Era în ziua de nouă noiembrie, ajunul zilei în care împlinea treizeci și opt de ani, cum avea să-și amintească adesea mai târziu.
Se întorcea acasă pe la ora unsprezece de la cina pe care o luase la Lord Henry, înfofolit în blănuri grele întrucât era o noapte rece și pâcloasă. La colțul dintre Grosvenor Square și South Audley Street, a trecut pe lângă el un bărbat care mergea foarte grăbit prin ceață, cu gulerul paltonului cenușiu de voiaj ridicat. Ținea în mână o geantă. Dorian l-a recunoscut. Era Basil Hallward. L-a cuprins un ciudat sentiment de teamă, pe care nu și-l putea explica. N-a dat niciun semn că l-ar fi recunoscut și a mers mai departe cu pas iute, spre casa lui.
Dar Hallward îl văzuse. Dorian l-a auzit întâi oprindu-se pe trotuar, apoi grăbindu-se după el. În câteva momente i-a simțit mâna pe braț.
— Dorian! Ce șansă extraordinară! De la ora nouă tot stau și te aștept în biblioteca ta. Până la urmă mi s-a făcut milă de valetul tău obosit, i-am spus să se ducă la culcare și el m-a condus la ieșire. Plec la Paris cu trenul de miezul nopții și țineam mult să te văd înainte de plecare. Când ai trecut pe lângă mine, am avut impresia că ești tu, sau mai curând ți-am recunoscut haina de blană. Dar nu eram sigur. Nu m-ai recunoscut?
— În ceața asta, dragul meu Basil? Vai de mine, nu recunosc nici Grosvenor Square. Cred că locuința mea e undeva pe aici, dar nu sunt deloc sigur. Îmi pare rău că pleci, pentru că nu te-am mai văzut de secole. Dar presupun că o să te întorci curând?
— Nu, plec din Anglia pe o perioadă de șase luni. Am de gând să iau un atelier la Paris și să mă închid acolo până termin un tablou mare pe care îl am în minte. Dar nu despre mine voiam să vorbim. Uite c-am ajuns la ușa ta. Dă-mi voie să intru o clipă. Trebuie să-ți spun ceva.
— Aș fi încântat. Dar n-o să pierzi trenul? a spus alene Dorian Gray, în timp ce urca treptele și descuia ușa cu cheia lui.
Lumina felinarului lupta cu ceața și Hallward și-a consultat ceasul.
— Am timp berechet, a răspuns el. Trenul pleacă la douăsprezece și un sfert și acum e de-abia unsprezece. De fapt, când te-am întâlnit mă duceam la club, să te caut. Și n-am să pierd timpul cu bagajele, pentru că mi-am și expediat lucrurile grele. Tot ce am la mine e în geanta asta și ajung ușor la gara Victoria în douăzeci de minute.
Dorian l-a privit și a zâmbit.
— Ce mod de a călători pentru un pictor la modă! O geantă Gladstone și un palton de voiaj! Intră, altfel ne intră ceața în casă. Și ai grijă să nu vorbești despre nimic serios. Nimic nu-i serios în zilele noastre. Cel puțin nimic nu ar trebui să fie.
Hallward a clătinat din cap când a intrat și l-a urmat pe Dorian în bibliotecă. În căminul mare, deschis, ardea un foc vioi de lemne. Lămpile erau aprinse, iar pe o măsuță de marchetărie stătea o casetă olandeză de argint pentru băuturi, deschisă, cu câteva sifoane și pahare mari de cristal șlefuit.
— După cum vezi, Dorian, servitorul tău m-a făcut să mă simt ca acasă. Mi-a dat tot ce mi-am dorit, inclusiv cele mai bune țigări ale tale, cu capete aurite. E o făptură cât se poate de ospitalieră. Îmi place mult mai mult decât francezul pe care l-ai avut înainte. Apropo, ce s-a ales de francezul acela?
Dorian a înălțat din umeri.
— Cred că s-a însurat cu servitoarea care o slujea pe Lady Radley și a instalat-o la Paris în chip de croitoreasă englezoaică. Anglomania e la mare modă pe acolo acum, din câte aud. E o prostie din partea francezilor, nu găsești? Dar — știi? — nu era deloc un servitor rău. Nu mi-a fost niciodată simpatic, dar n-am avut de ce să mă plâng de el. Îți închipui adesea lucruri cu totul absurde. Mi-era cu adevărat foarte devotat și părea tare mâhnit când a plecat. Mai ia un pahar de coniac cu sifon. Sau preferi un hock-and-seltzer{54}? Eu iau întotdeauna un hock-and-seltzer. Sigur se găsește în camera de alături.
— Mulțumesc, nu mai vreau, a spus pictorul, scoțându-și șapca și paltonul și aruncându-le peste geanta pe care o pusese în colț. Și acum, dragul meu, vreau să vorbesc serios cu tine. Nu te încrunta așa. Îmi faci totul mult mai greu.
— Despre ce e vorba? a strigat Dorian, cu felul lui iritat, trântindu-se pe canapea. Sper că nu despre mine. În seara asta sunt plictisit de mine însumi. Aș vrea să fiu altcineva.
— E despre tine, i-a răspuns Hallward cu vocea lui gravă, adâncă, și trebuie să-ți spun ce am de spus. Nu o să te rețin mai mult de o jumătate de oră.
Dorian a oftat și și-a aprins o țigară.
— O jumătate de oră! a murmurat.
— Nu-ți cer prea mult, Dorian, și o fac numai de dragul tău. Cred că e drept să știi că în Londra se spun despre tine lucrurile cele mai îngrozitoare.
— Nu vreau să știu nimic despre ele. Ador scandalurile despre alții, dar scandalurile despre mine nu mă interesează. Sunt lipsite de șarmul noutății.
— Trebuie să te intereseze, Dorian. Orice gentleman e interesat de bunul său renume. Doar nu vrei ca oamenii să vorbească despre tine ca despre ceva josnic și degradat. Desigur, ai poziția ta, averea ta și toate celelalte. Dar poziția și averea nu sunt totul. Bagă de seamă, eu nu cred deloc zvonurile astea. Cel puțin nu le pot crede când te văd. Păcatul e ceva care se scrie pe fața omului. Nu poate fi ascuns. Oamenii vorbesc uneori despre vicii ascunse. Nu există așa ceva. Dacă un nenorocit are un viciu, acesta se vede în liniile gurii, în pleoapele căzute, chiar și în forma mâinilor. Cineva — n-am să-i spun numele, dar e o persoană pe care o cunoști — a venit anul trecut la mine cerându-mi să-i fac portretul. Nu-l văzusem niciodată până atunci și nu auzisem nimic despre el, deși de atunci încolo am auzit prea multe. Mi-a oferit un preț extravagant. L-am refuzat. Era ceva în forma degetelor lui care îmi era odios. Acum știu că am avut perfectă dreptate în ce mi-am închipuit despre el. Duce o viață îngrozitoare. Dar tu, Dorian, cu figura ta pură, luminoasă, candidă, cu miraculoasa ta tinerețe neatinsă — nu, nu pot crede nimic rău despre tine. Și totuși te văd extrem de rar, și acum nu mai treci deloc pe la atelier, iar când sunt departe de tine și aud toate ororile pe care le spun oamenii în șoaptă despre tine, nu mai știu ce să spun. De ce, Dorian, un om ca ducele de Berwick părăsește sala unui club când intri tu? De ce atâția gentlemeni din Londra nici nu vin la tine, nici nu te invită la ei? Erai odinioară prieten cu Lord Staveley. L-am întâlnit săptămâna trecută la un dineu. S-a nimerit să vină vorba despre tine, în legătură cu miniaturile pe care le-ai împrumutat expoziției de la Dudley. Staveley și-a strâmbat buzele și a spus că poate ai gusturile cele mai artistice, dar că ești un om pe care nicio fată cu sufletul curat n-ar trebui lăsată să-l cunoască și lângă care nicio femeie castă n-ar trebui să stea în aceeași cameră. I-am amintit că sunt prietenul tău și l-am întrebat ce vrea să spună. Mi-a spus. Mi-a spus-o de-a dreptul, în fața tuturor. A fost îngrozitor! De ce e prietenia ta atât de fatală tinerilor? A fost băiatul acela nenorocit din Gardă care s-a sinucis. Erai marele lui prieten. A fost Sir Henry Ashton, care a trebuit să părăsească Anglia cu numele pătat. Erați nedespărțiți. Ce-i cu Adrian Singleton și cu sfârșitul lui cumplit? Ce-i cu singurul fiu al lui Lord Kent și cu cariera lui? L-am întâlnit ieri pe tatăl lui în St. James’s Street. Părea zdrobit de rușine și de durere. Ce-i cu tânărul duce de Perth? Ce fel de viață duce acum? Ce gentleman s-ar mai însoți cu el?
— Oprește-te, Basil. Vorbești despre lucruri despre care nu știi nimic, a spus Dorian Gray, mușcându-și buzele și cu o notă de infinit dispreț în glas. Mă întrebi de ce Berwick iese din încăpere când intru eu. Pentru că eu cunosc totul despre viața lui, nu pentru că el ar cunoaște ceva despre viața mea. Cu sângele care curge în vinele lui, cum ar putea avea o reputație nepătată? Mă întrebi despre Henry Ashton și despre tânărul Perth. L-am învățat eu pe unul viciile și pe celălalt desfrâul? Dacă prostănacul de fiu al lui Kent își alege nevasta de pe stradă, ce vină am eu? Dacă Adrian Singleton iscălește o cambie cu numele prietenului său, eu sunt păzitorul lui? Știu bine cum trăncănește lumea în Anglia. Burghezii își etalează prejudecățile morale la mesele lor grosolane și șușotesc despre ceea ce ei numesc destrăbălările celor mai sus-puși decât ei, ca să încerce să pretindă că fac parte din lumea bună și sunt în relații intime cu oamenii pe care îi calomniază. În țara asta e de ajuns ca un om să posede distincție și minte pentru ca orice limbut de doi bani să-l defăimeze. Și ce fel de viață duc oamenii aceia care pozează în stâlpi ai moralității? Dragul meu, uiți că suntem în patria ipocritului.
— Dorian, a strigat Hallward, nu asta e problema. Anglia e destul de rea, știu, și societatea engleză e cu totul strâmbă. Tocmai de aceea vreau ca tu să fii fără cusur. Și n-ai fost. Ai dreptul să judeci un om după efectul pe care îl are asupra prietenilor lui. Ai tăi par să-și piardă orice simț al onoarei, al bunătății, al purității. I-ai umplut de o nebunie a plăcerii. Au coborât până în adâncuri. Tu i-ai dus acolo. Da, tu i-ai dus acolo și totuși poți zâmbi, cum zâmbești acum. Și e ceva și mai rău. Știu că tu și Harry sunteți nedespărțiți. Numai din această pricină, dacă nu din altele, n-ar fi trebuit să terfelești numele surorii lui.
— Basil, bagă de seamă. Mergi prea departe.
— Trebuie să vorbesc și tu trebuie să mă asculți. Ai să mă asculți. Când ai cunoscut-o pe Lady Gwendolen, nu exista niciun fir de scandal legat de numele ei. Mai e azi în Londra o singură femeie cumsecade care să iasă cu ea la plimbare cu trăsura prin parc? Vai de mine, nici copiilor ei nu li se îngăduie să locuiască la ea. Și mai sunt și alte povești — se spune că ai fost văzut strecurându-te, în zori, din niște case abjecte sau furișându-te, deghizat, în cele mai infame locuri din Londra. E adevărat? Poate fi adevărat? La început, când am auzit toate astea, am râs. Acum le aud repetate și mă cutremur. Ce-i cu reședința ta de la țară și cu viața care se desfășoară acolo? Dorian, habar n-ai ce se spune despre tine. N-o să-ți spun că nu vreau să-ți țin predici. Îmi amintesc că Harry spunea odată că orice om care se preface pentru o clipă în preot amator începe întotdeauna prin a spune asta și apoi își încalcă imediat cuvântul. Eu chiar vreau să-ți țin predici. Vreau să duci o viață care să facă lumea să te respecte. Vreau să ai un nume curat și un trecut nepătat. Vreau să scapi de oamenii îngrozitori cu care te însoțești. Nu mai ridica așa din umeri. Nu fi atât de nepăsător. Ai o influență minunată. Să fie spre bine, nu spre rău. Se spune că îi corupi pe toți cei cu care te împrietenești și că e de ajuns să intri într-o casă pentru ca după tine să vină o rușine de un fel sau altul. Nu știu dacă e așa sau nu. Cum aș putea ști? Dar așa se spune. Am auzit și lucruri despre care e cu neputință să mă îndoiesc. Lord Gloucester a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai mei la Oxford. Mi-a arătat o scrisoare pe care i-o scrisese soția lui pe când murea, singură, în vila ei din Mentone. Numele tău era amestecat în cea mai cumplită mărturisire pe care am citit-o vreodată. I-am spus că e absurd — că te cunosc bine și că ești incapabil de asemenea orori. Te cunosc oare? Mă întreb dacă te cunosc. Înainte de a răspunde la această întrebare, ar trebui să-ți văd sufletul.
— Să-mi vezi sufletul! a murmurat Dorian Gray, sărind de pe canapea și albindu-se aproape de frică.
— Da, a răspuns Hallward grav, cu o durere adâncă în glas, să-ți văd sufletul. Dar asta numai Dumnezeu poate face.
Un râs amar, zeflemitor, a țâșnit de pe buzele tânărului.
— Ai să-l vezi tu însuți, în seara asta! a strigat el, apucând o lampă de pe masă. Vino, e opera mâinilor tale. De ce să nu te uiți la ea? După aceea, dacă ai să dorești, ai să poți povesti lumii totul. Nimeni n-o să te creadă. Și dacă o să te creadă, o să mă placă și mai mult. Cunosc epoca în care trăim mult mai bine decât tine, deși trăncănești atât de plicticos despre ea. Vino, îți spun. Ai trăncănit destul despre corupție. Acum o s-o privești în față.
În fiecare cuvânt pe care-l rostea era nebunia mândriei. A bătut din picior, în felul lui insolent, de băiat. Simțea o bucurie cumplită la gândul că altcineva avea să-i împartă secretul și că omul care pictase portretul de la care pornise toată rușinea lui avea să poarte tot restul vieții povara amintirii hidoase a ceea ce făcuse.
— Da, a continuat el, apropiindu-se și privindu-l țintă în ochii severi, o să-ți arăt sufletul meu. Vei vedea lucrul pe care îți închipui că numai Dumnezeu îl poate vedea.
Hallward s-a dat înapoi.
— E o blasfemie, Dorian! a strigat el. Nu trebuie să rostești asemenea cuvinte. Sunt îngrozitoare și complet lipsite de sens.
— Așa crezi? Și a râs din nou.
— Știu că așa sunt. Cât despre cele ce ți-am spus în noaptea asta, am făcut-o numai pentru binele tău. Știi că ți-am fost întotdeauna un prieten de nădejde.
— Nu mă atinge. Termină ce ai de spus.
Un fulger chinuit de durere a trecut peste fața pictorului. S-a oprit o clipă și l-a cuprins o milă nebună. La urma urmei, ce drept avea el să scormonească în viața lui Dorian Gray? Dacă făcuse măcar a zecea parte din ce se zvonea despre el, cât trebuie să fi suferit! Apoi s-a îndreptat, s-a dus la șemineu și a rămas acolo, privind butucii aprinși, cu cenușa lor ca de chiciură și cu inimile lor zvâcnitoare de flacără.
— Aștept, Basil, a spus tânărul cu o voce aspră, limpede.
Hallward s-a întors.
— Iată ce am de spus, a strigat el. Trebuie să-mi dai un răspuns la acuzațiile astea cumplite care ți se aduc. Dacă o să-mi spui că totul e minciună, de la un capăt la celălalt, o să te cred. Dezminte-le, Dorian, dezminte-le! Nu-ți dai seama prin ce trec eu? Dumnezeule! Nu-mi spune că ești rău, și corupt, și plin de rușine.
Dorian Gray a zâmbit. Pe buze i se arcuia disprețul.
— Vino sus, Basil, a spus el liniștit. Țin un jurnal al vieții mele, zi de zi, un jurnal care nu iese niciodată din camera în care e scris. Dacă vii cu mine, o să ți-l arăt.
— Dacă așa dorești, Dorian, o să vin cu tine. Văd că am pierdut trenul. Nu-i nimic. Iau mâine altul. Dar nu-mi cere să citesc ceva în noaptea asta. Tot ce vreau e un răspuns clar la întrebarea mea.
— Răspunsul o să-l primești sus. Aici nu ți l-aș putea da. N-o să ai mult de citit.
Note
{54} Vin de Rin cu apă minerală.