Era o noapte frumoasă, atât de caldă încât și-a luat pardesiul pe braț și nici nu și-a mai pus fularul de mătase la gât. Pe când se întorcea agale spre casă, fumând o țigară, doi tineri în ținută de seară au trecut pe lângă el. L-a auzit pe unul dintre ei șoptindu-i celuilalt: „Ăsta-i Dorian Gray.” Și-a adus aminte cât de încântat era odinioară când lumea îl arăta cu degetul, se holba la el sau vorbea despre el. Acum se săturase să-și tot audă numele. Jumătate din farmecul micului sat unde fusese atât de des în ultima vreme era că nimeni nu știa cine e. Fetei pe care o ademenise să-l iubească îi spusese adesea că e sărac, și ea îl crezuse. O dată îi spusese că e un om rău, iar ea râsese de el și-i răspunsese că oamenii răi sunt întotdeauna foarte bătrâni și foarte urâți. Ce râs avea! Ca un sturz care cântă. Și ce drăguță era în rochiile ei de stambă și cu pălăriile ei mari! Nu știa nimic, dar avea tot ce pierduse el.
Când a ajuns acasă, l-a găsit pe valet așteptându-l treaz. L-a trimis la culcare, s-a aruncat pe canapeaua din bibliotecă și a început să se gândească la unele dintre lucrurile pe care i le spusese Lord Henry.
Să fie oare adevărat că nu te poți schimba niciodată? Simțea un dor sălbatic după puritatea neîntinată a adolescenței lui — adolescența lui roz cu alb, cum o numise cândva Lord Henry. Știa că se pângărise, că își umpluse mintea de corupție și închipuirea de orori; că avusese o influență nefastă asupra altora și că încercase o bucurie cumplită să fie astfel; și că, dintre viețile care se încrucișaseră cu a lui, le adusese la rușine tocmai pe cele mai frumoase și mai pline de făgăduințe. Dar era totul iremediabil? Nu mai exista nicio speranță pentru el?
Ah! În ce clipă monstruoasă de trufie și de patimă se rugase ca portretul să poarte povara zilelor lui, iar el să păstreze splendoarea neîntinată a tinereții veșnice! Toată prăbușirea lui de aici pornise. Mai bine ar fi fost pentru el ca fiecare păcat din viața lui să fi adus după sine pedeapsa sigură și grabnică. În pedeapsă era purificare. Nu „Și ne iartă nouă greșelile noastre”, ci „Lovește-ne pentru nelegiuirile noastre” ar trebui să fie rugăciunea omului către un Dumnezeu preadrept.
Oglinda ciudat sculptată pe care i-o dăruise Lord Henry, cu atâția ani în urmă, stătea pe masă, iar amorașii cu membre albe râdeau în jurul ei ca odinioară. A luat-o, așa cum făcuse în noaptea aceea de groază când observase prima oară schimbarea din tabloul fatal, și, cu ochi rătăciți și încețoșați de lacrimi, s-a privit în scutul ei lustruit. Odată, cineva care îl iubise cumplit îi scrisese o scrisoare nebunească, ce se încheia cu aceste cuvinte idolatre: „Lumea s-a schimbat pentru că tu ești făcut din fildeș și din aur. Arcuirea buzelor tale rescrie istoria.” Frazele i-au revenit în minte și și le-a repetat iar și iar. Apoi și-a urât propria frumusețe și, aruncând oglinda pe jos, a sfărâmat-o sub călcâi în așchii de argint. Frumusețea lui îl dusese la pieire, frumusețea și tinerețea pentru care se rugase. Fără aceste două lucruri, viața lui ar fi putut fi fără pată. Frumusețea nu fusese pentru el decât o mască, tinerețea decât o batjocură. Ce era tinerețea, în cel mai bun caz? Un anotimp verde, necopt, un anotimp al toanelor superficiale și al gândurilor bolnăvicioase. De ce îi purtase livreaua? Tinerețea îl stricase.
Mai bine să nu se gândească la trecut. Nimic nu-l putea schimba. La el însuși și la propriul viitor trebuia să se gândească. James Vane era ascuns într-un mormânt fără nume în cimitirul din Selby. Alan Campbell se împușcase într-o noapte în laboratorul lui, dar nu dezvăluise secretul pe care fusese silit să-l afle. Agitația, câtă fusese, în jurul dispariției lui Basil Hallward avea să se stingă curând. Începuse deja să scadă. Din partea asta era în deplină siguranță. De fapt, nici nu moartea lui Basil Hallward îl apăsa cel mai mult. Moartea vie a propriului suflet îl tulbura. Basil pictase portretul care îi stricase viața. Nu-i putea ierta asta. Portretul făcuse totul. Basil îi spusese lucruri de neîndurat, pe care el totuși le îndurase cu răbdare. Omorul fusese pur și simplu nebunia unei clipe. Cât despre Alan Campbell, sinuciderea lui fusese fapta lui. El alesese s-o facă. Pe Dorian nu-l privea.
O viață nouă! Asta voia. Asta aștepta. Fără îndoială, o și începuse. Cruțase cel puțin o făptură nevinovată. N-avea să mai ispitească niciodată nevinovăția. Avea să fie bun.
Gândindu-se la Hetty Merton, a început să se întrebe dacă portretul din camera încuiată se schimbase. Doar nu mai era la fel de hidos ca înainte? Poate că, dacă viața lui avea să devină curată, ar fi putut să alunge de pe chip orice semn de patimă rea. Poate că semnele răului și dispăruseră. Avea să se ducă să vadă.
A luat lampa de pe masă și s-a strecurat sus. Când a tras zăvorul ușii, un zâmbet de bucurie i-a trecut peste chipul ciudat de tânăr și i-a zăbovit o clipă pe buze. Da, avea să fie bun, iar lucrul acela hidos pe care-l ascunsese n-avea să-l mai îngrozească. Simțea că i se și luase povara de pe umeri.
A intrat încet, a încuiat ușa după el, cum obișnuia, și a smuls draperia purpurie de pe portret. Un strigăt de durere și de indignare i-a scăpat. Nu vedea nicio schimbare, doar că în ochi era o privire vicleană, iar la gură, ridul arcuit al ipocritului. Lucrul acela era tot dezgustător — mai dezgustător, dacă se poate, decât înainte — și roua stacojie care pătase mâna părea mai strălucitoare și mai asemănătoare cu sângele proaspăt vărsat. Atunci a început să tremure. Să fi fost doar vanitatea cea care îl împinsese la singura lui faptă bună? Sau dorința unei senzații noi, cum sugerase Lord Henry, cu râsul lui batjocoritor? Sau patima aceea de a juca un rol, care ne face uneori să săvârșim lucruri mai frumoase decât suntem noi înșine? Sau poate toate acestea la un loc? Și de ce era pata roșie mai mare decât fusese? Părea să se fi întins ca o boală oribilă peste degetele zbârcite. Era sânge pe picioarele pictate, ca și cum lucrul acela ar fi picurat — sânge chiar și pe mâna care nu ținuse cuțitul. Să mărturisească? Asta să însemne că trebuia să mărturisească? Să se predea și să fie condamnat la moarte? A râs. Ideea i se părea monstruoasă. Și apoi, chiar dacă ar mărturisi, cine l-ar crede? Nu exista nicăieri vreo urmă a celui ucis. Tot ce-i aparținuse fusese distrus. El însuși arsese ce rămăsese jos. Lumea ar spune, pur și simplu, că e nebun. L-ar închide, dacă ar stărui în povestea lui… Totuși, datoria lui era să mărturisească, să îndure rușinea publică și să ispășească în public. Exista un Dumnezeu care le cerea oamenilor să-și mărturisească păcatele și pământului, și cerului. Nimic din ce-ar face nu l-ar curăța până nu-și mărturisea păcatul. Păcatul lui? A ridicat din umeri. Moartea lui Basil Hallward i se părea un lucru neînsemnat. Se gândea la Hetty Merton. Căci era o oglindă nedreaptă oglinda aceasta a sufletului său, în care se uita. Vanitate? Curiozitate? Ipocrizie? Nu fusese nimic mai mult de atât în renunțarea lui? Fusese ceva mai mult. Cel puțin așa credea. Dar cine putea ști?… Nu. Nu fusese nimic mai mult. Din vanitate o cruțase. Din ipocrizie purtase masca bunătății. De dragul curiozității încercase lepădarea de sine. Acum își dădea seama.
Dar omorul acesta — avea să-l urmărească toată viața? Avea să fie mereu împovărat de trecutul lui? Trebuia oare într-adevăr să mărturisească? Niciodată. Nu mai rămăsese decât o singură dovadă împotriva lui. Tabloul însuși — acela era dovada. Avea să-l distrugă. De ce îl păstrase atâta vreme? Odinioară îi făcuse plăcere să-l privească schimbându-se și îmbătrânind. În ultima vreme nu mai simțise plăcerea aceasta. Îl ținuse treaz nopțile. Când fusese plecat, îl stăpânise groaza că alți ochi l-ar putea vedea. Îi umbrise pasiunile cu melancolie. Simpla lui amintire îi stricase multe clipe de bucurie. Fusese pentru el ca o conștiință. Da, fusese conștiința lui. Avea să-l distrugă.
S-a uitat în jur și a văzut cuțitul cu care îl înjunghiase pe Basil Hallward. Îl curățase de multe ori, până nu mai rămăsese pe el nicio pată. Era lucios și sclipea. Așa cum îl ucisese pe pictor, avea să ucidă și opera pictorului și tot ce însemna ea. Avea să ucidă trecutul, iar când trecutul avea să fie mort, el avea să fie liber. Avea să ucidă această monstruoasă viață a sufletului, și, fără hidoasele ei avertismente, avea să-și afle liniștea. A apucat cuțitul și a străpuns tabloul cu el.
S-a auzit un strigăt și o bufnitură. Strigătul era atât de cumplit în agonia lui, încât servitorii s-au trezit speriați și s-au strecurat afară din camerele lor. Doi domni care treceau prin piațeta de dedesubt s-au oprit și s-au uitat în sus, spre casa cea mare. Au mers mai departe până au întâlnit un polițist și l-au adus înapoi. Omul a sunat de mai multe ori, dar nu i-a răspuns nimeni. În afară de o lumină la una dintre ferestrele de sus, casa era cufundată în întuneric. După o vreme, polițistul s-a îndepărtat, s-a oprit sub un portic învecinat și a stat de pază.
— A cui e casa asta, domnule polițist? a întrebat cel mai în vârstă dintre cei doi domni.
— A domnului Dorian Gray, domnule, a răspuns polițistul.
Cei doi s-au uitat unul la altul în timp ce se îndepărtau și au zâmbit disprețuitor. Unul dintre ei era unchiul lui Sir Henry Ashton.
Înăuntru, în aripa servitorilor, slugile, pe jumătate îmbrăcate, vorbeau în șoaptă între ele. Bătrâna doamnă Leaf plângea și își frângea mâinile. Francis era palid ca moartea.
După vreun sfert de oră, Francis i-a luat cu el pe vizitiu și pe unul dintre lachei și s-au strecurat sus. Au bătut la ușă, dar n-au primit niciun răspuns. Au strigat. Liniște desăvârșită. În cele din urmă, după ce au încercat zadarnic să forțeze ușa, s-au urcat pe acoperiș și s-au lăsat să cadă pe balcon. Ferestrele au cedat ușor: zăvoarele erau vechi.
Când au intrat, au găsit atârnat pe perete un portret splendid al stăpânului lor, așa cum îl văzuseră ultima oară, în toată minunăția tinereții și frumuseții lui desăvârșite. Pe podea zăcea un mort, în ținută de seară, cu un cuțit înfipt în inimă. Era veștejit, zbârcit și avea un chip respingător. Abia după ce i-au cercetat inelele și-au dat seama cine era.
Sfârșit