Când valetul a intrat în cameră, Dorian l-a privit atent, întrebându-se dacă nu cumva îi venise ideea să se uite după paravan. Omul arăta impasibil și aștepta să i se dea dispoziții. Dorian și-a aprins o țigară, s-a dus la oglindă și a aruncat o privire în ea. Vedea perfect reflectată fața lui Victor. Era ca o placidă mască de servilism. Nu, din partea asta n-avea de ce să se teamă. Totuși, a socotit că e mai bine să fie cu băgare de seamă.
Vorbind foarte rar, i-a cerut să-i comunice menajerei că dorește să-i spună ceva, și apoi să se ducă la ramar și să ceară să-i trimită de îndată doi dintre oamenii lui. A avut impresia că, în clipa când ieșea din cameră, privirile i s-au îndreptat în direcția paravanului. Sau era doar o închipuire a lui?
După câteva clipe, doamna Leaf, în rochia ei de mătase neagră, cu demodatele mănuși fără degete, împletite din ață, pe mâinile zbârcite, a intrat foindu-se în bibliotecă. Dorian i-a cerut cheia de la camera de studiu.
— Vechea cameră de studiu, domnu’ Dorian? a exclamat ea. Păi e plină de praf. Trebuie s-o fac curată și s-o pun în rânduială înainte să intrați. Nu e de văzut pentru dumneavoastră, domnule. Zău că nu.
— Nu vreau s-o pui în rânduială, Leaf. Vreau numai cheia.
— Bine, domnule, dar dacă intrați în ea o să vă încâlciți în pânze de păianjen. Păi n-a mai fost deschisă de aproape cinci ani — de când a murit lordul.
Dorian a tresărit când a auzit-o vorbind de bunicul lui. Îl legau amintiri detestabile de el.
— N-are importanță, a răspuns el. Vreau doar să văd locul — asta-i tot. Dă-mi cheia.
— Uite cheia, domnule, a spus bătrâna, cercetând legătura de chei cu mâini tremurătoare, nesigure. Uite cheia. Într-o clipă o scot din legătură. Dar doar nu vă gândiți să vă mutați acolo sus, domnule, când stați așa de bine aici?
— Nu, nu, a strigat el iritat. Mulțumesc, Leaf. E în ordine.
Femeia a mai zăbovit câteva momente, trăncănind despre unele detalii gospodărești. Dorian a oftat și i-a spus să facă cum crede că-i mai bine. Drept care ea a părăsit camera zâmbind radios.
După ce a închis ușa, Dorian și-a vârât cheia în buzunar și și-a rotit privirea de jur împrejurul camerei. I-au căzut ochii pe o cuvertură amplă din satin purpuriu, încărcată cu broderii grele din fir de aur, o piesă splendidă, datând de pe la sfârșitul secolului al șaptesprezecelea, o lucrătură venețiană pe care bunicul lui o descoperise într-o mânăstire din apropiere de Bologna. Da, în ea putea fi înfășurat lucrul acela îngrozitor. Poate că servise adesea drept giulgiu pentru morți. Acum avea să ascundă ceva care avea o putreziciune a lui, mai rea decât putreziciunea morții înseși — ceva care avea să nască orori și totuși nu avea să moară niciodată. Ce era viermele pentru cadavru aveau să fie păcatele lui pentru chipul pictat pe pânză. Aveau să-i strice frumusețea și să-i roadă grația. Aveau să-l pângărească și să-l facă rușinos. Și totuși lucrul acela avea să trăiască mai departe. Va rămâne mereu viu.
S-a cutremurat și, o clipă, a regretat că nu i-a dezvăluit lui Basil adevăratul motiv pentru care dorea să ascundă portretul. Basil l-ar fi ajutat să reziste influenței lui Lord Henry și influenței și mai nocive generate de propriul său temperament. Dragostea pe care i-o purta Basil — căci era cu adevărat dragoste — n-avea în ea nimic care să nu fie nobil și intelectual. Nu era acea simplă admirație fizică a frumuseții care se naște din simțuri și moare când simțurile obosesc. Era iubirea pe care o cunoscuseră Michelangelo, și Montaigne, și Winckelmann, și Shakespeare însuși. Da, Basil ar fi putut să-l salveze. Dar acum era prea târziu. Trecutul putea fi oricând nimicit. Părerea de rău, tăgada sau uitarea o puteau face. Dar viitorul era inevitabil. Erau în el patimi care aveau să-și găsească o cumplită revărsare, vise care aveau să facă reală umbra răului lor.
A ridicat de pe canapea cuvertura purpuriu-aurie care o acoperea și, ținând-o în mâini, a trecut în spatele paravanului. Era oare chipul de pe pânză mai josnic decât înainte? I se părea neschimbat, și totuși scârba pe care i-o inspira crescuse. Păr de aur, ochi albaștri, buze roșii ca trandafirul — toate erau acolo. Doar expresia se schimbase. Și era îngrozitoare în cruzimea ei. Pe lângă dojana și mustrarea pe care le vedea în el, cât de superficiale fuseseră reproșurile lui Basil în privința lui Sibyl Vane! — cât de superficiale și de lipsite de însemnătate! Propriul lui suflet se uita la el de pe pânză și îl chema la judecată. O expresie de durere i-a trecut pe chip și a aruncat bogatul giulgiu peste tablou. Chiar atunci s-a auzit o bătaie în ușă. A ieșit de după paravan în clipa în care intra servitorul.
— Au venit persoanele, Monsieur.
Și-a spus că trebuie să se descotorosească grabnic de valet. Nu trebuia să știe unde va fi mutat tabloul. Era ceva viclean în el și avea ochi gânditori, perfizi. Dorian s-a așezat la măsuța de scris și a mâzgălit în grabă un bilet către Lord Henry în care-i cerea să-i trimită ceva de citit și-i amintea că urmau să se întâlnească în acea seară la opt și un sfert.
— Așteaptă răspunsul, i-a spus el, întinzându-i biletul, și poftește-i pe oameni aici.
După două-trei minute s-a auzit o altă bătaie în ușă și a intrat domnul Hubbard în persoană, celebrul ramar din South Audley Street, cu un tânăr ajutor cu o înfățișare cam grosolană. Domnul Hubbard era un omuleț rumen, cu favoriți roșcați, a cărui admirație pentru artă era considerabil temperată de sărăcia cronică a majorității artiștilor care aveau de-a face cu el. De regulă, nu-și părăsea niciodată prăvălia. Aștepta ca lumea să vină la el. Dar pentru Dorian Gray făcea întotdeauna o excepție. Avea Dorian ceva care-i fermeca pe toți. Era o plăcere doar să-l privești.
— Cu ce vă pot ajuta, domnule Gray? a întrebat el, frecându-și mâinile grăsune, pistruiate. M-am gândit să-mi fac onoarea de a veni personal. Tocmai am pus mâna pe o frumusețe de ramă, domnule. Am cumpărat-o la o licitație. Veche, florentină. Vine de la Fonthill, cred. Admirabilă pentru o pictură cu subiect religios, domnule Gray.
— Îmi pare rău, domnule Hubbard, că ți-ai dat osteneala să vii până aici. O să trec cu siguranță pe la dumneata să văd rama — deși în prezent nu mă dau în vânt după artă religioasă —, dar azi doresc doar să urc un tablou la ultimul etaj al casei. E cam greu, așa că m-am gândit să-ți cer să-mi împrumuți vreo doi din oamenii dumitale.
— Nicio problemă, domnule Gray. Sunt încântat să vă pot fi de folos. Care-i opera de artă, domnule?
— Asta, a răspuns Dorian, dând la o parte paravanul. Îl puteți muta așa cum e, cu învelitoare cu tot? Nu vreau să se zgârie la urcat.
— Nicio greutate, domnule, l-a asigurat jovialul ramar, începând, împreună cu ajutorul lui, să desprindă tabloul din lanțurile lungi de alamă de care era suspendat. Și unde să-l ducem, domnule Gray?
— O să vă arăt eu drumul, domnule Hubbard, dacă ai amabilitatea să mă urmezi. Sau poate c-ar fi mai bine să treci dumneata în față. Mă tem că e chiar sus de tot. O să folosim scara principală pentru că e mai lată.
Le-a ținut ușa deschisă, iar ei au ieșit în hol și au început urcușul. Rama foarte lucrată făcea tabloul extrem de voluminos și, din când în când, în ciuda protestelor servile ale domnului Hubbard, care avea aversiunea aprinsă a adevăratului negustor față de un gentleman care face ceva util, Dorian punea și el mâna ca să-i ajute.
— E greu, nu glumă, domnule, a gâfâit omulețul când s-au oprit pe palierul de sus. Și și-a șters fruntea lucioasă.
— Da, mă tem că-i cam greu, a murmurat Dorian, descuind ușa încăperii care avea să adăpostească curiosul secret al vieții lui și să-i ascundă sufletul de ochii celorlalți oameni.
Nu mai intrase în camera aceea de mai bine de patru ani — de fapt, de când o folosise, întâi drept cameră de joacă, în copilărie, și apoi, când mai crescuse, drept cameră de studiu. Era o încăpere mare, bine proporționată, construită special de răposatul Lord Kelso pentru micul său nepot pe care, din cauza ciudatei asemănări cu mama lui, precum și din alte motive, nu-l putuse niciodată suferi și dorea să-l țină la distanță. Camera i se părea lui Dorian foarte puțin schimbată. Iată uriașul cassone{26} italienesc, cu panourile lui pictate fantastic și cu ornamentele aurite, acum înnegrite, în care se ascunsese atât de des în copilărie. Iată și biblioteca din lemn de satin, plină de cărțile lui de școală, cu colțurile îndoite. Pe peretele din spatele ei atârna aceeași tapiserie flamandă zdrențuită, în care un rege și o regină decolorați jucau șah într-o grădină, în timp ce pe lângă ei trecea călare o ceată de șoimari, purtând păsări cu glugă pe încheieturile înmănușate. Cât de bine își amintea toate astea! În timp ce-și plimba privirile prin încăpere, îi revenea în minte fiecare clipă din copilăria lui singuratică. Își amintea puritatea neîntinată a vieții lui de băiat și i se părea îngrozitor că tocmai aici avea să fie ascuns fatalul portret. Cât de puțin se gândise pe acele vremuri, acum moarte, la ce-i va rezerva viața!
Dar în toată casa nu exista un loc mai sigur în care să poată feri portretul de ochii iscoditori. Cheia o avea el și nimeni altcineva n-ar fi putut intra. Sub giulgiul lui purpuriu, chipul pictat pe pânză putea să devină bestial, îndobitocit de băutură, imund. Ce conta? Nimeni n-ar fi putut să-l vadă. Nici el n-o să-l vadă. De ce să contemple hidoasa descompunere a sufletului său? Își păstra tinerețea — era de ajuns. Și apoi, nu s-ar putea, până la urmă, ca firea lui să se înnobileze? Nu exista niciun motiv ca viitorul să fie atât de plin de rușine. Poate că avea să-i iasă în cale vreo iubire care să-l purifice și să-l apere de păcatele acelea care păreau să se trezească de pe acum în spiritul și în carnea lui — acele păcate curioase, încă nezugrăvite, cărora tocmai misterul le dădea subtilitatea și farmecul. Poate că, într-o bună zi, expresia de cruzime avea să se fi șters de pe gura stacojie, sensibilă, și atunci va putea arăta lumii întregi capodopera lui Basil Hallward.
Nu, era un lucru imposibil. Ceas de ceas și săptămână de săptămână, lucrul de pe pânză îmbătrânea. Poate că avea să scape de hidoșenia păcatului, dar îl aștepta hidoșenia bătrâneții. Obrajii aveau să i se scofâlcească sau să i se fleșcăiască. Labe de gâscă gălbui aveau să se strecoare în jurul ochilor stinși și să-i facă hidoși. Părul avea să-și piardă strălucirea, gura avea să se caște sau să atârne, să capete un aer prostesc sau grosolan, cum sunt gurile bătrânilor. Avea să vină gâtul zbârcit, mâinile reci, cu vine albastre, trupul strâmb, pe care și le amintea la bunicul care fusese atât de aspru cu el în copilărie. Tabloul trebuia ascuns. Nu exista altă soluție.
— Te rog, adu-l înăuntru, domnule Hubbard, a spus el obosit, întorcându-se. Scuză-mă că te-am ținut atâta. M-am lăsat furat de alte gânduri.
— Întotdeauna îmi prinde bine o clipă de odihnă, domnule Gray, a răspuns ramarul, care încă nu își recăpătase respirația. Unde să-l așezăm, domnule?
— A, oriunde. Aici e bine. Nu mai vreau să-l atârn. Sprijină-l de perete. Mulțumesc.
— Pot să arunc și eu o privire la opera de artă, domnule?
Dorian a tresărit.
— Nu cred că o să te intereseze, domnule Hubbard, a răspuns, ținându-l pe om sub observație. Era gata să sară la el și să-l trântească la pământ dacă ar fi îndrăznit să ridice superba draperie care ascundea taina vieții lui. Nu vreau să te mai deranjez acum. Îți sunt foarte îndatorat pentru amabilitatea de a fi venit personal.
— Pentru puțin, pentru puțin, domnule Gray. Sunt oricând gata să fac orice pentru dumneavoastră, domnule.
Domnul Hubbard a coborât bocănind scările, urmat de ajutorul lui, care s-a uitat înapoi la Dorian cu o mirare sfioasă pe fața lui aspră și urâtă. Nu mai văzuse în viața lui un om atât de minunat.
Când zgomotul pașilor a încetat, Dorian a încuiat ușa și și-a vârât cheia în buzunar. Acum se simțea în siguranță. Nimeni n-avea să mai privească vreodată lucrul acela îngrozitor. Niciun alt ochi în afară de al lui n-avea să-i vadă vreodată rușinea.
Întors în bibliotecă, a constatat că tocmai trecuse de orele cinci și ceaiul îi și fusese servit. Pe o măsuță dintr-un lemn negru parfumat, bogat încrustat cu sidef — un dar de la Lady Radley, soția tutorelui său, o doamnă drăguță, de profesie invalidă, care-și petrecuse iarna precedentă la Cairo —, a văzut un bilet de la Lord Henry, iar alături o carte legată în hârtie galbenă, cu coperta puțin ruptă și marginile pătate. Pe tava de ceai fusese pus un exemplar din ediția a treia a ziarului The St. James’s Gazette. Era limpede că Victor se întorsese. Dorian s-a întrebat dacă nu cumva se întâlnise în hol cu oamenii care plecau și le trăsese de limbă ce făcuseră acolo. Avea să observe sigur lipsa tabloului — fără îndoială că o observase deja, când pusese cele de ceai. Paravanul nu fusese pus înapoi și pe perete se vedea un loc gol. Poate că într-o noapte avea să-l prindă furișându-se pe scări și încercând să forțeze ușa camerei. Era un lucru îngrozitor să ai un spion în casă. Auzise de oameni bogați care fuseseră șantajați toată viața de câte un servitor care citise o scrisoare, auzise fără să vrea o conversație, ridicase o carte de vizită cu o adresă sau găsise sub o pernă o floare ofilită ori o fâșie de dantelă mototolită.
A oftat și, după ce și-a turnat puțin ceai, a deschis biletul lui Lord Henry. Îi scria doar că-i trimite ziarul de seară și o carte care l-ar putea interesa și că la opt și un sfert va fi la club. A deschis alene The St. James’s și l-a răsfoit. La pagina a cincea i-a atras atenția un semn făcut cu creionul roșu. Indica următorul paragraf:
ANCHETĂ ASUPRA UNEI ACTRIȚE. — Azi-dimineață, la Bell Tavern, Hoxton Road, domnul Danby, coronerul districtului, a ținut o anchetă asupra trupului lui Sibyl Vane, o tânără actriță angajată de curând la Royal Theatre, Holborn. Verdictul a fost: moarte accidentală. S-a manifestat multă compasiune față de mama decedatei, care a fost foarte afectată în timpul propriei depoziții și al celei a doctorului Birrell, care făcuse autopsia.
Dorian s-a încruntat, a rupt ziarul în două, a traversat camera și a aruncat bucățile. Ce urât era totul! Și cât de îngrozitor de reale face urâțenia lucrurile! Era puțin supărat pe Lord Henry pentru că-i trimisese articolul. Și ce stupid din partea lui să-l însemne cu creionul roșu. Ar fi putut să-l citească Victor. Omul știa engleză mai mult decât de ajuns pentru asta.
Poate că îl și citise și începuse să suspecteze ceva. Dar ce importanță avea? Ce legătură putea exista între Dorian Gray și moartea actriței Sibyl Vane? Nu avea de ce să se teamă. Dorian Gray n-o ucisese.
Pe urmă i-au căzut ochii pe cartea galbenă trimisă de Lord Henry. Ce-o fi fiind? s-a întrebat. S-a dus la măsuța octogonală de culoarea perlei, care i se păruse întotdeauna lucrarea unor ciudate albine egiptene ce lucrau în argint, a luat volumul, s-a aruncat într-un fotoliu și a început să-l răsfoiască. După câteva minute era absorbit. Era cea mai ciudată carte pe care o citise vreodată. I se părea că păcatele lumii treceau prin fața lui ca într-o pantomimă, în veșminte rafinate și în sunetul delicat al flautelor. Lucruri care i se năluciseră vag prin vis căpătau dintr-odată realitate. Lucruri pe care nu le visase niciodată îi erau dezvăluite treptat.
Era un roman lipsit de intrigă și cu un singur personaj, un studiu psihologic al unui anume tânăr parizian care-și petrecea viața încercând să trăiască, în secolul al nouăsprezecelea, toate pasiunile și toate felurile de a gândi care aparținuseră fiecărui secol în afară de al lui și să adune, ca să zicem așa, în propria făptură feluritele stări prin care trecuse vreodată spiritul lumii, iubind, doar pentru simpla lor artificialitate, acele renunțări pe care oamenii le-au numit fără înțelepciune virtute, tot atât cât acele răzvrătiri firești pe care înțelepții le numesc și azi păcat. Era scrisă în acel stil ciudat, bătut cu nestemate, viu și obscur totodată, plin de argou și de arhaisme, de expresii tehnice și de perifraze elaborate, care caracterizează opera unora dintre cei mai buni artiști ai școlii franceze a Symbolistes. Avea metafore monstruoase ca orhideele și la fel de subtile în culoare. Viața simțurilor era descrisă în termenii unei filozofii mistice. Uneori nu mai știai dacă citești extazurile spirituale ale unui sfânt medieval sau confesiunile morbide ale unui păcătos modern. Era o carte veninoasă. Mirosul greu de tămâie părea să stăruie în paginile ei și să tulbure mintea. Simpla cadență a frazelor, subtila monotonie a muzicii lor, atât de plină de refrene complexe și de mișcări repetate cu meșteșug, trezeau în mintea băiatului, pe măsură ce trecea de la un capitol la altul, un fel de reverie, o boală a visării, care l-a făcut să nu-și mai dea seama că ziua se stinge și că se strecoară umbrele.
Fără nori, străpuns de o singură stea, un cer de aramă verzuie strălucea prin ferestre. Dorian a citit mai departe la lumina lui palidă până când n-a mai putut citi. Abia atunci, după ce valetul i-a amintit de câteva ori cât de târziu se făcuse, s-a ridicat, a trecut în camera alăturată și a așezat cartea pe măsuța florentină nelipsită de lângă patul lui, după care a început să se îmbrace pentru cină.
Se făcuse aproape ora nouă când a descins la club, unde l-a găsit pe Lord Henry stând singur în salonul de dimineață, cu un aer foarte plictisit.
— Îmi pare atât de rău, Harry, a exclamat el, dar zău că e numai vina ta. Cartea pe care mi-ai trimis-o m-a fascinat în asemenea măsură, încât n-am observat trecerea timpului.
— Da, am știut că o să-ți placă, i-a spus gazda lui ridicându-se de pe scaun.
— N-am spus că mi-a plăcut, Harry. Am spus doar că m-a fascinat. E o mare diferență.
— Ah, ai descoperit și lucrul ăsta? a murmurat Lord Henry. Și au trecut în sala de mese.
Note
{26} Ladă de zestre (it.).