Capitolul V

Casa. Jurnalul

30 septembrie 1659. Eu, sărmanul Robinson Crusoe, naufragiind în timpul unei furtuni îngrozitoare în larg, am fost adus pe țărmul acestei insule blestemate și pustii, pe care am numit-o Insula Deznădejdii, căci toți tovarășii mei s-au înecat, iar eu însumi nu am fost departe de moarte.

Am petrecut restul acestei zile amărându-mă din pricina tristei mele sorți. Nu aveam hrană, adăpost, îmbrăcăminte, arme. Mă vedeam sfâșiat de fiare, ucis de sălbatici sau pierind de foame. Când s-a lăsat noaptea, m-am urcat într-un copac – de teama fiarelor – și am adormit adânc, cu toate că a plouat noaptea întreagă.

1 octombrie. În dimineața acestei zile am văzut cu uimire că fluxul despotmolise corabia și valurile o târâseră aproape de insulă. Se oprise aici pe nisip. Îmbărbătat că nu este nimicită, după cum mă așteptam, am căutat să ajung la ea și să găsesc ceva hrană și lucruri necesare pentru a trăi. M-a amărât din nou soarta tovarășilor mei. Dacă rămâneam cu toții pe bord, puteam salva corabia sau cel puțin nu s-ar fi înecat niciunul. Dacă scăpam cu viață, puteam construi cu toții o barcă din resturile corăbiei, care să ne fi dus în altă parte a lumii. Aceste gânduri triste m-au copleșit întreaga zi. Văzând, în sfârșit, corabia aproape scoasă pe uscat, m-am îndreptat înspre ea și am ajuns înot până la locul unde se afla. A plouat toată ziua, dar fără vânt.

De la 1 octombrie la 24 octombrie. Am făcut mai multe expediții până la corabie, din care am cărat o sumedenie de lucruri cu ajutorul plutelor. Plouă aproape zilnic, cu întreruperi de vreme frumoasă. Se pare că este sezonul ploilor.

20 octombrie. Am răsturnat pluta cu toate lucrurile de pe ea. Apa nefiind adâncă, iar lucrurile fiind mai toate grele, am regăsit multe dintre ele la reflux.

25 octombrie. A plouat toată noaptea și toată ziua. Vântul a bătut într-una mai puternic ca până acum. Corabia a fost nimicită de valuri. Nu se mai vede decât epava ei, atunci când scad apele. Mi-am petrecut ziua punând la adăpost avutul, ca să nu-l strice ploile.

26 octombrie. Am umblat toată ziua pe țărm pentru a găsi loc potrivit unde să-mi așez locuința. Eram zorit să mă știu la adăpost de atacurile nocturne ale fiarelor și ale oamenilor. Spre seară m-am hotărât asupra unui loc, la poalele unei stânci. Am tras o jumătate de cerc, menit să-mi împrejmuiască sălașul, pe care voiam să-l întăresc cu un gard sau întăritură, făcută din două rânduri de pari și frânghii și dintr-un val de brazde. De la 26 la 30 ale lunii am muncit din greu, cărând toată averea în noua mea locuință, cu toate că adesea ploua cu găleata.

31 octombrie. Dimineața am ieșit pe insulă cu pușca la umăr să caut vânat și să iscodesc împrejurimile. Am împușcat o capră și iedul ei m-a urmat. Mai târziu a trebuit să-l împușc pentru că nu voia să mănânce.

1 noiembrie. Mi-am așezat cortul la poalele stâncii și m-am culcat prima noapte în el. Cortul e mare, cu pari înăuntru, așa că mi-am putut agăța hamacul.

2 noiembrie. Am îngrămădit în chip de zid, împrejurul cortului, toate lăzile, scândurile și grinzile din care erau făcute plutele.

3 noiembrie. Am ieșit cu pușca și am vânat două păsări ce semănau cu niște rațe și aveau carnea foarte gustoasă. După-amiază m-am apucat să lucrez la întocmirea unei mese.

4 noiembrie. Azi-dimineață m-am hotărât să-mi împart timpul în ore de lucru, de vânat, de dormit și de distracții. În fiecare dimineață ies cu pușca două sau trei ore când nu plouă. Lucrez până la ora 11. Apoi prânzul. De la 12 la 2 stau culcat, căci este foarte cald. Pe urmă lucrez până seara. Am muncit două zile la înjghebatul mesei, căci sunt încă un meșter destul de prost, deși vremea și nevoia m-au făcut să mă pricep cum să lucrez, așa cum ar face din oricine.

5 noiembrie. Am ieșit cu pușca și câinele. Am împușcat o pisică sălbatică. Blana e foarte moale, dar carnea nu-i bună de nimic. Am jupuit mereu toate animalele pe care le împușcam și le-am păstrat pieile. Întorcându-mă de-a lungul țărmului, am zărit o puzderie de păsări de mare. Soi necunoscut. Am fost surprins și aproape speriat de niște foci, care în timp ce le priveam s-au aruncat în mare și mi-au scăpat.

6 noiembrie. După plimbarea de dimineață, am lucrat la masă și am terminat-o. Nu a ieșit atât de bine pe cât mă așteptam. Am învățat însă curând s-o fac mai bună.

7 noiembrie. S-a înseninat. Zilele de 7, 8, 9, 10 și o parte din 12 (pentru că 11 a fost duminică) le-am folosit toate pentru întocmirea scaunului. Cu multă trudă, am reușit să-i dau o formă acceptabilă, fără să-mi placă însă. L-am desfăcut de câteva ori în timp ce-l lucram. Observație. Curând am pierdut socoteala duminicilor, căci am uitat să le însemn cu o crestătură anumită.

13 noiembrie. A plouat. S-a răcorit iar pământul e reavăn. Ploaia a fost întovărășită de tunete și trăsnete, ce m-au speriat. Mi-era teamă pentru praful de pușcă. Îndată ce furtuna a trecut, m-am hotărât să-l împart în pachete cât de mici pentru a-l feri de primejdie.

14, 15, 16 noiembrie. Am lucrat tot timpul la cutii și lădițe. În fiecare vreau să pun un funt sau cel mult două de praf de pușcă. Le-am umplut și le-am ascuns în locuri sigure, cât mai departe unul de altul. Într-una din zile am împușcat o pasăre mare, ce avea carnea foarte gustoasă. Nu știu ce fel de pasăre era.

17 noiembrie. Am început să sap în dosul cortului pentru a lărgi dependințele. Observație. Am neapărată nevoie de un târnăcop, o lopată și o roabă. Mi-am întrerupt lucrul gândindu-mă cu ce să le înlocuiesc sau cum să mi le fac. În loc de târnăcop, am găsit drugii de fier care mi-au servit destul de bine, deși sunt cam grei. Nu știu ce să fac de o lopată sau de hârleț, deoarece am cea mai mare trebuință.

18 noiembrie. A doua zi, umblând prin pădure, am dat de copacul numit în Brazilia „copacul de fier” din pricina tăriei lemnului sau, poate, de un copac asemănător aceluia. După multă caznă și după ce mi-am stricat aproape toporul, am reușit să tai o bucată și să o duc acasă tot cu atâta caznă, deoarece era foarte grea. Am pierdut mult timp cu întocmirea lopeții, căci lemnul era neobișnuit de tare și nu aveam scule să-l lucrez. În sfârșit am izbutit a-i da o formă care semăna oarecum a lopată, cu coadă la fel cu ale noastre din Anglia. Neavând vârf de fier, nu putea să țină prea mult, dar, așa cum era, mi-a prins bine. Cred că niciodată nu s-a făcut o lopată de o asemenea formă și cu atâta trudă.

Îmi mai lipsește acum o roabă sau un coș. Coș nu pot face din lipsă de nuiele. Cred că aș putea să fac o roabă, în afară de roată, de care n-am habar cum s-ar putea întocmi. Nu am nici fier la îndemână pentru osie. Astfel că am renunțat, dar mi-am făcut un samar pentru cărat pământul, ca cele pe care le folosesc salahorii la noi. Acesta n-a fost atât de greu de făcut ca lopata, dar totuși, pentru toate acestea, precum și pentru încercarea de a construi roata, mi-au trebuit patru zile. Între timp am ieșit la plimbare cu pușca și foarte rar s-a întâmplat să nu aduc acasă ceva vânat.

23 noiembrie. Am reluat lucrul după ce am terminat de făcut sculele și muncesc zilnic din răsputeri. Am lucrat optsprezece zile la adâncirea și lărgirea peșterii, pentru a-mi adăposti averea.

Observație. Am dobândit un spațiu destul de mare, ca să-mi poată servi drept magazie, bucătărie, sufragerie și pivniță. Pentru locuință am cortul. În timpul ploilor, când toarnă cu găleata zile întregi, nu mă puteam feri de umezeală. De aceea am acoperit tot interiorul ogrăzii cu prăjini lungi, proptite în stâncă. Am așezat deasupra ramuri și frunze mari. Totul formează un acoperiș ca de stuf.

10 decembrie. Când să cred și eu că mi-am terminat peștera, m-am trezit că se surpă o mare cantitate de pământ din tavan. (Făcusem deschiderea prea mare.) Așa de mult pământ a căzut, încât m-a speriat, și cu drept cuvânt, căci dacă venea peste mine nu mai aveam nevoie de gropari. După această nenorocire, a trebuit să muncesc din nou și să car tot pământul căzut. Apoi am proptit tavanul, ca să nu mai pățesc altă dată la fel.

11 decembrie. Am început lucrările de sprijinire. Am înfipt doi stâlpi în picioare și i-am împănat, deasupra lângă tavan, cu două scânduri groase. Într-o săptămână era total proptit, stâlpii fiind așezați pe două rânduri. Mi-au folosit mai târziu să despart spațiul în încăperile de care aveam nevoie.

17 decembrie. Din această zi și până la 20 ale lunii am așezat polițe, am bătut piroane în stâlpi, ca să pot atârna câte ceva, și am început, în fine, să văd oarecare orânduială.

20 decembrie. Am cărat totul în peșteră. Îmi mobilez casa. Am așezat câteva scânduri în chip de bufet în care să-mi rânduiesc merindele. Încep să simt lipsa de scânduri. Mi-am alcătuit încă o masă.

24 decembrie. Toată noaptea și toată ziua a plouat. N-am ieșit…

25 decembrie. A plouat toată ziua.

26 decembrie. Senin. Pământul mai rece și mai plăcut ca înainte.

27 decembrie. Am împușcat o capră și am rănit o alta. Pe aceasta din urmă am prins-o și am adus-o acasă, i-am legat și i-am prins în scândurele piciorul rupt. Observație. Am îngrijit atât de bine capra, încât s-a însănătoșit și piciorul e zdravăn ca mai înainte. S-a domesticit. Paște iarbă în fața ușii mele și nu vrea să mă părăsească. Mi-a venit pentru prima dată gândul să domesticesc animale, ca să le am ca hrană când voi termina gloanțele și praful de pușcă.

28, 29, 30 decembrie. Căldură mare și nicio adiere, așa că nu am ieșit decât pe înserat la vânat. Tot timpul am orânduit prin casă.

1 ianuarie 1660. Foarte cald. Am ieșit la vânat doar în zori și seara foarte târziu. Restul zilei am stat liniștit acasă. Astă-seară, ducându-mă în valea din mijlocul insulei, am găsit-o plină de capre. Nu m-am putut apropia, căci erau foarte sperioase. M-am hotărât totuși să-mi aduc câinele și să încerc să le prind.

2 ianuarie. Am ieșit cu câinele. L-am asmuțit asupra caprelor. Am greșit însă socoteala, căci s-au îndreptat toate asupra lui. Știa prea bine ce-l paște, ca să se mai apropie de ele.

3 ianuarie. Am început împrejmuirea locuinței, pe care vreau s-o fac foarte rezistentă, căci mă tem încă de vreun atac dușman.

Observație. Am mai descris această împrejmuire și nu mă voi repeta; e de ajuns să observ că am muncit la ea de la 2 ianuarie și până la 14 aprilie. Zidul are o lungime de vreo 24 yarzi, fiind așezat în semicerc cu capetele proptite în stâncă, la 8 yarzi depărtare unul de celălalt. Intrarea în peșteră se află cam pe la mijloc.

În tot acest timp, ploaia mi-a îngreunat mult lucrul, căzând zile întregi și uneori săptămâni în șir. Nu mă simțeam în siguranță până ce zidul nu era terminat. A trebuit să muncesc din greu, cărând parii din pădure și bătându-i în pământ, căci erau mult mai înalți decât trebuia. Când totul a fost gata, iar valul de brazde ridicat de-a lungul zidului, m-am convins că oricine ar veni dinspre mare nu și-ar putea închipui că există aici un sălaș omenesc. Mai târziu, într-o însemnată ocazie, m-am convins cât de înțelept am fost când l-am făcut.

Între timp m-am dus la vânătoare când îmi îngăduia ploaia. Am descoperit multe lucruri în aceste plimbări. Astfel, o dată, am găsit niște porumbei sălbatici. Nu-și făceau cuiburile în copaci ca ceilalți, ci în scobiturile stâncilor. Am luat câțiva pui, cu gândul să-i domesticesc. Când au crescut însă, au plecat. Pesemne că nu aveam hrană potrivită pentru ei. Găseam adesea cuiburi din care luam pui, căci erau foarte gustoși.

Pe când îmi aranjam casa, mi-am dat seama că-mi lipsesc încă multe lucruri. Unele din acestea nu am fost niciodată în stare să mi le fac. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu butoiul. Aveam vreo două mai vechi drept model. Am încercat de mai multe ori, însă în zadar. Niciodată nu am reușit să așez astfel fundul și să îmbin doagele, încât să nu treacă apa, așa că până la urmă am renunțat.

Mai duceam lipsă mare de luminări. Trebuia să mă culc îndată ce se înnopta, adică pe la șapte seara. Îmi aminteam atunci cu jind de bucata aceea de ceară de albine pe care o avusesem în expediția de pe coastele Africii. După multă străduință, mi-am făcut o lampă dintr-un vas de lut, pe care l-am ars la soare și în care am turnat seul topit de la caprele pe care le-am mâncat. Fitilul l-am fabricat din fire de cânepă scoase din funii și răsucite. Lampa dădea lumină, dar nu una limpede și statornică, cum dă o lumânare.

În toiul îndeletnicirilor mele s-a întâmplat să scotocesc printre lucruri și să dau de un săculeț în care au fost ținute, după cum am mai spus, grăunțe pentru hrana orătăniilor când venise corabia de la Lisabona. Tot ce rămăsese pe fundul sacului fusese mâncat de șoareci. Nu mai era decât praf și pleavă. Având nevoie de sac (cred că voiam să pun în el niște praf de pușcă sau altceva), l-am scuturat bine într-un colț al ogrăzii, cam pe lângă stâncă. Aceasta s-a întâmplat cu puțin înainte de venirea ploilor. După o lună am observat niște fire verzi care răsăreau din pământ. Credeam că este vreo plantă necunoscută. Mare mi-a fost mirarea când am văzut mai târziu vreo zece sau douăsprezece spice de orz. Nu era altceva decât orzul cel mai obișnuit, la fel cu cel european.

Nu pot descrie uimirea mea. Până atunci nu judecasem lucrurile și întâmplările din perspectiva religioasă; de fapt, aveam în cap foarte puține noțiuni de religie. Tot ce mi se întâmplase îmi apăruse până atunci a fi din voia întâmplării sau, cum zicem fără să ne gândim, după bunul plac al lui Dumnezeu. Niciodată însă nu mă întrebasem în privința scopurilor lui Dumnezeu, ceea ce urmărește el cârmuind întâmplările lumii, rostul orânduielii lui. După ce am văzut răsărind orzul într-o climă nepotrivită, și neștiind cum de a ajuns acolo, am avut un simțământ ciudat și am început să cred că Dumnezeu îl făcuse să crească printr-o minune, fără a fi fost semănat. Credeam că totul fusese astfel orânduit, încât să am eu ce mânca în acest loc pustiu și nenorocit.

Mișcat și neliniștit, mi s-au umplut ochii de lacrimi. Am mulțumit lui Dumnezeu că făcuse această minune pentru mine. Și mai straniu mi s-a părut văzând, ceva mai departe, tot pe lângă stâncă, o mână de fire de orez. Pe acestea le cunoșteam, căci creșteau și pe coastele Africii.

Credeam că totul este lucrarea curată a Providenței și eram sigur că, în afară de ceea ce răsărise aici – pentru mine – trebuia să fi răsărit și în alte părți ale insulei. Am cutreierat, așadar, toate locurile, am căutat sub toate stâncile și prin toate colțurile, dar n-am găsit nimic.

Într-un târziu mi-am amintit că scuturasem în acel loc săculețul cu grăunțe și totul mi s-a luminat. Trebuie să mărturisesc că, odată cu aceasta, a scăzut și recunoștința mea plină de evlavie față de Dumnezeu, cu toate că se cădea a-i mulțumi pentru acest fapt neobișnuit, la fel ca și pentru o minune. Era, într-adevăr, o lucrare a Providenței pentru mine faptul că zece sau douăsprezece grăunțe rămăseseră nestricate, când șoarecii le distruseseră pe toate celelalte, ca și cum ar fi căzut din cer, și că le aruncasem tocmai în locul acela, la umbra unei stânci înalte, unde au putut răsări îndată. Căzute în altă parte, ar fi fost arse de soare și s-ar fi părăduit.

Am strâns cu mare băgare de seamă fiecare spic la timpul lui, căci orzul s-a copt pe la sfârșitul lui iunie.

Eram hotărât să-mi semăn mica recoltă, nădăjduind să ajung la o cantitate suficientă pentru a mă aproviziona cu pâine. Numai peste patru ani am reușit să am o recoltă destul de mare, ca să pot mânca din ea. În primul an am pierdut aproape tot, căci nu știam când trebuie semănat și n-a răsărit nimic.

În afară de orz, mai căpătasem și vreo treizeci de fire de orez, le-am strâns cu mare grijă, căci era hrană bună. La început îmi foloseau grăunțele la gătit, dar mai târziu am reușit să coc pâine. Mă întorc însă la jurnal, la însemnările mele zilnice.

Am muncit din greu aceste trei sau patru luni, ca să termin cu împrejmuirea. La 14 aprilie am închis-o, urmând ca de la această dată să nu mai intru decât pe deasupra, cu ajutorul scării.

16 aprilie. Am făcut scara. M-am urcat pe zid și am tras-o după mine, dându-i drumul înăuntru. Acum eram închis cu totul. Aveam loc berechet în ogradă. Nimeni nu putea intra dinafară, fără a se cățăra mai întâi pe zid. Chiar a doua zi, după ce am terminat împrejmuirea, era cât pe aci să cadă peste mine tot ceea ce făcusem și să fiu ucis. Iată ce s-a întâmplat:

Pe când lucram în dosul cortului, chiar la intrarea peșterii, am fost surprins de ceva într-adevăr neobișnuit. Deodată pământul a început să cadă din tavan așa cum se mai întâmplase o dată, dar acum cădea și din marginea râpei de deasupra mea. Cei doi stâlpi de susținere din mijlocul peșterii trosneau și scârțâiau în chip îngrozitor. M-am speriat. Nu știam de unde vine nenorocirea. Credeam că iar se prăbușește peștera. Ca să nu fiu îngropat de viu, am dat fuga spre scară. Nici aici nu mă simțeam în siguranță și am sărit peste zid. Mi-era frică să nu fiu lovit de pietrele ce s-ar fi desprins din stâncă. Îndată ce am pus piciorul pe pământ, mi-am dat seama ce se întâmpla. Un cutremur îngrozitor zguduia insula. De trei ori s-a cutremurat, cam la opt minute o zguduitură de alta, și atât de tare, încât s-ar fi prăbușit și cea mai solidă clădire. O cogeamite bucată s-a desprins din stâncă, la vreo jumătate milă departe de mine, și a căzut în mare cu zgomot asurzitor, cum n-am mai auzit niciodată. Am văzut cum s-au ridicat valuri uriașe și mi-am dat seama că fundurile mării au fost și mai încercate decât pământul insulei.

Eram atât de uluit, pentru că nu mai simțisem niciodată ceva asemănător. Am rămas amețit și mai mult mort de spaimă. Zguduirile pământului mi-au pricinuit o greață ca la răul de mare. Zgomotul produs prin prăbușirea stâncii m-a dezmeticit, dar m-a și înspăimântat. Mă așteptam în fiecare clipă să vină totul peste cort, îngropându-mi avutul. Acest gând m-a copleșit. După a treia zguduitură, pământul s-a mai liniștit, iar eu am început să-mi vin în fire. Nu aveam însă curajul să trec peste zid. Mi-era frică să nu fiu prins sub dărâmături, așa că am rămas ghemuit în locul unde mă aflam, abătut și nemângâiat, neștiind ce să fac. În tot acest timp nu am avut nici măcar o umbră de evlavie. Nu spuneam decât obișnuitul: „Doamne, fie-ți milă de mine!” Când totul a trecut, am și uitat de asta.

În timp ce ședeam ghemuit, văzduhul s-a încărcat cu nori grei, de parcă ar fi stat să plouă. Peste puțin s-a ridicat și vântul, întețindu-se într-una, până când, în vreo jumătate de oră, s-a dezlănțuit într-un adevărat uragan. Marea s-a acoperit într-o clipă de spumă, valurile se spărgeau furioase de țărm, copacii erau scoși din rădăcini, furtuna bântuia înfricoșătoare.

A durat trei ore apoi a început să se potolească. Peste alte două ore, totul se liniștise și ploaia a început să curgă în ropote. Stăteam ghemuit la pământ, îngrozit și pierdut. Într-un târziu, mi-a trecut prin minte că atât furtuna cât și ploaia nu fuseseră decât urmările cutremurului și că acesta trecuse. Puteam deci să intru înapoi în peșteră. Aceste gânduri m-au îmbărbătat, iar ploaia m-a convins. Am intrat în ogradă și m-am așezat în cort. Ploua însă așa de tare, încât cortul amenința să cadă. Am fost nevoit să mă retrag în peșteră, unde nu mă simțeam la largul meu, căci mă temeam încă să nu se prăbușească.

Ploaia torențială m-a silit să sap un șanț mare prin noua mea fortificație, pentru a da scurgere apelor ce puteau inunda peștera. După ce am stat câtva timp și zguduiturile nu s-au mai repetat, m-am liniștit. Pentru a mă întări, am luat din cămară un pahar cu rom, de care simțeam mare nevoie. Îl întrebuințam cu nespusă economie, căci mi-era teamă să nu se sfârșească. Știam că nu mai am de unde să-mi procur altul.

A plouat toată noaptea și o bună parte din ziua următoare. N-am ieșit. Liniștindu-mă, am început să mă gândesc că dacă această insulă este supusă cutremurelor, nu mai puteam rămâne în peșteră, ci trebuia să-mi ridic o colibă undeva la un loc deschis, pe care s-o împrejmuiesc și acolo, ca să fiu la adăpost de fiare și de oameni. Dacă rămâneam unde eram, mai devreme sau mai târziu, riscam să fiu îngropat de viu.

M-am hotărât apoi să-mi mut cortul de sub peretele stâncii, pentru ca nu cumva, la o nouă zguduitură, să cadă peste mine. Am petrecut zilele de 19 și 20 aprilie chibzuind unde și cum să-mi mut locuința.

Teama de a fi îngropat de viu nu mă lăsase să dorm liniștit, iar frica de a dormi în afara întăriturilor mi-era la fel de mare. Îmi venea greu să mă gândesc la mutat când priveam în jurul meu și îmi vedeam gospodăria atât de bine orânduită, adăpostită și atât de plăcută ochilor.

Îmi dădeam seama că îmi va trebui mult timp până să fie gata noua locuință și că până atunci trebuia să rămân unde eram. Voiam să încep cât mai curând construcția unei noi împrejmuiri din pari și parâme, cum făcusem înainte. În mijlocul ei aș fi ridicat un cort. Deocamdată m-am decis să rămân pe loc, așteptând ca totul să fie gata. Aceasta se întâmpla la 21 ale lunii.

22 aprilie. A doua zi de dimineață am început să cumpănesc cum să-mi aduc la îndeplinire planul. Duceam însă mare lipsă de unelte. Aveam trei topoare și o mulțime de securi (marfă luată în corabie pentru negoțul cu indienii). Din cauză că cioplisem buturugi multe și noduroase, securile erau mai toate știrbite și tocite. Aveam și o tocilă, dar nu puteam, în același timp, s-o învârtesc și să-mi ascut sculele. Problema era tot atât de complicată ca și măsurile pe care trebuie să le ia un om de stat sau un judecător când are a hotărî asupra vieții sau morții unui om. În sfârșit am legat o roată cu o frânghie și am așezat-o astfel, încât s-o învârtesc cu piciorul, mâinile rămânându-mi libere.

Observație. Nu văzusem niciodată ceva asemănător în Anglia sau cel puțin nu luasem seama cum fusese făcut și abia mai târziu am observat că este un lucru foarte obișnuit. În afară de asta, piatra mea era foarte mare și grea, așa că mi-a trebuit o săptămână întreagă ca să desăvârșesc mașina.

28, 29 aprilie. Nu am făcut altceva decât să-mi ascut sculele cu tocila care a mers foarte bine.

30 aprilie. Am băgat de seamă că provizia mea de pâine se duce cam repede și mi-am redus porția zilnică la un singur pesmet. Constatarea m-a amărât.