O barcă
Cititorul mă va căina sau mai degrabă va râde de mine aflând cum am încercat să plăsmuiesc lutul și ce obiecte urâte am dat la iveală! Câte din ele s-au prăpădit și s-au desfăcut, căci lutul nu era destul de tare. Câte au crăpat la căldura prea mare a soarelui, fiind expuse prea din vreme, și câte s-au făcut bucăți, înainte cât și după ce s-au uscat! Pe scurt, am muncit ca un rob să găsesc argilă, să o scot, să o aduc acasă, să o lucrez, și când colo, nu am reușit să fac decât două obiecte mari și butucănoase, căci chiupuri nu le pot zice, și asta în timp de două luni!
În sfârșit, după ce cele două chiupuri s-au ars bine la soare, le-am ridicat ușurel, să nu se spargă, și le-am pus în două coșuri împletite. Între coș și vas am pus paie de orz și orez, pe care le-am îndesat bine. În aceste chiupuri trebuia să pun grânele și făina când o voi avea măcinată. Dacă am dat greș cu vasele mari, mult mai bine mi-au ieșit vasele mici, de pildă blidele, ulcelele și gavanoasele, și orice alt lucru la care mă apucam. Arșița soarelui le făcea foarte tari. Țelul însă nu mi-l atinsesem. Voiam să fac o oală de pământ, care să țină apa și să o pot pune la foc. S-a întâmplat ca peste câtva timp să prăjesc o halcă de carne. Când am stins focul, am găsit în cenușă unul din cioburile mele care acum era ars, tare ca piatra și roșu ca țigla. Am fost plăcut surprins și mi-am zis că oalele se vor arde fără îndoială și întregi, dacă s-au ars atât de bine în cioburi.
Am chibzuit bine cum să-mi întocmesc focul ca să pot arde oalele. Nu aveam habar de cuptorul în care ard olarii oalele, nici cum să le smălțuiesc cu plumb, deși aveam ceva plumb.
Iată ce am făcut. Am așezat vreo trei oale mari și alte trei mai mici una peste alta. Împrejur și pe deasupra am pus surcele, iar dedesubt o grămadă de jeratic. Puneam întruna vreascuri până ce am constatat că oalele s-au înroșit bine și nu au crăpat. Le-am mai lăsat acolo vreo cinci-șase ore, până ce am văzut că una din oale începe să se topească. Nisipul, care era amestecat în lut, se topea la căldura prea mare și s-ar fi prefăcut în sticlă dacă-l mai lăsam. Am micșorat treptat focul, până ce oalele au pierdut din culoarea roșie, apoi am vegheat toată noaptea, ca focul să nu se stingă prea repede. Dimineața aveam trei vase bune și altele două mai mari, arse bine, iar unul perfect smălțuit pe dinăuntru de nisipul ce se topise. Nu aș putea spune că erau și frumoase. După această încercare am făcut olărie pentru nevoile mele. Trebuie să recunosc că vasele lăsau mult de dorit în privința formei. Le făceam întocmai cum fac copiii turtele din noroi, sau o gospodină nepricepută un aluat ce nu s-ar fi dospit niciodată.
Nu pot descrie bucuria pe care am simțit-o când am pus prima oală la foc. Așteptam cu nerăbdare să se răcească și să o încerc. În sfârșit am umplut-o cu apă și am fiert în ea o bucată de carne. A rezistat de minune. Apoi am făcut o supă din carne de ied. Ar fi ieșit foarte gustoasă dacă aș fi avut mirodenii și zarzavaturi la îndemână.
Mă gândeam după aceasta cum să-mi fac o piuă de piatră, în care să fărâmițez sau mai bine zis să strivesc boabele, căci nu putea fi vorba de măcinat, fiind prea nepriceput ca să fac o moară sau o râșniță. Eram foarte încurcat, deoarece nu aveam habar de cioplit piatră și îmi lipseau și sculele trebuincioase.
Mult timp am căutat o piatră potrivită și destul de mare, în care să fac o gaură, unde să pisez grăunțele. Pe insulă însă nu se găsea decât piatră moale și sfărâmicioasă, ce mi-ar fi amestecat nisipul cu făina. După ce mi-am pierdut multă vreme căutând o asemenea piatră, am renunțat și am căutat un lemn cu fibră tare. Găsind o cogeamitea buturugă, pe care cu greu am urnit-o din loc, am început să o cioplesc cu securea pe dinafară și apoi, cu ajutorul focului, am reușit să scobesc în mijloc o gaură rotundă, întocmai cum își fac pieile-roșii din Brazilia pirogile lor. Apoi mi-am făcut un pisălog mare și greu din lemnul care se cheamă lemn-de-fier. Le-am pus pe toate deoparte, să le am la îndemână după strânsul recoltei, ca să-mi fac făină și din făină – pâine.
Acum îmi trebuia o sită pentru cernut făina. Îmi lipsea pânza și nu aveam din ce să o fac. Din rufe nu-mi mai rămăseseră decât niște zdrențe, iar părul de capră nu știam cum să-l torc și să-l țes. Am renunțat la acest gând vreme de mai multe luni, pentru ca mai apoi, după multă chibzuială, să-mi amintesc că aveam între hainele luate de pe corabie niște legături de gât din muslin. Din câteva bucăți am fabricat trei site mici, destul de bune, care m-au ținut câțiva ani. Cum m-am descurcat pe urmă, se va vedea la timpul său.
După aceasta a trebuit să mă gândesc cum să fac aluatul și, mai ales, cum să coc pâinea. Neavând drojdie și nici putința de a mi-o procura, am renunțat la ea din capul locului.
Cuptorul însă îmi dădea de gândit. După câteva zile am găsit și aici o dezlegare. Am făcut niște țesturi mari de pământ, nu prea adânci, cu diametrul de două picioare și nouă degete adâncime. Le-am ars la foc, ca și pe celelalte vase, și le-am pus deoparte. Când a trebuit să coc pâinea, am aprins un foc mare în vatra așternută cu cărămizi, de formă nu prea regulată. După ce ardeau vreascurile și rămâneau spuza și cărbunii aprinși, îi împrăștiam pe toată vatra, așteptând apoi să se încingă cărămizile. Apoi curățam bine fundul și așezam acolo pâinea, acoperind totul cu țesturile. Peste ele și împrejurul lor adunam cenușă și jar pentru a ține și produce căldură. Astfel am ajuns să coc pâine de orz, devenind un bun brutar, dar și mai bun bucătar, căci făceam prăjituri de orez, budinci și alte bunătăți. Numai plăcinte nu am făcut, căci nu aveam pentru umplutură decât carne de pasăre sau de capră sălbatică.
Să nu vă mirați când vă voi spune că toate treburile de mai sus mi-au luat cea mai mare parte din cel de al treilea an, petrecut pe insulă. Între timp am avut de lucru cu noua recoltă. Am strâns-o la vreme, am adus-o acasă cum am putut și am păstrat-o în spic, în coșurile mele mari, până am avut timp s-o frec cu mâinile, căci nu aveam nici arie, nici unealtă de treierat.
Grânarul meu crescuse și începeam să simt nevoia de a-mi mări magazia. Îmi trebuia un loc unde să păstrez grânele, căci ajunsesem la o recoltă de douăzeci de banițe de orz și tot atâta orez. Acum puteam să mă folosesc de ele, mai ales că terminasem de mult pesmeții. Voiam să văd ce cantitate întrebuințam anual și să nu mai semăn decât atât cât aveam nevoie. Am constatat că cele patruzeci de banițe depășeau cu mult trebuințele mele. Eram hotărât să nu semăn mai mult, cu speranța ca recolta să fie totdeauna suficientă pentru a mă aproviziona cu pâine pe un an înainte.
Gândurile îmi zburau adesea la fâșia de pământ pe care o zărisem de cealaltă parte a insulei. Nu pot spune că nu aș fi dorit să mă aflu pe coasta aceea, închipuindu-mi că, zărind mereu continentul și pământul locuit, aș fi găsit un mijloc sau altul să ajung acolo și deci să scap din insula aceasta. Nu țineam seama însă de primejdiile prin care aș fi putut trece. Puteam să cad în mâinile sălbaticilor, care sunt mult mai răi decât leii și tigrii în Africa. Dacă aș fi fost prins de ei, riscam să fiu ucis sau mâncat de viu. Auzisem că popoarele care locuiau pe coastele caribee erau canibale, mâncătoare de oameni. Știam, după latitudine, că nu pot fi departe de aceste locuri. Chiar dacă nu ar fi fost canibali, încă puteau să mă ucidă ca pe atâția alți europeni, care, cu toate că erau în grupuri de zece până la douăzeci, căzuseră în mâinile lor și o pățiseră rău. Eu însă eram singur și nici nu mă puteam măcar apăra. Aceste argumente trebuiau bine cumpănite, dar, dincolo de orice, eu mă gândeam la mijlocul prin care să ajung acolo. Restul nu mă interesa în acele clipe de aprigă dorință.
Duceam dorul lui Xury și al bărcii noastre cu pânze, cu care navigasem peste o mie de mile de-a lungul coastei africane. Totul era în zadar. M-am dus să văd ce se poate face cu barca împotmolită în nisip și aruncată acolo de furtună. Am găsit-o aproape în același loc, însă întoarsă de vânt și valuri în marginea unui dâmb de nisip. Fără de ajutoare nu eram în stare să o repar și să o lansez pe apă. Altfel ar fi fost destul de bună, ca să ajung cu ea până în Brazilia. Mi-ar fi fost însă mai ușor să urnesc toată insula din loc decât această barcă răsturnată și împotmolită. M-am dus totuși în pădure, unde am tăiat diferiți copaci, din care am făcut bulumaci și pârghii, ca s-o întorc și apoi să o repar. Îmi închipuiam că, odată reparată, va fi ușor să o rostogolesc pe butuci în râu și să ies cu ea în larg.
Nu am cruțat nicio sforțare și am muncit vreo trei-patru săptămâni degeaba. Văzând că nu pot face nimic, m-am gândit să sap nisipul sub ea, dând-o astfel jos și sprijinind-o în cădere cu câteva grinzi de lemn. Dar nici această idee nu m-a ajutat la nimic, căci nu am reușit nici să intru sub ea și nici să o trag la apă. Astfel că m-am lăsat păgubaș.
Cu toate că renunțasem la barcă, nu m-a părăsit totuși gândul de a ajunge pe celălalt pământ. Ba, dimpotrivă, dorința îmi creștea cu cât îmi părea mai cu neputință de împlinit.
Până la urmă m-am gândit să-mi fac singur un fel de canoe sau periagua, o bărcuță sau pirogă de felul acelora pe care și le făceau băștinașii de pe aceste meleaguri, scobind un trunchi de copac. Lucrul mi se părea foarte ușor. Mă bucuram la gândul că voi reuși să fac o pirogă mai bună decât toate canoele pieilor roșii. Trebuie să ținem seama că îmi lipseau sculele, precum și brațele care să ducă barca la apă, neajuns mult mai mare decât toate celelalte. Ce mi-a folosit că am găsit în pădure un copac uriaș, l-am răpus cu mare caznă, l-am cioplit pe dinafară și l-am scobit pe dinăuntru? Ce mi-a folosit că am reușit până la urmă să fac din el o barcă? A trebuit s-o las pe locul unde o întocmisem, căci nu am fost în stare nici să o urnesc.
S-ar putea crede că sunt un om ușuratic. Se cădea să mă fi gândit la toate înainte de a mă apuca de lucru. Eram însă atât de stăpânit de gândul expediției spre continent, încât nu am mai dat atenție piedicii din urmă. Ar fi fost într-adevăr mult mai ușor pentru mine să conduc o barcă patruzeci și cinci de mile pe mare decât să o trag vreo patruzeci și cinci de stânjeni pe uscat. Începusem lucrul ca un smintit, fără să știu dacă voi fi în stare să duc totul la bun sfârșit.
De câte ori mă cuprindea îndoiala, îmi alungam gândurile spunându-mi că voi găsi la timpul cuvenit dezlegarea și pentru această problemă.
Deși metoda s-a dovedit proastă, închipuirea-mi bolnavă a învins și m-am apucat de lucru. După cum am mai spus, am doborât un cedru atât de falnic, cum cred că nici regele Solomon nu avusese unul asemănător pentru templul său din Ierusalim. Diametrul era de cinci picioare și zece degete la rădăcină și de patru picioare și unsprezece degete la înălțimea de douăzeci și două de picioare, după care se subția o bucată și apoi se despărțea în crăci. M-am trudit timp de douăzeci de zile, cu toporul și securea, până l-am doborât. Alte patrusprezece zile am muncit să-i tai coroana. Mi-a trebuit apoi o lună să-l cioplesc și să-i dau forma de pirogă, ca să poată pluti drept. Am pierdut trei luni ca să-l scobesc pe dinăuntru și să termin restul.
Toată treaba am împlinit-o fără foc, numai cu dalta și ciocanul – și cu o trudă nesfârșită. Am ajuns astfel să făuresc o frumoasă periagua, destul de mare ca să încapă în ea vreo douăzeci și șase de oameni, ceea ce însemna îndeajuns ca să intru în ea eu cu toate proviziile mele.
Când am terminat-o, eram încântat de ceea ce fusesem în stare să fac. Barca era mai mare decât orice canoe sau periagua, pe care le văzusem.
Mă costase multă osteneală, iar acum nu-mi mai rămânea decât să-i dau drumul pe apă. Dacă reușeam, sunt sigur că aș fi pornit în cea mai nebunească și nesocotită călătorie ce s-a pomenit vreodată.
Toate încercările însă au dat greș și toate strădaniile au rămas fără de folos. Mă găseam la o sută de yarzi departe de mare. Din păcate, piroga era așezată mult mai jos decât gurile pârâului. M-am hotărât totuși să sap din teren și să caut să-i dau o oarecare înclinație spre mal. M-a costat multă muncă și oboseală însă nu-mi precupețeam truda când era vorba de libertate. Până la urmă am învins și această piedică, dar totuna era: nici acum nu puteam urni barca din loc, după cum nu reușisem să fac nimic nici cu cea împotmolită.
Am măsurat depărtarea și m-am decis să sap un canal care să aducă apa la barcă. Când am socotit însă totul, și brațele de muncă ce le aveam în acest scop – și care nu erau altele decât numai cele două brațe ale mele – am ajuns să văd că-mi vor trebui cel puțin zece sau doisprezece ani ca să termin treaba. Malul era înalt și trebuia săpat la capăt pe o adâncime de aproape douăzeci de picioare.
Am fost nevoit să renunț și la această încercare. Nici nu pot spune ce amărât eram. Numai acum îmi dădeam seama – din păcate, prea târziu – ce mare nebunie este să începi o treabă înainte de a ști cât te costă și înainte de a judeca bine dacă îți ajung puterile ca să o duci la bun sfârșit.
În toiul acestor lucrări s-a încheiat cel de al patrulea an al șederii mele în insulă și am prăznuit aniversarea cu aceeași cuvioșie și cu sufletul mai împăcat ca oricând. Căci, prin cercetarea stăruitoare și serioasă a cuvântului lui Dumnezeu și cu ajutorul harului Său, dobândisem o altă cunoaștere decât cea de mai înainte. Vedeam lucrurile cu alți ochi.
Priveam lumea drept ceva îndepărtat, ce nu mai avea legătură cu mine și de la care nu mai așteptam nimic și nu mai doream nimic. Priveam lumea ca și când aș fi trecut în viața cea de apoi și m-aș fi uitat îndărăt spre locul unde viețuisem, dar din care plecasem de mult. Puteam spune ca și bătrânul Avraam bogătașului: „Între tine și mine este o mare prăpastie”.
Aici eram, în primul rând, ferit de toate răutățile lumii. Nu aveam ispite trupești și nici ispita ochiului, iar trufia vieții era hăt-departe de mine. Nu jinduiam după nimic, căci aveam tot ceea ce mă putea bucura. Eram stăpânul întregii moșii. Mă puteam numi voievod sau împărat peste tot ținutul pe care-l stăpâneam. Nu aveam alți semeni care să-mi râvnească stăpânirea sau să-mi conteste suveranitatea.
Puteam recolta corăbii întregi de grâne, dar nu aveam ce face cu ele. Lăsam să crească numai cât îmi trebuia. Aveam nenumărate broaște țestoase, de uscat și de apă, dar întrebuințam numai din când în când câte una. Aveam cherestea din belșug și atât de multă, încât să pot construi o flotă întreagă de corăbii. Strugurii se puteau preface în vin sau păstra uscați și aveam atât de mulți, încât mi-ar fi ajuns să încarc toată flota, dacă aș fi putut s-o construiesc.
Nu avea însă preț pentru mine decât ceea ce puteam întrebuința. Mâncare era din belșug. Dacă împușcam mai mult decât puteam mânca, restul îl dădeam câinelui sau era sfredelit de viermi. Dacă semănam prea multe grâne, se stricau. Arborii doborâți de mine zăceau în pădure și putrezeau. Nu mai erau buni decât ca lemne de foc, iar de foc nu aveam nevoie decât ca să-mi gătesc mâncare.
Pe scurt, am învățat din experiență și din firea lucrurilor că tot ce este bun în lumea aceasta nu are preț decât atunci când ne aduce vreun folos. Oricât am strânge și grămădi ca să mai dăm și altora, totuși nu ne putem bucura decât de ceea ce ne folosește, și nu de mai mult.
Cel mai lacom și mai hrăpăreț zgârcit din lume s-ar fi lecuit de patima zgârceniei dacă ar fi fost în locul meu. Aveam prea mult din toate și nu știam ce să fac cu ele. Nu aveam loc pentru alte dorințe, în afară de lucrurile pe care nu le aveam, iar acelea nu erau de fapt decât nimicuri, însă de mare folos pentru mine.
Aveam o pungă cu bani, atât aur cât și argint: aproape treizeci și șase lire sterline. Dar – vai! – banii zăceau aruncați fără de întrebuințare. Nu aveam ce face cu ei. Aș fi dat cu dragă inimă un pumn de aur pentru câteva pipe sau o piatră de măcinat. Aș fi dat chiar toți banii pentru puțină sămânță de morcovi și gulii, care în Anglia nu prețuiau mai mult decât câteva parale, sau pentru un pumn de fasole sau mazăre, sau pentru o sticlă de cerneală. Banii nu-mi aduceau niciun folos, ci stăteau în sertar, se umezeau în peșteră și își pierdeau luciul în sezonul ploilor. Chiar dacă sertarul ar fi fost plin cu diamante, era același lucru. Nu aveau preț pentru mine, căci nu-mi puteau fi de folos.
Felul meu de viață era acum mult mai lesnicios decât la început, mult mai plăcut, atât trupește cât și sufletește. Adesea, așezându-mă la masă, închinam o rugă de mulțumire și mă minunam cum de așternuse mâna Providenței lui Dumnezeu masă și pentru mine în pustie. Învățasem să privesc mai mult părțile luminoase ale soartei mele decât cele întunecate. Recunoșteam bucuriile și nu mai vedeam amărăciunile. Simțeam adesea atâta mulțumire, cât nu se poate spune prin cuvinte. Pomenesc aceasta aici ca să le aduc aminte celor nemulțumiți, care nu se pot bucura în tihnă de ceea ce le-a dat Dumnezeu, pentru că văd și râvnesc la ceva ce El nu le-a dat. Toate nemulțumirile noastre pentru ceea ce ne lipsește mi se păreau că izvorăsc din lipsa de recunoștință pentru ceea ce avem.
Altă cugetare mi-a fost de mare folos, o cugetare care ar fi fără îndoială de folos oricui ar cădea în aceeași nenorocire. Îmi asemuiam soarta cu acea pe care o așteptasem la început sau, mai bine zis, cu aceea care ar fi fost negreșit dacă buna Providență a lui Dumnezeu nu ar fi rânduit în chip minunat ca valurile să arunce corabia mai aproape de țărm. Astfel am fost în stare să mă apropii de corabie și să-mi iau tot ce era necesar și fără de care nu aș fi avut unelte să lucrez, arme să mă apăr și praf de pușcă să-mi procur hrana.
Ceasuri întregi, ba zile întregi, am petrecut închipuindu-mi ce m-aș fi făcut dacă nu aș fi avut lucrurile acelea din corabie. Singura mea hrană ar fi fost peștele și broaștele țestoase, dar mai curând cred că aș fi pierit de foame, căci a trecut multă vreme până să găsesc vreunele. Chiar dacă rămâneam în viață, aș fi dus o viață de sălbatic. Cu greu aș fi ajuns să ucid o capră sau o pasăre, și n-aș fi avut cu ce să o spintec, să o jupoi, să-i despart carnea de piele și de pe ciolane, și nu aș fi avut cu ce să o tai. Aș fi fost nevoit să o mușc cu dinții și să o sfâșii cu unghiile ca fiarele sălbatice.
Am simțit de aici și mai adânc bunătatea Providenței față de mine, fiind recunoscător pentru soarta mea din prezent, cu toate greutățile și năpastele ei.
Tot ceea ce am povestit mai sus nu poate decât să recomande spre meditație celor ispitiți să spună în nenorocire: „Poate fi altă pacoste mai mare ca a mea?” În asemenea clipe ar trebui să cugete cu cât e mai grea soarta altora și cât de grea ar fi putut fi și a lor, dacă Providența ar fi găsit cu cale.
Mai găseam încă o mângâiere, care mă ajuta să-mi întăresc sufletul cu nădejde: comparam soarta mea de atunci cu aceea pe care o meritasem și pe care aveam deci tot temeiul s-o aștept din mâna Providenței. Dusesem o viață cumplită, cu totul lipsită de cunoașterea și de frica lui Dumnezeu. Tata și mama mă învățaseră bine și nu se cruțaseră ca să-mi sădească de timpuriu în suflet o evlavioasă teamă de Dumnezeu, simțul datoriei și al celor ce le cerea de la mine firea și menirea vieții mele. Dar, vai! Apucând de timpuriu viața de marinar, care dintre toate e cea mai lipsită de frica lui Dumnezeu, deși grozăviile Lui le stau mereu marinarilor în fața ochilor, apucând, zic, de timpuriu viața de marinar și tovărășia marinarilor, tovarășii mei de pe corabie mi-au scos prin batjocură din suflet puținul simțământ religios pe care-l aveam. Mi-l mai scosese și disprețul împietrit față de primejdii și de moarte, care mi se făcuse obișnuință, căci multă vreme n-avusesem prilejul să stau de vorbă decât cu oameni de teapa mea și nici să aud ceva bun sau care să ducă spre bine.
Eram atât de lipsit de tot ce e bun și de cea mai mică înțelegere a ceea ce eram sau aveam să fiu, încât în cele mai mari izbăviri de care am avut parte, cum au fost fuga mea din Sale, primirea mea pe corabie de către căpitanul portughez, așezarea mea atât de bună în Brazilia, încărcătura primită din Anglia și altele asemenea, nici măcar o dată nu mi-au fost în minte sau pe buze cuvintele „Mulțumesc lui Dumnezeu!”. Nici în cea mai mare strâmtorare nu mi-a trecut prin gând să mă rog Lui sau măcar să spun „Doamne, miluiește-mă!”. Nu, nici măcar nu rosteam numele lui Dumnezeu decât ca să jur pe el și să-l hulesc.
Multe luni de-a rândul, cum am mai arătat, m-au chinuit gânduri cumplite din pricina vieții mele de mai înainte, nelegiuite și împietrite. Dar când mă uitam în jurul meu și cugetam la toate purtările de grijă ale Providenței de când venisem în acest loc și la cât de darnic se purtase Dumnezeu cu mine, că nu numai că mă pedepsise mai puțin decât merita nelegiuirea mea, dar mă și îndestulase din belșug, mă umpleam de nădejde că pocăința mea fusese primită și că Dumnezeu mai avea încă milă pentru mine.
Cu aceste gânduri mi-am înălțat sufletul nu numai până la supunerea față de voia lui Dumnezeu în starea în care mă rânduise, ci chiar până la o sinceră recunoștință pentru soarta mea. Îmi spuneam că eu, care eram încă un om viu, nu aveam dreptul să mă plâng, de vreme ce nu primisem pedeapsa cuvenită pentru păcatele mele; că mă bucuram de atâtea îndurări la care nu aveam niciun temei să mă aștept în acest loc; că nu trebuia să mai cârtesc niciodată împotriva soartei mele, ci să mă bucur și să mulțumesc în fiecare zi pentru pâinea cea de toate zilele, pe care numai o mulțime de minuni mi-o putuse aduce; că trebuia să recunosc că fusesem hrănit printr-o minune tot atât de mare ca aceea a lui Ilie, hrănit de corbi, ba chiar printr-un lung șir de minuni. Îmi mai spuneam că nu aș fi putut găsi alt colț în lumea nelocuită, în care să fi fost aruncat de valuri mai spre binele meu. Deși spre marea mea mâhnire nu aveam aici tovărășia oamenilor, eram ferit de fiare sălbatice, de lupi furioși și tigri, care mi-ar fi primejduit viața. Scăpasem de reptile veninoase și mai ales de oameni sălbatici, care m-ar fi ucis și m-ar fi mâncat.
Viața mea era plină de amărăciune, pe de o parte, dar, pe de alta, era plină de îndurări. Nu-mi lipsea nimic ca să fie o viață tihnită, decât să fac din simțământul bunătății lui Dumnezeu și al grijii Lui față de mine în această stare mângâierea mea de fiecare zi.
După ce am tras din toate cele de mai sus învățătura cuvenită, nu am mai fost amărât.
Eram de atâta vreme aici, încât mare parte din lucruri au început să se strice. Cerneala se sfârșise de mult, cu toate că o subțiasem până ce a ajuns atât de slabă, că nu mai lăsa urme pe hârtie. Mi-am însemnat cu sfințenie zilele în care s-au petrecut toate întâmplările mai de seamă, atât timp cât am avut cerneală. Îmi amintesc de anumite potriveli de zile, ce mi s-au părut stranii. Dacă aș fi fost superstițios, aș fi dat importanță acestor zile, în care s-au întâmplat multe lucruri rele și bune.
Am observat mai întâi că ziua în care fugisem de acasă la Hull, pentru a pleca pe mare era aceeași cu ziua în care, mult mai târziu, am fost prins de pirații din Sale și dus în robie.
Data când am scăpat din naufragiul de la Yarmouth era aceeași cu data când am fugit cu barca din Sale.
La 30 septembrie, tocmai de ziua nașterii mele, am fost salvat, douăzeci și șase de ani mai târziu, în chip miraculos și aruncat de valuri pe țărmul acestei insule. Astfel că atât viața mea de fărădelegi ca și viața de pustnic au început în aceeași zi.
După ce am isprăvit cerneala, a venit rândul pesmeților. Economisisem până la ultima fărâmitură, mâncând numai câte unul pe zi, așa că mi-au ajuns mai bine de un an. Cu toate acestea, mult timp am rămas fără pâine. Nu am avut pâine până ce nu mi-au prisosit grânele, și felul cum le-am avut este aproape o minune, de care am motiv să fiu recunoscător. Îmbrăcămintea începuse și ea să se strice. Rufărie n-am mai avut multă vreme, afară de niște cămăși găsite în cuferele marinarilor pe care le-am păstrat cu grijă. Adesea nu puteam suferi nicio îmbrăcăminte în afară de cămașă, și mare noroc am avut să pot face rost de aproape trei duzini de cămăși. Mai aveam, tot de acolo, și câteva mantale, prea grele de purtat pe căldură.
Pe insulă era atât de cald, încât nu aveam nevoie de haine, totuși nu m-am deprins cu gândul de a umbla gol, cu toate că eram singur prin aceste meleaguri. De altfel înduram mai bine arșița soarelui când aveam ceva pe mine, ca să mă apere de arsuri și bășici. Cămașa mi-era largă și îmi ținea răcoare. Nu am reușit niciodată să ies la soare fără pălărie. Arșița îmi dădea dureri de cap care îmi treceau îndată ce mă acopeream.
M-am apucat mai întâi de croitorie. Am reușit, nu prea bine însă, să fac câteva veste din mantale și din ce material mai aveam, căci cele vechi erau roase și rupte. Nu am știut însă cum să-mi croiesc pantalonii. Am învățat mult mai târziu.
Am mai povestit că păstram toate pieile animalelor pe care le împușcam. Le atârnam la soare, întinse bine cu bețe, și le lăsam să se usuce. Unele s-au întărit prea mult și nu au fost bune de nimic.
În primul rând am încercat să-mi fac o căciulă. Lăsând părul în afară, ca să mă apere de ploi, am reușit s-o fac atât de bine, încât am vrut să-mi croiesc și niște haine tot din piele. Am făcut o vestă și niște pantaloni foarte largi și scurți până la genunchi, căci îmbrăcămintea trebuia să fie mai degrabă răcoroasă decât să-mi ție cald.
Totul era destul de prost lucrat, deoarece mă pricepeam la croitorie încă mai puțin decât la dulgherie. Pentru mine însă, hainele erau destul de bune. Când mă apuca ploaia pe afară, părul lor mă apăra de umezeală. După aceasta am pierdut mult timp încercând să fac o umbrelă, de care simțeam mare nevoie. Văzusem în Brazilia cum se fac. Acolo sunt foarte necesare din pricina căldurii tropicale. Aici era și mai cald, fiind mai aproape de ecuator. Eram apoi nevoit să stau mult pe afară. Umbrela mi-ar fi folosit atât pentru ploaie cât și pentru soare. Mult timp nu am reușit să fac una care să poată fi ținută în mână și am stricat vreo trei până să ajung la ceea ce doream. În sfârșit mi-a reușit una, care se apropia de închipuirea mea, căci trebuia nu numai să se deschidă, dar să se și închidă ușor. Am acoperit umbrela cu piele, lăsând părul deasupra, ca să nu răzbească ploaia și să mă apere tot atât de bine și de soare. Puteam ieși oricând și pe orice vreme cu ea. Când nu mai îmi trebuia, o închideam și o luam sub braț.
Trăiam acum destul de lesnicios și confortabil. Sufletul îmi era cu totul împăcat, căci mă lăsasem în voia lui Dumnezeu și mă încredințasem cu totul rânduielii Providenței Sale. Aceasta îmi făcea viața mai bună decât dacă aș fi trăit printre oameni. Căci, de câte ori începeam să duc dorul tovărășiei, mă întrebam dacă nu era mai bine să stau astfel de vorbă cu propriile mele gânduri și, dacă pot spune așa, chiar cu Dumnezeu însuși, prin rugăciuni scurte și fierbinți, decât să mă bucur din plin de tovărășia tuturor oamenilor din lume.