar fi mâncat îndată ce ar fi putut să o facă.

Trebuia să scap de acest trai, ce semăna mai mult a moarte decât a viață, și făceam totul pentru apărarea mea. Dar, cu toate că aceste temeiuri vorbeau pentru o asemenea faptă, gândul de a vărsa sânge omenesc pentru scăparea mea mi se părea înfricoșător și multă vreme nu m-am putut împăca nicidecum cu el. În sfârșit, după multe certuri tainice cu mine însumi și după mari frământări (căci toate aceste judecăți, într-o parte și în alta, s-au luptat multă vreme în mintea mea), dorința arzătoare a dezrobirii a trecut peste toate sentimentele contrarii și eram hotărât să prind cu orice preț un sălbatic.

Trebuia să chibzuiesc cum să ajung la acest scop, căci treaba era destul de încâlcită. M-am hotărât să stau la pândă și să las totul la voia întâmplării. Am pornit în iscoadă zi de zi până ce am obosit. Cât de grijuliu fusesem să evit a-i vedea pe acești sălbatici, și acum cât de nerăbdător eram să dau de ei! Am așteptat mai bine de un an și jumătate. Umblam mai în fiece zi de la un capăt la celălalt al insulei ca să zăresc bărcile, dar nici pomeneală să se arate. Acest lucru mă descuraja și mă tulbura, dar nu pot spune că așteptarea mi-ar fi micșorat dorința, ci cu cât se prelungea, cu atât devenea mai aprigă. Nu mă mai feream să fiu văzut de sălbatici, ci căutam cu tot dinadinsul să dau peste ei.

Pe deasupra mă credeam în stare să înfrunt unul, ba chiar doi sau trei sălbatici, dacă îmi ieșeau în cale. Voiam să-i fac robi, punându-i să lucreze așa cum îi voi îndruma eu și ținându-i astfel, încât să nu-mi poată face niciun rău.

Mult timp m-am lăsat în huzurul acestor gânduri, dar nu s-a întâmplat nimic, căci niciun sălbatic nu s-a ivit multă vreme pe insulă.

După ce un an și jumătate nutrisem aceste gânduri (și după atâta reflectare nu ajunsesem la niciun rezultat, lipsindu-mi prilejul de a le pune în aplicare), am fost surprins într-o bună dimineață văzând nu mai puțin de cinci bărci la țărm în partea unde locuiam eu. Oamenii debarcaseră și nu-i puteam vedea. Numărul lor îmi strica toate socotelile, căci, văzând atâtea pirogi în care încăpeau câte patru sau șase inși, ba și mai mulți, nu știam ce să cred și ce măsuri să iau ca să atac deodată douăzeci sau treizeci de sălbatici. De aceea am rămas tăcut în fortăreață, necăjit și încurcat.

M-am pregătit totuși de atac, după cum îmi pusesem în gând cu mult înainte, și așteptam să întreprind ceva dacă se ivea prilejul. După ce am așteptat câtva timp, trăgând cu urechea să aud vreun zgomot, mi-am pierdut răbdarea, am lăsat pușca la piciorul scării și m-am cățărat repede în vârful dealului cu ajutorul celor două scări, ca de obicei. M-am așezat astfel, ca să nu fiu văzut de ei și, privind cu ocheanul, am constatat îndată că nu erau mai puțin de treizeci de sălbatici, că aprinseseră un foc și prăjeau niște carne. Cum găteau carnea și ce fel de carne era, nu mi-am putut da seama, dar îi vedeam dănțuind cu toții în jurul focului, făcând nenumărate gesturi și figuri, după obiceiurile lor.

În timp ce mă uitam la ei, am zărit cum au scos din pirogi pe doi nenorociți, care fuseseră probabil culcați pe jos și care acum erau aduși la căsăpire. Am văzut cum unul a căzut, lovit, cred, de un ciomag sau de o sabie de lemn, după obiceiul lor. Doi sau trei dintre ceilalți s-au apucat de îndată să-l spintece în timp ce cealaltă victimă aștepta la o parte să-i vină rândul. În această clipă, bietul nenorocit, văzându-se oarecum slobod, a fost inspirat de duhul nădejdii de viață și a luat-o la fugă pe nisip, cu o repeziciune neobișnuită, de-a dreptul spre mine, adică spre partea coastei unde se afla locuința mea.

Eram înspăimântat – mărturisesc – când l-am zărit venind încoace și mai ales când am văzut toată ceata pornind în urmărirea lui. Mă așteptam să se îndeplinească și această parte a visului: fugarul să se adăpostească în pădurice. Dar nu mă mai puteam lăsa numai în seama visului pentru ceea ce trebuia să urmeze. Nu eram sigur că nu va fi urmărit de toți sălbaticii până aici.

Am rămas pironit locului și nu mi-am revenit decât după ce am deslușit prin ochean că fugarul nu mai era urmărit decât de trei oameni. Îmbărbătat că îi depășise cu mult și câștiga mereu teren, mi-am dat seama că, până la urmă, va reuși să scape dacă va putea s-o țină tot așa încă o jumătate de oră.

Între ei și fortăreața mea se afla estuarul, despre care am mai amintit în prima parte a povestirii mele, acolo unde descărcasem plutele, aduse de pe corabia noastră. Această apă trebuia trecută înot, altfel fugarul ar fi fost prins tocmai aici. Când a ajuns la mal, a sărit în apă fără nicio șovăire, și, cu câteva mișcări din brațe, a și ajuns la cealaltă parte, luând-o iarăși la fugă cu o nemaipomenită iuțeală. Când urmăritorii au ajuns la apă, am văzut că numai doi știau să înoate, iar al treilea a rămas pe mal, întorcându-se apoi spre locul de unde venise, ceea ce s-a dovedit până la urmă spre binele lui. Cei doi au trecut apa mult mai încet decât fugarul. Mi-a venit în minte și am simțit că trebuie neapărat, acum sau niciodată, să pun mâna pe servitorul și poate chiar tovarășul dorit.

Eram limpede chemat de Providență să scap viața acestui nenorocit. Am coborât în fugă scările și am luat cele două puști care erau amândouă jos lângă scară, după cum am spus. Apoi m-am urcat tot atât de repede în vârful dealului, îndreptându-mă spre țărm. Am tăiat scurt drumul la vale, ajungând astfel între fugar și cei care îl fugăreau. Am strigat tare și acesta s-a oprit aproape tot atât de speriat de mine ca și de urmăritorii săi. I-am făcut semn să vină. Între timp înaintam încet spre ceilalți doi care veneau din urmă. Năpustindu-mă asupra primului, l-am doborât cu o lovitură a patului puștii. Nu voiam să trag ca să nu fiu auzit de ceilalți, deși la distanța aceea nu se putea auzi ușor și nu se putea vedea fumul, și chiar de l-ar fi văzut, nu ar fi știut ce e. Cel care venea în urmă-i s-a oprit speriat, iar eu m-am îndreptat repede spre dânsul. Apropiindu-mă, am văzut că își pregătea arcul, gata să tragă în mine. Am fost nevoit să trag și l-am ucis cu primul glonț.

Bietul fugar, care se oprise, văzându-și dușmanii la pământ, a fost atât de înspăimântat de focul și zgomotul puștii, încât a rămas pironit locului, gata mai curând să o ia la fugă îndărăt decât să se apropie de mine. I-am făcut din nou semn, chemându-l. A înțeles îndată, a făcut câțiva pași, iar s-a oprit și iar a pornit. Am văzut atunci că tremura ca varga, crezând pesemne că voiam să-l ucid ca și pe cei doi dușmani ai săi.

I-am făcut semne, căutând să-l îmbărbătez. S-a apropiat încet, îngenunchind la fiecare zece sau doisprezece pași, în semn de mulțumire că-i scăpasem viața. I-am zâmbit și i-am făcut iar semn să se apropie. Când a ajuns lângă mine a îngenuncheat și a sărutat țărâna, apoi s-a aruncat la pământ, a pus capul jos și, luându-mi un picior, și l-a pus pe cap. Prin aceasta voia să spună că se supune și mi se dă rob pe viață. L-am ridicat și l-am îmbărbătat cum am putut.

Mai aveam deocamdată multe de făcut. Sălbaticul lovit de mine nu era mort și începea să-și vină în fire. I l-am arătat făcându-i semn că nu murise. Atunci sălbaticul salvat de mine începu să-mi spună câteva cuvinte, neînțelese pentru mine, dar plăcute, care erau primele pe care le auzeam din gura unui om după douăzeci și cinci de ani. Nu era timp de pierdut, căci sălbaticul se ridicase și fugarul începuse să fie iar speriat. Am îndreptat a doua pușcă spre el și atunci sălbaticul meu, căci așa îi voi zice acum, mi-a făcut semn să-i dau sabia ce-mi atârna la brâu. I-am dat-o și îndată ce a avut-o în mâini, s-a repezit la dușmanul său și dintr-o singură lovitură i-a retezat capul. A făcut-o cu atâta dibăcie, cum nu s-ar fi priceput nici cel mai destoinic călău. Mi s-a părut straniu, căci socot că vedea o sabie pentru întâia dată în viață. Sălbaticii nu aveau decât săbii de lemn. Mai târziu am aflat că ele erau atât de grele și ascuțite, iar lemnul atât de solid, încât tăiau capul, piciorul ori mâna unui om, dintr-o singură lovitură.

După ce a săvârșit această ispravă, a venit râzând spre mine în semn de izbândă, aducându-mi sabia înapoi și, cu o puzderie de gesturi, pe care nu le-am înțeles, mi-a pus-o la picioare împreună cu căpățâna sălbaticului, pe care tocmai îl ucisese în fața mea.

Ceea ce însă îl uimea pe el cel mai mult era felul în care ucisesem eu de la depărtare pe celălalt sălbatic. M-a rugat prin semne să-l las să se ducă la mort și, când a ajuns, l-a privit cu uimire, l-a întors pe o parte și pe alta, s-a uitat la rana-i mică și rotundă făcută de glonț în piept. Nu cursese mult sânge și totuși era mort de-a binelea. I-a luat arcul și săgețile și s-a întors. Am pornit-o făcându-i semn să mă urmeze. Mi-era teamă să nu vină și alții în urmărirea lui.

Atunci el mi-a arătat că vrea să-i îngroape în nisip, ca să nu fie găsiți de ceilalți, și într-o clipă a săpat cu mâinile o groapă destul de mare, în care l-a tras pe primul sălbatic, acoperindu-l apoi bine cu nisip. Tot astfel a făcut și cu celălalt. Cred că nu i-a trebuit mai mult de un sfert de oră pentru toată treaba. L-am chemat apoi, dar nu la fortăreața sau castelul meu, ci în peștera din cealaltă parte a insulei. Astfel că acea parte a visului meu, în care sălbaticul trebuia să caute adăpost în pădurice, nu s-a împlinit. Ajuns aici i-am dat pâine și stafide și apă de băut; am văzut că era mort de sete după atâta fugă. Apoi i-am făcut semn să se culce pe maldărul de paie de orez, pe care era întinsă o pătură, unde dormeam eu adesea. Bietul om s-a culcat și a adormit îndată.

Era un băiat chipeș, voinic, bine făcut, înalt, cu picioare lungi, puternice, și cred că nu avea mai mult de douăzeci și șase de ani. Era plăcut la înfățișare. Nu părea să fie ursuz sau sălbatic din fire. Fața-i avea o expresie bărbătească, dar în același timp avea în ea toată dulceața și blândețea unui european, mai ales când zâmbea. Părul negru pe care-l purta lung nu era cârlionțat, fruntea îi era mare și înaltă, ochii îi străluceau de istețime și viață. Culoarea pielii nu era de tot neagră, ci mai mult arămie. Nu avea nuanța galbenă a băștinașilor din Brazilia, din Virginia sau din alte părți ale Americii. Era mult mai deschisă, asemenea măslinelor verzi, și plăcută la vedere. Fața îi era rotundă, nasul mic, dar nu turtit ca la negri. Gura frumoasă, buzele subțiri, iar dinții mici și albi ca fildeșul.

După ce s-a zvârcolit mai mult decât a dormit – vreo jumătate de oră – s-a trezit și a ieșit din peșteră căutându-mă. Eu tocmai mulgeam caprele care se găseau alături în țarc. Când m-a zărit, a dat fuga până la mine și, plecându-se din nou la pământ și făcându-mi toate semnele de umilință și recunoștință, a căutat să-mi dea să înțeleg prin fel de fel de gesturi ciudate supunerea lui. În sfârșit și-a pus capul la pământ, mi-a luat piciorul și l-a pus pe cap ca mai înainte, arătându-mi prin toate semnele de supunere și ascultare ce și le poate închipui mintea unui om că vrea să mă slujească atât timp cât va trăi.

L-am înțeles și i-am arătat toată mulțumirea. După câtva timp l-am învățat să vorbească și să-mi vorbească, l-am învățat să-și spună numele, căci îl botezasem Vineri după ziua în care fusese salvat. Apoi l-am învățat să-mi spună „stăpâne”, și acesta a rămas numele meu de-atunci. De asemenea l-am învățat să spună da și nu și ce rost au aceste noțiuni. În sfârșit i-am dat să bea lapte dintr-o oală de pământ și am băut și eu în fața lui, am muiat o bucată de pâine în lapte și i-am făcut semn să facă la fel, ceea ce el a îndeplinit pe dată, arătându-mi că i-a plăcut foarte mult.

Am rămas cu el toată noaptea acolo, iar când s-a crăpat de ziuă i-am făcut semn să vină cu mine, arătându-i că vreau să-i dau haine, ceea ce l-a bucurat, căci era gol pușcă. Când am trecut pe lângă locul unde își îngropase vrăjmașii, mi-a arătat locul, căci își făcuse semn ca să-i regăsească. Mi-a făcut semn ca să-i dezgropăm și să-i mâncăm împreună. Atunci m-am necăjit rău, arătându-i toată scârba pe care o resimțeam la această idee și prefăcându-mă că îmi vine să vărs. I-am făcut semn cu mâna să mă urmeze de îndată, ceea ce a îndeplinit cu cea mai mare supunere. Ne-am urcat în vârful dealului, căci voiam să mă asigur dacă sălbaticii au plecat. Cu ajutorul ocheanului am zărit bine locul, dar nici urmă de ei. Părăsiseră țărmul, fără să-i mai caute pe cei doi tovarăși pierduți.

Nu am fost prea mulțumit de această constatare. Îndrăzneala îmi crescuse de când nu mai eram singur și odată cu ea și curiozitatea. I-am dat lui Vineri sabia, arcul cu săgeți, pe care le întrebuința cu iscusință, și o pușcă să mi-o ducă, și am pornit, înarmați amândoi, spre locul unde fuseseră sălbaticii. Voiam să-i cunosc mai de aproape. Când am ajuns acolo, sângele mi s-a oprit în vine de groaza priveliștii. Într-adevăr era înspăimântător, cel puțin pentru mine, căci Vineri privea totul foarte liniștit.

Locul era presărat cu oase de om și înroșit de sânge. Bucăți de carne zăceau împrăștiate în toate colțurile, unele pe jumătate mâncate sau sfârtecate; pe scurt, toate urmele unui praznic de izbândă asupra dușmanului. Am văzut acolo trei țeste, cinci mâini și oasele a trei sau patru picioare, ca să nu mai vorbim de celelalte părți ale trupurilor. Vineri mi-a dat a înțelege că fuseseră prinși pentru ospăț patru prizonieri, dintre care trei au fost mâncați, iar el (se arăta pe sine) era al patrulea. Fusese o bătălie mare cu regele vecin, al cărui supus era și el, Vineri. S-au luat nenumărați prizonieri, care au fost duși cu toții în locuri diferite spre a fi mâncați de către cei care îi prinseseră în luptă, așa cum se întâmplase și cu acești nenorociți aduși aici.

I-am poruncit lui Vineri să strângă oasele și toate rămășițele și să facă o grămadă. Am aprins apoi un foc mare și am ars totul până s-a prefăcut în cenușă. Am observat că Vineri încă mai era canibal în fundul sufletului, căci tare ar fi avut poftă să se înfrupte și el, dar îi arătasem atâta scârbă, încât n-a mai cutezat să dea pe față. L-am făcut să înțeleagă că-l voi ucide pe loc dacă-l voi prinde asupra unui asemenea fapt.

După ce am terminat treaba, ne-am întors acasă în fortăreață sau la castelul meu și am început să mă ocup de Vineri. Mai întâi i-am dat o pereche de pantaloni de pânză, pe care-i luasem din lada adusă de pe corabia recent naufragiată. I s-au potrivit destul de bine. I-am făcut apoi o haină din piele de capră. Mă pricepeam destul de bine și ajunsesem un croitor îndemânatic. Apoi i-am dat o căciulă din piele de iepure, foarte arătoasă. Deocamdată era îmbrăcat destul de acceptabil și fu foarte mulțumit văzându-se tot atât de fercheș ca și stăpânul său.

E adevărat că la început se mișca mai greoi în haine. Pantalonii îl stânjeneau și mânecile îl rodeau la subsuoară. Le-am mai lărgit pe unde se plângea că-l strâng și până la urmă s-a obișnuit și le-a purtat cu plăcere.

A doua zi după ce m-am întors cu el acasă, am început să chibzuiesc cum să-l adăpostesc. Trebuia să fac astfel ca să mă simt în largul meu, și el la fel. Până la urmă am ridicat un cort între cele două ziduri ale fortăreței. Pentru că aveam acolo și ușa de intrare în peșteră, am întocmit un toc de ușă, foarte simplu, și o ușă din scânduri care se deschidea înăuntru. În timpul nopții o zăvoream și trăgeam și toate scările după mine. Astfel că Vineri nu putea ajunge în partea interioară a fortăreței, fără să facă zgomot și să mă trezească.

Primul zid avea acum un acoperiș întreg, din prăjini, acoperind cortul. Acoperișul acesta se sprijinea, de o parte, în peretele stâncii și era acoperit cu șipci lungi, așezate curmeziș, iar deasupra avea un strat gros de paie de orez mai tare chiar ca trestia. La gaura sau locul unde puneam scara, potrivisem un chepeng care nu se putea deschide de afară, și dacă era forțat, ar fi căzut cu mult zgomot. Toate armele le luam la mine în fiecare noapte.

De fapt nu aveam nevoie de toată această pază, căci nu s-a pomenit om mai credincios, mai iubitor și neprefăcut ca slujitorul meu Vineri. Nu era viclean, nu avea nicio patimă sau gânduri ascunse. Era totdeauna voios, gata să mă slujească și legat de mine cu o dragoste de fiu. Pot spune chiar că și-ar fi jertfit oricând viața pentru mine. Toate dovezile ce mi le-a dat m-au convins foarte curând că nu mai aveam nevoie să mă feresc de el.

Cu uimire mi-am dat seama că lui Dumnezeu îi plăcuse, în providența Sa și în ocârmuirea supușilor săi, să dea numai unei părți din lume folosința însușirilor cu care înzestrase totuși pe toți oamenii. Dăruise și celorlalți – totuși – aceeași putere de judecată, aceleași simțăminte, aceleași porniri către dragoste și prietenie, aceeași patimă și ură împotriva răului, același sentiment al recunoștinței, al neprefăcătoriei, al credinței, precum și toată puterea de a face binele și a-l primi, pe care ni le dăruise și nouă. Atunci când voia el să le dea prilejul de a se folosi de ele, oamenii ceilalți se arătau tot atât de bine pregătiți, ba dimpotrivă, mai bine chiar decât noi, și își foloseau însușirile înnăscute într-un fel mult mai frumos chiar decât noi, căci noi aveam mai multe prilejuri decât ei de a ne arăta omenia.

M-am întristat dându-mi seama că noi ne întrebuințăm însușirile înnăscute în mod mai mărunt și mai meschin decât sălbaticii, cu toate că aceste puteri ne sunt luminate de marea făclie a învățăturii, Duhul lui Dumnezeu, și de cunoașterea cuvântului Său, adăugată priceperii noastre. Și mă întrebam de ce a binevoit Dumnezeu să ascundă o asemenea cunoaștere mântuitoare de atâtea milioane de suflete, care, dacă e să judec după acest biet sălbatic, s-ar fi folosit de ea mult mai bine decât noi. De aici mă lăsam uneori dus prea departe, până a călca în hotarele stăpânirii Providenței și a trage oarecum la judecată dreptatea unei rânduieli atât de după bunul ei plac, care ascunde această lumină unora și o descoperă altora, și totuși cere aceeași datorie de la amândoi. Dar îmi înăbușeam aceste gânduri și le puneam frâu cu această încheiere: mai întâi, că noi nu știm după ce lumină și după ce lege vor fi osândiți aceștia; dar că, Dumnezeu fiind, în chip necesar și prin însăși firea ființei Sale, nesfârșit de sfânt și de drept, nu se putea ca aceste făpturi, dacă erau toate osândite să fie despărțite de El, să nu fie osândite pentru că au păcătuit împotriva acelei lumini care, după cum spune Scriptura, le era lor înseși lege, și după niște rânduieli pe care propriul lor cuget le-ar socoti drepte, chiar dacă temeiul lor nu ne este descoperit nouă; și, al doilea, că, de vreme ce suntem cu toții ca lutul în mâna olarului, niciun vas nu-i poate zice: „Pentru ce m-ai făcut așa?”

Dar să mă întorc la noul meu tovarăș. Eram foarte încântat de el și mă străduiam să-l învăț tot ceea ce-l făcea folositor, îndemânatic și de nădejde. Mai ales doream să-l învăț să vorbească și să mă înțeleagă atunci când îi vorbeam. S-a dovedit cel mai înzestrat elev care s-a văzut vreodată. Era întotdeauna vesel, sârguitor și foarte fericit când mă putea înțelege sau când reușea să mă facă să-l înțeleg, așa că mi-era nespus de plăcut să-i vorbesc. Viața începea să-mi fie acum atât de ușoară, încât, dacă nu aș mai fi dus grija sălbaticilor, aș fi rămas cu dragă inimă tot restul vieții pe această insulă.