Capitolul XVII

Vizita răzvrătiților

După o convorbire mai serioasă cu spaniolul, am părăsit pentru un timp planurile mele. Am aflat că se mai găsesc șaisprezece compatrioți ai săi și portughezi, care au naufragiat și s-au salvat pe acea coastă. Trăiau în pace cu băștinașii, dar duceau un trai foarte anevoios și nu aveau cele de trebuință. I-am cerut amănunte despre călătoria lor și am aflat că se găseau pe o corabie care venea din Rio de la Plata, mergând spre Havana, unde trebuia să-și lase încărcătura de argint și piei, aducând în schimb mărfuri europene, care se găseau acolo. Pe punte au avut cinci marinari portughezi, culeși dintr-un alt naufragiu. Cinci din oamenii lor s-au înecat când a eșuat corabia, iar ei au scăpat, trecând apoi prin nenumărate primejdii și ajungând aproape morți de foame pe coasta canibalilor, unde se așteptau să fie mâncați în fiecare clipă. Mi-a mai spus că au avut cu ei ceva arme, dar fără folos, căci le lipsea praful de pușcă și gloanțele. Puținul praf de pușcă fusese stricat de valuri, iar ceea ce mai rămăsese îl întrebuințaseră ca să-și procure hrana îndată ce debarcaseră.

L-am întrebat dacă, atunci când au ajuns pe uscat, s-au gândit la ce li se va întâmpla și dacă nu au făcut niciun plan de salvare. Mi-a răspuns că s-au gândit adesea, dar, neavând corabie, nici unelte ca să facă una nouă și nici provizii, sfaturile ce le țineau se isprăveau întotdeauna cu lacrimi și deznădejde. L-am mai întrebat cum crede că ar fi primită propunerea mea pentru salvare și dacă nu-i de părere că totul ar fi mult mai ușor dacă s-ar găsi cu toții aici. I-am mărturisit deschis că mi-era teamă mai ales de trădarea lor și de purtarea lor rea față de mine, dacă îmi puneam viața în mâinile lor, căci recunoștința nu este o virtute înnăscută omului. Adesea, oamenii se călăuzesc în faptele lor nu după îndatoririle pe care le au, ci mai totdeauna după foloasele la care se pot aștepta. Ar fi prea trist pentru mine să nu fiu decât unealta dezrobirii lor, ca apoi să ajung cumva prizonier în Noua Spanie, unde orice englez cade ușor jertfă, indiferent de pricina care l-a adus acolo. Preferam să ajung în mâinile canibalilor și să fiu mâncat de viu decât să cad în ghearele necruțătoare ale preoților, care să mă dea pe mâna Inchiziției.

Am adăugat de altfel că eram convins că ar fi ușor, dacă am fi cu toții aici, să construim o barcă destul de mare, care să ne ducă la sud, în Brazilia, sau la nord, spre insulele ori coasta Spaniei. Dar mi-am arătat și temerea că soarta mea ar fi mai rea ca oricând dacă, punându-le armele în mâini, ei s-ar purta rău cu mine și m-ar duce cu sila între ai lor.

Mi-a răspuns la toate acestea deschis și neprefăcut, arătându-mi că starea lor este atât de nenorocită și suferă atât din pricina asta, încât socoate că le-ar fi scârbă numai la gândul de a se purta urât cu cineva care le-ar oferi să-i ajute să scape. Dacă voiam, se putea duce împreună cu bătrânul sălbatic să le vorbească, urmând a se întoarce cu răspunsul lor. El îi va pune să jure că se vor supune poruncilor mele, ca să le fiu căpitan și conducător. Vor jura pe sfânta cuminecătură și pe Evanghelie să-mi fie credincioși și să meargă în țara creștină pe care o voi statornici eu. Vor asculta, fără cârtire și în totul de poruncile mele, până vor ajunge cu bine acolo unde îi voi duce eu. S-a obligat în acest scop să aducă un contract scris de mâna lor. Apoi mi-a spus că îmi va jura el, cel dintâi, credință și că toată viața nu se va mișca de lângă mine până nu-i voi porunci eu, stând neclintit de partea mea până la cea din urmă picătură de sânge, dacă s-ar întâmpla cea mai mică încălcare de jurământ din partea compatrioților săi. El mi-a mai spus că toți tovarășii săi sunt oameni cumsecade și cinstiți și se găsesc în cea mai neagră mizerie ce se poate închipui, fără arme sau haine pe ei, fără hrană, la mila și în voia sălbaticilor, fără nădejdea de a-și mai vedea vreodată țara. Era sigur că dacă voi încerca să-i scap, vor trăi și vor muri alături de mine.

În urma acestor asigurări, m-am hotărât să-l trimit pe spaniol împreună cu bătrânul sălbatic să trateze cu ei. Dar când totul este pregătit de plecare spaniolul a adus o obiecțiune, care dovedea, pe de o parte, multă înțelepciune și, pe de altă parte, o sinceritate care nu putea decât să îmi facă plăcere. După sfatul său, singur a amânat salvarea tovarășilor săi cu jumătate de an, căci iată ce s-a gândit: trăia de o lună cu noi, în care timp avusese prilejul să vadă felul în care, cu ajutorul Providenței, îmi procurasem de toate pentru traiul meu. A văzut cantitatea de provizii puse deoparte, orzul și orezul pe care-l aveam și care, dacă pentru mine era mai mult decât de ajuns, și cu mare economie ajungea și pentru noua mea familie ce se înmulțise cu încă două guri, în schimb nu ar fi fost suficientă dacă veneau și tovarășii lui, care erau încă șaisprezece la număr, după cum îmi spusese. Nu ajungea nici pentru a aproviziona o corabie cu care să facem călătoria până într-una din coloniile creștine din America. De aceea socotea a fi un lucru mai înțelept dacă el și cu ceilalți doi ar săpa și ar cultiva mai mult pământ, în care să semănăm tot ce avem pus deoparte, așteptând încă o recoltă spre a avea destule provizii de grâne când vor veni compatrioții săi. Altfel, lipsa putea să le devină ispită, să nu se învoiască și să creadă că au căzut dintr-o ananghie în alta. „Știi doar – mi-a spus el – că fiii lui Israel s-au bucurat la început când au scăpat din robia Egiptului, dar s-au răzvrătit chiar împotriva lui Dumnezeu, care i-a dezrobit, când au ajuns să ducă lipsă de pâine în pustie.” Prevederea sa era întemeiată și sfatul atât de înțelept, încât nu am putut fi decât mulțumit de propunerea sa ca și de fidelitatea sa. Toți patru am pornit să arăm țarina cu puținele unelte de lemn pe care le aveam, și peste o lună, când a venit vremea semănatului, am avut destul pământ desțelenit și curățat pentru a semăna douăzeci și două de banițe de orz și șaisprezece măsuri de orez, adică tot ceea ce aveam pus deoparte. Într-adevăr, ne lăsaserăm abia cât ne trebuia pentru hrana noastră în cele șase luni cât aveam de așteptat recolta, socotind de când pusesem sămânța deoparte pentru semănat, căci nu trebuie să se creadă că în țara aceea grânele stau șase luni în pământ.

Acum, nemaifiind singur și numărul nostru fiind îndeajuns ca să nu ne mai fie teamă de sălbatici dacă ar fi venit – decât doar în număr foarte mare – umblam fără frică prin toate colțurile insulei când aveam prilejul și cum mereu ne urmărea pe toți gândul salvării sau al descătușării, ne era cu neputință – cel puțin mie – să nu căutăm mijloacele necesare pentru înfăptuirea lui.

Am ales în acest scop câțiva copaci mai nimeriți și am pus pe Vineri și pe tatăl său să-i taie. Apoi l-am rugat pe spaniol, cu care obișnuiam să mă sfătuiesc în această chestiune, să-i îndrumeze în munca lor. Le-am arătat în ce fel și cu câtă trudă am tăiat scânduri din copaci, îndemnându-i să facă la fel. Au reușit să taie douăsprezece scânduri de stejar de două picioare lățime și vreo treizeci și cinci lungime și având o grosime de două până la patru degete. Oricine își poate închipui câtă muncă a fost necesară.

În același timp am căutat să-mi măresc turma de capre domesticite. În acest scop ne duceam cu rândul, Vineri și spaniolul într-o zi, Vineri și cu mine în altă zi, și astfel am prins aproape douăzeci de iezi, care să fie crescuți laolaltă cu ceilalți. De câte ori împușcam o capră, luam iezii și-i adăugam la turmă. Dar mai presus de toate, venind vremea de a culege strugurii, am pus o cantitate atât de mare la uscat, încât cred că dacă eram în Alicante, unde se fac astfel de struguri, aș fi umplut șaizeci până la optzeci de butoaie. Strugurii împreună cu pâinea alcătuiau hrana noastră de căpetenie. Vă asigur că erau niște alimente foarte bune și hrănitoare.

A venit apoi vremea recoltei, care, dacă nu era una din cele mai frumoase ce le văzusem aici pe insulă, era totuși suficientă pentru scopul nostru. Din cele douăzeci și două de banițe semănate ne-au ieșit peste două sute douăzeci de banițe și tot pe-atât, în proporție, de orez. Ne ajungea acum până la recolta viitoare și pentru cei șaisprezece spanioli ori pentru corabia care ne-ar fi dus în orice parte a lumii, adică în orice parte a Americii. După ce am pus bine toată recolta, am început să facem coșuri mari de nuiele în care s-o păstrăm. Spaniolul s-a arătat foarte dibaci la această treabă și mă dojenea adesea că nu-mi fac o rețea de nuiele ca întăritură.

Având acum provizii destule pentru toți oaspeții, am îngăduit spaniolului să plece spre continent și să vadă ce poate face cu cei rămași acolo. I-am dat porunci aspre ca nu cumva să aducă pe cineva care nu va jura mai întâi în fața lui și a bătrânului sălbatic – tatăl lui Vineri – că nu va încerca în niciun fel să rănească, sau să atace, sau să se împotrivească celui pe care-l vor găsi pe insulă și care era atât de bun să trimită după ei pentru a-i salva.

Trebuiau să jure că vor sta alături de mine și mă vor apăra împotriva oricărei încercări de acest fel. Și oriunde se vor duce ei, vor fi cu totul supuși poruncilor mele. Toate acestea le vor da în scris și vor semna cu mâna lor. Nu ne-am întrebat niciodată cum aveau s-o facă fără hârtie și cerneală.

Cu aceste instrucțiuni, spaniolul și bătrânul sălbatic au plecat în același canu în care veniseră sau mai degrabă în care fuseseră aduși ca jertfe pe această insulă. Am dat fiecăruia câte o muschetă cu cremene și câte opt încărcături de pulbere și gloanțe, sfătuindu-i să le întrebuințeze cu cea mai mare zgârcenie și numai la mare nevoie.

Toate acestea însemnau pentru mine o mare bucurie, fiind primele măsuri pe care le luam în vederea apropiatei eliberări, după douăzeci și șapte de ani și câteva zile. Le-am dat provizii din belșug, pâine și stafide, pe mai multe zile, atât pentru ei cât și altele pentru toți spaniolii, pentru o durată de opt zile. Urându-le călătorie bună, i-am văzut pornind. Ne-am înțeles să ridice un semnal la întoarcere ca să-l recunosc din depărtare, înainte de a se apropia de țărm.

Au pornit cu vânt bun, în ziua cu lună plină. Era prin octombrie, după toate socotelile mele, dar nu mai puteam fi sigur de când pierdusem socoteala exactă a zilelor și nu mai fusesem în stare să o refac. Nici numărul anilor nu-l însemnasem atât de bine, încât să fiu sigur de el. Dar mai târziu s-a dovedit că ținusem bine socotelile și totul fusese exact.

Trecuseră opt zile de când îi așteptam, când s-a întâmplat ceva neprevăzut și ciudat. Dormeam adânc într-o dimineață, în încăperea mea, când Vineri a venit în fugă strigând: „Stăpâne, stăpâne, au sosit!”

Am sărit din pat fără să mă gândesc la vreo primejdie. Am pus pe mine ce am apucat și – ceea ce nu făceam de obicei – am ieșit fără grijă, fără nicio armă, luând-o prin livadă, care între timp devenise o pădurice foarte deasă. Când am privit spre mare, am fost surprins să văd o barcă cu pânze, cam la o leghe și jumătate, îndreptându-se spre țărm. Pânzele erau cele obișnuite bărcilor englezești. Vântul sufla tare și barca venea destul de repede spre insulă. Am observat în curând că ei nu veneau dinspre țărmul insulei, ci dinspre capătul cel mai de sud al ei. L-am chemat pe Vineri și i-am poruncit să stea ascuns, căci aceștia nu puteau fi oamenii noștri și nu știam încă dacă ne sunt prieteni sau dușmani. Am luat apoi ocheanul ca să mă dumeresc despre ce era vorba și m-am urcat în vârful dealului, așa cum făceam când mă temeam de ceva și voiam să cuprind cât mai mult cu vederea fără să fiu văzut. Abia am pus piciorul pe deal, că și am dat cu ochii de o corabie ancorată cam la două leghe și jumătate departe de mine, spre sud-sud-est, și cam la o leghe și jumătate de țărm. Mi-am dat seama că este o corabie englezească și barca de asemenea.

Nu pot spune ce tulburare m-a cuprins, cu toate că mă năpădise o bucurie nespus de mare, căci vedeam o corabie al cărei echipaj era compus, fără îndoială, din oameni de un neam cu mine și deci prieteni. Inima mi-era totuși plină de îndoieli și ceva îmi spunea că trebuie să mă feresc, deși nu știam cum de îmi încolțise îndoiala aceasta. În primul rând mă întrebam ce căuta o corabie englezească în această parte a lumii, deoarece drumul obișnuit pentru negoțul englezilor nu trecea pe aici. De asemenea știam că nicio furtună nu-i adusese de nevoie în aceste locuri. Dacă erau într-adevăr englezi, de bună seamă că nu veniseră pe aici cu gânduri curate. De aceea mi-am zis că e mai bine să rămân în situația în care eram decât să cad în mâinile unor hoți sau ucigași.

Să nu disprețuiască nimeni asemenea îndemnuri tainice de a ne feri de primejdie, ce ne vin câteodată chiar atunci când judecata ne spune că nu-i o adevărată primejdie în preajma noastră. Puțini dintre cei care au luat seama la lucruri pot tăgădui, cred, că asemenea semne și înștiințări ne sunt date. Nu ne putem îndoi că ele sunt descoperiri sigure ale unei lumi nevăzute și ale unei legături cu duhurile. Și dacă ele par să aibă drept rost să ne prevină de primejdie, de ce n-am crede că vin de la vreo putere prietenă (fie ea cea supremă, fie una mai mică și supusă ei, nu aceasta e întrebarea) și că ne sunt date spre binele nostru?

Cele întâmplate atunci mă încredințează pe deplin că judecata aceasta e dreaptă, căci dacă nu aș fi fost făcut prevăzător de această tainică înștiințare, vină ea de unde o veni, mi s-ar fi întâmplat fără îndoială o mare nenorocire, mai mare poate decât tot ceea ce suferisem până atunci, după cum se va vedea din cele ce urmează.

Curând am zărit barca apropiindu-se de țărm și căutând un loc potrivit pentru debarcare. Din fericire nu au ajuns prea departe și nu au găsit micul estuar unde debarcasem eu cu plutele. Au tras barca la mal, cam la o jumătate de milă depărtare de mine, spre norocul meu, căci altfel acostau chiar la ușă, cum s-ar zice și m-ar fi izgonit din casă, prădând tot ce ar fi găsit.

Când au debarcat, am constatat cu satisfacție că erau englezi, în orice caz cei mai mulți dintre ei. Numai unul sau doi mi s-a părut că sunt olandezi, dar nu s-a dovedit așa. Erau vreo unsprezece inși cu toții, dintre care trei erau neînarmați și mi s-a părut că-s legați. Când primii patru sau cinci oameni au sărit pe mal, i-au scos și pe cei trei prizonieri. Dintre aceștia, unul, după cât am putut vedea, dădea cumplite semne de durere și deznădejde, rugându-se de cei care îl duceau, pe când ceilalți doi am putut vedea că ridicau numai din când în când mâinile, părând într-adevăr îngrijorați, dar nu în halul în care era primul.

Eram uluit de ceea ce vedeam și nu înțelegeam rostul acestor întâmplări. Vineri mi-a strigat în englezeasca lui stricată: „O, stăpâne, vezi englezi mănâncă prizonieri ca oameni sălbatici?” „Cum, Vineri, tu crezi că au să-i mănânce?” „Da – mi-a răspuns Vineri – îi mănâncă.” „Nu, nu, Vineri – am zis eu – mi-e teamă că-i vor ucide, dar poți fi sigur că nu-i mănâncă.”

Nu înțelegeam totuși ce se întâmplă. Tremuram de groază, așteptând în orice clipă ca cei prinși să fie împușcați. La un moment dat, unul din răufăcători a scos un cuțit mare, cum îi zic marinarii, sau sabie, ca să-l lovească pe unul din bieții oameni. Mă așteptam să-l văd prăbușindu-se în orice clipă și sângele îmi înghețase în vine. Doream din tot sufletul să am alături de mine pe spaniol și pe sălbaticul plecat cu dânsul, sau să fi găsit mijlocul de a mă apropia nevăzut, îndeajuns de aproape, ca să pot trage în ei, pentru ca astfel să-i scap pe cei trei nenorociți. Nu observasem ca răufăcătorii să aibă arme de foc. Curând am găsit o altă soluție.

După ce am băgat de seamă purtarea umilitoare a marinarilor acelora neobrăzați față de cei trei oameni, am mai văzut că marinarii s-au împrăștiat în grabă în toate direcțiile ca și cum ar fi dorit să cerceteze locurile. Am văzut că cei trei aveau și ei libertatea de a se duce unde voiau, dar ei stăteau jos îngândurați și deznădăjduiți. Mi-am adus aminte de clipele când am poposit eu pe această insulă și am încercat să privesc în jurul meu. Ce pierdut mi se părea că sunt, ce înspăimântat mă uitam împrejur și ce groază mi-era cum am dormit noaptea în copac, de frică să nu fiu sfâșiat de fiare. În noaptea aceea nu știam încă de proviziile pe care trebuia să le capăt datorită faptului providențial că furtuna și fluxul aduseseră mai aproape de țărm corabia aceea, de pe urma căreia m-am hrănit și m-am întreținut atâta timp. Tot astfel, nici acești trei oameni desperați nu știau ce siguri și ce aproape erau de scăpare și de provizii și că într-adevăr se găseau în siguranță tocmai atunci când se credeau pierduți și situația lor li se părea fără de scăpare. Atât de puțin vedem înaintea noastră în lumea aceasta și atâta temei avem să ne bizuim cu voie bună pe marele Ziditor al lumii, care nu lasă niciodată făpturile Sale cu totul lipsite de ajutor, încât chiar și în cele mai rele împrejurări ele au întotdeauna ceva pentru care să-I mulțumească și uneori sunt mai aproape de izbăvire decât își închipuie; ba chiar sunt aduse la izbăvire tocmai prin mijloacele care par să le ducă la pieire.

Oamenii aceștia au ajuns la țărm odată cu fluxul. Au zăbovit mult, pălăvrăgind cu prizonierii și umblând apoi prin împrejurimi. Fără să-și dea seama, au stat până ce a trecut fluxul, iar refluxul a retras bine apele, astfel că le-a lăsat barca pe uscat. Este adevărat că lăsaseră doi oameni în barcă, dar – după cum am aflat apoi – aceștia băuseră prea mult rachiu și adormiseră. Unul s-a trezit mai înaintea celuilalt și, văzând barca împotmolită, a strigat după ceilalți care rătăceau prin preajmă. S-au adunat cu toții în jurul bărcii, dar era peste puterile lor ca să o poată trage la apă, barca fiind prea grea și nisipul prea clisos.

În această situație, ca niște adevărați marinari, care dintre toți oamenii sunt poate cei mai puțin prevăzători, s-au lăsat păgubași și din nou au început să umble brambura prin insulă. L-am auzit pe unul strigând tare altuia și chemându-i pe cei din barcă: „Haide, Jack, lăsați-o în pace! O să pornim cu fluxul următor!” De aici m-am convins, fără urmă de îndoială, ce fel de oameni sunt. În tot acest timp, eu am rămas închis, neîndrăznind să ies din fortăreață. Nu m-am dus mai departe de postul meu de observație din vârful dealului. Eram fericit la gândul că aveam întărituri bune. Știam că barca nu va putea porni mai curând decât peste zece ore și în timpul acesta se lăsa noaptea. Mi-era mai lesne să le urmăresc pe întuneric mișcările și să le aud convorbirile, dacă s-ar fi apucat să discute. Între timp mă pregăteam de luptă, ca și mai înainte, dar de data asta făceam totul cu mai multă grijă, știind că am de-a face cu altfel de dușmani decât ceilalți. I-am poruncit lui Vineri, care era acum un foarte bun țintaș, să care arme. Eu am luat două puști de vânătoare și lui i-am dat trei flinte. Înfățișarea mi-era cu adevărat înfricoșătoare. Purtam haină din piei de capră, căciulă mare, o sabie la brâu, două pistoale la cingătoare și câte o pușcă pe fiecare umăr.

După cum am spus mai sus, nu voiam să fac nicio încercare înainte de a se lăsa întunericul. Dar pe la ora două, când căldura zilei era în toi, i-am văzut cum au intrat cu toții într-o pădure și mi-am închipuit că s-au tolănit ca să doarmă. Numai cei trei oameni în deznădejde, prea neliniștiți ca să poată dormi, s-au așezat la umbra unui copac, cam la un sfert de milă departe de mine și fără să poată fi văzuți de ceilalți. În această situație m-am decis să mă arăt lor și să aflu ce s-a întâmplat. Am pornit, așadar, îndată, urmat de Vineri, tot atât de strașnic înarmat, dar fără să arate chiar o arătare atât de ciudată ca mine. M-am furișat până aproape de ei și apoi le-am strigat în limba spaniolă, înainte ca să mă poată vedea: „Cine sunteți, domnilor?”

Au sărit în sus la auzul zgomotului, dar s-au înspăimântat de zece ori mai rău când m-au văzut, cu înfățișarea mea ciudată. Nu au răspuns nimic și, simțind că erau gata să o ia la fugă, le-am spus în englezește: „Domnilor, vă rog să nu fiți surprinși de apariția mea. Poate că aveți în față un prieten neașteptat!” „Atunci ești trimis de-a dreptul din ceruri – mi-a strigat unul din ei, scoțându-și pălăria. În starea noastră nu mai putem fi ajutați de oameni.” „Orice ajutor e trimis din ceruri, domnilor! le-am grăit eu. Dar puteți spune unui străin în ce fel vă poate ajuta, căci vă văd în mare nevoie? V-am zărit când ați debarcat. Dacă nu mă înșel, una din acele brute a ridicat sabia să vă lovească atunci când ați încercat să-i vorbiți.”

Bietul om, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe față și tremurând, m-a privit ca năuc și mi-a zis: „Vorbesc oare cu Dumnezeu sau cu un om? Ești om cu adevărat sau înger?” „Nu-ți fie frică de aceasta, domnule, i-am spus. Dacă Dumnezeu trimitea un înger, fii sigur că îngerul venea mai bine îmbrăcat și, poate, altfel înarmat. Rogu-te, alungă-ți teama. Sunt om, sunt englez și gata să vă dau ajutor. Vedeți singuri că nu am decât un slujitor, dar avem arme și muniții. Spuneți deschis cu ce vă putem ajuta? Ce vi s-a întâmplat?” „Domnule – mi s-a răspuns – e prea lung să vă povestesc acum totul. Ucigașii sunt aproape. Dar, pe scurt, vă pot spune că am fost căpitanul acelei corăbii. Oamenii s-au răzvrătit. Numai printr-o minune am scăpat până acum cu viață. S-au hotărât să mă părăsească pe această insulă pustie împreună cu secundul și cu un pasager. Se așteptau să pierim aici, socotind insula nelocuită, dar acum nu mai știu ce să cred.” „Unde sunt acești răufăcători, dușmanii domniei voastre?” l-am întrebat. „Poate știți unde s-au dus?” „Sunt tolăniți acolo, domnule – și mi-a arătat spre pădure. Sunt îngrozit când mă gândesc că se prea poate să ne fi auzit. Dacă-i așa, ne vor ucide pe toți.” „Au arme de foc?” l-am întrebat. „Nu au decât două, dintre care una au lăsat-o în barcă.” „Bine, lăsați pe mine. Văd că au adormit. E ușor să-i ucidem pe toți. Sau doriți poate să-i luăm prizonieri?” Mi-a răspuns că numai doi dintre ei erau prea înrăiți ca să le cruțăm viețile. „Dacă îi prindem pe aceștia, ceilalți s-ar întoarce la datorie”. L-am rugat să-mi spună care erau acei doi.

Mi-a răspuns că nu-i poate desluși bine de departe. Dar voia să-mi urmeze orice poruncă. „Bine, ne vom retrage într-un loc, unde să nu fim nici văzuți, nici auziți, ca să nu se trezească, și apoi vom hotărî ce-i de făcut.” Ei au venit, așadar, cu noi în pădure, unde ne-am ascuns.

„Domnule – i-am spus căpitanului – dacă risc și reușesc să vă scap, vă veți supune condițiilor mele, nu-i așa?” N-a așteptat să mai spun altceva și mi-a jurat că, atât el cât și corabia, dacă vor reuși să o scape, vor fi cu totul la dispoziția și porunca mea. Dacă însă nu vor reintra în stăpânirea corăbiei, va trăi și va muri alături de mine în orice parte a lumii aș dori. Ceilalți mi-au jurat la fel. „Foarte bine – le-am răspuns. Eu nu pun decât două condiții: întâi, în tot timpul cât veți sta în această insulă, să nu pretindeți să conduceți în niciun fel. Dacă vă voi da arme, să mi le înapoiați fără să-mi faceți vreun rău. Să vă supuneți poruncilor mele. Al doilea, dacă reușim cumva să reluăm corabia, să mă duceți pe mine și pe servitorul meu în Anglia, fără de plată.”

Mi-a jurat că se va supune – atât cât este în stare o minte de om sau credința lui – întru totul acestor condiții atât de drepte. Pe deasupra îmi datora viața și nu va uita cât va trăi a o recunoaște în toate împrejurările. „Poftiți, atunci, aceste trei flinte cu pulbere și gloanțe și vă rog să-mi spuneți cum credeți că trebuie să procedăm.” El mi-a mărturisit toată recunoștința, arătându-se gata a se lăsa călăuzit de mine în totul. I-am spus că socot foarte anevoioasă orice încercare, totuși cea mai bună metodă ar fi să tragem deodată asupra lor cât timp erau culcați. Cei care nu vor fi uciși la prima salvă, se vor preda fără îndoială și le vom dărui viața, lăsând, așadar, ca voia lui Dumnezeu să ne călăuzească gloanțele.

Mi-a mărturisit cu modestie că n-ar fi dorit să-i ucidă pe toți, dacă se putea, căci numai doi erau mai răi și ei porniseră răscoala pe corabie, iar dacă tocmai aceștia ar fi scăpat, atunci am fi fost pierduți. S-ar fi dus pe bord și ar fi adus tot echipajul ca să ne răpună. „De astă dată – am zis eu – necesitatea îmi îndreptățește sfatul, căci este singurul mijloc ca să scăpăm cu viață.”

Vedeam totuși că-i venea greu să verse prea mult sânge. I-am propus atunci să o ia înainte și să facă așa cum va crede de cuviință.

În timpul acestei convorbiri am auzit cum unii din ei s-au trezit, ba doi s-au și ridicat curând după aceea. Am întrebat dacă aceștia erau cei cu pricina. Mi-a răspuns că „nu.” „Să-i lăsăm atunci în pace pe aceștia, căci Providența pare să-i fi trezit dinadins pentru a-i salva. Și acum, dacă ne scapă ceilalți, e vina dumitale.”

Îndemnat de aceste cuvinte, a pus mâna pe muscheta ce i-o dădusem și, cu pistolul la brâu, a pornit urmat de ceilalți doi tovarăși, înarmați și ei. Cei doi oameni care erau cu el făcuseră oarecare zgomot, ceea ce atrase atenția unuia dintre marinarii care se treziseră. Acesta, întorcându-se și văzându-i venind pe cei trei, a strigat la ceilalți. Era însă prea târziu, căci în aceeași clipă cei doi din față au și tras, căpitanul păstrându-și cu înțelepciune gloanțele pentru mai târziu.

Au nimerit cât se poate de bine de la prima salvă pe cei doi la care se gândeau, ucigând unul pe loc și rănindu-l grav pe celălalt. Acesta s-a ridicat strigând aprig după ajutor, dar căpitanul, apropiindu-se de dânsul, i-a spus că-i prea târziu să strige după ajutor și mai degrabă să se roage lui Dumnezeu să-i ierte mârșăviile. Zicând acestea, l-a lovit cu patul muschetei, făcându-l să amuțească pentru totdeauna. Mai rămâneau alți trei, dintre care unul era ușor rănit.

Între timp am sosit și eu. Când au văzut primejdia și au înțeles că este zadarnic să se mai împotrivească, s-au rugat să-i cruțăm. Căpitanul s-a învoit să le lase viețile dacă se leapădă de trădarea de care se făcuseră vinovați și îi jură credință, ajutându-l să-și recapete corabia și să se reîntoarcă în Jamaica, de unde veneau. Au jurat tot ce a dorit, iar el le-a dăruit viața, fapt la care eu nu m-am împotrivit, ci numai l-am rugat să-i țină legați de mâini și de picioare, atât timp cât vor fi pe insulă.

În timp ce se îndeplinea aceasta, eu l-am trimis pe Vineri împreună cu secundul căpitanului spre barcă, poruncindu-le să o ia în stăpânire, scoțându-i lopețile și pânzele, ceea ce au și făcut. Cei trei oameni, care se despărțiseră de rest (din fericire pentru ei) și cutreieraseră insula, s-au întors auzind detunăturile. Văzându-l pe căpitan, care le fusese mai înainte prizonier, iar acum era învingătorul lor, i s-au supus și ei lăsându-se legați, și astfel izbânda noastră a fost deplină.

Nu ne mai rămânea deocamdată – căpitanului și mie – altceva de făcut decât să ne povestim unul altuia pățaniile. Am început eu, spunându-i întreaga poveste, pe care căpitanul a ascultat-o cu o luare-aminte egală cu uimirea, minunându-se mai ales de felul cum am ajuns să fac rost de provizii și muniții. Cum povestea mea este într-adevăr un șir nesfârșit de minuni, l-a mișcat adânc. Când a reflectat la soarta sa și când s-a gândit că poate am fost reținut dinadins pe această insulă pentru a-l salva, lacrimile i-au curs fierbinți și nu a mai fost în stare să mai rostească niciun cuvânt. După ce ne-am împărtășit reciproc toate peripețiile prin care trecuserăm amândoi, l-am condus pe căpitan și pe ceilalți doi acasă la mine, ducându-i pe unde venisem, adică pe sus. Aici i-am înviorat cu mâncarea ce-am avut-o și le-am arătat tot ce am realizat în lunga vreme de când trăiam pe aceste meleaguri.

Tot ce le spuneam, tot ce le arătam li se părea uluitor. Căpitanul a admirat mai presus de toate întăriturile locuinței și felul în care mi-am ascuns-o în livadă, care, având acum aproape douăzeci de ani de când fusese sădită, iar copacii crescând aici mai repede ca în Anglia, se transformase într-o pădure atât de deasă, încât nu se putea trece prin ea decât numai într-o parte, unde aveam o potecă cu multe cotituri. I-am spus că acesta era castelul sau reședința mea, dar că mai aveam și o casă la țară, așa cum au cei mai mulți principi și unde mă retrăgeam cu diferitele prilejuri, și că i-o voi arăta altă dată. Pentru moment însă trebuia să chibzuim cum să punem mâna pe corabie.

Era de acord cu mine, dar mi-a spus că nu știa nici el cum o să realizăm acest lucru, deoarece pe corabie se mai găseau încă douăzeci și șase de oameni. Intrând cu toții în blestemata aceea de urzeală, prin care se puseseră în afara legilor, erau acum îndârjiți, știind că, dacă se vor supune, vor fi duși la spânzurătoare îndată ce vor ajunge în Anglia sau într-o colonie engleză. De aceea ei nu puteau fi atacați de un număr atât de mic de oameni cum eram noi.

Am cumpănit bine toate cele spuse de căpitan și am găsit că încheierea sa era cu totul judicioasă și de aceea trebuia să întreprindem ceva cât mai repede, atât ca să-i luăm pe cei de pe bord prin surprindere, cât și ca să ajungem înainte ca vrăjmașii să vină aici și să ne nimicească. Mi-a dat prin minte că în scurt timp cei din echipajul corăbiei, întrebându-se ce se întâmplase cu tovarășii lor și cu barca, vor veni cu siguranță încoace cu cealaltă barcă pentru a-i căuta și poate în acest caz vor veni înarmați și vor fi prea puternici ca să-i înfruntăm. Căpitanul a recunoscut că această părere este judicioasă.

La aceasta, i-am spus că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să stricăm barca ce se află la țărm, astfel ca să nu o poată lua cu ei și, scoțând tot ce se găsea în ea, să o lăsăm stricată la mal. În consecință ne-am dus de am luat armele din barcă și tot ce am găsit acolo, între altele o sticlă cu rachiu și una cu rom, câțiva pesmeți, un corn cu praf de pușcă și o căpățână de zahăr de cinci-șase funți, învelită în pânză. Toate erau binevenite, mai ales rachiul și zahărul, căci isprăvisem zahărul de ani de zile.

După ce am cărat toate acestea la țărm (vâslele, catargul, pânzele și cârma le transportasem mai înainte), am găurit fundul bărcii, astfel că dacă veneau să ne atace, cel puțin nu ar fi putut lua barca cu ei. Nu prea credeam că vom fi în stare să intrăm în stăpânirea corăbiei, dar mă gândeam că, dacă vor pleca și vor lăsa barca aici, nu ne va fi greu să o dregem și să ajungem cu ea până în Antilele Mici. Pe drum i-am fi luat și pe prietenii noștri spanioli, pe care nu-i uitasem.