Prizonierii scăpați de canibali
M-am hotărât până la urmă să trec cu Vineri pe continent, așa că i-am spus că vom face o barcă tot atât de mare ca aceea și că se va putea întoarce cu ea acasă. Nu mi-a răspuns nimic, dar părea abătut și întristat. Când l-am întrebat ce are, mi-a răspuns: „De ce supărat rău pe Vineri? Eu ce făcut?” Nu știam ce vrea să spună, căci nu eram de loc supărat. „Cum nu supărat, nu supărat?” mi-a spus el și a repetat cuvântul de câteva ori. „Atunci de ce trimiți pe Vineri înapoi în țara lui?” „Dar bine, Vineri, nu ai spus tu că dorești să fii acolo?” „Da, dar vreau amândoi acolo, nu Vineri acolo, stăpân nu acolo.” Cu alte cuvinte nu voia să plece fără mine. Când l-am întrebat ce voi face când voi ajunge acolo, s-a întors repede spre mine spunându-mi: „Face bine mare acolo, înveți oamenii sălbatici fie buni, cuminți, blânzi; spui la ei cunoască Dumnezeu, roage Dumnezeu, trăiască viața nouă”. „Vai, Vineri, i-am zis, tu nu știi ce spui. Sunt tot un om neștiutor și eu.” „Ba nu, ba nu, mi-a răspuns el, tu învățat pe mine bine, tu înveți și pe ei bine.” „Nu, nu, Vineri, am continuat eu, vei pleca fără mine și mă vei lăsa să trăiesc aici singur ca înainte.” La auzul acestor cuvinte, s-a uitat din nou năuc și, repezindu-se la una din securile pe care obișnuia să le poarte, a luat-o în grabă și mi-a dat-o. „Ce vrei să fac cu ea?” l-am întrebat. „Iei asta și omori Vineri.” „Dar de ce să-l omor?” l-am întrebat. S-a întors atunci brusc, spunându-mi: „Pentru ce dai afară Vineri? Ia și omoară Vineri, nu dai afară!” Spusese acestea atât de serios, încât l-am văzut cu lacrimile în ochi. Pe scurt, am descoperit o mare dragoste ce mi-o purta și neclintita-i hotărâre de a nu mă părăsi. De aceea l-am asigurat atunci, și apoi adeseori, că nu-l voi izgoni niciodată dacă el dorește să stea cu mine. Am înțeles din tot ce s-a întâmplat că ținea mult la mine și dorința pe care o avea de a se înapoia în țara lui pornea dintr-o dragoste mare și din nădejdea că le voi face mult bine.
Gândul acesta era însă departe de mine. Mă ispitea totuși să încerc o scăpare, bizuindu-mă de astă dată pe cele auzite de la Vineri, care spunea că în țara lui se găsesc șaptesprezece bărboși.
De aceea, fără nicio întârziere, ne-am apucat de lucru, căutând un copac înalt care să fie bun pentru o periagua sau canoe, destul de mare să ne poată duce în această călătorie.
Se găseau destui copaci în insulă, ca să construim o flotă întreagă, nu numai canu, ba și corăbii mai mari. Tot ce voiam era să găsim unul cât mai aproape de mal, pentru a putea împinge ușor piroga când va fi gata. Nu voiam să pățesc ca data trecută. În sfârșit, Vineri a fost acela care a ales copacul, pentru că mi-am dat seama că se pricepe să aleagă soiul lemnului mai bine ca mine.
Nu pot spune nici până în ziua de azi ce copac am doborât, decât că semăna cu un soi din ceea ce numim noi „fustic” sau lemn de Nicaragua, având aceeași culoare și miros.
Vineri voia să facă prin ardere o gaură mare în trunchi, astfel ca să-i dea forma bărcii din interior. I-am arătat că e mai bine să o cioplim cu scule și l-am învățat cum să le mânuiască. A lucrat totul cu mare îndemânare. Am terminat barca după o lună de muncă grea. A ieșit foarte frumoasă, mai ales după ce am cioplit și pe dinafară trunchiul, dându-i forma unei adevărate bărci. Ne-au mai trebuit aproape două săptămâni să o așezăm pe bulumaci și să o târâm spre apă. Când am ajuns să o vedem pe țărm, ne-am dat seama că e destul de mare ca să poată duce cu ușurință douăzeci de oameni.
Vineri m-a uimit prin îndemânarea și ușurința cu care mânuia piroga aceasta atât de mare, ducând-o din lopeți. L-am întrebat dacă s-ar încumeta să treacă dincolo cu ea. „Da, eu îndrăznesc fac asta, deși este vânt mare.”
Aveam de gând să adaug câte ceva la barcă, din cele ce Vineri nu știa. Voiam să-i fac un catarg, să-i pun pânză și o ancoră cu parâme. Catargul era ușor de făcut. Am luat un cedru mai tânăr, pe care l-am găsit pe-aproape și din care erau mulți pe insulă, și l-am pus pe Vineri să-l taie și să-l cioplească, iar eu m-am ocupat de pânze. Știam că am câteva bucăți mai vechi, dar eram sigur că putreziseră, cum se și întâmplase de altfel cu o parte din ele. Nu prea le îngrijisem în cei douăzeci și șase de ani, căci nu mă gândeam că le voi mai întrebuința vreodată. Am ales totuși două bucăți mai bune și, cu multă trudă, căci îmi lipseau acele, le-am cusut formând un triunghi ca vai de lume. Se întindea cu o vargă mică sus și una mai mare jos, ca la bărcile englezești. Era cam ca pânza de la barca cu care am scăpat din robia barbarilor, așa cum am istorisit în prima parte a acestei povestiri.
Am pierdut aproape două luni cu pânzele și catargul, căci am făcut și o pânză mai mică, de care aveam nevoie pentru a naviga cu vânt strâns. Am pus și o cârmă, care era foarte necesară bărcii. Nu eram decât un corăbier stângaci, dar, cum știam cât de folositor și chiar de trebuincios este un asemenea lucru, m-am trudit cu atâta osteneală, încât până la urmă am izbutit. Totuși, dacă mă gândesc la câte născociri nepricepute am încercat și n-au mers, cred că m-a costat aproape tot atâta muncă cât barca însăși.
După ce totul a fost gata, l-am învățat pe Vineri, slujitorul meu, să le mânuiască. Știa foarte bine să ducă barca din vâsle, dar nu se pricepea la pânze și la cârmă. A fost foarte mirat când le-a văzut umflându-se de vânt și direcția schimbându-se prin cârmă.
S-a obișnuit curând și a devenit un marinar foarte dibaci. Numai cu compasul mergea mai greu. Nu a fost niciodată în stare să-i înțeleagă rostul. Din fericire nu prea aveam nevoie de el, căci vremea era mai totdeauna frumoasă, noaptea văzându-se stelele și ziua coasta continentului, iar în anotimpurile ploioase nu ieșea nimeni pe mare sau pe uscat.
Intram în al douăzecilea și șaptelea an al captivității mele. Nu ar trebui totuși să numesc astfel ultimii trei ani, de când îl aveam pe Vineri. Într-adevăr, viața mi-era cu totul deosebită de aceea a primilor ani.
Am prăznuit aniversarea zilei în care debarcasem aici cu aceeași recunoștință față de Dumnezeu pentru îndurările Lui ca la început. Și dacă atunci avusesem pricină de mulțumire, acum aveam cu mult mai multă, având atâtea noi mărturii ale grijii pe care Providența o purta pentru mine, precum și nădejdea ce mi-o da apropiata-mi dezrobire. Aveam credința nestrămutată că se apropie această clipă și că peste un an nu voi mai fi aici.
Ne-am văzut totuși mai departe de gospodărie, săpând, plantând și împrejmuind ca de obicei. Strângeam și uscam struguri, așa cum făcusem atâția ani mai înainte. A venit apoi și anotimpul ploios, când stăteam mai mult în casă. Am pus la adăpost noua noastră ambarcațiune, ducând-o în estuarul unde debarcasem odinioară cu plutele făcute din vechea corabie.
Am tras piroga la mal până la marginea unde ajungea fluxul. L-am pus pe Vineri să sape un mic bazin, atât cât trebuia să plutească. Atunci când apele s-au retras, am făcut un dig puternic la un capăt, ca să stăvilească apa, și astfel barca a rămas pe uscat. Pentru a o feri de ploi, am acoperit-o cu ramuri dese, întocmind deasupră-i un acoperiș. Astfel am așteptat lunile noiembrie și decembrie, când voiam să întreprind plănuita expediție.
Când s-a făcut vreme frumoasă, m-am gândit și eu la călătorie. Am pus deoparte ceva provizii și voiam ca peste două săptămâni să trag noua noastră barcă la apă.
Lucram liniștit într-o dimineață, când l-am chemat pe Vineri și l-am trimis de-a lungul țărmului în căutarea unei broaște țestoase. Făceam asta cam o dată pe săptămână, când aveam nevoie de ouă și carne. Nici nu apucase Vineri să facă prea mulți pași, că deodată s-a întors într-un suflet, sărind cu mare grabă peste împrejmuire de parcă i-ar fi fugit pământul de sub picioare. Fără să-mi dea răgaz a-i spune ceva, mi-a strigat: „O, stăpâne, stăpâne! Necazuri, nenorocire mare!” „Ce s-a întâmplat, Vineri?” „O, doamne, acolo, un doi, trei canu! Un doi, trei!” Am chibzuit că trebuie să fie șase canu, dar, cercetând mai de aproape, am înțeles că era vorba numai de trei. „Bine, Vineri, nu te speria.”
L-am îmbărbătat, căci îl vedeam tare înspăimântat. Nu se gândea decât că au venit să-l caute, să-l taie în bucăți și să-l mănânce. Bietul băiat tremura ca varga și nu mai știam ce să fac cu el. L-am mângâiat spunându-i că și eu sunt în aceeași primejdie și că mă vor mânca și pe mine. „Dar, Vineri, i-am zis, trebuie să faci totul ca să-i înfrunți. Te poți lupta cu ei, Vineri?” „Eu împușc, dar ei venit mult mare număr.” „N-are importanță, i-am răspuns, puștile noastre îi vor băga în sperieți pe cei pe care nu-i vom împușca!” L-am întrebat dacă-i gata să mă apere, cum îl voi apăra și eu, și dacă vrea să facă tot ce-i voi porunci. „Eu mor când tu poruncești, stăpâne”, mi-a răspuns el.
I-am dat o înghițitură de rom, din care mai aveam destul, căci îl foloseam cu mare zgârcenie. După ce a băut, i-am dat cele două puști de vânătoare încărcate cu alice mari cât gloanțele. Eu am luat flintele bine încărcate, pistoalele și sabia fără teacă, așa cum o purtam de obicei, iar lui Vineri i-am dat și securea.
Astfel pregătit, am luat ocheanul și m-am urcat pe deal să văd ce se întâmpla. Am zărit douăzeci și unu de sălbatici, împreună cu trei prizonieri, veniți cu toții în trei canoe. Toată treaba lor părea să fie iarăși un praznic sălbatic, triumfătoarea înfruptare din cele trei trupuri omenești, un ospăț într-adevăr barbar, dar ceva obișnuit lor, după cum am observat, și nimic mai mult. Am mai observat că nu debarcaseră în locul de unde scăpase Vineri, ci mai aproape de estuarul meu, unde malul era mai jos și pădurea deasă ajungea aproape până în mare. Eram atât de mâniat pe aceste creaturi, încât am coborât degrabă spre locul unde se afla Vineri, hotărât să mă duc și să-i ucid pe toți. L-am întrebat dacă vrea să mă ajute. Teama îi dispăruse, iar romul îl făcuse mai îndrăzneț. Era vesel și mi-a repetat că-i gata să moară la porunca mea.
În culmea furiei, am luat armele împărțindu-le între noi doi, după ce mai întâi le încărcasem. I-am dat lui Vineri un pistol, pe care și l-a înfipt la brâu, și trei puști pe umăr. Eu am luat un pistol și celelalte trei puști. Am luat de asemenea în buzunar sticluța cu rom și i-am încredințat lui Vineri o pungă mare cu praf de pușcă și gloanțe.
I-am poruncit să se țină după mine, să nu miște, să nu împuște sau să facă ceva fără să-i spun eu și să nu scoată nicio vorbă. Astfel încărcați, am ocolit cam o milă pentru a trece estuarul și a intra în pădure. Puteam ajunge foarte aproape de ei, fără să fim văzuți.
Pe drum mi-au revenit gândurile dinainte și am început să mă potolesc. Nu vreau să spun prin aceasta că mi-era teamă de numărul lor, căci nu erau decât niște bieți sălbatici goi și neînarmați, iar eu eram mai tare ca ei, chiar dacă aș fi fost singur. Dar mă întrebam cu ce drept, din ce chemare sau nevoie mă duceam să-mi mânjesc mâinile cu sânge, atacând oameni care nu-mi făcuseră și nu aveau de gând să-mi facă vreun rău. Față de mine erau nevinovați, iar obiceiurile lor barbare erau propria lor nenorocire, fiind un semn că Dumnezeu îi lăsase, pe ei și celelalte neamuri din acea parte a lumii, în atâta orbire și în asemenea purtări neomenești. Dar asta nu mă chema pe mine să mă fac judecătorul faptelor lor, cu atât mai puțin călăul dreptății Lui. Când va socoti El de cuviință, va lua pricina în mâinile Sale și îi va pedepsi ca popor, cu o pedeapsă asupra întregului neam pentru fărădelegile întregului neam. Până atunci însă, nu era treaba mea. Pentru Vineri, care era dușmanul lor și în stare de război cu ei, se găsea o oarecare îndreptățire. Nu tot astfel și pentru mine. Aceste cugetări m-au înrâurit într-atât, încât m-am hotărât să nu fac altceva decât să mă apropii de ei și să asist la praznicul lor barbar, iar apoi să fac așa cum mă va îndrepta Dumnezeu. Dar, dacă nu se va ivi ceva care să fie pentru mine o chemare mai limpede decât cele știute până atunci, nu mă voi amesteca în treburile lor.
Am intrat astfel în pădure păstrând tăcere și, cu Vineri ținându-se îndeaproape de mine, am ajuns la marginea ei, până în preajma sălbaticilor. Numai un colț de pădure ne mai despărțea. L-am chemat în șoaptă pe Vineri, arătându-i un copac înalt chiar în colțul pădurii și l-am trimis iscoadă, ca să aflu dacă de acolo se vedea tot ce fac ei. El îmi îndeplini porunca și se întoarse îndată spunându-mi că se vede tot. Erau adunați în jurul focului, mâncând din carnea unuia dintre prizonieri. Un alt prizonier zăcea legat pe nisip, nu departe de ei. Vineri spunea că-i vine rândul acum să fie tăiat, ceea ce mi-a răscolit sufletul. Mi-a spus că acesta nu era din neamul lor, ci un bărbos din cei despre care îmi povestise că veniseră cu barca în țara lor. Cuprins de mânie la auzul acestei vești privitoare la omul alb cu barbă, m-am dus la copac și am văzut cu ocheanul pe altul care zăcea pe nisip cu mâinile și picioarele legate cu papură sau cu ceva ca trestia. Mi-am dat seama că era un european și că avea haine pe el.
Ceva mai departe, cam la cincizeci de pași, se găsea un alt copac și un tufiș des. Mă puteam furișa acolo și, nevăzut, puteam să ochesc ușor. M-am stăpânit, deși eram înfuriat peste măsură.
Făcând vreo douăzeci de pași înapoi, m-am ascuns după tufișuri și am ajuns astfel până la copac. Aici am dat de o moviliță, după care aveam vedere deschisă la vreo optzeci de pași.
Nu aveam timp de pierdut, căci nouăsprezece inși stăteau strânși în jurul focului și tocmai trimiseseră pe alți doi să-l măcelărească pe bietul om și să-l aducă probabil bucățele la focul lor. Cei doi tocmai se aplecau să-i taie legăturile. M-am întors către Vineri: „Acum, Vineri, i-am zis, fă tot ce-ți spun”. A dat din cap. „Vineri, să faci tot ce vezi că fac eu, să nu greșești întru nimic”. Am pus jos una din carabine și o pușcă de vânătoare, iar Vineri a făcut la fel. Cu cealaltă, am ochit în sălbatici făcându-i semn să mă imite. Întrebându-l dacă e gata, a răspuns: „Da”. „Trage!” Și în aceeași clipă am tras și eu.
Vineri a nimerit mai bine ca mine, căci a ucis doi dintr-o dată și a rănit alți trei. Eu am ucis unul și am rănit doi. Sălbaticii s-au zăpăcit cumplit de tare. Toți cei care nu au fost atinși au sărit ca arși, neștiind încotro s-o apuce, ce să creadă sau unde să privească. Nu știau de unde le vine pieirea. Vineri însă privea cu încordare așa cum îi cerusem, ca să observe ceea ce făceam eu. Astfel, după ce-am tras prima salvă, am aruncat jos carabina punând mâna pe pușcă, iar Vineri a făcut la fel. „Ești gata, Vineri?” „Da”. „Atunci dă-i drumul, pentru numele lui Dumnezeu!” Și pe loc am tras iarăși amândoi în sălbaticii uluiți, de astă dată cu ceea ce numeam alice sau gloanțe mai mici. Am constatat că au căzut doar doi, dar rănisem atâția, încât alergau în toate părțile, urlând și văietându-se ca nebunii, cu toții sângerând și fiind mai toți greu răniți. Dintre aceștia, trei s-au prăbușit apoi la pământ, fără a-și da încă duhul.
„Acum, Vineri, i-am zis, punând jos armele descărcate și luând flinta încărcată, urmează-mă.” A făcut-o cu mare îndrăzneală și eu am ieșit în goană din pădure, urmat de Vineri. Îndată ce mi-am dat seama că m-au zărit, am urlat din răsputeri și i-am cerut lui Vineri să facă la fel. Alergând cât mă țineau picioarele, ceea ce nu era foarte repede, căci eram împovărat de arme, m-am îndreptat spre biata victimă, care, după cum am spus, zăcea legată cobză pe mal, între mare și locul unde se găseau sălbaticii. Cei doi măcelari, care erau gata să-și ducă la îndeplinire planul, îl părăsiseră, surprinși de primul nostru foc, și, băgați în sperieți, fugiseră spre mare și săriseră într-un canu cu încă alți trei. I-am poruncit lui Vineri să tragă în ei. M-a înțeles și, alergând cam vreo patruzeci de pași înainte, a tras. Am crezut că i-a ucis pe toți, căci i-am văzut prăbușindu-se grămadă în barcă. Doi însă s-au ridicat repede; totuși, pe doi i-a ucis și l-a rănit pe al treilea, care zăcea ca și mort în fundul bărcii.
În timp ce slujitorul meu Vineri a tras, eu am scos cuțitul și am tăiat legăturile bietei victime. Descătușându-i mâinile și picioarele, l-am ridicat pe om și l-am întrebat în limba portugheză cine este. Mi-a răspuns în latinește: „Christianus”. Era atât de slăbit și aiurit, că abia se mai ținea pe picioare și putea îngăima ceva. Am scos din buzunar sticluța cu rom și i-am dat să bea. Apoi i-am dat o bucată de pâine pe care a mâncat-o. L-am întrebat din ce țară este și mi-a răspuns „Espagniole”. După ce și-a mai venit în fire, mi-a arătat prin semne toată recunoștința pentru că îi salvasem viața. „Seignor, i-am răspuns cu cele câteva cuvinte spaniole pe care le știam, despre asta vom vorbi mai târziu. Acum trebuie să ne luptăm. Dacă nu v-au părăsit toate puterile, luați pistolul și sabia și luptați”. Le-a luat cu recunoștință și, îndată ce le-a avut în mâini – ca și cum aceasta i-ar fi dăruit noi puteri – s-a năpustit ca o furie asupra ucigașilor săi și într-o clipă a tăiat doi din ei în bucăți. Adevărul e că totul fiind o surpriză pentru ele, bietele ființe erau atât de speriate de zgomotul focurilor noastre, încât se prăbușeau la pământ uimite și înfricoșate, neavând mai multă putere de a încerca să scape, decât aveau trupurile lor putere de a rezista loviturilor noastre. Acesta era cazul celor cinci din barcă asupra cărora trăsese Vineri. Dacă trei din ei căzuseră loviți, ceilalți doi se prăbușiseră doar de spaimă. Țineam arma în mână încă, netrăgând, dar gata să trag, căci dădusem spaniolului sabia și pistolul. De aceea l-am chemat pe Vineri și l-am trimis să se ducă până la copacul de unde trăsesem la început și să ia armele lăsate acolo neîncărcate, ceea ce el a făcut cu mare grabă. I-am dat flinta mea și le-am încărcat îndată pe celelalte. Le-am spus să vie să le ia când vor avea trebuință. În timp ce încărcam, s-a iscat o luptă aprigă între spaniol și unul dintre sălbatici, care se repezise la el având în mână aceeași sabie de lemn cu care trebuia să-l fi ucis cu câteva clipe mai înainte, dacă nu l-aș fi oprit eu. Spaniolul, care era nespus de îndrăzneț și curajos, deși slăbit, a înfruntat pe sălbatic și s-a luptat câtva timp, rănindu-l de două ori la cap, dar acesta, un vlăjgan tare voinic și șiret, apropiindu-se de el, l-a aruncat jos și a căutat să-i smulgă sabia ce i-o dădusem eu. Fiind slăbit, spaniolul, foarte cuminte, a dat drumul sabiei, dar, punând mâna pe pistol, l-a împușcat în piept pe sălbatic, lăsându-l mort pe loc, înainte ca eu, care mă repezisem să-i vin în ajutor, să am răgazul a ajunge mai aproape de el.
Vineri, acum la largul său, deși neavând cu el altă armă decât securea, îi urmărea pe sălbaticii care își luaseră picioarele la spinare. Și cu această secure a ucis el pe cei trei sălbatici care, așa cum am arătat, fuseseră la început numai răniți și se prăvăliseră la pământ, după cum i-a ucis și pe toți cei pe care a mai putut să-i ajungă. Spaniolul, venind la mine și cerându-mi o pușcă pe care i-am dat-o, a urmărit alți doi sălbatici și i-a rănit pe amândoi. Dar pentru că nu era în stare să alerge după ei amândoi, i-a scăpat în pădure, unde i-a urmărit Vineri, omorând unul. Celălalt a fost mai iute și, cu toate că era rănit, a sărit în mare și a înotat cu toate puterile spre cei doi, care se aflau în barcă. Aceștia trei și cu rănitul acela, care nu știam dacă a murit sau nu – iată tot ce a scăpat din cei douăzeci și unu de sălbatici.
Pe scurt, iată ce s-a întâmplat cu ei, dacă facem socoteala:
3 au fost uciși la prima noastră salvă, 2 la următoarea, 2 au fost uciși de Vineri în barcă, 2 din cei răniți au fost uciși de Vineri cu securea, 1 ucis în pădure, 3 au fost uciși de spaniol, 4 au murit din pricina rănilor primite, 4 au scăpat în barcă, unul din ei fiind rănit sau poate mort, în total 21.
Cei din canoe vâsleau din răsputeri, ca să scape de bătaia puștilor noastre. Vineri a tras de două sau de trei ori, dar nu a nimerit pe niciunul. Căuta să mă convingă să luăm una din pirogile lor și să-i urmărim. Într-adevăr eram neliniștit de faptul că scăpaseră, căci astfel vor duce vestea la ai lor și s-ar putea să se întoarcă poate cu două sau trei sute de pirogi și să ne sfârtece. Așadar, am consimțit să-i urmărim pe mare. Am alergat spre una din bărcile lor și am sărit în ea, strigându-i lui Vineri să mă urmeze. Dar când am pus piciorul în barcă, am fost tare surprins, găsind în fundul ei o altă biată făptură zăcând legată de mâini și de picioare, tot așa cum fusese spaniolul, și destinată să fie ucisă. Omul era aproape mort de frică. Nu știa ce se întâmplase, căci nu fusese în stare să se ridice și să privească peste marginea bărcii. Era legat atât de strâns de gât și de picioare, și de atâta vreme, încât zăcea aproape fără suflare.
I-am tăiat îndată legăturile de trestie care-l imobilizau și l-am ajutat să se ridice. Nu era în stare să se țină pe picioare și nici să vorbească. Gemea bietul om, fiind sigur, se pare, că fusese dezlegat ca să fie dus la moarte.
Când a sosit Vineri, i-am poruncit să-i vorbească și să-i spună că este salvat. Apoi, scoțând sticluța cu rom, i-am dat-o lui Vineri ca să-l îmbie să bea. Romul împreună cu vestea cea bună l-au înviorat, încât s-a ridicat în capul oaselor în barcă. Dar când Vineri s-a apropiat ca să-l audă și să-i privească fața, s-a petrecut ceva care ar fi mișcat pe oricine până la lacrimi: Vineri a început să-l sărute și să-l îmbrățișeze, să-l mângâie, să strige, să râdă, să urle, să salte, să dănțuiască, să cânte, apoi să plângă din nou, să-și frângă mâinile, să-și pălmuiască fața și capul, ca scos din minți. Abia după câtva timp am putut să-l fac să-mi vorbească și să-mi spună ce s-a întâmplat și numai când și-a venit puțin în fire, mi-a spus că omul acesta era tatăl său.
Nici nu pot descrie cât am fost de mișcat, văzând marea bucurie și dragoste filială ce l-a cuprins pe acest biet sălbatic văzându-și tatăl și știindu-l scăpat de la moarte. De asemenea nu pot descrie nici pe jumătate chipul ciudat în care și-a arătat afecțiunea după aceea, căci s-a urcat și a coborât din barcă de mai multe ori, asemenea unui nebun. Când se suia în barcă, se așeza lângă bătrân, îi lua capul la piept și-l ținea strâns. Pe urmă începea să-i frece mâinile și picioarele, care îi amorțiseră din pricina legăturilor.
Văzând starea în care se afla bătrânul, i-am dat rom să-l frece, ceea ce i-a făcut tare bine.
Cu asta s-a terminat urmărirea celor din canu, care aproape că nu se mai zăreau. Am avut mare noroc, căci peste două ore, când ei nu făcuseră încă nici un sfert din drum, s-a pornit un vânt puternic. Vântul a suflat toată noaptea dinspre nord-vest, deci contra lor, astfel că nu cred ca barca să fi putut rezista sau ca ei să fi ajuns vreodată pe coasta lor.
Dar să ne întoarcem la Vineri. Era atât de ocupat cu tatăl său, încât nu-mi venea să-l mai iau de acolo. Când am văzut că-l poate părăsi o clipă, l-am chemat. A venit sărind și râzând, nespus de fericit. L-am întrebat dacă i-a dat pâine tatălui său. Mi-a răspuns dând din cap: „Nimic, câine păcătos mâncat tot singur”. I-am dat atunci un codru de pâine, căci aveam pâine în săculețul pe care-l purtam în acest scop. I-am dat și lui o înghițitură de rom, dar el nu a vrut s-o guste, ci i-a dus-o lui taică-su. Mai aveam prin buzunare vreo doi, trei ciorchini de stafide, așa că i-am dat pentru taică-su o mână bună din ei. Nici nu a apucat să-i dea bătrânului stafidele, că l-am văzut pe Vineri ieșind din barcă și luând-o la fugă, de parcă ar fi fost vrăjit, căci era omul cel mai iute de picior pe care-l văzusem vreodată. Vreau să spun că fugea atât de repede, încât într-o clipă îți dispărea de sub ochi și, deși am strigat și am urlat după el – degeaba, dus a fost. Într-un sfert de ceas l-am văzut însă înapoindu-se, dar nu așa de zorit ca la dus.
Când s-a apropiat, am văzut că pășea cu grijă, deoarece purta ceva în brațe. Când a ajuns în dreptul meu, am descoperit că se dusese până acasă, ca să ia o oală de lut sau urcior, cu care să aducă lui taică-su apă proaspătă, și totodată luase și două bucăți mari – sau doi codri de pâine.
Mi-a dat pâinea, iar apa a dus-o în barca lui taică-su, după ce am luat și eu o înghițitură, căci mi-era sete. Apa a făcut minuni, mai mult decât romul ce îi dădusem, și bătrânul și-a recăpătat din puteri, căci murea de sete.
După ce a băut, l-am întrebat pe Vineri dacă i-a mai rămas apă și cum mi-a spus „da”, i-am poruncit să-i dea și bietului spaniol, care avea tot atâta nevoie ca și tatăl său. I-am trimis și o bucată de pâine, din cele aduse de Vineri, spaniolului, care într-adevăr era foarte slăbit și se odihnea pe iarbă la umbra unui copac. Mâinile și picioarele îi erau amorțite și umflate din cauza legăturilor. Când am văzut că se ridică să bea și că a luat pâinea adusă de Vineri și începe să mănânce, m-am apropiat și eu și i-am dat și lui o mână de stafide. M-a privit cu cea mai mare recunoștință ce o poate arăta un chip de om. Era însă foarte slăbit, mai obosise și cu lupta, așa că nu se putea ține pe picioare. A încercat de două-trei ori să se ridice, dar nu a reușit, căci încheieturile îi erau umflate și îl dureau. L-am rugat să stea liniștit și l-am pus pe Vineri să-l frece cu rom, cum făcuse și tatălui său.
Am observat că această biată făptură, plină de dragoste, era toată numai grijă pentru bătrân și își întorcea mai la fiecare două minute capul, ca să vadă cum îi mai merge și dacă se află în același loc. Când în cele din urmă nu l-a mai putut vedea, s-a ridicat speriat, și, fără a spune o vorbă, a luat-o la fugă spre barcă, parcă zburând, căci aproape nici nu-i vedeai picioarele atingând pământul. Când a ajuns la el, l-a găsit culcat, căci se întinsese să se odihnească, așa că Vineri s-a întors liniștit la mine. L-am rugat pe spaniol să se lase ajutat de Vineri, care îl va duce în barcă și de acolo acasă la noi, unde eu îl voi îngriji. Dar Vineri, flăcău vânjos, l-a luat în spate și l-a carat în barcă, așezându-l cu mare grijă pe marginea bărcii, cu picioarele înăuntru, apoi l-a ridicat din nou și l-a așezat lângă tatăl său. A împins barca și, vâslind de-a lungul coastei, a dus-o mai repede decât puteam eu să mă țin după ea umblând alături pe uscat, și asta cu toate că vântul bătea împotrivă-i destul de tare. Astfel i-a adus pe amândoi cu bine în estuarul nostru și, lăsându-i acolo, în barcă, s-a întors în fugă să aducă și celălalt canu. Când a trecut prin dreptul meu și l-am întrebat unde se duce, mi-a răspuns: „Duce încă un canu” și a dispărut ca vântul, căci de bună seamă nu am văzut niciodată un om sau cal alergând mai iute ca Vineri. Aproape îndată după sosirea mea, fu și el înapoi în estuar cu barca. M-a trecut pe celălalt mal și apoi a scos oaspeții din barcă. Era în mare încurcătură bietul Vineri, căci niciunul nu putea să umble.
Mi-am frământat mintea cum să o scot la capăt în situația aceasta și, spunându-i lui Vineri să-i lase să stea întinși pe locul unde erau, în timp ce el va veni cu mine, am înjghebat la iuțeală un soi de targa cu care apoi Vineri și cu mine i-am cărat pe amândoi, unul lângă altul.
Dar când am ajuns la zidul sau la fortificația noastră, ne-am găsit într-o încurcătură și mai mare, căci nu-i puteam trece peste zid, iar să-l dărâmăm nu voiam. Și iar ne-am pus pe lucru și, în vreo două ore, Vineri și cu mine am făcut un cort de toată frumusețea, acoperit cu pânză de corabie și ramuri de copac. Cortul se găsea între păduricea pe care o sădisem eu și zidul nostru dinafară. După aceasta am făcut două culcușuri din ceea ce am avut la îndemână, adică din paie de orez, acoperite fiecare cu câte o pătură și dându-le și câte una ca să se acopere.
Insula mea era acum populată și mă socoteam foarte bogat în supuși. Adesea îmi venea un gând vesel: cât de mult semănam cu un rege! Mai întâi, toată țara era proprietatea mea, așa că aveam asupra ei un drept de stăpânire netăgăduit. Apoi, poporul meu îmi era supus pe deplin: eram stăpân absolut și legiuitor, toți îmi datorau viața și erau gata să și-o dea pentru mine, dacă ar fi fost nevoie. Mai era de luat aminte că, deși nu aveam decât trei supuși, ei erau de trei religii deosebite: slujitorul meu Vineri era protestant, tatăl său păgân și canibal, iar spaniolul papistaș. Totuși, am îngăduit libertatea credinței în tot cuprinsul stăpânirii mele. Dar asta în treacăt.
De îndată ce i-am pus la adăpost pe cei doi prizonieri slabi și prăpădiți pe care îi salvasem, am început să mă gândesc cum să le fac ceva de mâncare. Primul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a-l trimite pe Vineri să aducă un ied din turmă și să-l taie. Am tăiat un but în bucăți mici și l-am pus pe Vineri să le fiarbă și să le prăjească. Vă asigur că am făcut astfel o mâncare foarte gustoasă din carne, orz și orez. Totul s-a făcut afară din casă, căci înăuntru nu aprindeam focul, și când a fost gata am dus mâncarea în cortul cel nou. Am pus masa acolo și am mâncat și eu cu ei, înveselindu-i și îmbărbătându-i pe cât m-am priceput. Vineri era tălmaciul meu față de tatăl său și de spaniol, care deprinsese destul de bine limba lor.
După-masă, sau mai bine zis după cină, i-am poruncit lui Vineri să ia un canu și să aducă flintele și celelalte arme de foc, pe care nu avusesem răgazul să le ridic de pe câmpul de luptă. Apoi să îngroape trupurile sălbaticilor care, stând în soare, vor putrezi. Tot astfel i-am spus să facă și cu toate rămășițele praznicului lor barbar – lucru care nu aș fi fost în stare să-l fac eu. Nu puteam nici să mă gândesc să le mai văd vreodată acolo. Vineri a șters orice urmă și, când am trecut mai târziu prin partea locului, nici n-aș fi recunoscut câmpul de bătaie, dacă nu era colțul acela de pădure din apropierea apei, care să-l reamintească.
Am început să vorbesc cu noii mei tovarăși. Mai întâi l-am pus pe Vineri să-l întrebe pe tatăl său ce crede despre sălbaticii care au scăpat în canu, dacă trebuie să ne așteptăm să se întoarcă cu forțe mari, cărora să nu ne putem împotrivi. A răspuns că nu crede ca ei să fi scăpat de furtuna din noaptea aceea, că se poate să se fi înecat sau să fi fost târâți la sud, spre alte coaste, unde era sigur că vor fi mâncați de alți canibali sau vor pieri într-un fel sau altul.
Nu știa ce ar face ei, dacă ar ajunge totuși acasă. Dar credea că sunt atât de înspăimântați de felul cum au fost atacați, de zgomotul și focul de care au avut parte, încât vor povesti că au fost uciși de fulgere și de trăsnete și nu de mână omenească. Și că cei doi care s-au arătat (adică eu și Vineri) erau două duhuri cerești sau furii venite să-i nimicească și nicidecum niște oameni înarmați.
De asta el era sigur, căci îi auzise pe toți spunându-și asemenea lucruri în limba lor. Într-adevăr, ei nu puteau să înțeleagă ca omul să arunce de la sine foc, să vorbească asemenea trăsnetului și să ucidă de la depărtare, fără măcar să ridice mâna, după cum se întâmplase. Bătrânul sălbatic avea dreptate. După câte am văzut după aceea, sălbaticii nu au mai cutezat să vină pe insulă. Erau atât de înspăimântați de cele povestite de către cei patru oameni (care se pare că au reușit totuși să scape), încât au crezut că oricine ar veni pe această insulă vrăjită ar fi nimicit pe loc prin focul zeilor.
Pe atunci nu știam încă de toate acestea și am trăit câtva timp cu teama lor. Eram acum totuși patru oameni și cu această mică oștire aș fi îndrăznit să înfrunt chiar o sută de sălbatici în câmp deschis.
Dar cum în scurt timp n-au mai apărut alte bărci, teama s-a irosit și eu am început iarăși să mă gândesc la călătoria spre continent, mai ales că tatăl lui Vineri mă asigurase că, datorită lui, voi fi bine primit de neamul lor dacă aș vrea să merg acolo.