Epava unei corăbii spaniole
Se împliniseră douăzeci și trei de ani de când trăiam în această insulă. Eram atât de obișnuit cu locurile și cu felu-mi de viață, încât, dacă aș fi fost sigur că niciun sălbatic nu vine să mă tulbure, aș fi putut trăi resemnat și cu dragă inimă tot restul vieții aici, până în clipa când aș fi pus capul jos, să mor ca țapul cel bătrân din peșteră.
Între timp izbutisem să-mi asigur și oarecare distracții, așa că timpul trecea mai ușor ca la început. Îl învățasem pe Poll să vorbească, după cum am povestit. Vorbea acum mai bine și mai articulat. Mi-era plăcut să-l ascult. A trăit în preajma mea nu mai puțin de douăzeci și șase de ani. Nu știu cât a mai trăit și după aceea, dar știu că în Brazilia se spunea că papagalii ajung la vârsta de o sută de ani. Poate că mai trăiesc și azi acolo câțiva Polii, care mai strigă încă după sărmanul Robin Crusoe. Nu urez nimănui ca să ajungă acolo să-i audă. Dacă ar face-o, ar crede desigur că aude pe dracul.
Câinele mi-a fost tovarăș credincios și plăcut timp de șaisprezece ani și a murit de bătrânețe. Am mai povestit cum mi s-au înmulțit pisicile și cum am fost nevoit până la urmă să împușc o parte, pentru că îmi mâncau și urechile. După ce au murit cele două pisici bătrâne pe care le luasem de pe corabie, le-am gonit pe celelalte și nu le-am mai dat să mănânce. M-au lăsat în pace și au fugit în pădure, unde s-au sălbăticit. N-am păstrat decât două sau trei care-mi plăceau. Le înecam puii. Și ele făceau parte din familia mea.
Afară de aceste animale, mai țineam totdeauna pe lângă mine și vreo doi-trei iezi, care mâncau din mână. Mai târziu am avut și alți doi papagali pe care i-am învățat să vorbească destul de bine. Mă strigau cu toții Robinson Crusoe, dar niciunul așa de bine ca primul, cu care într-adevăr îmi dădusem multă osteneală. Mai aveam câteva păsări marine, pe care le domesticisem. Nu știam cum le zice. Le prinsesem pe țărm și le tăiasem aripile.
Parii plantați în jurul fortăreței au crescut transformându-se într-o pădurice deasă. Aici, între copaci, trăiau și se înmulțeau aceste păsări și mi-era mai mare dragul să le văd. M-aș fi simțit tare mulțumit de viața pe care o duceam dacă aș fi fost ferit de sălbatici, care mă băgaseră în sperieți.
Dar a fost rânduit altfel. Multă lume, care îmi va citi povestea, își va da seama că răul de care ne ferim mai mult și ni se pare mai înspăimântător devine de multe ori portița izbăvirii noastre și adesea singura prin care putem scăpa din nenorocirea în care ne aflăm. Aș putea da multe pilde întru aceasta din viață-mi, pilde aproape de necrezut, mai ales din ultimii ani ai șederii mele stinghere în această insulă singuratică, când s-au întâmplat o seamă de lucruri deosebite.
Eram acum în decembrie, în al douăzeci și treilea an al șederii mele. Recolta era gata, fiind solstițiul sudic – căci solstițiu de iarnă nu-i pot spune – și stăteam mai mult la câmp. O dată, ieșind din casă foarte devreme – nici nu se luminase bine de zi – am fost surprins zărind lumina unui foc pe țărm, cam la două mile depărtare de mine, spre capătul insulei, unde observasem odinioară urme de sălbatici. Spre marea mea durere era în partea insulei dinspre locuința mea. Am fost foarte mirat și am rămas pironit locului, neîndrăznind să mai ies de teamă să nu fiu surprins. Dar nici în casă nu mai aveam liniște. Teama și grija mă chinuiau. Dacă acești sălbatici, colindând insula, ar da de lanurile cu grâne coapte sau în curs de seceriș, ori peste lucrările mele, de îndată ar ghici că insula este locuită și ar porni în căutarea mea.
M-am întors în fortăreață și am tras scara după mine. Am căutat să dau o înfățișare naturală și nelocuită de jur împrejur. Apoi am pregătit totul pentru apărare. Am încărcat tunurile, cum le ziceam eu flintelor. Erau așezate în poziție de tragere pe întăriturile cele noi. Am pus gloanțe în pistoale, hotărât să mă apăr până la capăt. Nu am uitat să mă încredințez cu toată seriozitatea ocrotirii dumnezeiești, rugându-L fierbinte pe Dumnezeu să mă scape din mâinile canibalilor. Astfel am stat vreo două ore, dar tare nerăbdător, neavând prin cine afla știri dinafară. Tot chibzuind ce să fac, n-am mai putut răbda. Așezând scara pe o parte a stâncii, unde era un loc mai drept, m-am urcat trăgând-o apoi după mine. Am așezat-o din nou și astfel am ajuns în vârful dealului. Culcat pe burtă, am scos ocheanul, pe care-l luasem dinadins, îndreptându-l spre locul cu pricina. Acolo am zărit nu mai puțin de nouă sălbatici – toți goi pușcă – așezați în jurul focului, nu ca să se încălzească – era foarte cald – ci – așa presupuneam eu – ca să-și gătească prânzul barbar din carne de om, nu știam dacă adusă vie sau moartă.
Aveau cu ei două pirogi, trase acum pe mal. Apele fiind retrase, mi s-a părut că așteptau fluxul ca să plece. Nu-mi pot descrie emoția, văzându-i în această parte a insulei și atât de aproape de mine. Mai târziu, după ce mi-am dat seama că vin întotdeauna aduși de reflux, m-am liniștit, știind că pot ieși fără grijă pe timpul fluxului, dacă nu erau deja pe insulă. Astfel mi-am putut vedea de treburi și strânge recolta.
Într-adevăr, cum a început curentul de flux spre vest, i-am văzut sărind în bărci și îndreptându-se spre larg. Cam cu un ceas înainte de plecare, au început să sară și să dănțuiască. Vedeam bine fiecare gest prin ochean. Erau goi pușcă, însă nu puteam desluși dacă erau bărbați sau femei.
Îndată ce i-am văzut îmbarcați și plecați, am luat două puști pe umăr, două pistoale la brâu și sabia și am pornit-o în goană spre dealul unde le găsisem pentru prima dată urmele. Când am ajuns, cam după vreo două ceasuri, căci eram prea împovărat ca să alerg iute, am văzut că au fost și acolo trei bărci. Privind în larg, i-am văzut îndreptându-se cu toții spre continent. Priveliștea era înfiorătoare. Jos, pe mal, se aflau răspândite urmele praznicului lor crâncen: bucăți de carne, oase și sânge din trupurile sfârtecate și înfulecate fără milă.
Mânia mă scotea din fire și nu mă mai gândeam decât cum să-i nimicesc, oricâți or fi. Era vădit însă că nu veneau prea des pe insulă, căci timp de cincisprezece luni nu mai călcaseră pe insulă și nu-mi fusese dat să văd nici om, nici urmă de-a lor, iar în timpul ploilor eram sigur că nu pot veni așa departe. În tot acest timp trăisem în neliniște, temându-mă să nu vină peste mine prin surprindere. Mi-am dat seama că așteptarea unei nenorociri este mai groaznică decât nenorocirea însăși, mai ales când nu ai cum să scapi de această neliniște.
Trăiam nutrind gânduri de ucigaș și petreceam multe ceasuri, care ar fi putut fi folosite mai bine, chibzuind cum să-i atac data următoare, mai ales dacă vor fi din nou împărțiți în două grupuri.
Nu mă gândeam însă că, dacă voi ucide – să presupunem zece inși sau chiar o duzină – totuși a doua zi, săptămâna sau luna viitoare va trebui să mai ucid alții și iar alții, la nesfârșit. Până la urmă nu aș fi fost mai puțin ucigaș decât acești mâncători de oameni, ba, poate, mai mult decât dânșii. Îmi petreceam zilele în neliniște și îngrijorare, așteptându-mă să cad în mâinile acestor ființe nemiloase. Când mă încumetam să ies, mă uitam în jur cu nespusă grijă.
Vedeam acum ce bine am făcut când mi-am domesticit turma de capre. Pentru nimic în lume nu aș mai fi tras cu pușca, mai ales în partea aceea a insulei unde veneau de obicei, ca nu cumva să dau alarma; chiar dacă ar fi fugit de mine o dată, ar fi revenit desigur poate cu două-trei sute de pirogi peste câteva zile, și atunci știam la ce să mă aștept.
A trecut totuși un an și trei luni până să dau iarăși de sălbatici. I-am revăzut apoi, după cum voi povesti. Or mai fi fost ei poate de câteva ori, dar fie că n-au făcut un popas îndelung, fie că nu i-am simțit eu, fapt este că până în luna mai, în al douăzeci și patrulea an al șederii în insulă – după socotelile mele – n-am știut nimic, dar atunci am dat peste ei într-un chip destul de straniu, după cum se va vedea.
Fusesem foarte neliniștit în tot timpul acestor ultime luni. Dormeam prost, visam urât și mă trezeam adesea în toiul nopții; ziua eram nespus de tulburat. Noaptea visam că ucid sălbatici, găsindu-mă îndreptățit a o face. Dar să revin la povestea mea.
Era prin mijlocul lunii mai, în a șaisprezecea zi a lunii, cred, după cum arăta calendarul meu de lemn pe care tot mai țineam răbojul zilelor. Furtuna mai bântuia, iar vântul suflase toată ziua, întovărășit de tunete și fulgere. Noaptea era apăsătoare. Nu mai știu cu de-amănuntul cum s-a întâmplat. Citeam în Biblie și cugetam adânc la starea mea de atunci, când mi s-a părut că aud o bubuitură de tun venind din larg. Am rămas uimit, căci era un sunet de care mă dezobișnuisem, și gânduri noi m-au năpădit. Am sărit în sus și am dat fuga la stâncă, am pus scara, am tras-o după mine și apoi de acolo m-am suit degrabă în vârful dealului. Am zărit o nouă fulgerare și am așteptat sunetul bubuiturii, care a urmat într-adevăr la jumătate de minut. După sunet am știut că venea din direcția unde fusesem târât cu barca în larg.
Mi-am dat seama că trebuie să fie o corabie în primejdie. Era probabil întovărășită de altele și dădea aceste semnale ca să ceară ajutor. În aceeași clipă mi-a dat prin gând că, dacă eu nu le pot ajuta, ar putea cel puțin să mă ajute ei pe mine. De aceea am adunat în grabă toate vreascurile pe care le-am găsit și, făcând o grămadă mare, am aprins un foc în vârful dealului. Lemnele fiind uscate, pălălaia s-a ridicat înaltă, de se putea zări la mare depărtare, cu toate că vântul sufla puternic. Astfel s-a și întâmplat fără îndoială, căci am auzit îndată o altă bubuitură de tun, urmată de alte câteva venind din aceeași direcție. Am ținut focul aprins până în zori. Când s-a luminat de ziuă, am zărit ceva la mare depărtare spre răsăritul insulei, fie pânză, fie epavă. Nu puteam desluși nimic, nici măcar cu ocheanul. Depărtarea era prea mare, iar vremea prea cețoasă, mai ales înspre larg.
Toată ziua am privit într-acolo. Curând mi-am dat seama că nu se mișca nimic. Mi-a dat prin gând că trebuie să fie o corabie ancorată. Curios să știu ce s-a întâmplat, mi-am luat pușca și am dat fuga spre partea de sud a insulei, către stâncile unde fusesem odată, luat de curent. Urcându-mă pe stânci și vremea limpezindu-se, am văzut bine, spre marea mea mâhnire, epava unei corăbii eșuată în timpul nopții pe acele stânci ascunse ce le descoperisem când fusesem cu barca; aceste stânci spărseseră puterea curentului și, făcând vârtejuri, se formase un contracurent, salvându-mă astfel din cea mai deznădăjduită împrejurare a vieții mele.
Astfel, ceea ce înseamnă salvare pentru unii, pentru alții înseamnă nenorocire. Cei de pe corabie, cine or fi fost ei, necunoscând locurile și stâncile fiind sub apă, se pomeniseră în bezna nopții izbindu-se cu corabia de aceste stânci, datorită furtunii și vânturilor care suflau cu putere dinspre est-nord-est. Dacă ar fi zărit insula – totul mă făcea să cred că n-au văzut-o – s-ar fi salvat cel puțin cu bărcile, ajungând la mal. Dar bubuiturile de tun, mai ales după ce am aprins focul, m-au făcut să mă gândesc la multe.
Mai întâi mi-am închipuit că zărind focul s-au lăsat în barcă și au încercat să ajungă la țărm. Dar marea fiind foarte furioasă, poate că s-au înecat. Apoi mi-am zis că poate și-au pierdut barca, cum se întâmpla adesea în timp de furtună mai ales când valurile se sparg asupra corăbiei și oamenii sunt nevoiți să-și facă barca bucăți și uneori chiar să o arunce cu mâinile lor peste bord. Mi-am mai zis că poate fuseseră și alte corăbii, care le-au venit în ajutor luând echipajul pe bord. Mi-am mai închipuit și altele: se putea să fi ieșit în larg cu barca și să fi fost târâți de curent și duși în ocean, unde îi aștepta pieirea. Poate că în aceste clipe nu mai aveau ce mânca și, cine știe, erau nevoiți să se mănânce unul pe altul.
Toate acestea erau simple presupuneri. Priveam neputincios la nenorocirea oamenilor și îi compătimeam. Cu acest prilej am văzut încă o dată cât de recunoscător trebuie să-I fiu lui Dumnezeu, care a avut grijă de mine atât de bine în starea-mi desperată. Din două corăbii aruncate în această parte a lumii, eu singur scăpasem cu viață. Am învățat din nou cu acest prilej că foarte rar ne aruncă Providența lui Dumnezeu într-o stare atât de joasă sau într-o nenorocire atât de mare, încât să nu putem vedea ceva pentru care să-I fim recunoscători și să nu vedem pe alții în împrejurări mai rele decât ale noastre.
Soarta acestor oameni îmi servea drept pildă, deoarece cred că niciunul nu scăpase cu viață. Era prea puțin probabil să fi fost salvați de o corabie, căci nu văzusem nici urmă de corabie pe mare.
Nu găsesc cuvinte ca să pot spune ce dor aprig m-a cuprins în fața acestei priveliști și cum izbucneam uneori astfel: „O, dacă ar fi fost salvate cel puțin unul sau două suflete de pe această corabie nenorocită! Măcar un suflet, să am și eu un tovarăș, o ființă la fel ca mine cu care să vorbesc și care să-mi vorbească”. Niciodată în viața-mi singuratică nu simțisem un dor mai aprig și mai covârșitor pentru tovărășia oamenilor. Niciodată nu-mi păruse atât de rău că sunt singur.
Tainice izvoare se mai găsesc în fundul inimilor noastre! Atunci când sunt dezlănțuite de ceva văzut sau nevăzut, sau ajuns aievea prin puterea închipuirii noastre, simțămintele ne învăluiesc întregul suflet, îndemnându-l să îmbrățișeze cu atâta patimă dorul cel aprig. În asemenea clipe, lipsa ajunge ceva de neîndurat.
Dorința mi-era atât de aprigă, încât nu mă gândeam decât la acel om pe care l-aș fi voit salvat. Măcar unul singur! Cred că am repetat de nenumărate ori aceste cuvinte: „O, dacă ar fi fost salvat măcar un singur om!”
Îmi frângeam mâinile și, fără voie, aș fi rupt tot ce aș fi avut în mână. Scrâșneam din dinți, fălcile mi se încleștau și multă vreme nu am fost în stare să le desfac. Dar să lăsăm pe cercetătorii vieții omenești și ai naturii să lămurească aceste fenomene, obârșia și manifestarea lor. Eu nu pot decât să descriu faptele care m-au uimit, fără să-mi dau seama de unde purced. Erau desigur urmările dorințelor și închipuirilor zămislite în minte, în vederea nespusei plăceri ce aș fi avut-o prin tovărășia unui creștin ca mine.
Dar nu mi-a fost dat să ies din singurătate. Soarta hărăzită celor de pe corabie, sau mie, sau nouă, a fost alta. Până în ultimul an al șederii mele în insulă nu am știut dacă a fost salvat cineva de pe acea corabie. Am avut numai durerea să găsesc, câteva zile mai târziu, trupul neînsuflețit al unui băiat, pe care valurile îl aruncaseră la mal în capătul insulei, tocmai în dreptul corăbiei naufragiate. Purta o vestă de marinar, pantaloni și o cămașă albastră. Nu am găsit nimic din care să aflu din ce neam era. În buzunare am găsit doi piaștri și o pipă. Pipa a fost de mult mai mare preț pentru mine decât banii.
Cum vremea se potolise, m-am încumetat să mă duc cu piroga până la epavă. Nu mă îndoiam că voi găsi ceva pe bord, ceva care să-mi fie de folos. Dar mai presus de toate speram să găsesc încă pe cineva în viață, să-l salvez și să-mi aduc astfel și mie o mângâiere.
Gândul acesta mă chinuia. Nu găseam liniște nici zi, nici noapte. Trebuia să mă duc. Lăsând restul în seama Providenței lui Dumnezeu, nu m-am putut împotrivi puternicului imbold ce mi se părea că vine ca o chemare dintr-un loc nevăzut și că aș fi păgubit dacă nu aș fi ascultat-o. Îndemnat de ea, m-am grăbit înapoi spre fortăreață, pregătind totul pentru expediție. Am luat câteva pâini, un chiup cu apă de băut, un compas după care să mă conduc, o sticlă cu rom (mai aveam destul de mult) și un coș plin cu stafide. Încărcat cu toate acestea, m-am dus jos la barcă. Am scos apa din ea, am tras-o în apă, am așezat merindele și m-am întors acasă ca să aduc altele. A doua oară am cărat un sac cu orez, mi-am adus umbrela ca să nu stau cu capul în soare și încă un ulcior plin cu apă de băut. Apoi vreo două duzini de pâinițe de orz, o sticlă cu lapte de capră și brânză. Le-am cărat pe toate cu sudoarea frunții și cu mare caznă. Rugându-mă lui Dumnezeu să-mi fie călăuză în această călătorie, am pornit vâslind de-a lungul țărmului până ce am ajuns la capătul de nord-est al insulei.
Acum trebuia s-o iau spre larg, înspre ocean. Trebuia să mă hotărăsc dacă vreau sau nu s-o pornesc într-acolo. Am privit curenții repezi, care își făceau drum statornic pe ambele părți ale insulei la o anumită depărtare. Mi-era teamă de ei din pricina amintirii neplăcute și am început să pierd curajul. Prevedeam că, dacă mă prinde curentul, mă va duce din nou în larg și nu voi mai putea să mă reîntorc pe insulă. Și apoi cum piroga era mică, un vânt puternic putea să mă ducă la pierzanie.
Gândurile acestea m-au copleșit într-atâta, încât voiam să renunț la expediție. Am tras barca într-un mic golf și, sărind pe mal, m-am așezat îngândurat pe o movilă de nisip, nehotărât între dorință și frică. Între timp a venit fluxul și plecarea mi-a fost pentru câtva timp amânată.
Deodată mi-a venit în gând că ar fi bine să mă urc pe cea mai mare înălțime din apropiere și de acolo să observ, dacă se poate, cursul curenților în timpul fluxului. Voiam să știu dacă există vreun curent care să mă readucă repede acasă, după ce voi fi dus în larg la fel de repede de celălalt curent.
Abia m-am gândit la asta, și am dat cu ochii de un delușor de unde se putea vedea marea de jur împrejur, așa ca să chibzuiesc ce drum să iau la înapoiere. Ajungând sus, am deslușit că refluxul dădea naștere unui curent ce pornea din capătul de sud al insulei, iar curentul produs de flux bătea spre malul de nord. Tot ce aveam de făcut era să mă țin la întoarcere pe partea de nord, pentru ca totul să iasă cu bine.
Îmbărbătat de cele observate, m-am hotărât să pornesc în zori, odată cu refluxul. Noaptea m-am odihnit în pirogă, învelit cu mantaua, iar dimineață am pornit la drum. Am luat-o mai întâi spre larg, drept spre nord, până ce am început să simt curentul, care mă ducea la est și care m-a împins cu mare viteză. Dar nu era așa de aprig cum fusese curentul sudic ce îmi răpise stăpânirea bărcii. Puteam cârmi bine acum cu ajutorul unei vâsle și m-am îndreptat repede spre epavă, unde am ajuns în mai puțin de două ore.
Priveliștea era jalnică. Corabia, spaniolă după construcție, era înțepenită între două stânci. Toată partea dinapoi fusese sfărâmată de valuri, iar puterea izbiturii, care înfipsese prora între stânci, rupsese amândouă catargele. Numai bompresul rămăsese teafăr, împreună cu partea din prora unde era fixat. Când m-am apropiat de corabie, s-a ivit un câine care a început să latre. L-am chemat. A sărit în mare și l-am luat în barcă. Era aproape mort de foame și sete. I-am dat o bucată de pâine, pe care a înghițit-o ca un lup hămesit. Apoi a băut apa cu atâta nesaț, încât a trebuit să-l împiedic de a mai bea ca să nu crape.
După aceasta am urcat pe punte. Întâia priveliște ce m-a izbit a fost aceea a doi oameni înecați în încăperea de la proră, ținându-se strâns unul de altul. Am înțeles că, atunci când eșuase corabia în plină furtună, marea năpădise cu atâta furie peste ei, încât au fost înecați de șuvoi.
Nu mai rămăsese nimic viu pe corabie în afară de câine. Nu am găsit niciun fel de marfă, ci doar câteva lucruri stricate de apă. Am văzut niște butoaie cu băuturi spirtoase; nu știam dacă era vin sau rachiu. Se găseau jos, în fund, de unde apa ieșise odată cu refluxul. Erau prea mari însă ca să le pot urni din loc. Am mai văzut diferite lăzi, care cred că aparțineau marinarilor. Am reușit să car două din ele în canoe, fără să mă uit ce conțin.
Dacă corabia ar fi eșuat cu pupa și ar fi fost sfărâmată prora, sunt sigur că aș fi avut un câștig frumos din acest drum cu luntrea. După lucrurile pe care le-am găsit, eram îndreptățit să cred că se găseau mari bogății pe corabie. După felul cum era îndreptată, cred că venea din direcția Buenos Aires sau Rio de la Plata, din sudul Americii, dincolo de Brazilia, și mergea spre Havana, în golful Mexic sau poate chiar mai departe, spre Spania.
Avea, fără îndoială, comori întregi pe bord, de data aceasta fără preț pentru ceilalți. N-am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu echipajul ei. În afară de lăzi am găsit un butoiaș cu băutură, cam de douăzeci de galoane, pe care l-am dus cu mare greutate în pirogă. În cabine am găsit câteva flinte și un corn cu aproape patru funți de praf de pușcă. Nu aveam nevoie de flinte, așa că le-am lăsat. Am luat praful de pușcă, un făraș și clești pentru foc. Apoi, două tingiri de aramă, un ibric pentru preparat ciocolată și un grătar. Încărcat cu acestea și cu câinele, am plecat, căci fluxul se îndrepta din nou spre insulă. Am ajuns în aceeași seară, la vreun ceas după căderea nopții, frânt de oboseală.
Am dormit în barcă, iar în zori m-am hotărât să nu duc nimic acasă la fortăreață, ci totul în peștera cea nouă. După ce mi-am pus burta la cale, am cărat lucrurile la țărm și am început să mă uit mai îndeaproape la ele.
În butoiaș am găsit un fel de rom, dar nu ca acela pe care-l aveam din Brazilia; cu alte cuvinte nu era bun deloc. În lăzi am găsit câteva lucruri de mare folos. De pildă am găsit într-una o cutie frumos lucrată cu niște sticle de o formă neobișnuită, pline cu lichioruri alese și foarte plăcute la gust; sticlele cântăreau fiecare cam câte doi litri și erau îmbrăcate în argint.
Apoi am găsit două borcane cu dulceață sau șerbet, bine legate, în care nu pătrunsese apa, și încă două stricate de apă. Am găsit apoi niște cămăși de în, care mi-erau binevenite, vreo duzină și jumătate de batiste albe de olandă și câteva legături de gât colorate. Batistele îmi erau de mare folos, mai ales ca să mă șterg pe față în timpul căldurilor mari.
Când am dat de fundul lăzii, am găsit trei pungi mari, pline cu bani. Erau aproape o mie o sută de bucăți; într-una se găseau, înveliți în hârtie, șase dubloni de aur și câteva bare tot de aur. Cântăreau cam un funt toate împreună.
În cealaltă ladă am găsit haine, dar nu de mare preț. Lada aparținuse pesemne ajutorului de tunar, căci am găsit înăuntru trei flacoane, conținând împreună vreo doi funți de pulbere fină, lucioasă, pe care o ținea, cred, pentru a-și încărca puștile de vânătoare.
Nu am găsit prea multe lucruri folositoare în această expediție. Cât despre bani, nu aveam cum să-i întrebuințez. Erau pentru mine ca și noroiul sub picioare, i-aș fi dat bucuros pe toți pentru trei-patru perechi de pantofi și ciorapi englezești, de care aveam mai mare nevoie, căci de ani de zile nu mai purtasem asemenea lucruri pe măsura mea. Este adevărat că aveam acum două perechi de ghete, pe care le scosesem din picioarele celor doi oameni înecați de pe epavă, și mai găsisem alte două perechi într-una din lăzi, care și ele mi-au prins bine. Nu erau însă pantofii noștri englezești comozi și buni la mers, ci mai degrabă pantofi ușori și eleganți. În această ladă am găsit și cincizeci de bucăți de reali, dar nu de aur. Aparținuseră pesemne unui om sărac, spre deosebire de cealaltă ladă, care fusese a unui ofițer.
Am dus banii acasă, în peșteră, după cum făcusem și cu cei pe care îi luasem de pe corabia noastră. Păcat că nu am avut parte să cotrobăiesc și în restul corăbiei – ce se sfărâmase – căci aș fi putut umple barca de câteva ori, măcar cu bani. Dacă aș fi scăpat vreodată și m-aș fi întors în Anglia, i-aș fi lăsat aici în siguranță până când aș fi venit să-i iau.