Începuse să cadă o ploaie rece, iar felinarele încețoșate păreau fantomatice în ceața din care picura apă. Cârciumile tocmai se închideau, și bărbați și femei abia deslușiți se strângeau în grupuri răzlețe în jurul ușilor. Din unele baruri răzbăteau râsete îngrozitoare. În altele, bețivii se încăierau și urlau.
Lăsat pe spate în birjă, cu pălăria trasă peste frunte, Dorian Gray privea cu ochi apatici rușinea sordidă a marelui oraș și din când în când își repeta cuvintele pe care i le spusese Lord Henry în prima zi când se cunoscuseră: „Să vindeci sufletul prin simțuri și simțurile prin suflet.” Da, acesta era secretul. Îl încercase de multe ori și avea să-l încerce din nou acum. Existau spelunci de opiu unde puteai cumpăra uitarea, bârloguri ale ororii unde amintirea păcatelor vechi putea fi nimicită de nebunia păcatelor noi.
Luna atârna jos pe cer, ca un craniu galben. Din când în când, un nor uriaș și diform întindea un braț lung peste ea și o ascundea. Felinarele cu gaz erau tot mai rare, iar străzile tot mai înguste și mai mohorâte. La un moment dat birjarul a rătăcit drumul și a trebuit să se întoarcă o jumătate de milă. Din cal se ridicau aburi pe când împroșca băltoacele. Ferestrele laterale ale birjei erau astupate de o ceață ca o flanelă cenușie.
„Să vindeci sufletul prin simțuri și simțurile prin suflet!” Cum îi răsunau cuvintele în urechi! Sufletul lui era, fără îndoială, bolnav de moarte. Să fie adevărat că simțurile îl puteau vindeca? Fusese vărsat sânge nevinovat. Ce putea răscumpăra asta? Ah! Pentru asta nu exista răscumpărare; dar dacă iertarea era cu neputință, uitarea era încă posibilă, și era hotărât să uite, să strivească lucrul acela sub călcâi, să-l zdrobească așa cum zdrobești vipera care te-a mușcat. La drept vorbind, ce drept avusese Basil să-i vorbească așa cum îi vorbise? Cine îl pusese judecător peste alții? Spusese lucruri îngrozitoare, oribile, cu neputință de îndurat.
Birja se târa mai departe, mergând, i se părea, tot mai încet la fiecare pas. A împins în sus ferestruica din acoperiș și i-a strigat birjarului să mâne mai repede. Hidoasa foame de opiu începuse să-l roadă. Îi ardea gâtul, iar mâinile lui delicate se frământau nervos una într-alta. A lovit nebunește calul cu bastonul. Birjarul a râs și a dat bice. A râs și el în răspuns, iar omul a tăcut.
Drumul părea nesfârșit, iar străzile erau ca pânza neagră a unui păianjen uriaș. Monotonia devenise de nesuportat și, pe măsură ce ceața se îngroșa, l-a cuprins frica.
Apoi au trecut pe lângă niște cărămidării pustii. Aici ceața era mai subțire și putea să vadă cuptoarele ciudate, în formă de sticlă, cu limbile lor de foc portocalii, desfăcute ca un evantai. Un câine a lătrat când au trecut, iar departe, în întuneric, a țipat un pescăruș rătăcit. Calul s-a poticnit într-un făgaș, apoi a sărit într-o parte și a pornit-o în galop.
După o vreme au părăsit drumul de lut și au huruit din nou pe străzi pavate grosolan. Cele mai multe ferestre erau întunecate, dar ici și colo se profilau umbre fantastice pe câte un stor luminat de o lampă. Le privea cu curiozitate. Se mișcau ca niște marionete monstruoase și gesticulau ca niște ființe vii. Le ura. O furie surdă îi stăpânea inima. Când au cotit pe după un colț, o femeie le-a strigat ceva dintr-o ușă deschisă, iar doi bărbați au alergat după birjă vreo sută de metri. Birjarul i-a lovit cu biciul.
Se spune că patima te face să gândești în cerc. Fără îndoială, cu o stăruință hidoasă, buzele mușcate ale lui Dorian Gray rosteau și iar rosteau cuvintele acelea subtile despre suflet și simțuri, până când a găsit în ele, ca să zicem așa, expresia deplină a stării lui și a justificat, prin încuviințarea intelectului, patimi care și fără o asemenea justificare i-ar fi stăpânit firea. Din celulă în celulă a creierului se târa un singur gând; iar dorința sălbatică de a trăi, cea mai cumplită dintre toate poftele omului, însuflețea cu putere fiecare nerv și fiecare fibră care tremurau. Urâțenia, care altădată îi fusese odioasă pentru că făcea lucrurile reale, îi devenise dragă acum tocmai din acest motiv. Urâțenia era singura realitate. Încăierarea grosolană, spelunca scârboasă, violența brută a vieții dezordonate, însăși josnicia hoțului și a proscrisului erau mai vii, prin intensa actualitate a impresiei, decât toate formele grațioase ale artei, decât umbrele visătoare ale cântecului. De ele avea nevoie ca să uite. În trei zile avea să fie liber.
Deodată birjarul a oprit cu o smucitură la capătul unei ulicioare întunecate. Deasupra acoperișurilor joase și a coșurilor zimțate ale caselor se înălțau catargele negre ale corăbiilor. Fâșii de ceață albă se agățau de vergi ca niște pânze fantomatice.
— Pe undeva pe aici, domnule, nu? a întrebat el răgușit prin ferestruică.
Dorian a tresărit și s-a uitat în jur.
— E bine aici, a răspuns, și, după ce a coborât în grabă și i-a dat birjarului plata în plus pe care i-o promisese, a pornit repede spre chei. Ici și colo lucea câte un felinar la pupa vreunei nave comerciale uriașe. Lumina tremura și se sfărâma în bălți. O strălucire roșie venea dinspre un vapor gata de plecare, care se încărca cu cărbuni. Pavajul lunecos arăta ca o manta de cauciuc udă.
A pornit grăbit spre stânga, uitându-se din când în când înapoi să vadă dacă nu e urmărit. Cam în șapte-opt minute a ajuns la o căsuță ponosită, înghesuită între două fabrici sumbre. La una dintre ferestrele de sus era o lampă. S-a oprit și a bătut într-un fel anume.
După puțin timp a auzit pași pe coridor și lanțul fiind desfăcut. Ușa s-a deschis încet și a intrat fără să-i spună un cuvânt făpturii scunde, diforme, care s-a lipit de umbră când a trecut. În capătul holului atârna o perdea verde, zdrențuită, care se legăna și se zbătea în rafalele de vânt care îl urmaseră înăuntru din stradă. A tras-o într-o parte și a intrat într-o încăpere lungă și joasă, care părea să fi fost cândva un salon de dans de mâna a treia. De jur împrejurul pereților erau înșirate flăcări de gaz țipătoare, pâlpâitoare, care se oglindeau tulburi și strâmbe în oglinzile pătate de muște din fața lor. În spatele lor, reflectoare unsuroase din tablă striată făceau discuri tremurătoare de lumină. Podeaua era acoperită cu rumeguș de culoarea ocrului, călcat pe alocuri până se făcuse noroi și pătat de cercuri întunecate de băutură vărsată. Câțiva malaiezi stăteau ghemuiți lângă o sobiță cu mangal, jucându-se cu jetoane de os și arătându-și dinții albi în timp ce pălăvrăgeau. Într-un colț, un marinar zăcea întins peste o masă, cu capul îngropat în brațe, iar lângă tejgheaua vopsită țipător care ocupa o latură întreagă stăteau două femei ofilite, batjocorindu-l pe un bătrân care își peria mânecile hainei cu o expresie de dezgust.
— Crede că are furnici roșii pe el, a râs una dintre ele, când a trecut Dorian. Omul s-a uitat la ea îngrozit și a început să scâncească.
În fundul încăperii era o scăriță care ducea într-o cameră întunecată. Pe când Dorian urca în grabă cele trei trepte șubrede, l-a întâmpinat mirosul greu de opiu. A tras adânc aer în piept, iar nările i-au fremătat de plăcere. Când a intrat, un tânăr cu părul galben, lins, care stătea aplecat peste o lampă și își aprindea o pipă lungă și subțire, a ridicat ochii spre el și l-a salutat șovăielnic din cap.
— Tu aici, Adrian? a murmurat Dorian.
— Unde altundeva să fiu? a răspuns acesta apatic. Niciunul dintre băieți nu mai vrea să vorbească cu mine.
— Credeam că ai plecat din Anglia.
— Darlington n-o să facă nimic. Fratele meu a plătit în sfârșit polița. Nici George nu mai vorbește cu mine… Nu-mi pasă, a adăugat el cu un oftat. Cât timp ai drogul ăsta, n-ai nevoie de prieteni. Cred că am avut prea mulți prieteni.
Dorian a tresărit și s-a uitat în jur la făpturile grotești care zăceau în poziții atât de fantastice pe saltelele zdrențuite. Membrele răsucite, gurile căscate, ochii holbați și fără luciu îl fascinau. Știa în ce ceruri ciudate sufereau și ce infernuri mohorâte îi învățau taina vreunei bucurii noi. O duceau mai bine decât el. El era întemnițat în gând. Amintirea, ca o boală cumplită, îi rodea sufletul. Din când în când i se părea că vede ochii lui Basil Hallward uitându-se la el. Simțea totuși că nu poate rămâne. Prezența lui Adrian Singleton îl tulbura. Voia să fie acolo unde nimeni n-ar ști cine e. Voia să scape de sine însuși.
— Mă duc în celălalt loc, a spus el după o pauză.
— Pe chei?
— Da.
— Mâța aia turbată sigur e acolo. Aici n-o mai primesc.
Dorian a ridicat din umeri.
— M-am săturat de femeile care te iubesc. Femeile care te urăsc sunt mult mai interesante. Și-apoi, marfa e mai bună.
— Tot un drac.
— Mie îmi place mai mult. Hai să bem ceva. Trebuie să beau ceva.
— Eu nu vreau nimic, a murmurat tânărul.
— Nu-i nimic.
Adrian Singleton s-a ridicat obosit și l-a urmat pe Dorian la tejghea. Un metis cu un turban zdrențuit și un pardesiu ponosit i-a salutat cu un rânjet hidos, împingându-le în față o sticlă de brandy și două pahare. Femeile s-au apropiat furișându-se și au început să trăncănească. Dorian le-a întors spatele și i-a spus ceva cu glas scăzut lui Adrian Singleton.
Un zâmbet strâmb, ca un pumnal malaiez, s-a zvârcolit pe chipul uneia dintre femei.
— Ce mândri suntem în seara asta, a rânjit ea.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi vorbi, a strigat Dorian, bătând din picior. Ce vrei? Bani? Poftim. Să nu-mi mai vorbești niciodată.
Două scântei roșii au sclipit o clipă în ochii buhăiți ai femeii, apoi s-au stins, lăsându-i tulburi și sticloși. A dat din cap și a strâns monedele de pe tejghea cu degete lacome. Tovarășa ei o privea cu invidie.
— N-are niciun rost, a oftat Adrian Singleton. Nu țin să mă întorc. Ce importanță are? Sunt foarte fericit aici.
— Ai să-mi scrii dacă ai nevoie de ceva, da? a spus Dorian după o pauză.
— Poate.
— Atunci, noapte bună.
— Noapte bună, a răspuns tânărul, urcând treptele și ștergându-și gura uscată cu o batistă.
Dorian s-a îndreptat spre ușă cu o expresie îndurerată pe chip. Când a tras perdeaua la o parte, un râs hidos a izbucnit de pe buzele fardate ale femeii care îi luase banii.
— Uite-l că pleacă târgul cu diavolul! a sughițat ea cu glas răgușit.
— Fir-ai a naibii! a răspuns el. Nu-mi spune așa.
Ea a pocnit din degete.
— Făt-Frumos îți place să-ți spună lumea, nu-i așa? a zbierat după el.
La vorbele ei, marinarul moțăind a sărit în picioare și s-a uitat în jur cu ochi rătăciți. I-a ajuns la ureche zgomotul ușii de la intrare închizându-se. S-a repezit afară, ca și cum ar fi urmărit pe cineva.
Dorian Gray se grăbea de-a lungul cheiului prin ploaia măruntă. Întâlnirea cu Adrian Singleton îl mișcase ciudat și se întreba dacă ruina acelei vieți tinere trebuia într-adevăr pusă în seama lui, cum îi spusese Basil Hallward cu atâta infamie a insultei. Și-a mușcat buza și pentru câteva clipe ochii i s-au întristat. Dar, la urma urmei, ce-i păsa lui? Zilele omului sunt prea scurte ca să-și încarce pe umeri povara greșelilor altuia. Fiecare își trăiește propria viață și plătește propriul preț pentru a o trăi. Păcat doar că trebuie să plătești atât de des pentru o singură greșeală. Trebuie, de fapt, să plătești iar și iar. În socotelile ei cu omul, soarta nu-și închide niciodată conturile.
Sunt momente, ne spun psihologii, când patima păcatului, sau a ceea ce lumea numește păcat, stăpânește atât de mult o fire, încât fiecare fibră a trupului, ca și fiecare celulă a creierului, pare însuflețită de impulsuri înspăimântătoare. În asemenea momente, bărbații și femeile își pierd libertatea voinței. Se îndreaptă spre sfârșitul lor cumplit așa cum se mișcă automatele. Alegerea le e luată, iar conștiința fie e ucisă, fie, dacă mai trăiește cumva, trăiește doar ca să dea răzvrătirii fascinația ei și neascultării farmecul ei. Căci toate păcatele, cum nu obosesc teologii să ne amintească, sunt păcate ale neascultării. Când acel duh înalt, acel luceafăr de dimineață al răului, a căzut din cer, a căzut ca un răzvrătit.
Nesimțitor, concentrat asupra răului, cu mintea pătată și cu sufletul flămând de răzvrătire, Dorian Gray se grăbea, iuțindu-și tot mai mult pasul, dar când a cotit brusc pe sub o boltă întunecoasă, care îi servise adesea drept scurtătură spre locul rău famat unde se ducea, s-a simțit deodată înșfăcat din spate și, înainte să apuce să se apere, a fost împins cu spatele în zid, cu o mână brutală încleștată pe gât.
S-a zbătut nebunește pentru viața lui și, cu un efort cumplit, a smuls de pe gât degetele care se strângeau. Într-o clipă a auzit țăcănitul unui revolver și a văzut sclipirea unei țevi lustruite, îndreptate drept spre capul lui, și silueta întunecată a unui bărbat scund și îndesat care stătea în fața lui.
— Ce vrei? a icnit el.
— Stai liniștit, a spus omul. Dacă te miști, trag.
— Ești nebun. Ce ți-am făcut?
— I-ai distrus viața lui Sibyl Vane, a fost răspunsul, iar Sibyl Vane era sora mea. S-a sinucis. Știu. Moartea ei e pe capul tău. Am jurat că te omor în schimb. Te caut de ani de zile. N-aveam niciun indiciu, nicio urmă. Cei doi oameni care ar fi putut să mi te descrie au murit. Nu știam despre tine nimic în afară de numele de alint pe care ți-l dădea ea. L-am auzit în noaptea asta, din întâmplare. Împacă-te cu Dumnezeu, că în noaptea asta mori.
Lui Dorian Gray i s-a făcut rău de frică.
— N-am cunoscut-o niciodată, a bâiguit el. N-am auzit niciodată de ea. Ești nebun.
— Mai bine ți-ai mărturisi păcatul, pentru că, sigur cum mă cheamă James Vane, o să mori.
A urmat o clipă îngrozitoare. Dorian nu știa ce să spună sau ce să facă.
— În genunchi! a mârâit omul. Îți dau un minut să te împaci cu Dumnezeu, nu mai mult. În noaptea asta mă îmbarc pentru India și trebuie să-mi fac treaba mai întâi. Un minut. Atât.
Brațele lui Dorian au căzut pe lângă corp. Paralizat de groază, nu știa ce să facă. Deodată, o speranță sălbatică i-a fulgerat prin minte.
— Stai! a strigat. Cât timp a trecut de când a murit sora ta? Repede, spune-mi!
— Optsprezece ani, a spus omul. De ce mă întrebi? Ce contează anii?
— Optsprezece ani, a râs Dorian Gray, cu o urmă de triumf în glas. Optsprezece ani! Du-mă sub felinar și uită-te la fața mea!
James Vane a șovăit o clipă, fără să înțeleagă ce voia să spună. Apoi l-a înșfăcat pe Dorian Gray și l-a târât afară de sub boltă.
Oricât de slabă și de șovăielnică era lumina bătută de vânt, i-a fost totuși de ajuns ca să-i arate eroarea hidoasă, cum părea, în care căzuse, căci chipul omului pe care încercase să-l ucidă avea toată prospețimea adolescenței, toată puritatea neîntinată a tinereții. Părea un băiat de cel mult douăzeci de primăveri, abia mai mare, dacă era cumva mai mare, decât fusese sora lui când se despărțiseră, cu atâția ani în urmă. Era limpede că nu acesta era omul care îi distrusese viața.
I-a dat drumul și s-a clătinat înapoi.
— Dumnezeule! Dumnezeule! a strigat. Și eram cât pe ce să te omor!
Dorian Gray a tras adânc aer în piept.
— Ai fost pe punctul de a săvârși o crimă cumplită, omule, a spus el, privindu-l sever. Să-ți fie de învățătură să nu-ți mai faci singur dreptate.
— Iertați-mă, domnule, a mormăit James Vane. M-am înșelat. O vorbă întâmplătoare pe care am auzit-o în spelunca aia blestemată m-a pus pe o pistă greșită.
— Mai bine du-te acasă și pune pistolul ăla deoparte, că altfel o să dai de bucluc, a spus Dorian, răsucindu-se pe călcâie și pornind încet în josul străzii.
James Vane a rămas pe trotuar, îngrozit. Tremura din creștet până-n tălpi. După puțin timp, o umbră neagră care se furișase de-a lungul zidului ud a ieșit în lumină și s-a apropiat de el cu pași tiptil. A simțit o mână pe braț și s-a întors tresărind. Era una dintre femeile care băuseră la tejghea.
— De ce nu l-ai omorât? a șuierat ea, apropiindu-și fața ofilită de a lui. Am știut că-l urmărești când ai țâșnit afară de la Daly. Prostule! Trebuia să-l omori. Are bani cu ghiotura și e rău de rău.
— Nu e omul pe care îl caut, a răspuns el, și nu vreau banii nimănui. Vreau viața unui om. Omul a cărui viață o vreau trebuie să aibă acum aproape patruzeci de ani. Ăsta e abia ceva mai mult decât un copil. Slavă Domnului că nu am sângele lui pe mâini.
Femeia a râs amar.
— Abia ceva mai mult decât un copil! a făcut ea batjocoritor. Păi, omule, sunt aproape optsprezece ani de când Făt-Frumos a făcut din mine ce sunt.
— Minți! a strigat James Vane.
Ea a ridicat mâna spre cer.
— Îți spun adevărul, în fața lui Dumnezeu, a strigat ea.
— În fața lui Dumnezeu?
— Să amuțesc dacă nu-i așa. E cel mai rău dintre toți câți vin aici. Se zice că s-a vândut diavolului pentru un chip frumos. Sunt aproape optsprezece ani de când l-am cunoscut. Nu s-a schimbat prea mult de atunci. Eu în schimb, da, a adăugat ea, cu o privire lascivă și bolnăvicioasă.
— Juri?
— Jur, a venit ecoul răgușit din gura ei turtită. Da’ să nu mă dai de gol la el, a scâncit ea, mi-e frică de el. Dă-mi niște bani să am unde dormi la noapte.
S-a smuls de lângă ea cu o înjurătură și a alergat până la colțul străzii, dar Dorian Gray dispăruse. Când s-a uitat înapoi, dispăruse și femeia.