Vreme de ani buni, Dorian Gray n-a izbutit să se elibereze de influența acelei cărți. Sau poate că ar fi mai corect să spunem că nici n-a încercat vreodată să se elibereze de ea. Și-a procurat de la Paris nu mai puțin de nouă exemplare pe hârtie de format mare din prima ediție și le-a legat în culori diferite, ca să se potrivească feluritelor lui stări și capriciilor schimbătoare ale unei firi asupra căreia părea uneori să fi pierdut aproape cu totul controlul. Eroul cărții, minunatul tânăr parizian în care se îmbinau atât de ciudat temperamentul romantic și cel științific, a devenit pentru el un fel de prefigurare a lui însuși. Și, într-adevăr, întreaga carte i se părea că îi cuprinde povestea propriei vieți, scrisă înainte ca el s-o fi trăit.
Într-o singură privință era mai norocos decât fantasticul erou al romanului. El n-a cunoscut niciodată — și, într-adevăr, n-a avut niciodată de ce să cunoască — acea spaimă cam grotescă de oglinzi, de suprafețe de metal lustruit și de ape nemișcate care îl cuprinsese pe tânărul parizian atât de devreme în viață și care era pricinuită de ofilirea bruscă a unei frumuseți ce fusese, pare-se, cu totul remarcabilă. Cu o bucurie aproape crudă — și poate că în aproape orice bucurie, cum cu siguranță în orice plăcere, cruzimea își are locul ei — obișnuia să citească ultima parte a cărții, cu relatarea ei cu adevărat tragică, deși cam prea apăsată, a durerii și a disperării unui om care pierduse el însuși ceea ce prețuise cel mai mult la alții și în lume.
Căci minunata frumusețe care îl fascinase atât de mult pe Basil Hallward și pe mulți alții în afară de el părea să nu-l părăsească niciodată. Nici măcar cei care auziseră lucrurile cele mai rele despre el — și din când în când zvonuri ciudate despre felul lui de viață se strecurau prin Londra și ajungeau subiect de pălăvrăgeală prin cluburi — nu puteau crede nimic necinstit despre el când îl vedeau. Avea mereu înfățișarea unuia care se păstrase neîntinat de lume. Bărbații care vorbeau porcos amuțeau când Dorian Gray intra în încăpere. Era ceva în puritatea chipului său care îi mustra. Simpla lui prezență părea să le readucă în minte inocența pe care ei o pângăriseră. Se întrebau cum de putuse o ființă atât de fermecătoare și de grațioasă ca el să scape de pata unei epoci în același timp sordide și senzuale.
Adesea, când se întorcea acasă dintr-una din acele absențe misterioase și prelungite care dădeau naștere unor presupuneri atât de ciudate printre cei care erau prietenii lui sau credeau că sunt, se strecura el însuși sus, la camera încuiată, descuia ușa cu cheia de care acum nu se mai despărțea niciodată și stătea, cu o oglindă în mână, în fața portretului pe care i-l pictase Basil Hallward, privind când chipul rău și îmbătrânit de pe pânză, când chipul tânăr și frumos care îi râdea din sticla lustruită. Tocmai ascuțimea contrastului îi ațâța plăcerea. Era tot mai îndrăgostit de propria frumusețe și tot mai interesat de putrezirea propriului suflet. Cerceta cu o grijă minuțioasă și uneori cu o desfătare monstruoasă și cumplită liniile hidoase care brăzdau ca niște arsuri fruntea încrețită sau se târau în jurul gurii grele, senzuale, întrebându-se uneori care erau mai înfiorătoare, semnele păcatului sau semnele vârstei. Își punea mâinile albe alături de mâinile aspre și buhăite din tablou și zâmbea. Își bătea joc de trupul diform și de membrele care slăbeau.
Erau, ce-i drept, și clipe, noaptea, când, zăcând fără somn în propria lui odaie delicat parfumată sau în camera sordidă a cârciumioarei rău famate de lângă docuri pe care obișnuia s-o frecventeze deghizat și sub un nume fals, se gândea la ruina pe care o adusese asupra sufletului său cu o milă cu atât mai pătrunzătoare cu cât era pur egoistă. Dar asemenea clipe erau rare. Curiozitatea față de viață pe care i-o trezise întâia oară Lord Henry, când stătuseră împreună în grădina prietenului lor, părea să crească pe măsură ce era satisfăcută. Cu cât știa mai mult, cu atât dorea să știe mai mult. Avea foamete nebunești, care deveneau tot mai lacome pe măsură ce le hrănea.
Și totuși nu era cu adevărat nesăbuit, cel puțin în relațiile cu societatea. O dată sau de două ori pe lună în timpul iernii și în fiecare miercuri seara cât ținea sezonul, își deschidea lumii frumoasa casă și îi aducea pe cei mai celebri muzicieni ai vremii să-i încânte musafirii cu minunile artei lor. Micile lui dineuri, la pregătirea cărora îl ajuta întotdeauna Lord Henry, erau renumite atât pentru alegerea atentă și așezarea la masă a invitaților, cât și pentru gustul rafinat al decorării mesei, cu subtilele ei aranjamente simfonice de flori exotice, cu fețele de masă brodate și cu vechea argintărie și aurărie. Într-adevăr, erau mulți, mai ales dintre cei foarte tineri, care vedeau sau își închipuiau că văd în Dorian Gray adevărata întruchipare a unui tip la care visaseră adesea în anii de la Eton sau de la Oxford, un tip care să îmbine ceva din cultura reală a cărturarului cu toată grația, distincția și manierele desăvârșite ale unui cetățean al lumii. Li se părea că face parte din tovărășia celor despre care Dante spune că au căutat „să se desăvârșească prin cultul frumuseții”. Asemenea lui Gautier, era unul dintre cei pentru care „lumea vizibilă exista”.
Și, desigur, viața însăși era pentru el cea dintâi, cea mai mare dintre arte, iar toate celelalte arte păreau doar o pregătire pentru ea. Moda, prin care ceea ce e cu adevărat fantastic devine pentru o clipă universal, și dandysmul, care, în felul lui, este o încercare de a afirma modernitatea absolută a frumuseții, își exercitau, firește, fascinația asupra lui. Felul lui de a se îmbrăca și stilurile pe care le afecta din când în când aveau o influență vădită asupra tinerilor rafinați de la balurile din Mayfair și de la ferestrele cluburilor din Pall Mall, care îl copiau în tot ce făcea și încercau să reproducă farmecul întâmplător al grațioaselor lui extravaganțe de dandy, pe care el însuși le lua doar pe jumătate în serios.
Căci, deși era cât se poate de dispus să accepte poziția care i se oferise aproape imediat ce ajunsese la majorat și găsea, într-adevăr, o plăcere subtilă în gândul că ar putea deveni cu adevărat pentru Londra zilelor lui ceea ce fusese odinioară pentru Roma imperială a lui Nero autorul „Satyriconului”{27}, în adâncul inimii voia totuși să fie ceva mai mult decât un simplu arbiter elegantiarum, consultat asupra felului de a purta o bijuterie, de a înnoda o cravată sau de a mânui un baston. Căuta să elaboreze o nouă schemă de viață, care să aibă filozofia ei rațională și principiile ei ordonate și să-și găsească cea mai înaltă împlinire în spiritualizarea simțurilor.
Cultul simțurilor a fost adesea, și pe bună dreptate, condamnat, căci oamenii simt o spaimă instinctivă, firească, în fața patimilor și senzațiilor care par mai puternice decât ei înșiși și pe care știu că le împart cu forme de existență mai puțin evoluate. Dar lui Dorian Gray i se părea că adevărata natură a simțurilor nu fusese niciodată înțeleasă și că ele rămăseseră sălbatice și animalice doar pentru că lumea căutase să le supună prin foame sau să le ucidă prin durere, în loc să încerce să facă din ele elementele unei noi spiritualități, a cărei trăsătură dominantă avea să fie un instinct rafinat al frumuseții. Când privea înapoi la drumul omului prin istorie, era bântuit de un sentiment de pierdere. La câte se renunțase! Și cu cât de puțin folos! Fuseseră refuzuri nebunești, încăpățânate, forme monstruoase de autotortură și de renunțare la sine, a căror origine era frica și al căror rezultat fusese o degradare infinit mai cumplită decât degradarea închipuită de care, în neștiința lor, încercaseră să scape; Natura, în minunata ei ironie, alungându-l pe anahoret să se hrănească alături de fiarele sălbatice ale deșertului și dându-i pustnicului drept tovarăși animalele câmpului.
Da, avea să apară, cum profețise Lord Henry, un nou hedonism, care să recreeze viața și s-o salveze de acel puritanism aspru și urât care cunoaște în zilele noastre o ciudată renaștere. Avea să slujească, desigur, și intelectul, dar nu avea să accepte niciodată vreo teorie sau vreun sistem care să implice sacrificarea vreunui fel de experiență pătimașă. Scopul lui avea să fie, într-adevăr, experiența însăși, și nu roadele experienței, oricât de dulci sau de amare ar fi fost. De ascetismul care omoară simțurile, ca și de desfrâul vulgar care le tocește, n-avea să știe nimic. Dar avea să-l învețe pe om să se concentreze asupra clipelor unei vieți care nu e ea însăși decât o clipă.
Puțini dintre noi nu s-au trezit uneori înainte de ivirea zorilor, fie după una dintre acele nopți fără vise care aproape că ne fac să îndrăgim moartea, fie după una dintre acele nopți de groază și de bucurie diformă, când prin cămările creierului trec în goană fantome mai cumplite decât realitatea însăși, însuflețite de acea viață intensă care pândește în orice grotesc și care dă artei gotice vitalitatea ei durabilă, această artă fiind, ne-am putea închipui, mai ales arta celor ale căror minți au fost tulburate de boala reveriei. Treptat, degete albe se strecoară printre perdele și par să tremure. Umbre mute, în forme negre, fantastice, se târăsc în colțurile încăperii și se ghemuiesc acolo. Afară, e foșnetul păsărilor printre frunze, sau zgomotul oamenilor care pleacă la muncă, sau suspinul și sughițul vântului care coboară dinspre dealuri și dă târcoale casei tăcute, ca și cum s-ar teme să-i trezească pe cei care dorm și totuși ar trebui neapărat să cheme somnul afară din peștera lui purpurie. Se ridică văl după văl de tifon subțire și întunecat și, treptat, lucrurilor li se redau formele și culorile, iar noi privim cum zorii refac lumea după vechiul ei tipar. Oglinzile palide își recapătă viața lor de imitație. Lumânările fără flacără stau acolo unde le-am lăsat și, lângă ele, zace cartea cu foile tăiate pe jumătate pe care o studiam, sau floarea prinsă în sârmă pe care am purtat-o la bal, sau scrisoarea pe care ne-a fost teamă s-o citim ori pe care am citit-o de prea multe ori. Nimic nu ni se pare schimbat. Din umbrele ireale ale nopții se întoarce viața reală pe care o cunoșteam. Trebuie s-o reluăm de unde am lăsat-o și ne cuprinde un cumplit sentiment al necesității de a ne irosi mai departe energia în același cerc obositor de obiceiuri stereotipe, sau poate o dorință nebună ca pleoapele noastre să se deschidă într-o dimineață asupra unei lumi pe care întunericul a refăcut-o din nou pentru plăcerea noastră, o lume în care lucrurile ar avea forme și culori noi, ar fi schimbate sau ar avea alte taine, o lume în care trecutul ar avea un loc mic sau niciunul ori, oricum, n-ar supraviețui sub nicio formă conștientă de obligație sau de regret, căci până și amintirea bucuriei își are amărăciunea, iar amintirile plăcerii, durerea lor.
Crearea unor asemenea lumi i se părea lui Dorian Gray adevăratul scop sau unul dintre adevăratele scopuri ale vieții; și, în căutarea lui de senzații care să fie deopotrivă noi și încântătoare și să aibă acel element de stranietate atât de esențial romantismului, adopta adesea anumite feluri de a gândi despre care știa că îi sunt de fapt străine firii, se lăsa în voia influențelor lor subtile și apoi, după ce, ca să zicem așa, le prindea culoarea și își satisfăcea curiozitatea intelectuală, le părăsea cu acea curioasă indiferență care nu e incompatibilă cu o adevărată ardoare a temperamentului și care, după unii psihologi moderni, e chiar adesea o condiție a ei.
S-a zvonit odată despre el că ar fi pe punctul de a trece la Biserica romano-catolică și, desigur, ritualul roman exercitase întotdeauna o mare atracție asupra lui. Jertfa zilnică, de fapt mai cutremurătoare decât toate jertfele lumii antice, îl mișca atât prin superba ei respingere a mărturiei simțurilor, cât și prin simplitatea primitivă a elementelor ei și prin eternul patos al tragediei omenești pe care căuta s-o simbolizeze. Îi plăcea să îngenuncheze pe pardoseala rece de marmură și să-l privească pe preot, în dalmatica lui țeapănă, înflorată, dând încet la o parte, cu mâinile albe, vălul tabernacolului, sau înălțând ostensoriul bătut în nestemate, în formă de felinar, cu acea ostie palidă despre care uneori ne-ar plăcea să credem că este într-adevăr „panis caelestis”, pâinea îngerilor, sau, înveșmântat în odăjdiile Patimilor lui Cristos, frângând ostia în potir și bătându-se cu pumnul în piept pentru păcatele sale. Cădelnițele fumegânde pe care băieții gravi, în dantelă și stacojiu, le aruncau în aer ca pe niște mari flori aurite îl fascinau subtil. Când ieșea, obișnuia să privească uimit confesionalele negre și tânjea să stea în umbra întunecată a unuia dintre ele și să asculte bărbați și femei șoptind prin grilajul tocit adevărata poveste a vieții lor.
Dar n-a căzut niciodată în greșeala de a-și opri dezvoltarea intelectuală prin acceptarea oficială a vreunui crez sau a vreunui sistem, nici în aceea de a lua drept casă în care să locuiești un han bun doar pentru popasul unei nopți sau pentru câteva ceasuri dintr-o noapte fără stele, în care luna se zbate în chinurile facerii. Misticismul, cu minunata lui putere de a ne face stranii lucrurile obișnuite, și subtilul antinomism care pare să-l însoțească întotdeauna l-au mișcat vreme de un sezon; și tot vreme de un sezon a înclinat spre doctrinele materialiste ale mișcării darwiniste din Germania{28} și a găsit o curioasă plăcere în a urmări gândurile și patimile oamenilor până la vreo celulă sidefie din creier sau vreun nerv alb din trup, desfătându-se cu ideea dependenței absolute a spiritului de anumite condiții fizice, morbide sau sănătoase, normale sau bolnave. Totuși, cum s-a mai spus despre el, nicio teorie despre viață nu i se părea de vreo însemnătate în comparație cu viața însăși. Era pe deplin conștient cât de sterilă e orice speculație intelectuală despărțită de acțiune și de experiment. Știa că simțurile, nu mai puțin decât sufletul, au și ele misterele lor spirituale de dezvăluit.
Și așa, studia acum parfumurile și tainele fabricării lor, distilând uleiuri cu mireasmă grea și arzând rășini aromate din Orient. A văzut că nu există stare a minții care să nu-și aibă perechea în viața simțurilor și s-a apucat să le descopere adevăratele legături, întrebându-se ce anume e în tămâie de te face mistic, și în ambră de-ți ațâță patimile, și în violete de-ți trezesc amintirea iubirilor moarte, și în mosc de-ți tulbură creierul, și în champaca{29} de-ți pătează imaginația; și încerca adesea să elaboreze o adevărată psihologie a parfumurilor și să cântărească feluritele influențe ale rădăcinilor dulce mirositoare și ale florilor parfumate, încărcate de polen; ale balsamurilor aromate și ale lemnelor întunecate și înmiresmate; ale nardului, care îți face rău; ale hoveniei, care îi înnebunește pe oameni; și ale aloei, despre care se spune că poate alunga melancolia din suflet.
Altă dată s-a dedicat cu totul muzicii și, într-o sală lungă cu zăbrele, cu tavanul vermilion și auriu și cu pereții din lac verde-oliv, obișnuia să dea concerte ciudate în care țigani nebuni smulgeau muzici sălbatice din mici țitere, sau tunisieni gravi, înfășurați în șaluri galbene, ciupeau strunele încordate ale unor lăute monstruoase, în timp ce negri rânjind băteau monoton în tobe de aramă și, ghemuiți pe rogojini stacojii, indieni zvelți cu turbane suflau în fluiere lungi de trestie sau de alamă și vrăjeau — sau se prefăceau că vrăjesc — șerpi mari cu glugă și oribile vipere cu corn. Intervalele aspre și disonanțele stridente ale muzicii barbare îl tulburau uneori, când grația lui Schubert, frumoasele tristeți ale lui Chopin și armoniile puternice ale lui Beethoven însuși îi cădeau neluate în seamă în ureche. Aduna din toate colțurile lumii cele mai ciudate instrumente care puteau fi găsite, fie în mormintele neamurilor pierite, fie printre puținele triburi sălbatice care supraviețuiseră contactului cu civilizațiile apusene, și îi plăcea să le atingă și să le încerce. Avea misteriosul juruparis al indienilor de pe Rio Negro, pe care femeile n-au voie să-l privească și pe care nici tinerii nu-l pot vedea decât după ce au fost supuși postului și biciuirii, și vasele de lut ale peruvienilor, care au țipetele ascuțite ale păsărilor, și flaute din oase omenești, ca acelea pe care le-a auzit Alfonso de Ovalle în Chile, și jaspurile verzi sonore care se găsesc lângă Cuzco și scot o notă de o dulceață neobișnuită. Avea tigve pictate, umplute cu pietricele care zornăiau când le scuturai; lungul clarin al mexicanilor, în care cel care cântă nu suflă, ci prin care trage aerul în piept; asprul ture al triburilor de pe Amazon, în care sună santinelele care stau toată ziua în copaci înalți și care se aude, se spune, de la trei leghe depărtare; teponaztli, care are două limbi vibrante de lemn și în care se bate cu bețe unse cu o gumă elastică scoasă din seva lăptoasă a unor plante; clopotele yotl ale aztecilor, care atârnă în ciorchini ca strugurii; și o tobă uriașă, cilindrică, acoperită cu piei de șerpi mari, ca aceea pe care a văzut-o Bernal Díaz când a intrat cu Cortés{30} în templul mexican și al cărei sunet jalnic ni l-a descris atât de viu. Caracterul fantastic al acestor instrumente îl fascina și simțea o curioasă desfătare la gândul că arta, ca și Natura, își are monștrii ei, lucruri cu forme bestiale și cu glasuri hidoase. Totuși, după o vreme, s-a săturat de ele și stătea în loja lui de la operă, singur sau cu Lord Henry, ascultând cu o plăcere extatică „Tannhäuser” și văzând în preludiul acestei mari opere de artă o înfățișare a tragediei propriului suflet.
Cu un alt prilej s-a apucat să studieze nestematele și a apărut la un bal costumat în chip de Anne de Joyeuse{31}, amiral al Franței, într-un costum acoperit cu cinci sute șaizeci de perle. Gustul acesta l-a ținut în mrejele lui ani de zile și s-ar putea spune, de fapt, că nu l-a părăsit niciodată. Adesea își petrecea o zi întreagă așezând și reașezând în casetele lor feluritele pietre pe care le adunase, cum ar fi crisoberilul verde-oliv care se înroșește la lumina lămpii, cimofanul cu vâna lui de argint subțire ca un fir de sârmă, peridotul de culoarea fisticului, topazele roz ca trandafirul sau galbene ca vinul, carbunculii de un stacojiu înflăcărat, cu stele tremurătoare cu patru raze, pietrele-de-scorțișoară roșii ca flacăra, spinelii portocalii și violeți și ametistele cu straturile lor alternante de rubin și de safir. Iubea aurul roșu al pietrei-soarelui și albul sidefiu al pietrei-lunii și curcubeul frânt al opalului lăptos. Și-a procurat de la Amsterdam trei smaralde de o mărime extraordinară și de o culoare bogată și avea un turcoaz de la vieille roche{32} care era invidia tuturor cunoscătorilor.
A descoperit și povești minunate despre nestemate. În „Disciplina clericalis”{33} a lui Alphonso era pomenit un șarpe cu ochi de iacint adevărat, iar în istoria romanțată a lui Alexandru se spunea că cuceritorul Emathiei{34} găsise în valea Iordanului șerpi „cu gulere de smaralde adevărate crescându-le pe spinare”. În creierul balaurului se afla o nestemată, ne spunea Filostrat{35}, și „prin arătarea unor litere de aur și a unei robe stacojii” monstrul putea fi cufundat într-un somn magic și ucis. După marele alchimist Pierre de Boniface, diamantul îl făcea pe om nevăzut, iar agata din India îl făcea elocvent. Cornalina potolea mânia, iacintul aducea somnul, iar ametistul alunga aburii vinului. Granatul izgonea demonii, iar hidropicul fura lunii culoarea. Selenitul creștea și descreștea odată cu luna, iar meloceul, care dă în vileag hoții, nu putea fi atins decât de sângele iezilor. Leonardus Camillus văzuse o piatră albă scoasă din creierul unei broaște râioase abia ucise, care era un antidot sigur împotriva otrăvii. Bezoarul, care se găsea în inima cerbului arab, era un talisman care putea vindeca ciuma. În cuiburile păsărilor din Arabia se afla aspilatul, care, după Democrit, îl ferea pe cel ce-l purta de orice primejdie a focului.
Regele din Ceilan străbătea călare orașul cu un rubin mare în mână, aceasta fiind ceremonia încoronării sale. Porțile palatului Preotului Ioan{36} erau „făcute din sardiu, cu cornul viperei cu corn încrustat în ele, pentru ca nimeni să nu poată aduce otravă înăuntru”. Deasupra frontonului erau „două mere de aur, în care se aflau doi carbunculi”, pentru ca aurul să strălucească ziua, iar carbunculii noaptea. În ciudatul roman al lui Lodge{37}, „A Margarite of America”, se spunea că în iatacul reginei puteai vedea „toate doamnele caste ale lumii, lucrate în argint, privind prin oglinzi frumoase de crisoliți, carbunculi, safire și smaralde verzi”. Marco Polo îi văzuse pe locuitorii din Zipangu punând perle trandafirii în gura morților. Un monstru marin se îndrăgostise de perla pe care scufundătorul i-o adusese regelui Perozes, îl ucisese pe hoț și o jelise șapte luni după ce o pierduse. Când hunii l-au ademenit pe rege în groapa cea mare, el a aruncat-o — Procopius{38} spune povestea — și n-a mai fost găsită niciodată, deși împăratul Anastasius a oferit pentru ea cinci sute de chintale de monede de aur. Regele din Malabar îi arătase unui anume venețian un rozariu de trei sute patru perle, câte una pentru fiecare zeu căruia i se închina.
Când ducele de Valentinois, fiul lui Alexandru al VI-lea, l-a vizitat pe Ludovic al XII-lea al Franței, calul îi era încărcat cu foițe de aur, după Brantôme{39}, iar tichia avea două șiruri de rubine care aruncau o lumină puternică. Carol al Angliei călărise cu scări de șa împodobite cu patru sute douăzeci și unu de diamante. Richard al II-lea avea o haină prețuită la treizeci de mii de mărci, acoperită cu rubine balas. Hall{40} îl descria pe Henric al VIII-lea, în drum spre Turn înaintea încoronării, purtând „o haină de aur în relief, cu plastronul brodat cu diamante și alte pietre scumpe, și pe după gât o bandulieră mare de balasuri”. Favoriții lui Iacob I purtau cercei de smaralde montate în filigran de aur. Eduard al II-lea i-a dăruit lui Piers Gaveston o armură de aur roșu bătută cu iacinte, un colan de trandafiri de aur încrustați cu turcoaze și o tichie parsemé{41} cu perle. Henric al II-lea purta mănuși bătute în nestemate care îi ajungeau până la cot și avea o mănușă de șoimărie cusută cu douăsprezece rubine și cincizeci și două de perle orientale mari. Pălăria ducală a lui Carol Temerarul, ultimul duce de Burgundia din neamul său, avea atârnate perle în formă de pară și era bătută cu safire.
Cât de rafinată fusese odinioară viața! Cât de fastuoasă în pompa și în podoabele ei! Chiar și numai să citești despre luxul morților era minunat.
Apoi și-a îndreptat atenția spre broderii și spre tapiseriile care țineau loc de fresce în încăperile reci ale popoarelor din nordul Europei. Pe măsură ce cerceta subiectul — și avusese întotdeauna o extraordinară capacitate de a se lăsa cu totul absorbit, pentru o vreme, de orice lucru de care se apuca — era aproape întristat de gândul ruinei pe care timpul o aduce asupra lucrurilor frumoase și minunate. El, cel puțin, scăpase de ea. Vară după vară trecea, narcisele galbene înfloriseră și muriseră de multe ori, nopți de groază repetaseră povestea rușinii lor, dar el rămânea neschimbat. Nicio iarnă nu-i strica chipul și nu-i păta prospețimea de floare. Cât de altfel se petreceau lucrurile cu obiectele materiale! Unde se duseseră? Unde era marea robă de culoarea șofranului, pe care zeii se luptau cu giganții, lucrată de fete oacheșe pentru plăcerea Atenei? Unde era uriașul velarium pe care Nero îl întinsese deasupra Colosseumului la Roma, acea pânză titanică de purpură pe care era înfățișat cerul înstelat și Apollo conducând un car tras de armăsari albi cu frâie aurite? Tânjea să vadă curioasele ștergare de masă lucrate pentru Preotul Soarelui, pe care erau înfățișate toate bunătățile și bucatele de care ar fi putut fi nevoie la un ospăț; giulgiul mortuar al regelui Chilperic{42}, cu cele trei sute de albine de aur; robele fantastice care stârniseră indignarea episcopului din Pont și pe care erau înfățișați „lei, pantere, urși, câini, păduri, stânci, vânători — de fapt, tot ce poate copia un pictor din natură”; și haina pe care o purtase cândva Charles d’Orléans{43}, pe ale cărei mâneci erau brodate versurile unui cântec care începea cu „Madame, je suis tout joyeux”{44}, iar acompaniamentul muzical al cuvintelor era lucrat cu fir de aur și fiecare notă, pătrată cum se scria pe atunci, era alcătuită din patru perle. A citit despre camera pregătită în palatul din Reims pentru regina Ioana de Burgundia, care era împodobită cu „o mie trei sute douăzeci și unu de papagali brodați, purtând stema regelui, și cinci sute șaizeci și unu de fluturi, ale căror aripi erau împodobite la fel cu stema reginei, totul lucrat în aur”. Caterina de Medici avea un pat de doliu din catifea neagră presărată cu semilune și sori. Draperiile lui erau din damasc, cu cununi de frunze și ghirlande figurate pe un fond de aur și argint și tivite pe margini cu broderii de perle, iar patul stătea într-o cameră tapetată cu șiruri de devize ale reginei, tăiate din catifea neagră pe pânză de argint. Ludovic al XIV-lea avea în apartamentul său cariatide brodate cu aur, înalte de cincisprezece picioare. Patul de paradă al lui Sobieski, regele Poloniei, era din brocart de aur de Smirna, brodat cu turcoaze cu versete din Coran. Stâlpii lui erau din argint aurit, frumos cizelați și bătuți din belșug cu medalioane smălțuite și încrustate cu nestemate. Fusese luat din tabăra turcească de sub zidurile Vienei, iar stindardul lui Mahomed stătuse sub aurul tremurător al baldachinului său.
Și așa, vreme de un an întreg, a căutat să adune cele mai rafinate țesături și broderii pe care le putea găsi, procurându-și muselinele delicate de Delhi, lucrate fin cu palmete din fir de aur și cusute cu aripi irizate de cărăbuși; tifonurile de Dacca, cunoscute în Orient, pentru transparența lor, drept „aer țesut”, „apă curgătoare” și „rouă de seară”; pânze ciudat figurate din Java; migălite draperii chinezești galbene; cărți legate în satinuri roșcate sau în mătăsuri de un albastru deschis și lucrate cu fleurs-de-lis{45}, cu păsări și chipuri; văluri de lacis lucrate cu punct unguresc; brocarturi siciliene și catifele spaniole țepene; broderii georgiene cu bănuții lor aurii și fukusa japoneze{46}, cu aururile lor în tonuri verzi și cu păsările lor cu penaj minunat.
Avea și o pasiune deosebită pentru veșmintele bisericești, cum avea, de altfel, pentru tot ce ținea de slujba Bisericii. În lăzile lungi de cedru înșirate de-a lungul galeriei de apus a casei, strânsese multe exemplare rare și frumoase din ceea ce sunt, de fapt, veșmintele Miresei lui Cristos, care trebuie să poarte purpură, nestemate și pânză fină de in ca să-și ascundă trupul palid, macerat, istovit de suferința pe care o caută și rănit de durerea pe care și-o pricinuiește singură. Avea o splendidă capă de mătase stacojie și de damasc cu fir de aur, cu un model repetat de rodii de aur prinse în flori stilizate cu șase petale, de o parte și de alta a cărora era motivul ananasului, lucrat în perle mărunte. Bordurile erau împărțite în panouri care înfățișau scene din viața Fecioarei, iar încoronarea Fecioarei era înfățișată în mătăsuri colorate pe glugă. Era o lucrare italienească din secolul al cincisprezecelea. O altă capă era din catifea verde, brodată cu mănunchiuri de frunze de acant în formă de inimă, din care porneau flori albe cu tulpini lungi, ale căror amănunte erau scoase în relief cu fir de argint și cristale colorate. Agrafa purta un cap de serafim lucrat în relief cu fir de aur. Bordurile erau țesute în romburi de mătase roșie și aurie și presărate cu medalioanele multor sfinți și martiri, printre care și Sfântul Sebastian. Avea și casule din mătase de culoarea chihlimbarului, din mătase albastră și brocart de aur, din damasc de mătase galbenă și din brocart de aur, pe care erau înfățișate Patimile și Răstignirea lui Cristos și care erau brodate cu lei, păuni și alte embleme; dalmatice din satin alb și din damasc de mătase roz, împodobite cu lalele, delfini și fleurs-de-lis; antependii de altar din catifea stacojie și din in albastru; și multe corporale, văluri de potir și sudarii. În slujbele mistice la care slujeau asemenea lucruri era ceva care îi înflăcăra imaginația.
Căci comorile acestea și tot ce aduna în frumoasa lui casă aveau să fie pentru el mijloace de uitare, căi prin care putea scăpa, pentru o vreme, de spaima care i se părea uneori aproape prea mare ca s-o mai poată îndura. Pe peretele camerei singuratice, încuiate, în care își petrecuse atâta din copilărie, atârnase cu propriile mâini cumplitul portret ale cărui trăsături mereu schimbătoare îi arătau adevărata degradare a vieții lui și drapase în fața lui, ca pe o perdea, giulgiul de purpură și aur. Săptămâni întregi nu se ducea acolo, uita de hidosul lucru pictat și își recăpăta inima ușoară, minunata voioșie, absorbirea pătimașă în simpla existență. Apoi, deodată, într-o noapte, se strecura afară din casă, cobora în locuri înfiorătoare de lângă Blue Gate Fields{47} și rămânea acolo zi după zi, până când era alungat. La întoarcere se așeza în fața tabloului, uneori urându-l pe el și urându-se pe sine, alteori însă plin de acea mândrie a individualismului care e jumătate din fascinația păcatului, și zâmbea cu o plăcere tainică umbrei diforme care trebuia să poarte povara ce ar fi trebuit să fie a lui.
După câțiva ani n-a mai putut îndura să lipsească multă vreme din Anglia și a renunțat la vila pe care o împărțise cu Lord Henry la Trouville, ca și la căsuța albă, împrejmuită de ziduri, din Alger, unde își petrecuseră nu o dată iarna. Nu suporta să fie despărțit de tabloul care era o parte atât de mare din viața lui și se temea, de asemenea, că, în lipsa lui, cineva ar putea pătrunde în cameră, în ciuda drugilor complicați pe care îi pusese să fie montați la ușă.
Știa foarte bine că asta nu le-ar fi spus nimic. Era adevărat că portretul păstra încă, sub toată mârșăvia și urâțenia chipului, o asemănare izbitoare cu el; dar ce puteau afla din asta? Ar fi râs de oricine ar fi încercat să-l ia în batjocură. Nu el îl pictase. Ce-i păsa lui cât de josnic și de plin de rușine arăta? Chiar dacă le-ar fi spus, l-ar fi crezut cineva?
Totuși îi era teamă. Uneori, când se afla la marea lui casă din Nottinghamshire, unde îi primea pe tinerii la modă de rangul lui, care îi erau principalii tovarăși, și uimea tot comitatul cu luxul neînfrânat și cu splendoarea fastuoasă a felului său de viață, își părăsea deodată musafirii și se repezea înapoi la oraș, ca să vadă dacă nu umblase nimeni la ușă și dacă tabloul era tot acolo. Și dacă ar fi fost furat? Numai gândul îl îngheța de groază. Atunci lumea i-ar fi aflat de bună seamă secretul. Poate că lumea îl și bănuia.
Căci, deși pe mulți îi fascina, nu erau puțini cei care nu aveau încredere în el. Fusese cât pe-aci să fie respins cu bilă neagră la un club din West End în care nașterea și poziția lui socială îi dădeau tot dreptul să fie primit, și se spunea că odată, când un prieten îl adusese în fumoarul clubului Churchill, ducele de Berwick și un alt domn s-au ridicat ostentativ și au ieșit. După ce a trecut de douăzeci și cinci de ani, au început să circule despre el povești ciudate. Se zvonea că fusese văzut încăierându-se cu niște marinari străini într-o speluncă din fundul cartierului Whitechapel și că se însoțea cu hoți și cu falsificatori de bani și le cunoștea tainele meseriei. Absențele lui extraordinare deveniseră notorii și, când reapărea în societate, bărbații șușoteau între ei prin colțuri, sau treceau pe lângă el cu un rânjet, sau îl priveau cu ochi reci, scrutători, ca și cum ar fi fost hotărâți să-i descopere secretul.
De asemenea obrăznicii și încercări de a-l umili nu ținea, firește, seama și, în opinia celor mai mulți, felul lui de a fi deschis și voios, fermecătorul lui surâs de băiat și grația nesfârșită a acelei minunate tinereți care părea să nu-l mai părăsească niciodată erau prin ele însele un răspuns suficient la calomniile — căci așa le numeau — care circulau pe seama lui. Totuși, s-a observat că unii dintre cei care îi fuseseră cei mai apropiați păreau, după o vreme, să-l ocolească. Femei care îl adoraseră nebunește și care de dragul lui înfruntaseră orice oprobriu social și sfidaseră convențiile erau văzute pălind de rușine sau de groază când intra Dorian Gray.
Și totuși, aceste scandaluri șoptite nu făceau decât să-i sporească, în ochii multora, ciudatul și periculosul farmec. Marea lui avere era un anumit element de siguranță. Societatea — cel puțin societatea civilizată — nu e niciodată prea dispusă să creadă ceva în defavoarea celor care sunt și bogați, și fascinanți. Simte instinctiv că manierele sunt mai importante decât morala și, în opinia ei, cea mai înaltă respectabilitate valorează mult mai puțin decât un chef bun. Și, la urma urmei, e o consolare foarte slabă să ți se spună că omul care ți-a dat o cină proastă sau un vin slab are o viață privată ireproșabilă. Nici măcar virtuțile cardinale nu pot ispăși niște antreuri pe jumătate reci, cum a observat odată Lord Henry într-o discuție pe acest subiect, și poate că sunt destule de spus în favoarea părerii lui. Căci canoanele bunei societăți sunt, sau ar trebui să fie, aceleași cu canoanele artei. Forma îi este absolut esențială. Ar trebui să aibă demnitatea unei ceremonii, ca și irealitatea ei, și ar trebui să îmbine caracterul nesincer al unei piese romantice cu spiritul și frumusețea care ne fac asemenea piese încântătoare. Este nesinceritatea un lucru atât de cumplit? Nu cred. E doar o metodă prin care ne putem înmulți personalitățile.
Aceasta era, în orice caz, părerea lui Dorian Gray. Se mira de psihologia superficială a celor care concep eul omului ca pe ceva simplu, permanent, demn de încredere și dintr-o singură esență. Pentru el, omul era o ființă cu nenumărate vieți și nenumărate senzații, o făptură complexă, multiformă, care purta în ea ciudate moșteniri de gândire și de patimă și a cărei carne însăși era pângărită de bolile monstruoase ale morților. Îi plăcea să se plimbe prin galeria de tablouri rece și pustie a casei sale de la țară și să privească feluritele portrete ale celor al căror sânge îi curgea prin vine. Iată-l pe Philip Herbert, descris de Francis Osborne{48}, în „Memoriile asupra domniilor reginei Elisabeta și regelui Iacob”, drept unul care era „răsfățat de Curte pentru chipul său frumos, care nu i-a ținut multă vreme tovărășie”. Era oare viața tânărului Herbert cea pe care o ducea el uneori? Se strecurase vreun ciudat germen otrăvitor din trup în trup până ajunsese la al lui? Fusese oare o vagă simțire a acelei grații ruinate cea care îl făcuse să rostească atât de brusc și aproape fără motiv, în atelierul lui Basil Hallward, rugăciunea nebunească ce îi schimbase atât de mult viața? Iată-l aici, în pieptar roșu brodat cu aur, cu surtucul bătut în nestemate, cu gulerul plisat și manșetele tivite cu aur, pe Sir Anthony Sherard, cu armura argintie și neagră grămadă la picioare. Care fusese moștenirea lui? Îi lăsase oare iubitul Ioanei de Neapole o moștenire de păcat și de rușine? Erau faptele lui doar visele pe care mortul nu cutezase să le împlinească? Iat-o, surâzând de pe pânza care se decolora, pe Lady Elizabeth Devereux, cu boneta ei de tifon, cu pieptarul cu perle și cu mânecile roz, despicate. În mâna dreaptă ținea o floare, iar în stânga strângea un colan smălțuit de trandafiri albi și de Damasc. Pe o masă de lângă ea stăteau o mandolină și un măr. Pe pantofii ei mici, cu vârf ascuțit, erau niște rozete mari, verzi. Îi cunoștea viața și poveștile ciudate care se spuneau despre iubiții ei. Avea oare în el ceva din temperamentul ei? Ochii aceia ovali, cu pleoape grele, păreau să-l privească curioși. Și George Willoughby, cu părul pudrat și cu fantasticele lui alunițe false? Ce rău arăta! Fața îi era posomorâtă și smeadă, iar buzele senzuale păreau strâmbate de dispreț. Manșete delicate de dantelă îi cădeau peste mâinile slabe, galbene, atât de încărcate de inele. Fusese un filfizon al secolului al optsprezecelea și, în tinerețe, prietenul lui Lord Ferrars. Și cel de-al doilea Lord Beckenham, tovarășul prințului regent în zilele lui cele mai nebunești și unul dintre martorii la căsătoria lui secretă cu doamna Fitzherbert? Cât de mândru și de chipeș era, cu buclele lui castanii și cu ținuta lui insolentă! Ce patimi îi lăsase moștenire? Lumea îl socotise un om infam. El condusese orgiile de la Carlton House. Pe piept îi scânteia steaua Ordinului Jartierei. Alături atârna portretul soției lui, o femeie palidă, cu buze subțiri, îmbrăcată în negru. Și sângele ei se zbătea în el. Cât de ciudat i se părea totul! Și mama lui, cu chipul ei de Lady Hamilton{49} și cu buzele umede, stropite de vin — știa ce moștenise de la ea. De la ea avea frumusețea și patima pentru frumusețea altora. Îi râdea în față în rochia ei largă de bacantă. Avea frunze de viță în păr. Purpura se vărsa din cupa pe care o ținea. Carnația picturii se ofilise, dar ochii erau încă minunați prin adâncimea și strălucirea culorii lor. Păreau să-l urmărească oriunde s-ar fi dus.
Dar strămoși ai și în literatură, nu numai în propriul neam, mulți dintre ei mai apropiați poate ca tip și ca temperament, și cu o influență de care ești, desigur, mai deplin conștient. Erau clipe când lui Dorian Gray i se părea că întreaga istorie nu e decât cronica propriei lui vieți, nu așa cum o trăise în fapte și împrejurări, ci așa cum i-o crease imaginația, așa cum fusese în creierul și în patimile lui. Simțea că îi cunoscuse pe toți, pe toate acele figuri ciudate și cumplite care trecuseră pe scena lumii și făcuseră păcatul atât de minunat și răul atât de plin de subtilitate. I se părea că, într-un fel misterios, viețile lor fuseseră a lui.
Eroul minunatului roman care îi influențase atât de mult viața cunoscuse și el această curioasă fantezie. În capitolul al șaptelea povestește cum, încununat cu lauri ca să nu-l lovească trăsnetul, stătuse, ca Tiberiu, într-o grădină din Capri, citind cărțile rușinoase ale lui Elephantis, în timp ce pitici și păuni se plimbau țanțoși în jurul lui, iar flautistul își bătea joc de cel care legăna cădelnița; și cum, ca Caligula, chefuise cu jocheii în cămăși verzi în grajdurile lor și cinase dintr-o iesle de fildeș alături de un cal cu frontalul bătut în nestemate; și cum, ca Domițian, rătăcise printr-un coridor căptușit cu oglinzi de marmură, privind în jur cu ochi rătăciți după reflexul pumnalului care avea să-i curme zilele, bolnav de acel ennui, de acel cumplit taedium vitae{50} care vine peste cei cărora viața nu le refuză nimic; și cum privise printr-un smarald limpede măcelul roșu din circ și apoi, într-o litieră de perle și purpură trasă de catâri potcoviți cu argint, fusese purtat pe Strada Rodiilor până la o Casă de Aur și auzise oamenii strigând „Nero Cezar!” când trecea; și cum, ca Elagabal{51}, își vopsise fața, torsese din furcă printre femei, adusese Luna din Cartagina și o dăduse Soarelui într-o nuntă mistică.
Dorian citea și recitea mereu acest capitol fantastic și cele două care îl urmau, în care, ca în niște ciudate tapiserii sau în emailuri lucrate cu iscusință, erau zugrăvite chipurile cumplite și frumoase ale celor pe care viciul, sângele și plictisul îi făcuseră monștri sau nebuni: Filippo, duce de Milano, care și-a ucis soția și i-a vopsit buzele cu o otravă stacojie, pentru ca iubitul ei să sugă moartea de pe făptura moartă pe care o mângâia; Pietro Barbi, venețianul cunoscut drept Paul al II-lea, care a încercat în vanitatea lui să-și ia titlul de Formosus și a cărui tiară, prețuită la două sute de mii de florini, a fost cumpărată cu prețul unui păcat cumplit; Gian Maria Visconti, care vâna oameni vii cu câini și al cărui trup ucis a fost acoperit cu trandafiri de o curtezană care îl iubise; Borgia pe calul lui alb, cu Fratricidul călărind alături și cu mantia pătată de sângele lui Perotto; Pietro Riario, tânărul cardinal arhiepiscop de Florența, copilul și favoritul lui Sixt al IV-lea, a cărui frumusețe nu era egalată decât de desfrâul lui și care a primit-o pe Leonora de Aragon într-un pavilion de mătase albă și stacojie, plin de nimfe și centauri, și a poleit cu aur un băiat ca să servească la ospăț în chip de Ganimede{52} sau de Hylas; Ezzelino, a cărui melancolie nu putea fi vindecată decât de spectacolul morții și care avea o patimă pentru sângele roșu, cum au alții pentru vinul roșu — fiul Diavolului, cum se spunea, și unul care își înșelase tatăl la zaruri când jucase cu el pe propriul suflet; Giambattista Cibo, care în bătaie de joc și-a luat numele de Inocențiu și în ale cărui vene amorțite un medic evreu a turnat sângele a trei băieți; Sigismondo Malatesta, iubitul Isottei și stăpânul Riminiului, a cărui efigie a fost arsă la Roma ca a unui dușman al lui Dumnezeu și al oamenilor, care a sugrumat-o pe Polissena cu un șervet și i-a dat Ginevrei d’Este otravă într-o cupă de smarald și care, în cinstea unei patimi rușinoase, a clădit o biserică păgână pentru cultul creștin; Carol al VI-lea, care o adorase atât de nebunește pe soția fratelui său încât un lepros l-a prevenit de nebunia care avea să vină peste el și care, când creierul i s-a îmbolnăvit și i s-a rătăcit, nu putea fi liniștit decât cu cărți de joc sarazine pe care erau pictate chipurile iubirii, morții și nebuniei; și, în pieptarul lui tivit, cu tichia bătută în nestemate și cu buclele ca frunzele de acant, Grifonetto Baglioni, care l-a ucis pe Astorre împreună cu mireasa lui și pe Simonetto împreună cu pajul lui și care era atât de frumos încât, pe când zăcea murind în piața galbenă din Perugia, cei care îl urâseră n-au putut să nu plângă, iar Atalanta{53}, care îl blestemase, l-a binecuvântat.
Era o fascinație cumplită în toți aceștia. Îi vedea noaptea și îi tulburau imaginația ziua. Renașterea cunoscuse ciudate feluri de otrăvire — otrăvirea cu un coif și o torță aprinsă, cu o mănușă brodată și un evantai bătut în nestemate, cu un glob aurit de mirodenii și cu un lanț de chihlimbar. Dorian Gray fusese otrăvit de o carte. Erau clipe când privea răul doar ca pe un mijloc prin care își putea împlini concepția despre frumos.
Note
{27} Gaius Petronius (?–66 d.Hr.), scriitor latin de la curtea împăratului Nero, epicurian rafinat, supranumit „arbitrul eleganței”, autor al romanului de moravuri „Satyricon”.
{28} Teoria evoluționistă a lui Darwin a avut, la început, un puternic ecou în Germania.
{29} Champaca: arbore indian (Michelia champaca) cu flori galbene foarte parfumate.
{30} Bernal Díaz del Castillo (c. 1492–1584), soldat și cronicar al cuceririi Mexicului, condusă de Hernán Cortés (1485–1547) în anii 1519–1521.
{31} Anne de Joyeuse (1560–1587), favorit al regelui Henric al III-lea al Franței.
{32} Din vechea rocă (fr.): de cea mai bună calitate, din vechile mine persane.
{33} „Disciplina clericalis”, culegere de povestiri moralizatoare a lui Petrus Alphonsi (Moise Sefardi, evreu aragonez trecut la creștinism, sec. al XII-lea).
{34} Alexandru cel Mare (356–323 î.Hr.).
{35} Flavius Filostrat (c. 170–c. 245), sofist grec, autorul „Vieții lui Apollonius din Tyana”.
{36} Preotul Ioan, rege creștin legendar al Evului Mediu, al cărui regat era căutat în Asia, apoi în Etiopia.
{37} Thomas Lodge (1558–1625), poet și dramaturg englez, autorul romanului prețios „A Margarite of America” (1596).
{38} Procopius din Cezareea (c. 500–c. 565), istoric bizantin, care povestește războaiele cu perșii ale regelui Perozes.
{39} Pierre de Bourdeille, senior de Brantôme (c. 1540–1614), memorialist francez, autorul unor „Vieți” ale marilor căpitani și ale doamnelor galante.
{40} Edward Hall (c. 1497–1547), cronicar englez a cărui cronică se pare că l-a inspirat pe Shakespeare.
{41} Presărată (fr.).
{42} Chilperic I (c. 539–584), rege merovingian, numit de Grigore din Tours „Nero al vremii noastre”.
{43} Charles d’Orléans (1394–1465), principe și poet francez, luat prizonier de englezi la Azincourt, care în cei 25 de ani de captivitate a compus poezii și cântece.
{44} Doamnă, sunt tot numai bucurie (fr.).
{45} Flori de crin (fr.), emblema regalității franceze.
{46} Pânză de mătase folosită în ceremonialul japonez al ceaiului pentru purificarea ustensilelor.
{47} Cartier rău famat din zona docurilor londoneze, cunoscut pentru fumătorii de opiu și pentru bordelurile sale marinărești.
{48} Francis Osborne (1593–1659), scriitor englez, autorul memoriilor menționate.
{49} Emma Hamilton, născută Lyon (1765–1815), soția ambasadorului Sir William Hamilton și iubita amiralului Nelson. A murit în sărăcie.
{50} Dezgust de viață (lat.).
{51} Elagabal (Heliogabal, 204–222), împărat roman, preot al zeului-soare sirian Elagabal, al cărui cult l-a impus la Roma.
{52} Paharnicul zeilor în mitologia greacă.
{53} Atalanta Baglioni, mama lui Grifonetto.