Încercări de agricultură
Mă găseam de mai bine de zece luni pe această insulă nefericită. Toate speranțele de scăpare îmi păreau acum foarte îndepărtate. Niciodată nu călcase picior de om pe aici. După ce mi-am întocmit locuința, mi-a venit poftă să cunosc mai de aproape părțile insulei și să văd ce produse necunoscute aș mai putea găsi.
La 15 iulie am început să cercetez mai de aproape insula. Am pornit-o mai întâi în susul pârâului la gurile căruia debarcasem plutele. După vreo două mile de umblet, am constatat că fluxul nu merge mai departe. Aici, apa era limpede, rece și bună de băut. Pârâul secase în parte, căci era vreme de secetă. Ici și colo se mai vedeau câteva ochiuri de apă, dar prea puține ca să poată curge în vale, spre mare.
Pe malurile pârâului se întindeau savane sau pășuni netede și pline de iarbă. În părțile mai ridicate, unde nu ajungea niciodată apa, am găsit frunze de tutun verde în cantitate mare. Creșteau pe tulpini foarte groase. Se mai găseau acolo și alte plante de soiuri necunoscute și despre care nu știam la ce pot folosi.
Am căutat rădăcini de cassava, din care pieile roșii obișnuiesc să-și facă pâine, dar nu am găsit. Am zărit plante uriașe de aloe, pe care încă nu le cunoșteam. În sfârșit am dat de trestie de zahăr crescând sălbatică. Era de proastă calitate, din lipsă de îngrijire. Deocamdată m-am mulțumit cu atât și m-am întors acasă. Pe drum mă gândeam cum să ajung a înțelege rostul și folosul plantelor și fructelor pe care le descopeream. Tot timpul cât stătusem în Brazilia nu luasem în seamă ceea ce creștea acolo, astfel că din păcate nu învățasem nimic.
A doua zi, la 16 iulie, am pornit din nou pe același drum. Mergând ceva mai departe ca în ziua trecută, am observat că savanele și pășunile sunt mărginite de păduri. Aici am aflat diferite fructe. Pe pământ se găseau puzderie de pepeni, iar vița de vie atârna de copaci cu ciorchine bogate, cu boabe mari și coapte.
Descoperirea aceasta mi-a pricinuit o mare bucurie. Am gustat câte puțin din toate, ferindu-mă să mănânc prea mult. Mi-am adus aminte că pe când mă aflam în robie, pe coasta Africii de Nord, câțiva englezi, robi ca și mine, au mâncat odată struguri prea mulți. S-au îmbolnăvit de friguri și au murit. Am găsit însă un mijloc minunat să-i conserv. I-am uscat la soare și i-am păstrat în chip de stafide. Mă gândeam cât de plăcut va fi să-i am mai târziu, în sezonul când nu se vor mai găsi.
Toată seara am petrecut-o în locul acela. Nu m-am întors acasă și pentru întâia oară am dormit sub cerul liber. Noaptea mi-am luat toate măsurile de pază, urcându-mă într-un copac și odihnindu-mă acolo foarte bine. Dimineața am pornit mai departe. Am umblat vreo patru mile, judecând după lungimea văii. O țineam mereu spre nord, având la sud și la nord câte un lanț de dealuri.
După puțin am ajuns într-un loc deschis, unde valea cobora spre apus. Un izvor de apă proaspătă țâșnea dintr-o stâncă și curgea spre răsărit. Priveliștea era încântătoare. Totul arăta verde, proaspăt și înflorit, semănând cu o grădină în veșnică primăvară.
Am coborât în valea aceea minunată, privind-o necontenit cu o tainică plăcere (amestecată totuși cu tristețe), la gândul că toate acestea erau ale mele, că eram rege și stăpân de necontestat al întregului ținut și aveam asupra lui drept de stăpânire și că, de-aș fi putut să-l las cuiva, l-aș fi putut da în moștenire tot atât de deplin ca orice stăpân de moșie din Anglia. Am zărit aici nenumărați arbori de cacao, portocali și lămâi. Totul creștea sălbatic, puțini arbori păreau roditori. Am cules lămâi verzi, care s-au dovedit nu numai plăcute la gust, ci și foarte hrănitoare. Mai târziu am amestecat sucul lor cu apă și am făcut o limonadă bună și răcoritoare.
Aveam destulă treabă acum. Trebuia să culeg și să car totul acasă. M-am hotărât să-mi fac provizii de struguri, lămâi verzi și lămâi, astfel ca să am de ajuns pentru sezonul ploilor, ce știam că se apropie.
Am adunat într-un loc un maldăr de struguri și într-altul un morman de lămâi. Luând câte puțin din fiecare, m-am întors acasă. Voiam să vin din nou, aducând un sac ca să iau și restul.
Am ajuns acasă (așa cum voi spune de acum înainte cortului și peșterii mele) după trei zile, căci atât a durat toată călătoria. Strugurii s-au stricat pe drum, zdrobindu-se din pricina greutății. Lămâile au ajuns cu bine, însă erau prea puține.
A doua zi, la 19 iulie, am făcut două săculețe și am pornit să-mi adun recolta. Când am ajuns la locul unde lăsasem grămada de ciorchini bogați și frumoși, am găsit totul stricat, împrăștiat și călcat în picioare, iar o bună parte din struguri mâncați. Am dedus că prin apropiere trebuie să se găsească animale sălbatice. Dar nu știam ce fel de animale.
Văzând că nu puteam strânge strugurii și nici să-i iau cu mine în cantități prea mari, căci se stricau, am găsit o altă soluție. Am cules mai mulți ciorchini, pe care i-am atârnat de crăcile copacilor, ca să se usuce la soare. Am luat apoi cu mine mai multe lămâi, cărându-le acasă. Întors din această călătorie, mi-am amintit cu mare bucurie de belșugul și frumoasa așezare a văii, adăpostită de furtuni, având apă și pădurea în apropiere.
Am constatat că alesesem cea mai nepotrivită parte a insulei pentru a-mi așeza locuința. După multă chibzuială eram gata să mă mut și să-mi fac o casă într-un loc unde să fiu tot atât de bine adăpostit ca și în vechiul loc, însă în cealaltă parte a insulei, mai plăcută și mai îmbelșugată. Gândurile acestea m-au stăpânit câtva timp și mi-erau foarte dragi, deoarece frumusețea locului mă ispitea mereu.
Judecând însă lucrurile mai îndeaproape, mi-am zis că mă găsesc pe țărmul mării, unde totuși s-ar mai putea întâmpla ceva spre binele meu. Poate că aceeași soartă haină, care mă aruncase aici, putea să mai aducă și alți nenorociți. Închis între păduri și coclauri, îmi prelungeam captivitatea și nimiceam orice putință de scăpare. De aceea nu trebuia să mă mut.
Eram însă atât de îndrăgostit de acele meleaguri, încât mi-am petrecut acolo tot restul lunii iulie. Deși mă hotărâsem să nu mă mai mut, am început totuși să-mi fac acolo o colibă mică, pe care am împrejmuit-o cu un gard dublu foarte solid și înalt. Am întărit bine pereții gardului cu ramuri de copaci. Dormeam aici, la adăpost sigur, câte două și trei nopți la rând. Gardul îl urcam cu ajutorul scării, ca și în cealaltă locuință. Aveam acum o casă la țară și una pe coasta mării. Până la începutul lui august am muncit de zor și am terminat coliba.
Tocmai o isprăvisem și începeam să mă bucur de rodul muncii mele când s-au pornit ploile. Trebuia să mă închid iarăși în locuința cea veche. Cu toate că aveam și la țară un cort, făcut dintr-o bucată de pânză de corabie, acolo nu eram apărat de furtuni cum mă apăra aici stânca, și nu aveam nici peștera în care să mă adăpostesc când potopeau ploile.
Am mai spus că pe la începutul lunii august terminasem coliba și începusem să mă bucur de ea. La 3 august am găsit strugurii bine uscați și transformați în stafide gustoase, i-am dat jos și bine am făcut, căci altfel i-ar fi stricat ploile și aș fi pierdut cea mai bună parte a hranei mele de iarnă. Aveam acum vreo două sute de legături mari. Îndată ce i-am cărat în peșteră, au început ploile. De atunci, adică de la 14 august, a plouat aproape zilnic până în mijlocul lui octombrie. Zile de-a rândul nici nu îndrăzneam să ies din peșteră.
În acel sezon mi s-a înmulțit familia în chip ciudat. Una din pisicile mele fugise și o credeam pierdută, nemaiștiind nimic de ea. Pe la sfârșitul lunii august s-a întors acasă cu trei pui. Faptul era surprinzător pentru că nu aveam motan. E adevărat că împușcasem o pisică sălbatică. O crezusem cu totul diferită de pisicile noastre europene. Pisoii semănau însă cu pisicile noastre domestice. Mai târziu s-au înmulțit într-atât, încât am fost nevoit să împușc o parte din pisici, iar pe celelalte să le gonesc din casă.
De la 14 la 26 august a plouat fără încetare. N-am ieșit, căci învățasem să mă feresc de umezeală. Începând să simt lipsa vânatului, am ieșit de vreo două ori, împușcând o dată o capră sălbatică. La 26 august am avut noroc găsind o uriașă broască țestoasă. Aveam iarăși hrană din belșug. Mesele mele erau astfel alcătuite: dimineața, un ciorchine de struguri, la prânz, o bucată de carne friptă de capră sau de broască țestoasă (din nefericire nu aveam oale în care să fierb sau să gătesc mâncarea), iar la cină, două sau trei ouă de broască țestoasă.
În timpul ploilor, când eram silit să stau la adăpost, am lucrat zilnic câte două sau trei ceasuri la lărgirea peșterii. Am săpat un tunel în stâncă, ieșind dincolo de împrejmuirea mea. Puteam acum să intru și să ies din casă și pe acolo. Nu mă simțeam bine, căci acum eram cu locuința deschisă. Nu mai dormeam liniștit, cu toate că nu aveam niciun motiv precis, căci nu văzusem pe insulă nicio vietate mai mare decât caprele.
30 septembrie. Azi s-a împlinit un an de la nefericita zi când am ajuns aici. Am socotit toate crestăturile și, adunându-le am găsit 365 de zile. Am ținut ziua aceasta ca pe o zi de post sfânt, închinând-o rugăciunii: m-am aruncat la pământ, smerindu-mă din adâncul inimii, mi-am mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu, am recunoscut dreptatea judecăților lui asupra mea și l-am rugat să se îndure de mine prin Iisus Hristos. N-am pus nimic în gură douăsprezece ceasuri, până la apusul soarelui. Apoi am mâncat un pesmet și un ciorchine de struguri și m-am culcat, sfârșind ziua după cum o începusem.
Nu ținusem în tot acest timp nicio duminică, căci, neavând la început niciun simțământ religios, după o vreme încetasem să mai însemn duminica cu o crestătură mai lungă, așa că le uitasem șirul. După ce am numărat din nou crestăturile, am împărțit timpul trecut în săptămâni, deosebind fiecare a șaptea zi ca zi a Domnului. Astfel am ajuns să văd că pierdusem o zi sau două din răbojul vremii.
Curând după aceasta a început să mi se termine cerneala. Ca să fac economie, nu am mai descris decât întâmplările cele mai însemnate, fără a mai pomeni de celelalte.
Înțelegeam acum rostul anotimpurilor uscate și al celor ploioase și am învățat să mă folosesc de ele cum se cuvine. Toate învățăturile m-au costat foarte scump, după cum se poate vedea din exemplul ce urmează:
Am mai povestit cu câtă grijă am strâns și pus deoparte cele câteva spice de orz și orez, crescute în chip atât de minunat. Răsăriseră vreo treizeci de fire de orez și douăzeci de orz. După ploi am crezut că venise vremea să le semăn, căci la amiază soarele era acum spre sud.
Am săpat o bucată de țarină cu sapa-mi de lemn. Apoi am despărțit-o în două. Într-una voiam să semăn orez, iar în cealaltă orz. Când să semăn, m-am gândit că nu-i bine să pun toată sămânța, deoarece nu știam dacă vremea este potrivită, așa că am păstrat cam o treime.
Mare noroc am avut, căci nu a răsărit nimic din ce am semănat atunci. Au urmat lunile secetoase. Pământul s-a uscat și semințele, lipsite de umezeală, nu au încolțit până ce nu au venit din nou ploile. Atunci au răsărit ca și când ar fi fost semănate din nou.
Când am văzut că nu răsare nimic și am ghicit pricina, am căutat altă bucată de pământ, mai puțin uscată, pentru o nouă încercare. Am săpat un loc aproape de noua mea locuință și am sădit sămânța în februarie, puțin înaintea echinocțiului de primăvară. Având cele două luni ploioase ale lunilor martie și aprilie, plantele au răsărit frumos și au dat spice bogate. Nici de data aceasta nu îndrăznisem să semăn în întregime puțina sămânță ce-mi rămăsese, așa că recolta a fost mică, doar vreo patru litri din fiecare fel. Datorită acestor încercări am ajuns a ști precis că pot obține două recolte pe an și care este timpul potrivit pentru semănat. În timp ce spicele creșteau, am făcut o descoperire ce mi-a fost de folos mai târziu.
Îndată ce au trecut ploile și vremea s-a statornicit în bine, cam prin noiembrie, m-am dus să-mi văd coliba din mijlocul insulei. Totul era așa cum lăsasem cu luni în urmă. Împrejmuirea de gard dublu era întreagă, iar parii, tăiați dintre copacii din vecinătate, prinseseră rădăcini. Aveau acum crăci lungi, ca și sălciile tinere în primul an. Nu știam ce soi de copaci erau. Am fost surprins și foarte bucuros de ceea ce se întâmplase. Am tuns copacii și i-am lăsat să crească. Nici nu se poate descrie ce frumos s-au dezvoltat în trei ani. Cu toate că împrejmuirea avea un diametru de douăzeci și cinci de yarzi, a fost în curând acoperită toată de copaci. Umbra lor mă ferea acum de soare în tot timpul secetos.
Din această pricină am tăiat și alte ramuri din aceiași copaci și le-am plantat în jurul locuinței celei vechi. Le-am așezat pe două șiruri, cam la opt yarzi depărtare de împrejmuirea existentă. S-au prins și a crescut un umbrar frumos, care mai târziu s-a dovedit un minunat mijloc de apărare, după cum voi povesti la timpul potrivit.
Am constatat că aici anul nu poate fi împărțit ca la noi în Europa în iarnă și vară, ci în anotimpuri secetoase și ploioase, după cum urmează: jumătate din februarie, luna martie și jumătate din aprilie: anotimp ploios, soarele fiind aproape sau chiar la echinocțiu; jumătate din aprilie, lunile mai, iunie și iulie, jumătate din august: anotimp secetos, soarele fiind la nord de ecuator; jumătate din august, luna septembrie și jumătate din octombrie: anotimp ploios, soarele trecând acum spre sud; jumătatea lunii octombrie, lunile noiembrie, decembrie și ianuarie, jumătatea lunii februarie: anotimp secetos, soarele fiind la sud de ecuator.
Anotimpurile ploioase erau câteodată mai lungi sau mai scurte, după cum suflau vânturile. Știind din experiență tristele urmări ale umezelii, am căutat să ies cât mai puțin în aceste anotimpuri și să-mi strâng hrană din belșug. Aveam multe îndeletniciri potrivite și pentru vremea ploilor, găsind prilejul să fac lucruri ce-mi lipseau și care cereau răbdare și multă sârguință.
Am încercat între altele să fac un coș. Dar toate nuielele pe care le-am găsit se rupeau prea ușor și nu foloseau la nimic. Ce bine îmi prindea acum obiceiul pe care-l avusesem fiind copil, anume de a privi la împletitul coșurilor din orașul meu natal. Având, așa cum au de obicei băieții, mult spirit de observație și gata să dau la nevoie o mână de ajutor, învățasem oarecum meșteșugul și acum nu-mi lipsea decât materialul. Mi-a dat prin minte că ramurile copacilor din care tăiasem parii pentru împrejmuire ar putea fi la fel de bune ca cele de salcie sau de răchită din Anglia, așa că m-am hotărât să fac o încercare.
M-am dus a doua zi la „țară” și am tăiat câteva ramuri mai subțiri, ce le-am găsit pe placul meu. M-am întors din nou cu securea și am tăiat puzderie de ramuri, pe care le-am pus la uscat în ograda cea nouă. Când au fost bune de întrebuințat, le-am dus acasă, păstrându-le în peșteră.
În sezonul următor am împletit multe coșuri, de toate mărimile, atât pentru cărat pământul cât și pentru păstrat câte ceva în ele. Nu erau prea frumoase, însă folositoare, și am avut grijă să nu le duc niciodată lipsa. Reînnoindu-mi provizia de nuiele, am împletit alte coșuri mai mari și mai grele, în care voiam să-mi păstrez grânele atunci când recolta ar fi ajuns mai îmbelșugată.
După ce am trecut și peste această greutate pentru care mi-a trebuit multă vreme, m-am gândit cum să rezolv alte chestiuni tot atât de însemnate. Nu știam cum să fac vase în care să păstrez apa. În afară de două butoiașe aproape pline cu rom, mai aveam sticle și câteva damigene, însă nicio oală în care să fierb mâncarea. E adevărat că luasem un ceaun de pe corabie. Era însă mult prea mare pentru nevoile mele.
În afară de acestea, mai doream mult o pipă. Niciodată însă nu am reușit să-mi fac una, cu toate că mai târziu s-a găsit soluția și în această privință.
Toată vara am muncit la întărirea gardului și la procurarea și uscarea nuielelor pentru coșuri.
S-a mai ivit apoi o nouă îndeletnicire, care mi-a luat mai mult timp decât credeam și decât aveam de pierdut.