Lupta lui Vineri cu ursul
Niciodată nu s-a pomenit o luptă mai năstrușnică decât aceea ce a urmat între Vineri și un urs care ne-a hărăzit tuturor celor de față cea mai mare desfătare ce se poate închipui, cu toate că la început fusesem uimiți și ne temeam pentru soarta lui Vineri. Dacă ursul este o făptură greoaie și stângace și nu o poate zbughi ca lupul, care este iute și ușor, în schimb are două însușiri care cârmuiesc îndeobște acțiunile sale. Mai întâi, cât privește oamenii, care nu constituie propriu-zis prada lui, dacă îl lasă în pace, acesta nu-i atacă, afară doar dacă e peste măsură de flămând, cum se prea poate să fi fost atunci, când pământul era acoperit de zăpadă. Trebuie totuși să ai grijă să te porți foarte politicos cu el, să-l lași să treacă înainte, căci este un domn foarte drăguț, care nu se dă la o parte din drum nici în fața unui principe. Dacă-ți este cu adevărat teamă de el, atunci e mai bine să te uiți în altă parte și să-ți vezi de drum. Câteodată, dacă te oprești și te uiți țintă la el, ia atitudinea aceasta ca un „afront”, iar dacă te pune dracul să dai în el, fie chiar cu un bețișor subțire cât degetul, se simte jignit și atunci lasă totul la o parte și se răzbună, vrând să aibă satisfacție în această chestiune de onoare. Aceasta este prima lui virtute. Cealaltă este că, dacă a fost odată jignit, nu te mai lasă nici ziua, nici noaptea până nu se răfuiește cu tine și are răbdare să-ți vină de hac.
Vineri salvase călăuza și tocmai o ajuta să descalece când noi am ajuns la fața locului. Omul era rănit și foarte speriat. Deodată am văzut ieșind din pădure un urs, o matahală de urs cum nu mai văzusem alta. Toți eram oarecum surprinși, numai Vineri, îndată ce a văzut dihania, a luminat de bucurie și plin de curaj a zis de trei ori: „O, O, O!”, arătând namila. „O, stăpâne, dă-mi voie să strâng la el mâna, să vezi cum fac voi râdeți!”
Eram foarte mirat văzându-l atât de vesel: „Nătărăule, are să te mănânce!” „Pe mine nu mănânce. Eu mănânc pe el; eu fac voi râdeți. Stați aici și râdeți!” S-a așezat jos, și-a scos într-o clipă cizmele și punându-și o pereche de opinci pe care le avea în buzunar, a dat căpăstrul celuilalt servitor și a zburat iute ca vântul.
Ursul își vedea agale de drum și nu avea chef să supere pe nimeni, până ce Vineri, apropiindu-se de el, l-a strigat, ca și cum ursul l-ar fi putut înțelege: „Ascultă, hei, ascultă! Eu vreau vorbesc cu tine!” Noi urmăream totul de la depărtare, căci acum, după ce coborâsem povârnișul Gasconiei, ajunsesem într-o pădure întinsă, unde pământul este neted și lasă ochiului libertate, deși are mulți copaci risipiți ici și colo.
Vineri a ajuns ursul din urmă și, luând de jos un pietroi, l-a aruncat în el, lovindu-l în cap. Dar nu i-a făcut niciun rău, ca și când ar fi aruncat piatra într-un perete. Vineri și-a atins astfel țelul, căci ștrengarul era atât de neînfricat, încât o făcuse cu scopul ca ursul să-l urmeze și, cum spusese el, să ne facă să râdem. Îndată ce fiara a simțit lovitura și l-a văzut, s-a întors din drum și a venit după el cu pași mari și târșâindu-se într-un ritm foarte ciudat, de parcă ar fi fost un cal în galop. Vineri a luat-o la fugă spre noi, de parcă ar fi căutat ajutor, astfel că noi toți ne-am hotărât să tragem deodată în urs și să-l salvăm. Eram furios că atrăsese ursul spre noi, când acesta își vedea de treabă, apucând pe alt drum. Mai mi-era necaz și că adusese ursul înspre noi și apoi el o ștersese din fața fiarei.
De aceea i-am strigat: „Neghiobule, așa înțelegi tu să ne faci să râdem? Vino îndată și ia-ți calul, să putem trage în urs!”
Vineri m-a auzit și mi-a răspuns: „Nu împușca! Nu împușca! Stai liniștit, va fi mult râs!” Și fiindcă era mult mai sprinten decât ursul, făcând câte doi pași de fiece pas al ursului, Vineri a cotit-o pe neașteptate și, zărind un stejar mare, ne-a făcut semn să-l urmărim. Grăbind pasul, s-a cățărat ușor în copac, lăsând pușca jos. Ursul s-a apropiat îndată de copac în timp ce noi îl urmăream de la distanță. Primul lucru ce a făcut a fost să se oprească, să miroasă pușca, lăsând-o să zacă acolo, și apoi s-a urcat în copac ca o pisică, cu toate că era coșcogeamitea matahală. Eram uluit de nebunia slujitorului meu și pentru nimic în lume nu găseam nimic de râs. Văzând că ursul se cațără în copac, ne-am apropiat cu toții.
Când ne-am apropiat de copac, am văzut că Vineri trecuse la capătul unei crengi mai groase și ursul venea spre el. Cum ursul a ajuns în partea mai subțire a crăcii, Vineri i-a strigat: „Ha, acum învăț pe tine să joci ca ursul!” Și a început să sară și să scuture craca. Ursul a trebuit și el să se zbănțuie, dar s-a oprit curând, începând să se uite înapoi, ca să vadă cum s-ar putea întoarce. Atunci am râs și noi din toată inima, dar Vineri nu terminase. Văzând că ursul stă liniștit, i-a strigat ca și cum namila ar fi știut englezește: „Ce? Nu vrei mai aproape? Rog vino mai aproape.” Și s-a oprit din sărituri și din zgâlțâirea crăcilor, iar ursul, ca și când ar fi înțeles ce i-a zis, a mai făcut doi pași înainte. Vineri a început din nou să sară, iar fiara s-a oprit.
Ne gândeam că e timpul să tragem, lovindu-l la cap, și i-am strigat lui Vineri să stea liniștit ca să tragem în urs. Dar el a strigat cu toată seriozitatea: „O, rog, rog, nu împușca! Eu face asta apoi”. Pentru a scurta povestea, Vineri l-a mai scuturat mult și bine, iar ursul se ținea atâta de sfios, încât ne-am prăpădit de râs. Nu ne dumeream însă ce vrea să facă omul. La început credeam că vrea să-l dea jos, dar am văzut că ursul era prea șiret ca să coboare. Fiara nu se ducea spre vârful crăcii, de unde putea fi mai lesne dat jos, ci se ținea bine cu ghearele și nu ne puteam închipui ce va urma. Vineri ne-a scos imediat din îndoială, căci, văzând că ursul se ține bine pe cracă și nu poate fi convins să înainteze, i-a strigat: „Tu nu vii, bine, vin eu”. Și Vineri s-a lăsat spre capătul crăcii, care s-a îndoit până ce a ajuns aproape de pământ. Atunci a sărit jos, a dat fuga și a luat pușca. „Bine, Vineri, ce vrei să faci acum? De ce nu-l împuști?” „Nu, încă nu. Dacă împușc acum, nu ucid. Eu aștept voi râdeți încă.”
Și astfel a și făcut. Când ursul a văzut că-i plecase dușmanul, s-a întors de pe craca unde stătuse, pășind foarte tacticos, măsurându-și fiece pas și mergând de-a-ndărătelea până a ajuns la trunchiul copacului. De aici s-a dat jos tot de-a-ndărătelea, ținându-se cu ghearele de scoarță și făcând alene fiece pas.
În clipa în care a dat să pună piciorul pe pământ, Vineri s-a apropiat, i-a pus pușca la ureche și a tras, lăsându-l mort pe loc. S-a întors apoi spre noi să vadă dacă râdem și când ne-a văzut înveseliți, l-a apucat și pe el râsul și a spus: „Așa omorâm urși la noi!” „Dar cum o faceți când voi nu aveți arme?” l-am întrebat. „Nu avem pușcă, dar este arcuri mult mari.”
Petrecusem într-adevăr foarte bine, dar ne găseam totuși în mijlocul pădurii cu călăuza grav rănită și nu prea știam ce să facem. Nu puteam uita urletul lupilor și, într-adevăr, în afară de zgomotele ce le-am auzit odată pe coastele Africii și despre care am pomenit, pot spune că niciodată nu am auzit ceva mai înfiorător.
Aceste lucruri și faptul că se apropia noaptea ne-au făcut să ne grăbim, căci altfel am fi luat pielea namilei, așa cum dorea Vineri, și care merita să o păstrezi. Mai aveam însă trei leghe de mers și călăuza ne zorea, așa că am pornit-o.
Drumul era încă acoperit de zăpadă, dar nu adâncă și primejdioasă ca în munți. Fiarele, mânate de foame, coborâseră din pădure după pradă, cum am auzit mai târziu. Au adus multă pacoste în sate, unde au ucis cai și oi, ba chiar câțiva oameni.
Mai trebuia să trecem printr-un singur loc primejdios și călăuza ne-a spus că, dacă am căuta locul cu cei mai mulți lupi din țară, aici l-am găsi. Era vorba de o poiană în plin codru și apoi de o strungă lungă și îngustă, pe care trebuia să o străbatem ca să scăpăm de pădure și să ajungem în satul menit popasului.
Pe înserate am intrat în pădure și am ajuns curând într-o poiană. Pe drum nu am zărit decât vreo cinci lupi, trecând grăbiți în șir ca și când s-ar fi dus după pradă. Nici nu s-au sinchisit de noi și au dispărut într-o clipă. Văzând aceasta, călăuza noastră ne-a rugat să fim pregătiți, căci în curând se vor ivi și alții.
Ne-am pregătit armele și eram cu ochii în patru. Nu am văzut însă lupi până ce nu am străbătut pădurea aceea, care ținea aproape o jumătate de leghe, și am ajuns în poiană. Odată acolo, am avut ce vedea. Mai întâi am dat peste leșul unui cal, adică al unui biet cal, pe care îl uciseseră lupii, și peste cel puțin vreo doisprezece lupi la treabă. Nu se putea spune că lupii mâncau din acest leș, ci mai curând că îi curățau oasele, deoarece carnea o și hăpăiseră. Nu am căutat câtuși de puțin să tulburăm praznicul fiarelor și nici ele nu prea ne-au luat în seamă. Vineri voia să tragă, dar l-am împiedicat. Bănuiam că în curând vom avea destul de furcă.
Și într-adevăr, nu trecuserăm de jumătatea poienii, când am auzit urlete groaznice de lupi, în pădurea din stânga noastră, și îndată am zărit o haită de vreo sută de lupi ce veneau de-a dreptul spre noi, unii din ei în șiruri regulate, ca o oștire condusă de ofițeri încercați. Nu știam ce să facem, dar ne-am dat pe loc seama că singura cale de a-i înfrunta era să ne strângem cu toții cât mai aproape. Așa ne-am orânduit și, ca să nu fie prea mari intervalele între noi, am poruncit ca fiecare al doilea dintre noi să tragă la rând și apoi să tragă ceilalți, iar dacă lupii vor continua să înainteze, când vor termina cu puștile, să stea gata cu pistoalele, căci aveam fiecare câte două. Astfel, trăgând doar jumătate din noi o dată, eram în stare să tragem șase salve. Dar pentru moment nu a fost necesar, căci la prima salvă dușmanul s-a oprit, speriat de foc și detunătură.
Patru din ei, loviți în cap, s-au prăbușit, alții au fost răniți și au plecat sângerând, cum ne-am dat seama după urmele lăsate în omăt. S-au oprit într-adevăr, dar nu s-au retras imediat.
Amintindu-mi că auzisem odată cum că, până și pe cele mai fioroase fiare, vocea omenească le bagă în sperieți, am dat ordin întregului grup să chiuie cât mai tare. Am constatat că cele auzite nu erau cu totul false, căci lupii începură să dea înapoi și să plece din fața noastră. Atunci am poruncit să se tragă a doua salvă, după care jivinele au luat-o la fugă și s-au pierdut în pădure. Aceasta ne-a dat răgazul de a ne încărca în grabă armele și, ca să nu pierdem vremea, am pornit înainte. Dar abia ne-am încărcat puștile și am pornit, că deodată am auzit un zgomot asurzitor, venind din partea stângă a pădurii, ceva mai departe în drumul nostru.
Se înnopta și lumina se risipea îngreunându-ne situația. Zgomotul creștea și în curând am auzit deslușit urletele acestor făpturi ale iadului. Deodată am zărit vreo trei haite de lupi, una la stânga noastră, alta în spatele nostru și alta în față, voind parcă să ne împresoare. Dar pentru că nu ne atacau, ne-am văzut deocamdată de drum, îndemnând caii să meargă cât mai repede, dar calea fiind anevoioasă, ei se țineau doar într-un trap stăruitor. În felul acesta am ajuns să zărim, în capătul celălalt al poienii, intrarea unei păduri prin care trebuia să trecem. Dar am fost tare surprinși când, apropiindu-ne de strungă, am văzut o mulțime de lupi stând chiar la intrarea ei. Deodată, într-un luminiș al codrului, am auzit bubuitul unei puști și, privind într-acolo, am zărit un cal cu șa și frâu zburând ca vântul, urmărit de șaisprezece sau șaptesprezece lupi în goană nebună. Calul fugea mai iute, dar nu putea ține mult, astfel că a și fost ajuns, fără îndoială, până la urmă.
Priveliștea era cu adevărat înfiorătoare. Călărind spre marginea pădurii, am găsit acolo leșurile a doi oameni și al unui cal, sfâșiate de cumplitele fiare. Unul din oameni trăsese pesemne cu arma, care zăcea încă fumegând alături de el. Omul fusese pe jumătate mâncat, căci îi lipsea capul și partea de sus a trupului. Faptul ne-a înspăimântat crunt și nu știam ce să facem. Fiarele însă ne-au arătat ce să facem, căci s-au strâns repede în jurul nostru, așteptându-și prada, și cred că erau în număr de trei sute.
Din fericire am zărit aproape de intrarea în pădure niște bușteni tăiați de anul trecut și lăsați acolo spre a fi cărați. Am dus mica mea oștire între acești bușteni și, așezându-ne cu toții îndărătul unui buștean mai lung, am descălecat cu toții și, folosind bușteanul drept parapet, ne-am orânduit în triunghi, ținând caii la mijloc. Așa am făcut și bine am făcut, căci niciodată nu s-a pomenit un mai furios atac decât acela pe care fiarele sălbatice l-au dezlănțuit împotriva noastră. S-au apropiat cu un fel de mârâit și s-au aburcat peste bușteanul care ne servea, după cum am spus, drept parapet, gata să se repeadă asupra prăzii. Se pare că această furie a jivinelor se datora mai ales faptului că vedeau caii îndărătul nostru. Căci caii sunt prada care le place cel mai mult. Am dat ordin oamenilor să tragă din nou, numai câte unul din doi, și au țintit cu atâta siguranță, încât de la prima salvă au ucis mai multe jivine. A fost însă nevoie să tragem fără contenire, căci jivinele se aruncau fără preget asupra noastră, cele din spate împingându-le pe cele din fața lor.
La a doua salvă ni s-a părut că s-au oprit puțin. Nădăjduiam că vor pleca, dar într-o clipă s-au ivit alți lupi. Am tras din nou cu pistoalele, ucigând șaptesprezece sau optsprezece și betegind de două ori pe atâția, dar se năpusteau într-una asupra noastră. Mi-era teamă să nu isprăvim prea curând munițiile, așa că am chemat pe servitorul meu, nu pe Vineri – căci acesta se îndeletnicea cu încărcarea armelor – și, dându-i un cornet cu praf de pușcă, i-am poruncit să-l presare de-a lungul bușteanului.
A făcut totul precum i-am spus și a avut timpul să se retragă când jivinele au dat năvală la buștean urcându-se pe el. Am tras cocoșul unui pistol neîncărcat și, cu scânteia lui, am dat foc prafului. Lupii care se găseau pe buștean au fost pârliți și arși sau numai înspăimântați, șase sau șapte dintre ei căzând sau mai precis sărind între noi, alungați de tăria și spaima focului. Pe aceștia i-am ucis într-o clipă, iar restul, speriați și mai rău de grozăvia luminii în noapte – căci acum se făcuse noapte – s-au depărtat puțin de noi. Atunci am ordonat să se tragă ultima salvă cu pistoalele. După aceasta am izbucnit cu toții în chiote, la care lupii s-au întors și au plecat. Ne-am repezit la vreo douăzeci de lupi betejiți care se zbăteau pe loc, sfârtecându-i cu săbiile. Așa cum ne-am așteptat, urletele acestora au înspăimântat într-atâta pe ceilalți lupi, încât au fugit și ne-au lăsat în pace.
Am ucis în totul vreo șaizeci de lupi și dacă era zi ucideam și mai mulți. Câmpul de luptă fiind astfel curățat, ne-am văzut și noi de drum, căci mai aveam o leghe bună de mers. Auzeam de departe urletele nesățioaselor fiare prin pădure și, de câteva ori, ni s-a părut că le zărim. Poate că era numai o nălucire, căci strălucirea omătului ne orbea și nu se vedea nimic deslușit. Într-o oră am ajuns în târgul unde trebuia să poposim. Acolo lumea era speriată. Cu o noapte înainte, lupii și câțiva urși atacaseră localitatea. I-am găsit pe toți locuitorii înarmați, stând de strajă zi și noapte pentru a-și păzi nu numai vitele, ci și viața.
A doua zi dimineață, călăuza era atât de bolnavă și cele două răni erau atât de dureroase, încât nu a putut merge mai departe. Astfel am fost nevoiți să luăm altă călăuză, care să ne ducă la Toulouse, unde am dat de o climă caldă, de un ținut roditor și plăcut, fără zăpadă, fără lupi sau jivine asemănătoare.
Când ne-am povestit pățaniile, ni s-a spus că este ceva foarte obișnuit în pădurea de la poalele munților, mai ales atunci când zăpada acoperă pământul. Au găsit că am avut o călăuză foarte îndrăzneață, căci s-a încumetat să ne ducă pe acele drumuri în plină iarnă, și se mirau cum de-am scăpat cu viață.
Am fost aspru dojeniți când le-am povestit că ne-am așezat în triunghi și am pus caii la mijloc, și ni s-a spus că erau cincizeci de șanse la una să pierim, căci tocmai vederea cailor i-a ațâțat pe lupi, care se așteptau să le cadă caii în gheare. Câteodată se tem de focul armelor, dar, fiind nespus de înfometați și de furioși, din această pricină graba de a ajunge la cai i-a făcut să nesocotească primejdia. Dacă nu i-am fi stăpânit trăgând mereu și la urmă prin stratagema de-a aprinde dâra aceea de praf de pușcă, cu greu am fi scăpat de a nu fi sfârtecați. Dacă rămâneam liniștiți pe cai și trăgeam de-a-ncălarelea, lupii nu ar fi socotit caii ca un drept al lor, ca în celălalt caz. De asemenea ne-au mai spus la urmă că dacă noi am fi stat laolaltă și le-am fi lăsat caii, ei ar fi fost atât de ahtiați să-i sfâșie și să-i devoreze, încât am fi putut scăpa cu bine, mai ales că aveam cu toții arme și eram destui de mulți.
Niciodată nu am simțit primejdia atât de aproape ca atunci. Văzând în fața ochilor trei sute de diavoli, care se năpusteau urlând asupra noastră, neavând refugiu sau adăpost, ne credeam pierduți. Cred că nu aș mai dori să trec vreodată peste acești munți. Mai degrabă m-aș duce o mie de leghe pe mare chiar dacă ar fi să întâmpin câte o furtună pe săptămână.
Nu am întâlnit nimic deosebit în trecerea mea prin Franța, nimic în afară de ceea ce au povestit alți călători, mult mai bine decât aș putea-o face eu. Am călătorit de la Toulouse la Paris și apoi, fără un popas mai mare, spre Calais. Am debarcat cu bine la Dover, la 14 ianuarie, după ce am călătorit pe o vreme foarte aspră.
Am ajuns la ținta călătoriei mele și în scurt timp am avut cu mine toată averea recâștigată, cecurile aduse de mine fiindu-mi îndată plătite.
Cea mai bună sfătuitoare și călăuză mi-a fost bătrâna văduvă, care nu știa ce să mai facă pentru mine și cum să mă mulțumească spre a-și arăta recunoștința pentru banii ce-i trimisesem. Aveam încredere deplină în ea și nu duceam grijă de lucrurile mele. Am avut mare noroc, de la început și până la sfârșit, de cinstea nepătată a acestei bune femei. Mă gândeam să-i las averea în păstrare și să pornesc spre Lisabona, ca de acolo să plec mai departe în Brazilia.
Se iveau însă – după cum am arătat – piedici de ordin religios, având îndoieli asupra temeiniciei catolicismului, chiar pe vremea când trăisem departe, pe insulă, în singurătatea aceea. Știam bine că nu mă pot întoarce în Brazilia decât dacă eram hotărât să îmbrățișez fără șovăire această credință. Dacă nu, trebuia să cad jertfă principiilor mele sau să mă las ucis de Inchiziție pentru credința mea. De aceea m-am hotărât să rămân mai bine acasă și să găsesc mijlocul de a isprăvi cu plantația din Brazilia, firește spre folosul meu.
În consecință am scris bătrânului meu prieten de la Lisabona, care mi-a răspuns că totul se poate îndeplini foarte lesne. Proprietatea mea o puteam oferi spre cumpărare moștenitorilor celor doi epitropi, care, fiind bogați și trăind acolo, vor primi cu dragă inimă acest lucru. El credea că voi putea căpăta pentru plantație cel puțin patru sau cinci mii de galbeni. Am fost de acord și i-am dat dispoziții să facă tot ce va crede de cuviință în acest scop.
După opt luni, când s-au întors corăbiile, mi-a scris că negustorii au primit oferta și au trimis treizeci și trei de mii de galbeni împuternicitului lor din Lisabona, ca să mi-i plătească.
La rândul meu am semnat actul de vânzare în forma ce am primit-o de la Lisabona și l-am trimis bătrânului meu prieten, care după aceea mi-a trimis biletele de schimb în valoare de treizeci și două de mii opt sute de galbeni pentru proprietatea mea din Brazilia, reținând o sumă care să asigure venitul anual al celor o sută de moidores cuveniți lui (bătrânului) pe tot timpul vieții, și apoi câte cincizeci de moidores fiului său, bani pe care îi făgăduisem acestora și care urmau să fie plătiți din veniturile plantației.
Și astfel am povestit prima parte a unei vieți pline de întâmplări și aventuri, o viață cârmuită de voia Providenței și atât de variată, cum nu se găsesc multe pe lume. Începută cu nesăbuință, se încheia într-un chip mult mai fericit decât se putea aștepta cineva.
Oricine ar putea crede că acum, când eram atât de înstărit, nu mai aveam de întâmpinat niciun fel de risc. Și într-adevăr așa ar fi fost dacă nu ar fi intervenit alte împrejurări. Eu însă eram menit unei vieți rătăcitoare. Nu aveam familie, nici multe relații și nici nu legasem noi cunoștințe, cu toate că eram foarte bogat. Deși îmi vândusem proprietatea din Brazilia, nu puteam să o uit și adesea mă gândeam s-o pornesc iarăși într-acolo. Mai cu seamă nu-mi puteam domoli dorul de a-mi revedea insula și de a afla dacă bieții spanioli ajunseseră cu bine acolo și cum se purtaseră cu ei nemernicii pe care îi lăsasem în insulă.
Dar buna mea prietenă, văduva, m-a sfătuit cu tot dinadinsul să nu o fac și m-a înrâurit într-atâta, încât timp de aproape șapte ani nu am mai plecat în străinătate. În acest timp am purtat de grijă celor doi nepoți ai mei, fiii fratelui meu. Pe cel mai mare, care avea oarecare avere, l-am crescut ca pe un gentleman, lăsându-i și o sumă de bani după moartea mea, ca să-și mărească proprietatea pe care o stăpânea. Pe celălalt l-am încredințat unui căpitan de corabie, ca să învețe meseria, iar după cinci ani, văzând că este plin de îndrăzneală, simțitor și bine înzestrat, i-am găsit o corabie bună și l-am trimis pe mare. Acest băiat m-a atras apoi și pe mine, bătrân cum eram, în alte aventuri.
Între timp m-am statornicit oarecum aici și m-am însurat, și asta nu spre paguba și nici spre nemulțumirea mea. Am avut trei copii, doi fii și o fiică, dar nevasta mea murind și nepotul meu venind acasă dintr-o călătorie plină de succes în Spania, înclinația mea de a pleca în străinătate, precum și stăruința nepotului au tras în cumpănă, făcându-mă să merg pe corabia sa în Indiile de Est ca negustor particular. Aceasta s-a petrecut în anul 1694.
În cursul acestei călătorii am vizitat noua mea colonie din insulă. I-am văzut pe urmașii mei, spaniolii, și am aflat povestea vieții lor și a nemernicilor pe care-i lăsasem acolo, cum aceștia i-au jignit la început pe bieții spanioli, cum s-au împăcat, s-au certat, s-au unit și s-au despărțit și cum, în cele din urmă, spaniolii au fost nevoiți să folosească violența, supunându-i, și cât de cinstit s-au purtat față de ei spaniolii. Se petrecuse acolo o întreagă poveste, care, dacă ne-am opri asupra ei, am vedea că este plină de diverse și minunate întâmplări, așa cum mi-au fost hărăzite mie odinioară. Printre aceste întâmplări au fost și bătăliile lor cu caraibii, care au venit de mai multe ori în insulă, precum și îmbunătățirile pe care le-au adus urmașii mei în insulă sau faptul că cinci dintre ei s-au încumetat să se ducă până pe continent și au adus prizonieri de acolo, unsprezece bărbați și cinci femei, așa încât, la sosirea mea, am găsit cam douăzeci de copii în insulă.
Am stat acolo vreo douăzeci de zile, lăsându-le tot felul de provizii necesare, mai ales arme, pulbere, gloanțe, haine, unelte, precum și doi lucrători aduși cu mine din Anglia, un tâmplar și un fierar. În afară de aceasta am împărțit întregul pământ în loturi, păstrându-mi însă eu proprietatea și dând fiecăruia partea asupra căreia căzusem de acord. După ce am orânduit totul și i-am rugat să nu părăsească insula, am plecat.
De acolo m-am dus în Brazilia, de unde le-am trimis o corabie pe care am cumpărat-o și pe care am îmbarcat mai mulți oameni care să locuiască în insulă. În afară de provizii le-am trimis și șapte femei, pe care le-am găsit potrivite fie pentru a-i sluji, fie pentru a deveni soțiile acelora care ar dori să le ia în căsătorie. Cât despre englezi, le-am făgăduit să le trimit femei din Anglia, precum și mărfuri, dacă se vor îndeletnici ei înșiși cu plantațiile, făgăduință pe care nu am mai putut-o ține. Ei s-au dovedit harnici și cinstiți, după ce au fost disciplinați și și-au avut proprietățile lor proprii separate de ale celorlalți. Din Brazilia le-am mai trimis celor din insulă cinci vaci, dintre care trei cu vițel în pântec, precum și niște oi și porci, care se înmulțiseră berechet când am mai fost eu pe-acolo.
Dar toate acestea, împreună cu darea de seamă a chipului în care trei sute de caribei au venit și i-au atacat pe cei din insulă, pustiindu-le plantațiile, și cum ei s-au luptat cu toți acești vrăjmași în două rânduri, și cum la început cei din insulă au fost învinși și unul din ei omorât, și cum, în cele din urmă, o furtună distrugând pirogile inamicilor, cei de pe insulă au înfometat sau au nimicit restul vrăjmașilor și au fost în stare a-și redobândi și reînnoi posesiunea plantațiilor, refăcându-și viața și rămânând mai departe pe insulă, toate acestea, împreună cu o seamă de întâmplări uimitoare din noile mele aventuri, petrecute vreme de zece ani, le voi povesti în partea a doua a istorisirii mele.
SFÂRȘIT