Atelierul era învăluit în miresmele bogate ale trandafirilor și, când ușoara adiere estivală înfiora copacii din grădină, prin ușa deschisă pătrundeau parfumul greu al liliacului sau mirosul mai suav al florilor roz de păducel.
Din colțul divanului acoperit cu desagi persani, pe care stătea tolănit, fumând, cum îi era obiceiul, țigară după țigară, Lord Henry Wotton abia putea zări strălucirea florilor dulci ca mierea și de culoarea mierii ale unui salcâm galben, ale cărui crengi tremurătoare păreau să poată purta cu greu povara unei frumuseți atât de pâlpâitoare ca a lor; din când în când, umbrele fantastice ale păsărilor în zbor treceau fugar peste lungile draperii de mătase tussor întinse în fața ferestrei uriașe, creând parcă un efemer efect japonez și făcându-l să se gândească la acei pictori palizi din Tokyo, cu fețe ca de jad, care, prin mijlocirea unei arte în mod necesar imobile, încearcă să sugereze senzația de iuțeală și mișcare. Zumzetul surd al albinelor care-și croiau drum prin iarba înaltă, necosită, sau se roteau cu o insistență monotonă în jurul cornițelor prăfuite și aurii ale caprifoiului răsfirat, făcea ca tăcerea să fie și mai apăsătoare. Vuietul estompat al Londrei era ca nota gravă a unei orgi îndepărtate.
În mijlocul încăperii, prins pe un șevalet vertical, trona portretul, în mărime naturală, al unui tânăr de o frumusețe extraordinară și, în fața acestuia, la oarecare distanță, ședea chiar artistul, Basil Hallward, cel a cărui bruscă dispariție, în urmă cu câțiva ani, stârnise la vremea ei atâta vâlvă și dăduse naștere atâtor presupuneri stranii.
În timp ce pictorul contempla silueta grațioasă și atrăgătoare pe care o oglindise cu atâta măiestrie în arta sa, un surâs de plăcere i-a trecut pe chip și părea gata să zăbovească acolo. Dar deodată a tresărit, s-a ridicat brusc și, închizând ochii, și-a apăsat pleoapele cu degetele, de parcă ar fi vrut să întemnițeze în creier un vis ciudat din care se temea să nu se trezească.
— Basil, asta-i cea mai bună operă a ta, lucrul cel mai bun pe care l-ai făcut vreodată, a rostit alene Lord Henry. Trebuie neapărat să-l trimiți anul viitor la Grosvenor. Academia e prea vastă și prea vulgară. De câte ori m-am dus pe acolo, sau erau atâția oameni încât nu reușeam să văd tablourile, ceea ce era oribil, sau erau atâtea tablouri încât nu reușeam să văd oamenii, ceea ce era și mai rău. Grosvenor e singurul loc cu adevărat potrivit.
— Nu cred că o să-l trimit undeva, a răspuns artistul, dându-și capul pe spate, în felul acela curios care-i făcea pe prietenii lui de la Oxford să râdă de el. Nu, nu-l trimit nicăieri.
Lord Henry și-a înălțat sprâncenele și l-a privit cu mirare prin colacii subțiri de fum albăstrui care se ondulau în volute atât de capricioase din țigara lui grea, îmbibată cu opium.
— Să nu-l trimiți nicăieri? De ce, dragul meu? Există vreun motiv? Ce ciudați sunteți voi, pictorii! Vă dați de ceasul morții ca să vă creați o reputație și, când ați dobândit-o, s-ar zice că sunteți gata să-i dați cu piciorul. Ceea ce-i o prostie, pentru că pe lume există un singur lucru mai rău decât acela de a se vorbi despre tine, și anume a nu se vorbi despre tine. Un portret ca ăsta te-ar ridica mult deasupra tuturor tinerilor din Anglia, iar bătrânii ar crăpa de gelozie, dacă bătrânii mai sunt în stare să încerce vreo emoție.
— Știu că o să râzi de mine, a replicat artistul, dar efectiv nu-l pot expune. Am pus în el prea mult din mine.
Lord Henry s-a întins pe divan, râzând.
— Da, am știut că o să râzi, totuși ăsta-i adevărul-adevărat.
— Ai pus în el prea mult din tine? Pe cuvântul meu, Basil, n-am știut că ești atât de vanitos, dar, ca să-ți spun drept, nu văd nicio asemănare între tine, cu fața ta aspră și energică și cu părul tău negru ca tăciunele, și acest tânăr Adonis plămădit parcă din fildeș și petale de trandafir. Zău așa, dragul meu Basil, el e un Narcis, iar tu… mă rog, desigur că ai o expresie intelectuală și așa mai departe. Dar frumusețea, adevărata frumusețe, sfârșește acolo unde începe expresia intelectuală. Intelectul e în sine un soi de exagerare și distruge armonia oricărui chip. În clipa în care te așezi să gândești, devii numai nas, sau numai frunte, sau ceva respingător. Uită-te la oamenii de succes din profesiunile intelectuale. Sunt absolut hidoși! Desigur, cu excepția clericilor. Dar oamenii Bisericii nu gândesc. Un episcop repetă la optzeci de ani ce a fost învățat să spună când era un băiat de optsprezece ani și, firește, arată mereu perfect încântător. Misteriosul tău tânăr prieten, al cărui nume nu mi l-ai destăinuit, dar al cărui portret mă fascinează de-a dreptul, nu gândește niciodată. Sunt absolut convins. E o creatură frumoasă, lipsită de creier, care ar trebui să se afle mereu aici iarna, când nu avem flori pe care să le admirăm, și mereu aici vara, când avem nevoie de ceva care să ne răcorească inteligența. Basil, nu te flata: nu semeni câtuși de puțin cu el.
— Nu mă înțelegi, Harry, a răspuns artistul. Bineînțeles că nu semăn cu el. E un lucru pe care-l știu prea bine. Adevărul e că mi-ar părea rău dacă aș semăna cu el. Ridici din umeri? Îți spun adevărul. Există o fatalitate legată de orice superioritate fizică sau intelectuală, genul de fatalitate care pare să urmărească de-a lungul istoriei pașii șovăielnici ai regilor. E preferabil să nu te deosebești de semenii tăi. Pe lumea asta, urâții și proștii o duc cel mai bine. Pot să stea în tihnă și să caște gura la spectacol. Dacă nu cunosc ce-i aceea victorie, sunt măcar scutiți să cunoască înfrângerea. Trăiesc așa cum ar trebui să trăim cu toții: netulburați, indiferenți, fără neliniști. Ei nu aduc nenorocirea asupra altora și nici nu o primesc vreodată din mâini străine. Rangul tău și averea ta, Harry, mintea mea atâta câtă e, arta mea, cât o fi valorând ea, frumusețea lui Dorian Gray — vom avea cu toții de suferit de pe urma darurilor cu care ne-au înzestrat zeii, vom suferi cumplit.
— Dorian Gray? Așa-l cheamă? a întrebat Lord Henry, îndreptându-se, prin atelier, spre Basil Hallward.
— Da, ăsta e numele lui. Nu intenționam să ți-l spun.
— Dar de ce nu?
— Ah, nu pot să-ți explic. Când cineva îmi place enorm, nu-i spun nimănui numele. E ca și cum aș ceda o parte din el. Am ajuns să iubesc taina. Mi se pare singurul lucru care mai poate face viața modernă misterioasă sau minunată pentru noi. Lucrul cel mai banal devine încântător dacă îl tăinuiești. Acum, când plec din oraș, nu le spun alor mei unde mă duc. Dacă le-aș spune, mi-aș strica toată plăcerea. E un obicei stupid, recunosc, dar, nu știu cum, pare să aducă în viață o mare doză de romantism. Presupun că mă socotești teribil de prost din pricina asta?
— Absolut deloc, i-a răspuns Lord Henry, absolut deloc, dragul meu Basil. Ai uitat, s-ar zice, că eu sunt însurat, iar unicul farmec al căsătoriei constă în faptul că le face amândurora absolut necesară o viață de înșelătorii. Eu nu știu niciodată pe unde e soția mea, iar ea nu știe niciodată ce fac eu. Când ne întâlnim — și ne întâlnim din când în când, când luăm masa împreună în oraș sau mergem la duce —, ne spunem unul altuia cele mai absurde povești, cu mutrele cele mai serioase. Soția mea se pricepe foarte bine la așa ceva — de fapt, mult mai bine decât mine. Ea nu încurcă niciodată datele, pe când eu le încurc mereu. Dar, când mă dă de gol, nu face deloc tărăboi. Uneori mi-ar plăcea să facă, dar ea se mulțumește doar să râdă de mine.
— Harry, nu-mi place cum vorbești despre viața ta conjugală, a spus Basil Hallward, îndreptându-se agale spre ușa care dădea în grădină. Eu cred că ești de fapt un soț foarte bun, dar că te rușinezi amarnic de propriile tale virtuți. Ești un tip extraordinar. Nu rostești niciodată un lucru moral și nu faci niciodată un lucru rău. Cinismul tău e o simplă poză.
— Naturalețea e o simplă poză, și cea mai iritantă din câte cunosc, a strigat Lord Henry râzând, și cei doi tineri au ieșit împreună în grădină și s-au instalat pe o bancă lungă de bambus, la umbra unei tufe înalte de lauri. Razele soarelui alunecau pe frunzele lucioase. Prin iarbă tremurau margarete albe.
După o pauză, Lord Henry și-a scos ceasul din buzunar.
— Basil, mă tem că trebuie să plec, a murmurat el, dar înainte de a pleca insist să-mi răspunzi la o întrebare pe care ți-am pus-o acum ceva vreme.
— Ce întrebare? a spus pictorul, ținându-și privirea ațintită în pământ.
— Știi foarte bine.
— Nu știu, Harry.
— Bine, atunci îți spun eu. Vreau să-mi explici de ce refuzi să expui portretul lui Dorian Gray. Vreau adevăratul motiv.
— Ți-am spus adevăratul motiv.
— Ba nu, nu mi l-ai spus. Ai spus că e pentru că ai pus în el prea mult din tine. Asta-i o copilărie.
— Harry, a spus Basil Hallward, privindu-l drept în ochi, orice portret pictat cu simțire este portretul artistului, nu al modelului. Modelul nu e decât accidentul, prilejul. Nu el este cel pe care îl dezvăluie pictorul, ci mai curând pictorul este cel care, pe pânza colorată, se dezvăluie pe sine. Nu vreau să expun tabloul ăsta pentru că mă tem că am arătat în el taina propriului meu suflet.
— Și care-i această taină? a întrebat Lord Henry râzând.
— Am să-ți spun, i-a răspuns Hallward, dar pe chip i s-a ivit o expresie de nedumerire.
— Sunt numai urechi, Basil, a continuat prietenul lui, privindu-l.
— Ah, de fapt nu-i mare lucru de spus, Harry, a răspuns pictorul. Și mă tem că n-o să înțelegi. Poate că nici n-o să-ți vină să crezi.
Lord Henry a zâmbit și, aplecându-se, a cules din iarbă o margaretă cu petale trandafirii și a cercetat-o.
— Sunt convins că am să înțeleg, a răspuns el, privind cu atenție micul disc auriu, cu pene albe. Cât despre crezut, sunt gata să cred orice, cu condiția să fie absolut incredibil.
Vântul a scuturat câteva flori din pomi și ciorchinii grei de liliac, cu stelele lor îngrămădite, s-au legănat încoace și încolo în aerul moleșit. Un cosaș a început să țârâie lângă zid și o libelulă lungă și subțire, ca un fir albastru, a plutit pe lângă ei pe aripile ei de voal cafeniu. Lord Henry a avut impresia că aude bătăile inimii lui Basil Hallward și s-a întrebat ce o să urmeze.
— Povestea e foarte simplă, a spus pictorul după o vreme. Acum două luni m-am dus la o sindrofie la Lady Brandon. Știi bine că noi, bieții artiști, trebuie să ne arătăm din când în când în societate, doar ca să-i reamintim publicului că nu suntem niște sălbatici. Cu un frac și o cravată albă, cum mi-ai spus tu odată, oricine, până și un agent de bursă, poate căpăta faima de om civilizat. Ei bine, după ce stătusem în salon vreo zece minute, conversând cu niște matroane uriașe, împopoțonate, și cu academicieni plicticoși, am simțit deodată că cineva se uită la mine. M-am întors pe jumătate și l-am văzut pentru prima dată pe Dorian Gray. Când ni s-au întâlnit privirile, am simțit că pălesc. M-a cuprins un ciudat sentiment de groază. Am știut că mă aflam în fața cuiva a cărui simplă personalitate era atât de fascinantă încât, dacă aș fi lăsat-o, mi-ar fi absorbit întreaga fire, întregul suflet, însăși arta mea. Nu voiam nicio influență din afară în viața mea. Tu însuți știi, Harry, cât de independent sunt din fire. Am fost întotdeauna propriul meu stăpân; fusesem cel puțin, până să-l întâlnesc pe Dorian Gray. Atunci… dar nu știu cum să-ți explic. Ceva părea să-mi spună că mă aflam în pragul unei crize teribile a vieții mele. Aveam simțământul ciudat că soarta îmi păstra bucurii rafinate și dureri rafinate. M-a cuprins spaima și am dat să plec din încăpere. Nu conștiința mă îndemna, ci un soi de lașitate. Nu-mi fac niciun merit din faptul că am încercat să fug.
— Basil, conștiința și lașitatea sunt de fapt unul și același lucru. Conștiința nu-i decât numele comercial al firmei. Asta-i tot.
— Nu cred lucrul ăsta, Harry, și nici tu nu cred că-l crezi. În orice caz, oricare ar fi fost motivul meu — și poate că a fost mândria, căci pe atunci eram foarte mândru —, mi-am croit cu greu drum spre ușă. Acolo, bineînțeles, m-am ciocnit de Lady Brandon. „Doar n-aveți de gând să fugiți atât de curând, domnule Hallward?” a țipat ea. Îi știi vocea, ciudat de stridentă?
— Da, e un păun în toate privințele, afară de frumusețe, a spus Lord Henry, fărâmând margareta între degetele lui lungi, nervoase.
— Nu puteam să scap de ea. M-a dus la fețe regale, la oameni cu stele și jartiere, la doamne în vârstă cu diademe uriașe și nasuri de papagal. Vorbea despre mine ca despre cel mai bun prieten al ei. Nu o întâlnisem decât o singură dată, dar își băgase în cap să facă din mine celebritatea serii. Cred că un tablou de-al meu făcuse mare vâlvă pe atunci, cel puțin se pălăvrăgise despre el în gazetele de doi bani, ceea ce constituie standardul nemuririi în secolul al nouăsprezecelea. Și, brusc, m-am trezit față în față cu tânărul a cărui personalitate mă tulburase în chip atât de straniu. Eram foarte aproape unul de celălalt, aproape că ne atingeam. Ochii ni s-au întâlnit din nou. A fost o nesăbuință din partea mea, dar am rugat-o pe Lady Brandon să mă prezinte. Poate că, la urma urmei, nu a fost chiar o nesăbuință. Era pur și simplu inevitabil. Ne-am fi vorbit și fără să fim prezentați. Sunt convins. Dorian mi-a spus-o și el mai târziu. Și el a simțit că eram sortiți să ne cunoaștem.
— Și cum ți l-a descris Lady Brandon pe acest tânăr minunat? a întrebat prietenul lui. Știu că are obiceiul să facă un précis rapid al fiecăruia dintre oaspeții ei. Îmi aduc aminte că odată m-a dus în fața unui bătrân domn încrâncenat, cu fața congestionată și cu pieptul acoperit de decorații și panglici, și mi-a șuierat în ureche, într-o șoaptă tragică, probabil perfect audibilă pentru toți cei din încăpere, cele mai uluitoare detalii. Pur și simplu am fugit. Mie îmi place să-i descopăr singur pe oameni. Dar Lady Brandon își tratează musafirii exact cum își tratează un negustor de licitații marfa. Ori îi explică atât de bine, încât nu mai rămâne nimic din ei, ori îți spune totul despre ei, în afară de ceea ce ai vrea să afli.
— Biata Lady Brandon! Ești prea aspru cu ea, Harry! a spus Hallward cu indiferență.
— Dragul meu, a încercat să înființeze un salon și n-a reușit decât să deschidă un restaurant. Cum aș putea s-o admir? Dar spune-mi, ce ți-a spus despre domnul Dorian Gray?
— A, ceva de genul: „Un băiat fermecător… eu și biata lui mamă, nedespărțite. Am uitat cu totul cu ce se ocupă… mă tem că… nu se ocupă cu nimic… a, da, cântă la pian… sau poate la vioară, dragă domnule Gray?” Niciunul dintre noi nu și-a putut stăpâni râsul și ne-am împrietenit pe loc.
— Râsul nu e deloc un început rău pentru o prietenie și e de departe cel mai bun sfârșit al uneia, a spus tânărul lord, culegând din iarbă o altă margaretă.
Hallward a clătinat din cap.
— Harry, tu nu înțelegi ce înseamnă prietenia, a murmurat el, și nici ce înseamnă dușmănia, dacă tot veni vorba. Ție îți place toată lumea, cu alte cuvinte toată lumea îți e indiferentă.
— Ce îngrozitor de nedrept din partea ta! a strigat Lord Henry, împingându-și pălăria pe ceafă și înălțându-și privirea spre norișorii care, ca niște scule destrămate de mătase albă, lucioasă, pluteau pe bolta de turcoaz a cerului de vară. Da, îngrozitor de nedrept. Eu fac o mare deosebire între oameni. Îmi aleg prietenii după frumusețea lor, cunoștințele după caracterul lor bun, iar dușmanii după inteligența lor. Nu poți fi niciodată îndeajuns de prudent în alegerea dușmanilor. Eu n-am niciun dușman care să fie nătâng. Toți sunt oameni cu o oarecare putere intelectuală și, prin urmare, toți mă apreciază. E foarte vanitos din partea mea? Eu cred că e destul de vanitos.
— Și eu cred la fel, Harry. Dar, după categoriile tale, eu trebuie să fiu doar o cunoștință.
— Dragul meu bătrân Basil, pentru mine ești mult mai mult decât o cunoștință.
— Și mult mai puțin decât un prieten. Un fel de frate, presupun?
— Ah, frații! Nu mă dau în vânt după frați. Fratele meu mai mare nu vrea să moară, iar frații mei mai mici parcă nici nu fac altceva.
— Harry! a exclamat Hallward încruntându-se.
— Dragul meu, nu vorbesc tocmai serios. Dar nu mă pot împiedica să-mi detest rudele. Presupun că asta vine din faptul că niciunul dintre noi nu suportă ca alții să aibă aceleași defecte ca noi. Eu înțeleg foarte bine furia democrației engleze împotriva a ceea ce numesc ei viciile claselor de sus. Masele simt că beția, prostia și imoralitatea s-ar cuveni să fie proprietatea lor specială și că, atunci când unul dintre noi se face de râs, braconează pe moșia lor. Când sărmanul Southwark a ajuns la tribunalul de divorțuri, indignarea lor a fost absolut magnifică. Și totuși nu cred că măcar zece la sută din proletariat trăiește cum se cuvine.
— Harry, nu sunt de acord cu niciun cuvânt din tot ce-ai spus și, mai mult, sunt convins că nici tu nu ești.
Lord Henry și-a mângâiat barba castanie, ascuțită, și și-a atins vârful botinei de lac cu un baston de abanos împodobit cu un ciucure.
— Ce englez ești, Basil! E a doua oară când faci observația asta. Când expui o idee unui englez adevărat — ceea ce e întotdeauna un lucru nechibzuit —, acestuia nici nu-i trece prin cap să judece dacă ideea e justă sau nu. Singurul lucru care i se pare important este dacă tu însuți crezi în ea. Or, valoarea unei idei nu are absolut nicio legătură cu sinceritatea omului care o exprimă. Ba chiar, după toate probabilitățile, cu cât omul e mai nesincer, cu atât ideea va fi mai pur intelectuală, fiindcă în cazul acesta nu va fi colorată nici de nevoile, nici de dorințele, nici de prejudecățile lui. În orice caz, nu am de gând să discut cu tine politică, sociologie sau metafizică. Îmi plac mai mult oamenii decât principiile, iar oamenii fără principii îmi plac mai mult decât orice pe lume. Mai vorbește-mi despre domnul Dorian Gray. Cât de des îl vezi?
— Zi de zi. N-aș putea fi fericit dacă nu l-aș vedea în fiecare zi. Îmi este absolut necesar.
— Extraordinar! Credeam că pe tine nu te interesează nimic în afară de arta ta.
— El e acum toată arta mea, a spus pictorul cu gravitate. Harry, uneori îmi spun că în istoria lumii nu există decât două ere importante. Cea dintâi este apariția unui nou mijloc de expresie în artă, iar cea de a doua este apariția unei noi personalități, tot pentru artă. Ce a însemnat descoperirea picturii în ulei pentru venețieni, ce a însemnat chipul lui Antinous{1} pentru sculptura greacă târzie, va însemna într-o bună zi chipul lui Dorian Gray pentru mine. Nu e vorba doar că îl pictez, că desenez și schițez după el. Firește, am făcut toate acestea. Dar pentru mine el e mult mai mult decât un model, decât cineva care îmi pozează. N-am să-ți spun că sunt nemulțumit de ce am făcut după el sau că frumusețea lui e de așa natură încât arta n-o poate exprima. Nu există nimic pe care arta să nu-l poată exprima și știu că lucrările pe care le-am făcut de când l-am întâlnit pe Dorian Gray sunt bune, sunt cele mai bune din viața mea. Dar, într-un fel straniu — mă întreb dacă o să mă înțelegi —, personalitatea lui mi-a sugerat o manieră cu totul nouă în artă, un stil cu totul nou. Văd altfel lucrurile, le gândesc altfel. Acum pot să recreez viața într-un fel care înainte îmi era ascuns. „Un vis al formei într-un timp al gândirii” — cine a spus asta? Am uitat; dar iată ce a fost Dorian Gray pentru mine. Simpla prezență vizibilă a acestui băiat — căci mie mi se pare abia ceva mai mult decât un băiat, deși a trecut de douăzeci de ani —, simpla lui prezență vizibilă… ah, mă întreb dacă îți poți da seama ce înseamnă toate acestea. Fără să știe, el îmi trasează liniile unei școli noi, o școală care să aibă în ea toată pasiunea spiritului romantic și toată perfecțiunea spiritului grec. Armonia dintre suflet și trup — cât de mult înseamnă aceasta! Noi, în nebunia noastră, le-am despărțit pe amândouă și am inventat un realism vulgar, un idealism găunos. Harry, dacă ai ști ce înseamnă Dorian Gray pentru mine! Îți aduci aminte de peisajul acela al meu pentru care Agnew mi-a oferit un preț uriaș, dar de care n-am vrut să mă despart? E una dintre cele mai bune lucrări pe care le-am făcut vreodată. Și de ce, mă rog? Pentru că, în timp ce îl pictam, Dorian Gray stătea lângă mine. O influență subtilă a trecut de la el la mine și pentru prima dată în viața mea am văzut în pădurea cea mai banală minunea pe care o căutasem întotdeauna și pe care n-o găsisem niciodată.
— Basil, e extraordinar! Trebuie să-l văd pe Dorian Gray.
Hallward s-a ridicat de pe bancă și a început să se plimbe în sus și-n jos prin grădină. După un timp s-a întors.
— Harry, a spus el, Dorian Gray nu e pentru mine decât un motiv în artă. S-ar putea ca tu să nu vezi nimic în el. Eu văd în el totul. Nu e niciodată mai prezent în opera mea decât atunci când acolo nu e nicio imagine a lui. El e, cum am spus, sugestia unei manieri noi. Îl regăsesc în curbele anumitor linii, în frumusețea și subtilitățile anumitor culori. Asta-i tot.
— Și atunci de ce refuzi să-i expui portretul? a întrebat Lord Henry.
— Pentru că, fără să vreau, am pus în el ceva din toată această curioasă idolatrie artistică despre care, firește, nu mi-a trecut niciodată prin cap să-i vorbesc. Nu știe nimic despre ea. Și nici nu va ști vreodată. Dar lumea ar putea s-o ghicească și nu vreau să-mi dezgolesc sufletul în fața privirilor ei superficiale și iscoditoare. Inima mea nu va ajunge niciodată sub microscopul ei. E prea mult din mine în lucrul ăsta, Harry, prea mult din mine!
— Poeții nu-și fac atâtea scrupule ca tine. Ei știu foarte bine cât de utilă e pasiunea când e vorba de publicare. În ziua de azi, o inimă frântă ajunge la multe ediții.
— Și de asta îi detest, a strigat Hallward. Un artist trebuie să creeze lucruri frumoase, dar nu trebuie să pună în ele nimic din viața lui. Trăim într-o epocă în care oamenii tratează arta ca și cum ar fi menită să fie o formă de autobiografie. Am pierdut simțul abstract al frumosului. Într-o zi am să arăt lumii ce este el; și tocmai de aceea lumea nu va vedea niciodată portretul pe care i l-am făcut lui Dorian Gray.
— Cred că greșești, Basil, dar nu vreau să te contrazic. Numai cei rătăciți intelectual se apucă vreodată să polemizeze. Spune-mi, Dorian Gray ține mult la tine?
Pictorul a rămas câteva clipe pe gânduri.
— Mă place, a răspuns după o pauză. Știu că mă place. Desigur, îl flatez teribil. Găsesc o plăcere ciudată în a-i spune lucruri pe care știu că voi regreta că i le-am spus. De obicei se poartă fermecător cu mine și stăm în atelier și vorbim despre o mie de lucruri. Din când în când, totuși, e îngrozitor de nepăsător și pare să găsească o adevărată plăcere în a mă face să sufăr. Și atunci, Harry, simt că mi-am dăruit tot sufletul cuiva care îl privește ca pe o floare de pus la butonieră, o podoabă menită să-i gâdile vanitatea, un ornament pentru o zi de vară.
— Zilele de vară, Basil, au obiceiul să se prelungească, a murmurat Lord Henry. Poate că tu ai să obosești mai curând decât el. E un lucru trist, dar fără îndoială geniul durează mai mult decât frumusețea. Așa se explică faptul că ne dăm cu toții atâta osteneală să ne supraîncărcăm mintea cu învățătură. În sălbatica luptă pentru existență, vrem să avem ceva durabil, drept care ne îndopăm mintea cu gunoaie și cu fapte, în speranța stupidă că ne vom păstra locul. Omul temeinic informat — iată idealul modern. Și mintea omului temeinic informat e un lucru îngrozitor. E ca o prăvălie de bric-à-brac, numai monștri și praf, cu fiecare obiect prețuit peste valoarea lui reală. Totuși cred că tu te vei sătura primul. Într-o bună zi ai să te uiți la prietenul tău și o să ți se pară cam greșit desenat, sau n-o să-ți mai placă tonul coloritului lui, sau mai știu eu ce. Ai să-i reproșezi cu amărăciune în inima ta și ai să crezi cu toată seriozitatea că s-a purtat urât cu tine. La următoarea lui vizită, vei fi complet rece și indiferent. Va fi mare păcat, pentru că asta te va schimba. Ce mi-ai povestit e o adevărată poveste romantică, o poveste romantică a artei, s-ar putea spune, și partea cea mai rea a unei povești romantice, de orice fel ar fi ea, este că te lasă atât de neromantic.
— Harry, nu vorbi așa. Cât voi trăi, personalitatea lui Dorian Gray mă va domina. Tu nu poți simți ce simt eu. Tu te schimbi prea des.
— Ah, dragul meu Basil, tocmai de asta pot simți. Cei fideli cunosc doar latura banală a iubirii; cei infideli sunt cei care cunosc tragediile iubirii.
Și Lord Henry a aprins un chibrit, scăpărându-l de o elegantă cutie de argint, și a început să fumeze o țigară, cu un aer plin de sine, satisfăcut, de parcă ar fi rezumat lumea într-o singură frază. Printre frunzele de iederă, verzi și lucioase ca lacul, se auzea foșnetul vrăbiilor care ciripeau, iar umbrele albastre ale norilor se fugăreau pe iarbă ca niște rândunele. Cât de plăcut era în grădină! Și cât de încântătoare erau emoțiile altora — mult mai încântătoare decât ideile lor, așa i se părea. Propriul suflet și pasiunile prietenilor — acestea erau lucrurile fascinante din viață. Se gândea, amuzat în tăcere, la prânzul plicticos pe care îl pierduse rămânând atâta vreme la Basil Hallward. Dacă s-ar fi dus la mătușa lui, l-ar fi întâlnit acolo, fără îndoială, pe Lord Goodbody și întreaga conversație s-ar fi învârtit în jurul hrănirii săracilor și al necesității unor locuințe-model. Fiecare clasă ar fi predicat importanța acelor virtuți pe care nu avea nicio nevoie să le practice în propria viață. Cei bogați ar fi vorbit despre valoarea economiei, iar cei leneși ar fi devenit elocvenți vorbind despre demnitatea muncii. Era încântător că scăpase de toate acestea! În timp ce se gândea la mătușa lui, părea să-l fi fulgerat o idee. S-a întors spre Hallward și i-a spus:
— Dragul meu, tocmai mi-am adus aminte.
— Ce ți-ai adus aminte, Harry?
— Unde am auzit numele lui Dorian Gray.
— Unde anume? a întrebat Hallward, încruntându-se ușor.
— Nu te uita așa de supărat, Basil. La mătușa mea, Lady Agatha. Mi-a spus că a descoperit un tânăr minunat care avea s-o ajute în East End și care se numea Dorian Gray. Trebuie să precizez că nu mi-a spus niciodată că ar fi frumos. Femeile nu știu să prețuiască frumusețea; cel puțin, femeile cumsecade nu știu. Mi-a spus că e foarte serios și că are o fire frumoasă. Mi-am imaginat pe loc o făptură cu ochelari și cu părul lins, îngrozitor de pistruiată și bocănind de colo-colo pe niște picioare uriașe. Ce n-aș da să fi știut că e prietenul tău.
— Mă bucur foarte mult că n-ai știut, Harry.
— De ce?
— Pentru că nu vreau să-l cunoști.
— Nu vrei să-l cunosc?
— Nu.
— Domnul Dorian Gray e în atelier, domnule, a anunțat majordomul, ivindu-se în grădină.
— Ei, acum trebuie să mă prezinți, a strigat Lord Henry râzând.
Pictorul s-a întors către servitorul care stătea clipind în lumina soarelui.
— Parker, roagă-l pe domnul Gray să aștepte. Vin în câteva clipe.
Omul s-a înclinat și a pornit pe alee.
Apoi pictorul s-a uitat la Lord Henry.
— Dorian Gray este cel mai drag prieten al meu, a spus el. Are o fire simplă și frumoasă. Mătușa ta a avut perfectă dreptate în ce ți-a spus despre el. Nu-l strica. Nu încerca să-l influențezi. Influența ta ar fi rea. Lumea e largă și are în ea numeroși oameni minunați. Nu-mi răpi singura ființă care dă artei mele tot farmecul pe care îl are: viața mea de artist depinde de el. Ia seama, Harry, am încredere în tine.
Vorbea foarte rar și cuvintele păreau să-i fie smulse aproape împotriva voinței lui.
— Ce aiureli îndrugi! a spus Lord Henry zâmbind și, luându-l pe Hallward de braț, aproape că l-a dus el în casă.
Note
{1} Antinous (111–130), favorit al împăratului Hadrian.