Capitolul III

Naufragiat pe o insulă pustie

După acel popas ne-am îndreptat spre sud, navigând vreo zece zile. Trăiam cu mare zgârcenie din proviziile ce se împuținau simțitor. Debarcam numai atunci când aveam nevoie de apă proaspătă. Năzuiam să ajung la râul Gambia sau la Senegal, adică undeva în jurul Capului Verde, unde nădăjduiam să întâlnesc vreo corabie europeană. În caz contrar, nu-mi rămânea decât să caut insulele sau să pier printre negri. Știam că toate corăbiile care veneau din Europa, fie că mergeau spre Guineea, fie spre Brazilia sau spre Indiile Răsăritene, treceau ori pe lângă acest cap ori pe lângă insule. Într-un cuvânt, îmi puneam nădejdea în această direcție, urmând să întâlnesc o corabie sau să pier.

După încă zece zile de navigație, mi-am dat seama că pe coastă erau locuitori. În vreo două sau trei locuri am zărit niște oameni privindu-ne de pe țărm. N-am fost în stare să deslușesc decât că sunt negri și goi pușcă. O dată am fost chiar ispitit să debarc, dar Xury m-a sfătuit să renunț.

Am tras totuși mai aproape de mal, ca să le pot vorbi, și i-am văzut cum fugeau de-a lungul țărmului, paralel cu mine. Nu aveau arme, în afară de unul care ținea în mână un fel de prăjină subțire. Xury mi-a explicat că este o suliță, pe care negrul o putea arunca cu mare putere și foarte departe. De aceea m-am ținut mai spre larg, căutând totuși să comunic cu ei prin semne. Voiam să-i fac să mă înțeleagă că avem nevoie de hrană. Tot prin semne mi-au dat a înțelege că trebuie să mă opresc cu barca și că-mi vor aduce de mâncare. Am coborât puțin pânza și m-am oprit. Doi din ei au dat fuga și s-au întors peste vreo jumătate de oră cu două bucăți de carne uscată și cu ceva grâne din acele ce cresc acolo, noi neștiind bine ce-i cu ele. Eram bucuros de aceste daruri, însă nu știam cum să ajung să le iau. Nu voiam să cobor pe țărm, iar, la rândul lor, și ei se temeau de mine. Au așezat atunci darurile jos și s-au retras la o oarecare depărtare. După ce le-am adus la bord, s-au apropiat din nou.

Le-am arătat mulțumirea mea prin semne. Nu aveam nimic la îndemână cu care să-mi arăt recunoștința. Iată că mi se ivi totuși un prilej minunat. În timp ce stăteam aproape de mal, am zărit venind dinspre deal spre mare două animale uriașe care se fugăreau. Nu știu dacă era un mascul urmărindu-și femela, sau dacă erau puse numai pe joacă, sau, dimpotrivă, în vrăjmășie, gata să se atace. Totul ne părea însă foarte straniu, pentru că aceste animale nu obișnuiesc să se arate ziua în amiaza mare. Negrii erau îngroziți cu toții și mai ales femeile lor.

Omul cu sulița nu s-a clintit din loc, însă ceilalți au luat-o la fugă. Fiarele s-au dus drept spre apă. Nici prin gând nu le trecea să-i urmărească. Ajungând la mal, au intrat în apă ca și când s-ar fi jucat. Când una s-a apropiat prea mult de barca noastră, am pus la ochi pușca pe care o încărcasem în grabă, poruncind lui Xury să le încarce și pe celelalte.

De îndată ce fiara a ajuns în preajma noastră, am tras și am nimerit-o drept în frunte. Fiara s-a dus la fund, dar imediat a apărut la suprafață și, zvârcolindu-se în ghearele morții, s-a îndreptat spre mal. Înainte să ajungă la țărm, și-a dat sfârșitul.

Nu se poate descrie uimirea bieților negri la zgomotul și fulgerarea puștii. Unii mai că erau morți de frică și se prăvăliseră în nesimțire. Când însă și-au dat seama că fiara era ucisă și înecată, s-au apropiat de mal și, prinzând curaj, au început să o caute. Sângele ei înroșise apele împrejur. Au scos-o cu ajutorul unei frânghii, pe care le-am dat-o eu. Un capăt al frânghiei îl trecură în jurul animalului, iar celălalt l-au tras afară. Atunci am văzut că este un leopard minunat, neobișnuit de frumos. Negrii și-au ridicat brațele la cer, în semn de admirație pentru fapta mea.

Cealaltă fiară, speriată de detunătură, a ieșit degrabă la mal și a rupt-o la fugă spre dealul de unde venise. Nu am putut să-mi dau seama de departe ce animal să fi fost. Negrii nu mai puteau de nerăbdare să mănânce carnea, așa că le-am arătat prin semne că le-o dăruiesc drept recunoștință pentru cele ce mi-au oferit. Au fost foarte mulțumiți și au început îndată să jupoaie leopardul cu cuțitele lor de lemn, și apoi să-l despice. Mi-au oferit și mie din carne, însă am refuzat, prefăcându-mă că renunț numai pentru a le-o lăsa lor în dar. Nu am luat decât pielea leopardului, pe care mi-au dat-o cu plăcere. Pe deasupra mi-au mai adus alte provizii, de soiuri necunoscute mie, și pe care le-am primit cu mare mulțumire. Le-am arătat că am nevoie de apă, întorcând un urcior cu gura în jos, spre a le da a înțelege că este gol și trebuie umplut. Negrii și-au chemat alți prieteni, iar două femei au adus apoi un vas mare de lut (mi se pare că era lut ars la soare) și l-au așezat pe mal, retrăgându-se. Xury s-a dus cu urcioarele noastre și le-a umplut pe toate trei. Femeile umblau tot atât de goale ca și bărbații.

Acum eram aprovizionați cu rădăcini, grâne și apă. Am părăsit țărmul acesta ospitalier și am pornit-o înainte, navigând încă vreo unsprezece zile, fără să ne mai apropiem de uscat, până când am zărit o coastă ce se termina ca o limbă, departe în mare, cam la patru sau cinci leghe de noi. Marea fiind foarte calmă, m-am îndepărtat mult de uscat, ca să ocolesc capul, și am zărit pământul în partea cealaltă, spre larg. Am dedus că era Capul Verde, iar pământul din larg – insulele care-i poartă numele. Mă găseam totuși foarte departe de insule și eram foarte nehotărât încotro ar fi mai bine să o iau, căci, dacă mă prindea un vânt mai puternic în larg, riscam să nu mai pot ajunge nicăieri.

În această dilemă, m-am retras în cabină și l-am lăsat pe Xury la cârmă. Deodată mi-a strigat: „Stăpâne, stăpâne, o corabie cu pânze.” Bietul Xury era grozav de speriat, crezând că e vreunul din vasele stăpânului său, care tot ne mai urmărește. Eu știam însă că de mult eram în afara unei astfel de primejdii. Am ieșit îndată din cabină și am zărit corabia. Mi-am dat numaidecât seama că era o corabie portugheză, care probabil se îndrepta spre Guineea în căutare de sclavi. Când i-am observat mai bine drumul, am constatat că mergea în altă direcție și nu avea intenția să se apropie de coastă. Am întins toate pânzele, îndreptându-ne degrabă spre larg, hotărât să o ajung cu orice preț. Cu toată viteza, mi-am dat seama că marinarii ceilalți vor dispare din ochii mei înainte ca să le pot face vreun semn. Tocmai când începusem să-mi pierd orice nădejde, ei și-au dat seama – pesemne cu ocheanele – că este o barcă europeană, aparținând unei corăbii naufragiate. Au strâns pânzele, încetinindu-și mersul pentru ca să-i putem ajunge. Am prins curaj și, având pe bord pavilionul fostului meu stăpân, l-am ridicat înnodat, ca semnal de ajutor, și am tras și cu pușca. La vederea semnalului nostru și a fumului, căci – după cum mi-au spus mai târziu – detunătura nu fusese auzită, au oprit corabia ca să ne aștepte și i-am ajuns în vreo trei ceasuri.

Când m-am apropiat, m-au întrebat în mai multe limbi cine eram: în portugheză, spaniolă, franceză, pe care însă eu nu le știam. În sfârșit s-a găsit un marinar scoțian căruia i-am spus că sunt englez, fugit din robie de la maurii, din Sale. Am fost poftit să mă urc pe punte și m-au luat cu dânșii, împreună cu tot avutul meu.

Se înțelege bucuria ce m-a cuprins când m-am văzut scăpat dintr-o situație atât de deznădăjduită. În semn de recunoștință, am oferit tot avutul meu căpitanului, care însă l-a refuzat, răspunzându-mi că mi se va înapoia totul la sosirea noastră în Brazilia. „Nu ți-am salvat viața cu gândul acesta. Cine știe dacă nu o să mă găsesc și eu odată în situația ta. Dacă aș primi tot ce-mi oferi, ar însemna să te las muritor de foame în Brazilia, într-o țară atât de depărtată de țara ta. Astfel că nu aș face decât să-ți răpesc viața pe care ți-am salvat-o. Nu, nu, Seignor Inglese, te voi duce acolo fără plată, iar avutul dumitale te va ajuta să-ți cumperi cele necesare și să-ți plătești drumul de înapoiere acasă”.

A fost milos și bun cu mine, nu numai în vorbe dar și în fapte. A poruncit să nu se atingă nimeni de lucrurile mele. Le-a luat în grija sa și la sosire mi le-a înmânat după inventar, până la ultima bucată, inclusiv ulcioarele de lut.

Barca mea fiind în bună stare, mi-a propus să o cumpere pentru corabie și m-a întrebat cât cer pe ea. Se purtase cu mine cu atâta mărinimie, încât nu am fost în stare să spun un preț și am lăsat totul la aprecierea lui. Mi-a dat o scrisoare, prin care se obliga să-mi plătească optzeci de piaștri în Brazilia și să mărească acest preț în caz că mi s-ar oferi mai mult. Pe Xury a voit să-mi dea șaizeci de piaștri. Nu-mi venea să iau banii, vânzând astfel libertatea bietului băiat, care mă slujise cu credință și mă ajutase să-mi recapăt libertatea. Când mi-am arătat gândurile, căpitanul mi-a dat dreptate. Pentru a împăca însă pe toată lumea, se oferea să-l elibereze pe Xury peste zece ani, dacă acesta se va creștina. Xury a fost de acord și astfel l-am dat căpitanului.

Călătoria spre Brazilia a fost foarte plăcută. Am ajuns în golful Todos los Santos cam peste douăzeci și două de zile. Scăpasem iarăși din cea mai mare nenorocire, dar nu știam ce voi face în viitor.

Nu voi uita niciodată mărinimia căpitanului. N-a voit să primească nimic pentru călătorie. Pe pielea de leopard mi-a dat douăzeci de ducați, iar pentru cea de leu patruzeci. Am primit tot avutul meu aflat în barcă. Mi-a cumpărat tot ce am voit să-i vând, între altele lădița cu băuturi, două din puști și bucata de ceară de albine care îmi mai rămăsese. Astfel am strâns aproape două sute douăzeci de piaștri și am debarcat în Brazilia cu această mică avere.

Puțin timp după sosire, am fost recomandat de căpitan unui om foarte cumsecade, ca și el, care avea un ingenio, adică o plantație și o fabrică de zahăr. Câtva timp am locuit la el și am deprins astfel cultura trestiei de zahăr și fabricarea zahărului. Văzând ce bine o duc plantatorii și ce repede se îmbogățesc, m-am hotărât să mă fac și eu plantator. Trebuia însă mai întâi să capăt un permis pentru a mă stabili definitiv acolo, căutând între timp mijlocul pentru a-mi aduce banii pe care îi aveam la Londra.

Am primit certificatul de naturalizare și am cumpărat pământ nedesțelenit cât am putut cuprinde cu banii pe care îi aveam. După aceasta, am făcut planul pentru plantație și conac, în limita sumei pe care îmi pusesem în gând să o cer din Anglia.

Mă învecinam cu un portughez din Lisabona, născut din părinți englezi. Se numea Wells și se afla într-o stare materială ca și a mea. Ne înțelegeam foarte bine. Capitalul nostru era încă mic. Am plantat la început numai atâta cât aveam nevoie pentru întreținere. În anii următori am mărit suprafața de cultură și pământul a început să-mi dea roade bune. În al treilea an am plantat tutun și am pregătit fiecare câte o tarla pentru trestia de zahăr din anul viitor. Amândoi duceam mare lipsă de ajutoare. Acum îmi dădeam seama de greșeala pe care o făcusem când m-am despărțit de Xury.

Dar – vai – nu era nicio mirare că greșisem, eu care niciodată nu făcusem ceea ce se cuvenea! Munca pe care o începusem era destul de străină firii mele și de-a dreptul opusă vieții pe care mi-o doream și pentru care părăsisem casa părintească, nesocotind toate sfaturile tatei. Acum ajungeam la acea stare socială de mijloc sau la gradul mai bun al unei vieți mărunte, de care îmi vorbise cândva tata. Pentru aceasta însă, puteam să fi rămas acasă și să nu mă fi obosit rătăcind prin lume, așa cum o făcusem. Adesea mă gândeam că aș fi putut ajunge la această situație și în Anglia, între prietenii mei, fără să mă duc la cinci mii de mile depărtare, între străini și sălbatici, într-o țară necunoscută și atât de depărtată, încât să nu mai pot afla nimic despre lumea mea.

Așa se face că priveam noua-mi viață cu adâncă părere de rău. Nu prea aveam cu cine să vorbesc și numai rareori mă întâlneam cu vecinul meu. Toată treaba o făceam singur, cu mâinile mele. Mi se părea că trăiesc în surghiun pe o insulă pustie. De câte ori ne comparăm viața actuală cu alte vieți mai nenorocite, s-ar cuveni să ne dăm seama că pronia cerească ar putea să ne pedepsească, silindu-ne să facem schimbul. Numai atunci ne-am pătrunde de realitatea fericirii pe care am pierdut-o. Câtă dreptate aș fi avut dacă aș fi judecat astfel, eu care mai târziu trebuia să am parte de o viață deznădăjduită pe o insulă pustie și care atunci mă plângeam pe nedrept de viața-mi de plantator, pe care, dacă aș fi continuat-o, aș fi ajuns fără îndoială un om bogat și mulțumit.

Prietenul meu, căpitanul care mă salvase, a mai rămas câtva timp în port, înainte de a se întoarce în Portugalia, trebuind să-și încarce corabia. I-am povestit și lui de banii pe care îi aveam în Anglia. „Seignor Inglese – m-a sfătuit el – dacă vrei, îmi dai scrisoare și o procură cu ordin către persoana care-ți păstrează banii la Londra, să trimită la Lisabona, cui ți-oi spune eu, mărfuri ce au căutare în această țară. Cu ajutorul lui Dumnezeu ți-aduc marfa la întoarcere. Dar, pentru că toate cele omenești sunt supuse prefacerilor și năpastelor, te sfătuiesc să nu ceri și să nu riști decât o sută de lire sterline, adică jumătate din averea dumitale. Dacă lucrul merge bine, poți cere mai târziu și restul pe aceeași cale. Dacă se întâmplă ceva rău, tot îți mai rămâne jumătate.”

Sfatul era bun și prietenesc. Am scris deci scrisoarea către doamna care îmi păstra banii și procura pentru căpitan. Văduvei căpitanului englez i-am povestit în scris toate pățaniile mele, precum și dezrobirea și întâlnirea cu căpitanul portughez, purtarea lui mărinimoasă față de mine, situația-mi actuală și toate cele necesare, ca să știe ce trebuie să-mi trimită.

Când cinstitul meu prieten, căpitanul portughez, a ajuns la Lisabona, a trimis scrisoarea în Anglia, printr-un negustor, care a predat-o văduvei povestindu-i tot ceea ce-i spusese căpitanul despre mine. Văduva nu i-a încredințat numai banii, ci și un dar frumos din partea ei pentru căpitanul care-mi salvase viața. Astfel voia să-i mulțumească pentru tot ce făcuse și făcea pentru mine.

Negustorul a cumpărat marfă englezească pentru cele o sută de lire, după instrucțiunile date de căpitan, și a trimis-o la Lisabona. Căpitanul mi-a adus-o cu bine în Brazilia. Printre mărfuri am găsit tot felul de unelte și scule necesare pentru plantație, ce mi-au fost de mare folos.

Eram atât de fericit când mi-a sosit marfa! Mă credeam om bogat și nu încetam să mă minunez de tot ceea ce găseam. Bunul căpitan cheltuise tot pentru mine banii primiți în dar, căci îmi angajase un servitor – cu contract pe șase ani – și mi-l și adusese. N-a voit să primească nicio răsplată, acceptând numai ceva tutun de pe plantația mea.

Marfa adusă era toată numai manufactură englezească: postav, stofe, cituri și alte lucruri care aveau căutare în Brazilia, așa că am vândut-o cu mare câștig, dobândind de patru ori mai mult decât costase. Acum eram mult mai bogat decât vecinul meu. Am cumpărat îndată un sclav negru și am angajat încă un argat european, pe lângă cel adus din Lisabona.

De multe ori, belșugul prea mare ne cășunează nenorociri. Astfel mi s-a întâmplat și mie. În anul următor am recoltat cincizeci de baloturi de tutun, fiecare cântărind peste cincizeci de kilograme, în afară de ce am mai dat pe la vecini în schimbul altor lucruri trebuincioase. Le-am uscat și le-am pus bine până la întoarcerea corăbiilor din Lisabona.

Ajunsesem mare negustor. Capul a început a mi se împuia cu fel de fel de planuri și gânduri ce depășeau posibilitățile mele de înfăptuire și care sunt foarte primejdioase, căci mână îndeobște la ruină.

Dacă aș fi dus mai departe o viață de muncă serioasă, aș fi ajuns la belșug și mulțumire, lucruri pe care mi le recomandase tata cu atâta căldură. Aș fi avut parte de viața tihnită și retrasă a păturii mijlocii. Eu însă nu mă mulțumeam cu atâta și astfel mi-a fost dat să ajung înfăptuitorul propriei mele nenorociri, să mai adaug greșelilor mele din trecut altele noi și să am prilejul unei amare căinți mai târziu.

Totul a pornit de la acel dor aprig și smintit de a vântura lumea. Potrivindu-mă lui, am nesocotit cele mai prețioase judecăți și socoteli ce mă îndemnau să urmez calea pe care firea și Providența mi-o puseseră dinainte pentru a-mi îndeplini datoria în viață. După cum am greșit atunci când am părăsit casa părintească, tot astfel mi-era dat să fac și acum cu mica-mi plantație și cu perspectivele serioase ce le aveam, renunțând la toate acestea pentru a da ascultare dorinței de a mă ridica mai repede decât îngăduia firea. Astfel, din nou m-am aruncat singur în cea mai adâncă prăpastie a nenorocirii omenești în care a căzut vreodată un om, sau cel puțin în care poate cădea cineva rămânând totuși în viață și sănătos.

Spre a ajunge la această parte a povestirii mele, trebuie să spun că, după ce am trăit aproape patru ani în Brazilia, izbutind să câștig binișor și să am de toate din belșug, ba învățând și limba țării, am legat prietenie cu o seamă de alți plantatori, precum și cu niște negustori din St. Salvador, povestindu-le adesea călătoriile mele pe coasta Guineii, negoțul cu negri de acolo și ce lesne este să te chivernisești din nimicuri, cu mărgele, jucării, bricege, toporașe, bucăți de sticlă și alte fleacuri, în schimbul cărora primești praf de aur, mirodenii, colți de elefant și mai ales negri care să fie vânduți ca sclavi în Brazilia. Întotdeauna eram ascultat cu luare-aminte, mai ales când venea vorba de cumpărarea negrilor, pe atunci negoțul acesta fiind încă puțin răspândit și, atât cât era, făcându-se numai cu învoirea specială a regilor Spaniei și Portugaliei, prin așa-numitele assientos, și fiind monopolul vistieriei, așa că se cumpărau puțini negri, și aceia foarte scump.

Odată, fiind în tovărășia câtorva cunoscuți, negustori și plantatori, am vorbit mai mult ca de obicei despre lucrurile acestea. În dimineața următoare au venit la mine trei din ei, zicându-mi că, după multă chibzuială, s-au hotărât a-mi face o propunere. Îmi cereau însă mai înainte de orice cuvântul că totul va rămâne o taină între noi. Apoi mi-au mărturisit că au de gând să armeze o corabie și s-o trimită spre Guineea. Fiind plantatori ca și mine, le venea greu fără ajutoare și mână de lucru. Cum negoțul cu negri era oprit și nu-i puteam vinde pe cei aduși, plănuiau să organizeze o singură călătorie, iar robii, debarcați în taină, să-i împartă pentru moșiile lor. Pe scurt, îmi ofereau să merg ca reprezentant al lor și să mă ocup în Guineea de partea comercială a expediției, urmând să primesc în schimb, fără nicio cheltuială pentru mine, o parte dintre negrii aduși, egală cu a lor.

Trebuie să mărturisesc că propunerea putea fi ispititoare pentru cineva care nu ar fi avut o gospodărie și o plantație înfloritoare. Dar pentru mine – care îmi făcusem un rost și care nu aveam decât să merg înainte cum începusem încă trei sau patru ani și să mai aduc marfă din Anglia cu suta de lire pe care o aveam acolo și, astfel, să adun cu siguranță trei sau patru mii de lire, pe care le puteam apoi înmulți mai departe – a mă gândi la o asemenea călătorie însemna curată nebunie.

Dar născut ca să-mi fiu propriul meu dușman, nu am rezistat propunerii, după cum nu m-am împotrivit nici prima dată dorinței mele de aventură, cu toate bunele sfaturi ale tatei.

Într-un cuvânt, am primit propunerea, cu condiția ca ei să îngrijească de plantație în lipsa mea și să facă totul precum voi hotărî în caz că nu mă voi mai întoarce.

Ei au primit condițiile mele și mi-au dat în scris că vor face precum ne-am învoit. Mi-am făcut testamentul, dispunând de tot avutul meu. Am numit executor pe prietenul meu, căpitanul portughez, care-mi salvase viața, lăsându-i jumătate din avere, iar restul urmând să fie trimis în Anglia. Am luat, așadar, toate măsurile trebuitoare pentru păstrarea plantației și avutului meu. Numai la interesul meu propriu nu m-am gândit cum se cădea. Într-adevăr, dacă aș fi avut mai multă minte, nu aș fi plecat niciodată, părăsind o înjghebare înfloritoare pentru o expediție la voia întâmplării, fără a mai pomeni de motivele personale ce aveam de a mă aștepta la nenorociri.

Am fost însă grăbit și orbit de închipuirea mea nefastă. Când corabia a fost pregătită de drum și încărcată cu marfă, iar asociații mei au îndeplinit toate după învoiala noastră, m-am urcat pe bord într-un ceas rău, la 1 septembrie 1659. Se împlineau în acea zi opt ani de când plecasem de acasă, din Hull, părăsindu-mi părinții din pricina acelei răzvrătiri împotriva autorității lor și devenind dușmanul propriilor mele interese.

Corabia noastră avea o capacitate de încărcătură de aproape o sută douăzeci de tone, dispunea de șase tunuri și avea un echipaj de paisprezece inși, în afară de căpitan, de băiatul care-l servea și de mine. N-aveam pe bord altă încărcătură decât cea necesară negoțului cu negri. Marfa se compunea din diferite nimicuri: mărgele, bucăți de sticlă, scoici, apoi oglinzi, bricege, foarfece, securi și altele de același soi.

În aceeași zi am ridicat pânzele și am pornit-o spre nord, de-a lungul coastei, cu gândul să trecem oceanul spre coasta Africii când vom fi ajuns pe la zece sau douăsprezece grade latitudine nordică, căci, pesemne, acesta era drumul obișnuit pe vremea aceea. Timpul a fost bun, dar foarte călduros tot drumul de-a lungul coastei până ce am atins capul Sf. Augustin. De acolo am pornit-o spre larg, pierzând din ochi uscatul. Am navigat în direcția insulei Fernando de Noronha, ținând direcția nord-est cu o abatere spre nord și, lăsând insula spre răsărit, am trecut, douăsprezece zile mai târziu, ecuatorul. Eram la 7 grade și 22 minute latitudine nordică atunci când ne-a surprins un uragan, care ne-a zăpăcit cu totul. Uraganul a început de la sud-est și a trecut apoi la nord-vest, statornicindu-se în cele din urmă la nord-est. Din această direcție a bătut așa de îngrozitor, încât timp de douăsprezece zile nu am putut decât să ne lăsăm duși de furtună încotro voia soarta sau furia valurilor. Ne așteptam în fiecare clipă să fim înghițiți de talazurile uriașe. Nimeni nu mai spera să scape cu viață.

În această deznădăjduită situație, un marinar ne-a murit de friguri tropicale, iar un altul, împreună cu băiatul de serviciu al căpitanului au fost smulși de valuri și s-au înecat. După douăsprezece zile, când furtuna s-a mai potolit, căpitanul a făcut o observație astronomică, aflând cu mare trudă că eram cam la 11 grade latitudine nordică, dar la 22 de grade longitudine spre vest de capul St. Augustin. Eram deci aproape de coastele Guianei sau partea de nord a Braziliei, dincolo de fluviul Amazoanelor spre fluviul Orinoco, denumit și Fluviul cel Mare. M-a întrebat ce să facem. Corabia fiind avariată și luând apă, el voia să ne întoarcem imediat pe coasta Braziliei. Eu am fost însă de altă părere. Cercetând împreună harta mărilor și a coastelor Americii, am văzut că nu se găsea în apropierea noastră niciun pământ locuit de care să ne folosim înainte de a ajunge la cercul insulelor Antile sau ale Caraibelor. Ne-am hotărât atunci să ne îndreptăm spre Barbados, ținând drumul în larg, pentru a ocoli curenții golfului Mexic. Astfel puteam ajunge acolo în vreo cincisprezece zile. Fără acest popas, n-ar fi fost cu putință nici pentru corabie, nici pentru noi să ne continuăm călătoria spre Africa.

Am schimbat prin urmare direcția și am pornit-o spre nord-vest pentru a ajunge la vreo insulă engleză, de unde să căpătăm ajutor. Călătoriei noastre îi era hărăzită însă o altă soartă. Aflându-ne la latitudinea 12 grade și 18 minute, ne-a prins o nouă furtună, ce ne-a târât cu mare furie spre vest și ne-a scos din drumul obișnuit al navigațiilor, încât chiar dacă de pe mare puteam scăpa cu viață, eram totuși amenințați să fim mâncați de sălbatici și să nu ne mai întoarcem niciodată în țara noastră.

În timp ce furtuna bântuia din răsputeri și eram cu toții deznădăjduiți, unul din oamenii noștri a strigat în zorii zilei: „Se vede uscatul!” Nici nu am apucat bine să ieșim din cabină, și corabia s-a lovit de un banc de nisip. Corabia fiind oprită, valurile s-au ridicat uriașe peste noi, gata să ne înghită. Ne-am adăpostit cu toții care pe unde am apucat, ca să scăpăm de apa înspumată a mării.

E greu să înțeleagă cineva care nu s-a aflat niciodată în asemenea situații starea noastră sufletească. Nu știam unde ne găsim, dacă nimerisem pe vreo insulă sau chiar pe continent, într-un ținut locuit sau nu. Vântul sufla cu tărie încă și, cu toate că furtuna se mai potolise, numai o minune putea să ne mai scape corabia. Ne uitam unul la altul, așteptând în fiecare clipă moartea, și fiecare se pregătea pentru lumea cealaltă, căci în lumea aceasta nu ne mai rămânea aproape nimic de făcut.

Singura mângâiere a fost că vasul nu s-a sfărâmat, așa cum ne așteptam, iar furtuna s-a mai liniștit. Ne împotmolisem însă atât de adânc în nisip, încât nu mai nădăjduiam să ieșim de acolo. Tot ce ne rămânea de făcut era să căutăm un mijloc de a ne salva viețile. Barca pe care o aveam la remorcă a fost izbită de cârmă și spartă, apoi smulsă de valuri și nu s-a mai văzut. Cât despre cealaltă, nu știam dacă vom reuși să-i dăm drumul pe apă. Timp de pierdut nu era. Din clipă în clipă, corabia se putea sfărâma și unii spuneau că se și spărsese.

În aceste clipe de deznădejde, secundul a apucat barca și, ajutat de ceilalți, a reușit s-o treacă peste bord. Ne-am urcat cu toții într-însa, lăsându-ne, unsprezece la număr, în mila lui Dumnezeu și în voia valurilor. Cu toate că furtuna se mai potolise, talazurile uriașe se rostogoleau spre țărm. Marea părea într-adevăr a fi acea wild zee, cum o numesc olandezii. Situația devenise cu adevărat tragică. Ne dădeam seama că valurile sunt prea mari pentru ca barca să reziste. Presimțeam că ne vom îneca cu toții. Nu aveam nici pânze și, dacă le-am fi avut, nu le-am fi putut întrebuința. Vâslind anevoie, ne căzneam să ajungem la țărm, dar cu inima grea, ca și când ne-am fi dus la osândă. Ne dădeam seama că, apropiindu-ne de coastă, barca va fi sfărâmată în mii de bucăți din pricina mării spumegânde, totuși, după ce i-am încredințat lui Dumnezeu sufletele noastre, ne-am grăbit pieirea cu mâinile noastre, trăgând cu vâslele către malul unde ne mâna și vântul.

Cum era malul – stâncos sau nisipos, abrupt sau lin – iarăși nu puteam ști dinainte. Singura umbră de nădejde era ca să ajungem în vreun golf sau la vărsarea vreunui fluviu, unde, cu mult noroc, am fi putut să intrăm sau să găsim apă mai liniștită la adăpostul uscatului. Dar nimic din toate acestea. Cu cât ne apropiam de mal, pământul ne părea mai îngrozitor decât apa.

După ce am vâslit sau, mai bine zis, am fost duși de valuri cam vreo leghe și jumătate, a potopit peste noi un val uriaș, înghițindu-ne. Ne-a lovit cu atâta furie, încât barca a fost răsturnată într-o clipă. Fără a mai avea răgazul să rostim măcar „Doamne Dumnezeule!”, ne-am și dus la fund.

Nimeni n-ar putea descrie întunecarea ce am simțit în clipa aceea. Cu toate că știam bine să înot, nu mă puteam strecura printre valuri, ca să-mi recapăt suflul. Numai după ce am fost dus departe spre țărm și valul s-a retras, m-am aflat pe nisipul aproape uscat. Eram însă pe jumătate mort din pricina apei pe care o înghițisem. Văzându-mă atât de aproape, cu puțina suflare și prezență de spirit ce îmi mai rămăsese, m-am ridicat în picioare, străduindu-mă să ies la mal înainte de a fi prins de valul următor. Curând mi-am dat seama că nu era cu putință să scap de el, căci apa venea în urma mea înaltă cât un munte și furioasă ca un dușman împotriva căruia nu aveam niciun mijloc de apărare. Tot ce puteam face era să mă ridic deasupra și să înot ca să-mi păstrez suflul pentru a mă înapoia apoi spre mal. Toată voința mi-era încordată ca să nu mă las târât de furia mării când valurile se retrăgeau în larg.

Acest val m-a îngropat la vreo treizeci de picioare în adâncimea lui. Mă simțeam dus spre mal de o putere uriașă și cu o viteză nebună. Îmi țineam suflul și înotam din răsputeri. Eram gata să plesnesc, când m-am simțit ridicat și m-am trezit cu capul și brațele la suprafața apei. Această poziție, pe care nu am putut-o păstra decât o clipă, mi-a îngăduit să răsuflu și m-a îmbărbătat.

Acoperit din nou de ape, am rezistat și mai bine. Văzând că valul se retrage, m-am opintit și, deodată, am simțit pământul sub picioare. M-am odihnit o clipă numai apoi am luat-o la fugă spre mal. Marea însă venea din nou în urma mea. De două ori am mai fost ridicat de valuri și dus înainte, ca și prima dată, căci țărmul era foarte lin.

Ultima dată era să-mi fie fatală, căci valurile m-au zvârlit, lovindu-mă de o stâncă. Am rămas câtva timp fără cunoștință. În clipa în care marea venea să mă înghită din nou, m-am trezit. M-am agățat cu toate puterile de stâncă și mi-am ținut răsuflarea.

Acum valurile nu mai erau așa de înalte, fiind mai aproape de mal și când valul s-a tras iar înapoi, am luat-o din nou la fugă, ajungând de data aceasta atât de aproape de uscat, încât valul următor, cu toate că m-a acoperit, n-a mai fost în stare să mă ia cu el.

Am reușit, în sfârșit, să mă cațăr pe stâncile de pe mal și m-am aruncat pe iarbă istovit, însă fericit că scăpasem de primejdie și că apa nu mă mai putea ajunge.

Ridicându-mi ochii către cer, i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru salvare, la care nu mai nădăjduisem cu câteva clipe înainte. Cred că nu se pot descrie extazul și elevația, acea avântare a sufletului, pe care o simți după ce ai scăpat astfel de moarte. Am înțeles atunci temeinicia obiceiului de a se aduce răufăcătorului, care își are funia legată de gât, odată cu vestea grațierii, și un chirurg care să-i scoată sânge chiar în clipa marii vești, astfel ca surpriza să nu-i alunge din inimă duhul și să-l răpună: „Căci bucuriile neașteptate, ca și necazurile, la început tot una par”.

Pășeam pe mal ridicându-mi brațele, minunându-mă în fața salvării mele, contemplându-mi mântuirea și făcând mii de gesturi și mișcări greu de descris. Mă gândeam la toți tovarășii mei, care se înecaseră, și la faptul că niciun suflet nu scăpase în afară de mine. N-am aflat niciodată ce li s-a mai întâmplat. Mai târziu am găsit trei pălării, apoi o șapcă și, în fine, două ghete desperecheate. Atât. Am privit de asemenea spre corabia naufragiată. Ceața și spuma valurilor erau atât de mari, încât o zăream anevoie. Părea atât de departe. Doamne! cum a fost oare cu putință să ajung eu la țărm?

După câtva timp am încercat să privesc împrejur, să văd în ce loc mă găseam și ce aveam de făcut. Curând mi-a scăzut bucuria, dându-mi seama cât de groaznică îmi era mântuirea. Eram ud leoarcă și nu aveam nici haine de primeneală, nici ce mânca sau bea pentru a-mi recăpăta puterile. Urma să mor de foame sau să fiu sfâșiat de fiarele sălbatice. Ceea ce mă întrista mai mult era că nu aveam cu mine niciun fel de armă pentru a vâna și ucide vreun animal care să-mi potolească foamea, sau pentru a mă apăra la nevoie. Nu aveam decât un cuțit, o pipă și o pungă cu tutun. Aceasta îmi era toată averea. Am alergat câtva timp încoace și încolo ca un om cu mințile zburătăcite. Când s-a lăsat noaptea, m-am gândit la trista soartă ce mă aștepta, știind că fiarele ies pe înnoptate să-și caute prada. De aceea m-am cățărat într-un copac stufos, ce semăna cu un brad plin de ace și care se găsea în apropiere. Am stat toată noaptea acolo, așteptând să se facă ziuă, pentru ca să văd ce-mi mai rămâne de făcut sau ce moarte trebuia să-mi aleg, căci nu aveam nicio nădejde că voi scăpa cu viață. Înainte de a mă cățăra în copac, m-am depărtat puțin de coastă, căutând apă de băut. Spre marea mea bucurie, am găsit apă, am băut, am luat apoi tutun în gură, ca să-mi înșel foamea, și numai după aceea m-am urcat în copac, așezându-mă așa, ca să nu cad în cazul când voi adormi.

Mi-am făcut un ciomag scurt, cu care aveam de gând să mă apăr, și astfel mi-am luat în primire locuința. Fiind istovit, am adormit îndată. Am dormit adânc cum puțini ar fi făcut-o în aceleași condiții. M-am odihnit bine și mi-am recăpătat puterile.