Boală și mustrări de cuget
1 mai 1660. În zori, privind spre mare tocmai când era refluxul, am zărit pe mal un fel de butoi. Când m-am apropiat, am găsit un butoiaș și două bucăți din corabia înecată, aruncate la mal de uragan.
Mi s-a părut apoi că epava iese ceva mai mult ca de obicei deasupra apei. Cercetând butoiașul, am găsit că e plin cu praf de pușcă. Pătrunsese însă apa și-l întărise ca piatra. L-am rostogolit deocamdată ceva mai departe și apoi m-am îndreptat spre epavă, mergând pe nisipuri.
Ajungând acolo, am băgat de seamă că epava fusese urnită din loc. Prora, îngropată înainte în nisip, se înălța acum cu cel puțin șase picioare, iar pupa era ruptă în bucăți și desfăcută de rest, fiind azvârlită departe. Nisipul se îngrămădise atât de mult în jurul epavei, încât acoperise și ochiul de mare pe care mai înainte trebuia să-l trec înot. Acum puteam lesne ajunge la corabie în timpul refluxului, mergând pe uscat. Uimit la început, mi-am dat apoi seama că totul fusese pricinuit de cutremur. Epava fusese zdrobită de violența lui, iar valurile aruncau zilnic la mal câte ceva din rămășițele ei.
Această întâmplare m-a făcut să uit de mutat. Nu mă mai gândeam decât la mijlocul prin care să ajung înăuntrul corăbiei. Am constatat că era toată plină cu nisip și că nu puteam face deocamdată nimic. Cum mă învățasem însă să nu mă las niciodată învins, m-am hotărât să desfac din corabie, pe cât voi putea, bucată cu bucată, în credința că orice aș fi luat din aceste rămășițe îmi putea fi de folos.
3 mai. Am început să lucrez cu ferăstrăul. Am tăiat o grindă care susținea partea de sus a dunetei. După aceea am început a da afară nisipul din partea unde era îngrămădit mai mult, dar, venind fluxul, am fost nevoit să las lucrul.
4 mai. M-am dus la pescuit. Nu am prins niciun pește bun de mâncat. Când era să plec, am prins în undiță un mic delfin. Făcusem undița dintr-un fir lung de sfoară, luat din funii. Nu aveam însă cârlige. Am prins totuși și așa destul pește ca să-mi ajungă pentru masă și pentru pus la uscat, căci mereu mă gândeam la provizii.
5 mai. Am lucrat la epavă. Am mai tăiat o grindă, am luat trei din scândurile de brad ale punții, pe care le-am legat împreună și le-am dat drumul să plutească, fiind sigur că fluxul le va duce la mal.
6 mai. Am lucrat la epavă. Am scos câteva buloane și alte bucăți de fier. Am muncit din greu și m-am întors foarte ostenit. M-am gândit să renunț.
7 mai. M-am dus din nou la epavă, fără gând de a lucra, și am găsit-o ruptă de propria ei greutate, nefiind ținută de grinzile pe care le tăiasem. Mai multe bucăți din corabie păreau desprinse, iar magazia era așa de căscată, încât se vedea bine înăuntru, dar era aproape plină de apă și nisip.
8 mai. Ducându-mă la corabie, am luat cu mine un drug de fier, ca să desfac puntea, care acum nu mai era acoperită de apă și nisip. Am ridicat două scânduri, pe care le-am adus odată cu fluxul pe uscat. Am lăsat drugul pe epavă.
9 mai. M-am dus la epavă și am folosit bine drugul. Am găsit câteva butoaie, pe care le-am scos din nisip. Nu am reușit însă să le deschid. Am dat și de un sul de plumb englezesc. Nu l-am putut urni, căci era prea greu.
10-14 mai. În fiecare zi am fost la corabie. Am scos multă cherestea, scânduri, grinzi și între o sută și o sută cincizeci de kilograme de fier.
15 mai. Azi am luat cu mine două securi, ca să încerc să tai o bucată din foaia de plumb, înfigând întâi o secure și bătând-o apoi cu cealaltă. Sulul de plumb fiind însă cam de un picior și jumătate acoperit de apă, mi-a fost cu neputință să-l lovesc bine pentru a-l tăia.
16 mai. Vântul a suflat cu putere toată noaptea. Dimineața, epava era și mai avariată. Întârziasem atât de mult în pădure, în căutarea porumbeilor, încât fluxul m-a împiedicat să mai ajung la ea.
17 mai. Am zărit câteva bucăți de epavă, aruncate de valuri pe mal, la mare depărtare, cam la două mile de mine. M-am hotărât să mă duc și să văd despre ce este vorba. Am găsit o bucată din proră. Era însă prea grea ca s-o ridic.
24 mai. Până azi am muncit în fiecare zi la epavă. Cu ajutorul drugului de fier, am desfăcut-o atât de mult, încât primul flux a scos la iveală câteva butoaie și două lăzi de ale marinarilor. Vântul sufla dinspre țărm, așa că nu au ajuns la mal decât niște scânduri și un butoi cu șuncă de Brazilia – stricată de apa sărată și nisip.
Am continuat zilnic lucrul până la 15 iunie, afară de timpul când mă duceam la vânat. În răstimpul acesta plecam după hrană când venea fluxul și mă întorceam la reflux. Am strâns astfel cherestea și fierărie destulă pentru a construi o barcă. Păcat că nu știam cum s-o fac. De asemenea am reușit să scot în mai multe zile vreo cincizeci de kilograme din sulul de plumb, tăindu-l în bucăți.
16 iunie. Coborând spre mare, am găsit o broască țestoasă. Era prima pe care o vedeam pe insulă. Dacă s-ar fi întâmplat însă să debarc în alt colț, aș fi găsit sute în fiecare zi. Am constatat asta mai târziu. Poate că aș fi plătit însă foarte scump pentru ele.
17 iunie. Toată ziua am fost ocupat cu broasca țestoasă, în care am găsit vreo șaizeci de ouă. Din carnea ei mi-am gătit ospățul cel mai gustos pe care l-am avut vreodată în viață. De când am naufragiat pe insula asta blestemată, nu mâncasem decât carne de capră și păsări sălbatice.
18 iunie. A plouat toată ziua și de aceea am stat în casă. Mi-e frig. Lucru curios, pentru că știam că nu poate fi frig la această latitudine.
19 iunie. Mă simt rău și tremur de parcă ar fi frig.
20 iunie. M-am zvârcolit toată noaptea cu dureri de cap și friguri.
21 iunie. Foarte bolnav. Speriat de starea aceasta, căci sunt lipsit de orice ajutor. M-am rugat lui Dumnezeu pentru întâia oară după furtuna de la Hull. Nu prea știam ce spun, căci eram pe jumătate amețit.
22 iunie. Sunt ceva mai bine. Mi-e tare frică să nu mă îmbolnăvesc din nou.
23 iunie. Iar mi-e tare rău. Mă trec fiori, frigurile mă zgâlțâie tot, am violente dureri de cap.
24 iunie. Mă simt mai bine.
25 iunie. Acces foarte puternic. M-a ținut șapte ore. Mă lua cu frig, apoi cu cald, după care nădușam.
26 iunie. Puțin mai bine. Neavând ce mânca, am dat să ies cu pușca la vânat, însă m-am simțit foarte slăbit. Am reușit totuși să împușc o capră, târând-o cu greu acasă. Am fript o bucată de carne și am mâncat cu greu. Aș fi vrut să fac o supă, dar nu aveam oală.
27 iunie. Din nou un acces violent. Am zăcut toată ziua și n-am mâncat nimic. Din pricina slăbiciunii nu am putut nici să mă ridic, ca să mă duc după apă. M-am rugat din nou lui Dumnezeu, dar eram amețit, iar când nu eram, eram atât de nepriceput, încât nu știam ce să spun. Zăceam doar și strigam: „Doamne, privește spre mine! Doamne, fie-ți milă de mine! Doamne, miluiește-mă!” Cred că nu am făcut nimic altceva timp de două sau trei ore. Frânt de oboseală, am adormit. M-am trezit noaptea târziu. Mă simțeam mai răcorit, dar tare slăbit și mi-era foarte sete. Pentru că nu aveam apă în casă, a trebuit să zac însetat și am adormit din nou. În somn am avut următorul vis:
Mi se părea că șed pe pământ, în afara împrejmuirii mele, tot în locul unde stătusem și în timpul furtunii ce se dezlănțuise după cutremur. Deodată am văzut cum coboară dintr-un nor negru un om strălucitor, înconjurat de flăcări foarte luminoase, și se lasă pe pământ. Strălucea atât de tare, încât cu greu l-am putut privi. Fața îi era înfricoșătoare și de nedescris. Când a pus jos piciorul, pământul s-a zguduit ca în timpul cutremurului. Văzduhul s-a aprins în vâlvătăi. Nici nu a apucat bine să pună piciorul pe pământ, și s-a îndreptat spre mine, cu o suliță lungă în mână, gata să mă ucidă. Când a ajuns la oarecare depărtare, mi-a vorbit. Am auzit o voce răsunătoare și nu am înțeles decât următoarele cuvinte: „Ținând seama că toate încercările nu te-au dus la pocăință, acum vei muri!” Rostind aceste cuvinte, omul a ridicat sulița să mă lovească.
Nimeni nu poate înțelege spaima ce m-a cuprins atunci în vis și impresia neștearsă, rămasă mult timp după aceea.
Vai, nu aveam nicio cunoaștere a lucrurilor dumnezeiești. Ceea ce primisem din buna învățătură a tatălui meu se ștersese în cei opt ani de nelegiuire neîntreruptă pe mare, petrecuți numai în tovărășia unor oameni care erau, ca și mine, cât se poate de nelegiuiți și de hulitori. Nu-mi amintesc să fi avut, în tot acest timp, un singur gând care să se îndrepte fie în sus, spre Dumnezeu, fie înăuntrul meu, spre cercetarea propriilor mele căi. O anume amorțeală a sufletului, fără dorința binelui și fără cugetul răului, mă copleșise cu totul. Eram tot ce poate fi mai împietrit, mai nechibzuit și mai nelegiuit printre marinarii de rând, fără cea mai mică simțire nici a fricii de Dumnezeu în primejdie, nici a recunoștinței față de Dumnezeu după izbăvire.
Lucrul acesta va fi crezut cu atât mai lesne de cine a citit cele povestite până aici, dacă voi adăuga că, prin toate nenorocirile care mă loviseră până în ziua aceea, nu-mi trecuse prin minte nici măcar o dată că ar fi mâna lui Dumnezeu sau o pedeapsă dreaptă pentru păcatul meu, pentru purtarea mea răzvrătită față de tatăl meu, ori pentru păcatele mele de acum, care erau mari, sau măcar o pedeapsă pentru felul nelegiuit în care îmi dusesem viața. Când mă aflam în acea călătorie disperată de-a lungul țărmurilor pustii ale Africii, nu m-am gândit nicio clipă ce se va alege de mine și nici nu l-am rugat pe Dumnezeu să mă îndrume încotro să merg sau să mă ferească de primejdia care mă pândea din toate părțile, atât din partea fiarelor lacome, cât și a sălbaticilor cruzi. Nu mă gândeam câtuși de puțin la Dumnezeu sau la Providență. Mă purtam ca o vită, după îndemnurile firii și numai după glasul bunului-simț, ba nici măcar după acesta. Când am fost izbăvit și cules de pe mare de căpitanul portughez, care s-a purtat cu mine bine, drept și cinstit, ba chiar cu milostivire, n-a încolțit în gândurile mele nici cea mai mică recunoștință. Iar când am naufragiat, pierzând totul, și era cât pe ce să mă înec la această insulă, am fost la fel de departe de orice căință și nu am privit întâmplarea ca pe o judecată dumnezeiască. Îmi spuneam doar adesea că sunt un biet câine fără noroc, născut să fie mereu nefericit.
E adevărat că atunci când am ajuns întâia oară la țărm aici și am văzut că tot echipajul corăbiei se înecase și numai eu fusesem cruțat, m-a cuprins un fel de extaz și de înflăcărare a sufletului, care, dacă m-ar fi ajutat harul lui Dumnezeu, s-ar fi putut ridica până la o adevărată recunoștință. Dar totul s-a sfârșit acolo unde începuse, într-o simplă izbucnire de bucurie, sau, ca să zic așa, în bucuria că sunt viu, fără cel mai mic gând la bunătatea deosebită a mâinii care mă păstrase și mă alesese pe mine să scap, când toți ceilalți pieriseră, și fără să mă întreb de ce fusese Providența atât de milostivă cu mine. Era aceeași bucurie de rând pe care o au de obicei marinarii când ajung teferi la țărm după un naufragiu, pe care o îneacă toată în cea dintâi cană de punci și o uită aproape îndată ce a trecut. Și tot restul vieții mele fusese la fel. Chiar și mai târziu, când, cugetând bine, mi-am dat seama de starea mea, de felul în care fusesem aruncat în acest loc îngrozitor, departe de lumea oamenilor, fără nicio nădejde de ajutor sau de izbăvire, de îndată ce am întrezărit că pot trăi și că nu voi muri de foame, s-a risipit toată mâhnirea mea. Am început să fiu foarte liniștit, m-am apucat de lucrările de care aveam nevoie ca să mă țin în viață și să-mi fac rost de cele trebuincioase, și eram departe de a mă mâhni de starea mea ca de o judecată a Cerului sau ca de mâna lui Dumnezeu ridicată împotriva mea. Asemenea gânduri îmi treceau foarte rar prin minte.
Răsărirea orzului, de care am pomenit în jurnalul meu, avusese la început o oarecare înrâurire asupra mea și începuse să mă facă mai serios, atâta vreme cât am crezut că era ceva miraculos în ea. Dar de îndată ce gândul acesta s-a risipit, s-a șters și toată impresia pe care mi-o lăsase, după cum am mai spus. Chiar și cutremurul, deși nimic nu putea fi mai înfricoșător prin firea lui și nimic nu putea îndrepta mai de-a dreptul gândul spre Puterea nevăzută care singură cârmuiește asemenea lucruri, abia îmi trecuse cea dintâi spaimă, că s-a dus și impresia pe care mi-o făcuse. Nu mă gândeam la Dumnezeu și la judecățile lui, și cu atât mai puțin că necazul în care mă aflam venea din mâna lui, mai mult decât m-aș fi gândit dacă aș fi trăit în cea mai mare bunăstare. Dar acum, când m-am îmbolnăvit și chinurile morții au început să mi se înfățișeze pe îndelete, când puterile au început să mi se prăbușească sub povara unei boli grele și firea mi-era istovită de violența frigurilor, cugetul, care dormise atâta vreme, a început să se trezească. Am început să-mi fac mustrări pentru viața mea de până atunci, prin care, cu o nelegiuire neobișnuită, întărâtasem atât de vădit dreptatea lui Dumnezeu să mă lovească cu lovituri neobișnuite și să se poarte cu mine cu atâta asprime. Gândurile acestea m-au apăsat în a doua și a treia zi a bolii mele. Și zbuciumul, atât al frigurilor, cât și al mustrărilor cumplite ale cugetului, mi-a smuls câteva cuvinte asemănătoare unei rugăciuni către Dumnezeu, deși nu pot spune că era o rugăciune însoțită de dorință sau de nădejde: era mai curând glasul spaimei și al deznădejdii. Gândurile îmi erau tulburi, mustrările mari, iar groaza de a muri într-o stare atât de nenorocită, numai închipuindu-mi-o, îmi întuneca mintea. În acest vârtej al sufletului nu știam ce rostea limba mea. Erau mai degrabă strigăte, ca acesta: „Doamne, ce făptură nenorocită sunt! Dacă mă îmbolnăvesc, am să mor de bună seamă, fiindcă nu am pe nimeni să mă ajute. Ce se va alege de mine?” Atunci lacrimile mi-au țâșnit din ochi și multă vreme n-am mai putut spune nimic. În acest răstimp mi-am adus aminte de sfatul cel bun al tatălui meu și îndată și de prevestirea lui, de care am pomenit la începutul acestei povestiri: că, dacă voi face acel pas nesăbuit, nu voi avea parte de binecuvântarea lui Dumnezeu și voi avea mai târziu răgaz să mă gândesc că i-am nesocotit sfatul, atunci când nu va mai fi nimeni care să mă ajute să mă ridic. „Acum, am zis cu glas tare, s-au împlinit cuvintele scumpului meu tată. Dreptatea lui Dumnezeu m-a ajuns și nu am pe nimeni care să mă ajute sau să mă audă. Am lepădat glasul Providenței, care mă așezase cu milostivire într-o stare a vieții în care aș fi putut trăi fericit și liniștit. Dar n-am vrut nici s-o văd eu însumi, nici să aflu de la părinții mei cât de binecuvântată era. I-am lăsat să plângă pentru nebunia mea, iar acum mi-e dat mie să plâng sub urmările ei. Am disprețuit ajutorul și sprijinul lor, care m-ar fi ridicat în lume și mi-ar fi făcut totul ușor, iar acum am de luptat cu greutăți prea mari chiar și pentru puterile firii, fără niciun sprijin, fără niciun ajutor, fără nicio mângâiere, fără niciun sfat.” Atunci am strigat: „Doamne, ajută-mă, căci sunt în mare necaz!” A fost cea dintâi rugăciune, dacă pot s-o numesc așa, pe care o făcusem de mulți ani încoace.
Dar să mă întorc la jurnalul meu.
28 iunie. Mă simt mai bine. Somnul m-a întărit. Accesul a trecut. M-am putut scula. Groaza visului mi-a rămas însă în suflet.
Mă gândeam că poate îmi va reveni criza. Trebuia să profit de răgaz pentru a găsi hrană și băutură să le am la îndemână, dacă voi cădea iarăși bolnav. Am umplut o damigeană mare cu apă și am pus-o pe masă lângă pat. Pentru a face apa mai bună de băut, am turnat în ea și ceva rom. Apoi am fript pe jeratic o bucată de carne de capră. Am mâncat însă foarte puțin.
Eram slăbit. Nu puteam umbla mult. Pe de altă parte eram mâhnit și cu inima grea. Starea aceasta mă întrista și mi-era teamă de întoarcerea crizei.
Seara am mâncat trei ouă de broască țestoasă, pe care le-am copt în cenușă. A fost cea dintâi mâncare pentru care, din câte îmi aduc aminte, am cerut binecuvântarea lui Dumnezeu în toată viața mea.
După cină am încercat să mă plimb puțin. Eram prea slăbit și pușca (fără de care nu ieșeam niciodată) îmi părea grea. Am făcut câțiva pași și m-am așezat jos, privind spre marea care se întindea în fața-mi, liniștită și senină. Pe când ședeam acolo, mi-au venit în minte gânduri ca acestea: Ce sunt pământul acesta și marea aceasta, din care am văzut atâta? De unde au ieșit? Și ce sunt eu și toate celelalte făpturi, sălbatice și domestice, oameni și dobitoace? De unde venim? De bună seamă că suntem cu toții făcuți de o Putere tainică, ce a zidit pământul și marea, văzduhul și cerul. Și care este Puterea aceasta? Atunci a urmat cât se poate de firesc: Dumnezeu este cel care a făcut totul. Bine, dar atunci mi-a venit, ciudat, și gândul următor: dacă Dumnezeu a făcut toate aceste lucruri, tot el le călăuzește și le cârmuiește pe toate, și tot ce le privește. Căci Puterea care a putut face toate lucrurile trebuie să aibă negreșit și puterea de a le călăuzi și de a le îndruma. Dacă e așa, nimic nu se poate întâmpla în tot cuprinsul lucrărilor lui fără știrea sau fără rânduiala lui.
Și dacă nimic nu se întâmplă fără știrea lui, atunci el știe că sunt aici, în această stare îngrozitoare. Și dacă nimic nu se întâmplă fără rânduiala lui, atunci el a rânduit să mi se întâmple toate acestea. Nu-mi venea în minte nimic care să contrazică vreuna din aceste încheieri și de aceea mă apăsa cu atât mai tare gândul că Dumnezeu trebuie să fi rânduit să mi se întâmple toate acestea, că fusesem adus în această stare nenorocită prin voia lui, căci numai el are putere nu doar asupra mea, ci asupra a tot ce se întâmplă în lume. Îndată a urmat întrebarea: De ce mi-a făcut Dumnezeu una ca asta? Ce am făcut eu ca să mi se întâmple așa ceva? Cugetul m-a oprit pe loc de la o asemenea întrebare, ca și cum aș fi hulit, și mi s-a părut că îmi vorbește ca un glas: „Nenorocitule! Tu întrebi ce ai făcut? Privește înapoi la o viață cumplită, irosită în păcat, și întreabă-te ce n-ai făcut! Întreabă-te de ce n-ai pierit de mult! De ce nu te-ai înecat în rada de la Yarmouth? De ce n-ai fost ucis în luptă, când corabia a fost luată de pirații din Sale? De ce n-ai fost sfâșiat de fiarele sălbatice pe coasta Africii? Sau de ce nu te-ai înecat aici, când a pierit tot echipajul afară de tine? Și tu mai întrebi: ce am făcut?” Am amuțit la aceste gânduri, ca un om încremenit, și n-aveam niciun cuvânt de spus, nu, nici măcar ca să-mi răspund mie însumi.
M-am ridicat îngândurat și trist și m-am întors spre casă. Am trecut pe deasupra împrejmuirii mele și m-am pregătit de culcare. Nu aveam însă chef să dorm. De aceea m-am așezat pe un scaun, aprinzând lampa, căci se înnopta. Și pentru că eram stăpânit de teama unui nou acces de friguri, mi-am adus aminte că brazilienii nu iau alt leac decât tutunul lor pentru aproape toate bolile. Într-o ladă aveam un balot cu frunze de tutun. Unele erau fermentate, altele încă verzi.
M-a îndrumat fără îndoială Cerul, căci în lada aceea am găsit leac și pentru suflet, și pentru trup. Am deschis lada și am găsit tutunul și, pentru că tot acolo se găseau și cele câteva cărți salvate de pe corabie, am luat și una din Sfintele Scripturi, de care am pomenit. Până atunci nu avusesem nici timp, nici poftă să le răsfoiesc.
Am luat, așadar, cartea și tutunul și le-am așezat pe masă.
Nu știam cum să întrebuințez tutunul. Am făcut câteva încercări. Mai întâi am luat o frunză și am mestecat-o între dinți. M-a amețit, căci tutunul era verde și tare, iar eu nu eram obișnuit cu el. Apoi am muiat o frunză în rom și am lăsat-o să stea un ceas sau două, hotărât să-l beau la culcare. În sfârșit am mai ars altele pe cărbuni, aspirând fumul lor înecăcios. Între timp am luat Biblia și am început să citesc, dar capul îmi era prea tulburat de tutun ca să pot citi, cel puțin atunci. Numai că, deschizând cartea la întâmplare, cele dintâi cuvinte care mi-au căzut sub ochi au fost acestea: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi.” Cuvintele acestea se potriveau foarte bine cu starea mea și mi-au lăsat o oarecare impresie în clipa când le-am citit, deși nu atât de mare cât aveau să-mi lase mai târziu. Căci cât despre a fi izbăvit, cuvântul acesta nu-mi spunea, ca să zic așa, nimic. Lucrul îmi părea atât de îndepărtat, atât de cu neputință, după cum socoteam eu, încât am început să zic, precum fiii lui Israel când li s-a făgăduit carne de mâncat: „Oare poate Dumnezeu să întindă masă în pustiu?” Tot așa am început și eu să zic: „Oare poate Dumnezeu însuși să mă izbăvească din locul acesta?” Și pentru că au trecut mulți ani până să se ivească vreo nădejde, gândul acesta mi-a stăpânit foarte adesea mintea. Totuși, cuvintele acelea mi-au lăsat o impresie puternică și mă gândeam adesea la ele.
În clipele acelea m-a prins somnul, căci eram amețit de tutun. Am lăsat lampa aprinsă ca să am lumină la nevoie. Dar mai înainte de a mă culca, am făcut ceea ce nu mai făcusem niciodată în viața mea: am îngenuncheat și l-am rugat pe Dumnezeu să-și împlinească față de mine făgăduința că, dacă îl voi chema în ziua necazului, mă va izbăvi. După ce mi-am sfârșit rugăciunea, frântă și nedesăvârșită, am băut anevoie romul, în care muiasem tutunul, fiind o băutură foarte tare și cu miros neplăcut, apoi m-am culcat.
Am simțit de îndată cum băutura mi se urcă la cap și am căzut într-un somn adânc, din care nu m-am deșteptat decât a doua zi pe la ora trei după-amiază. Cred însă că de fapt a fost a treia zi, căci am pierdut o zi din socoteală, după cum s-a dovedit peste câțiva ani. Dacă greșeala s-ar fi datorat trecerii spre nord și apoi spre sud a ecuatorului, prin trecerea sa repetată, ar fi trebuit să pierd mai multe zile. Totuși, ziua a rămas pierdută și niciodată nu am știut precis cum am trecut peste ea.
M-am trezit mai vesel și mai în puteri. Mi-era foame. Nu am mai avut friguri și cu încetul mi-am revenit. Era la 29 ale lunii.
La 30 m-am simțit bine și am ieșit cu pușca. Nu voiam să mă depărtez de casă. Am împușcat vreo două păsări de mare, care semănau cu gâștele sălbatice. Le-am adus acasă, dar nu-mi făceau poftă, așa că am mâncat câteva ouă de broască țestoasă, foarte gustoase. Seara am băut din tutunul muiat în rom. A doua zi nu m-am simțit bine. Era 1 iulie. Am avut din nou friguri însă nu prea puternice.
2 iulie. Azi am folosit din nou tutunul, în toate trei felurile. L-am făcut foarte tare și am dublat cantitatea de băutură. M-am amețit.
3 iulie. Nu am mai avut friguri, dar numai peste câteva săptămâni m-am refăcut pe deplin. Pe când îmi adunam astfel puterile, gândurile mi se întorceau mereu la cuvântul acesta al Scripturii: „Eu te voi izbăvi”. Și faptul că izbăvirea mea era cu neputință îmi stătea greu pe suflet și mă oprea să mai nădăjduiesc în ea. Dar pe când mă descurajam cu asemenea gânduri, mi-a venit în minte că mă gândeam atât de mult la izbăvirea din necazul cel mare, încât nu luam în seamă izbăvirea pe care o primisem deja. Și parcă am fost silit să-mi pun întrebări ca acestea: Oare n-am fost izbăvit, și încă în chip minunat, de boală, din starea cea mai cumplită cu putință, care mă îngrozise atât de mult? Și ce băgare de seamă am dat eu acestui lucru? Mi-am făcut eu partea? Dumnezeu m-a izbăvit, dar eu nu l-am proslăvit, adică nu recunoscusem că fusese o izbăvire și nu-i mulțumisem pentru ea. Cum puteam aștepta o izbăvire și mai mare? Gândul acesta m-a mișcat adânc și îndată am îngenuncheat și i-am mulțumit lui Dumnezeu cu glas tare că m-am vindecat de boală.
4 iulie. Dimineața am luat Biblia și, începând cu Noul Testament, m-am apucat s-o citesc cu luare-aminte. Mi-am impus să citesc câte puțin în fiecare dimineață și în fiecare seară, fără să mă leg de un anumit număr de capitole, ci atâta cât îmi vor fi gândurile prinse de citire. Nu trecuse multă vreme de când mă apucasem cu seriozitate de treaba aceasta, când mi-am simțit inima mișcată mai adânc și mai sincer de nelegiuirea vieții mele de până atunci. Impresia visului mi-a revenit, iar cuvintele „toate încercările nu te-au dus la pocăință” îmi răsunau stăruitor în minte. Mă rugam fierbinte lui Dumnezeu să-mi dea pocăință, când, prin rânduiala Providenței, chiar în ziua aceea, citind din Scriptură, am dat de aceste cuvinte: „Pe Acesta Dumnezeu L-a înălțat Domn și Mântuitor, ca să dea pocăință și iertarea păcatelor.” Am lăsat cartea din mână și, cu inima și cu mâinile ridicate spre cer, într-un fel de extaz de bucurie, am strigat cu glas tare: „Iisuse, Fiul lui David! Iisuse, Domn înălțat și Mântuitor, dă-mi pocăință!” A fost prima oară când am putut spune, în adevăratul înțeles al cuvintelor, că m-am rugat în viața mea. Căci acum mă rugam știindu-mi bine starea și cu o nădejde adevărată, întemeiată pe Scriptură și pe îmbărbătarea Cuvântului lui Dumnezeu. Și din clipa aceea, pot spune, am început să nădăjduiesc că Dumnezeu mă va asculta.
Am început acum să înțeleg cuvintele pomenite mai sus, „Cheamă-Mă și Eu te voi izbăvi”, cu totul altfel decât le înțelesesem până atunci. Căci atunci nu-mi închipuiam că ar putea fi numit izbăvire altceva decât scăparea din robia în care mă aflam. Fiindcă, deși eram într-adevăr slobod să umblu prin ținutul acesta, insula era de bună seamă o închisoare pentru mine, și încă în cel mai rău înțeles al cuvântului. Dar acum am învățat să le înțeleg altfel. Acum priveam înapoi la viața mea de până atunci cu atâta groază și păcatele mele mi se arătau atât de cumplite, încât sufletul meu nu-i mai cerea lui Dumnezeu nimic altceva decât izbăvirea de povara vinovăției, care-mi strivea orice mângâiere. Cât despre viața mea singuratică, nu însemna nimic. Nici nu mă mai rugam să fiu izbăvit de ea și nici nu mă mai gândeam la ea: totul era fără însemnătate pe lângă cealaltă izbăvire. Și adaug aici aceste rânduri pentru a-i arăta oricui le va citi că, ori de câte ori va ajunge la adevărata înțelegere a lucrurilor, va descoperi că izbăvirea de păcat este o binecuvântare mult mai mare decât izbăvirea de suferință.
Dar, lăsând această parte, mă întorc la jurnalul meu.
Starea mea începea acum să fie, deși nu mai puțin nenorocită în ce privește felul meu de trai, totuși mult mai ușoară pentru sufletul meu. Cum gândurile îmi erau îndreptate spre lucruri mai înalte, prin citirea necontenită a Scripturii și prin rugăciune, simțeam înăuntrul meu o mare mângâiere, pe care până atunci n-o cunoscusem. După convalescență, am prins iarăși putere. Căutam acum să-mi înjgheb un trai cât mai orânduit.
De la 4 la 14 iulie am fost ocupat cu plimbările zilnice pe insulă. Mergeam cu pușca în mână, câte puțin în fiecare zi, și asta mai mult ca să mă întremez după boală. Este greu de închipuit în ce stare de slăbiciune ajunsesem. Felul nesăbuit în care folosisem tutunul, care lecuise poate pentru prima dată frigurile, m-a tămăduit într-adevăr, însă m-a slăbit în așa măsură, încât multă vreme am avut convulsiuni nervoase. De aceea nu recomand nimănui acest leac.
Din această pățanie am dedus că nu trebuie să ies din casă în sezonul ploios și nici în timpul ploilor din sezonul secetos, ce erau întovărășite de furtuni și uragane. Le-am găsit mult mai primejdioase decât cele care cădeau în septembrie sau octombrie.