O săptămână mai târziu, Dorian Gray stătea în sera de la Selby Royal, discutând cu drăgălașa ducesă de Monmouth, care, împreună cu soțul ei, un bărbat de șaizeci de ani cu aer blazat, se număra printre oaspeții lui. Era ora ceaiului, și lumina domoală a uriașei lămpi cu abajur de dantelă, așezată pe masă, punea în lumină porțelanurile delicate și argintul bătut al serviciului de ceai la care prezida ducesa. Mâinile ei albe se mișcau grațios printre cești, iar buzele ei pline, roșii, zâmbeau la ceva ce-i șoptise Dorian. Lord Henry stătea lungit într-un fotoliu de răchită drapat cu mătase și îi privea. Pe un divan de culoarea piersicii ședea Lady Narborough, prefăcându-se că ascultă descrierea pe care i-o făcea ducele ultimului gândac brazilian adăugat la colecția lui. Trei tineri în smochinguri sofisticate serveau prăjituri unora dintre doamne. Grupul de oaspeți era alcătuit din douăsprezece persoane, iar a doua zi urmau să mai sosească și alții.
— Despre ce vorbiți voi doi? a întrebat Lord Henry, apropiindu-se agale de masă și lăsându-și ceașca jos. Sper, Gladys, că Dorian ți-a vorbit despre planul meu de a reboteza totul. E o idee încântătoare.
— Dar eu nu vreau să fiu rebotezată, Harry, a replicat ducesa, ridicând spre el ochii ei minunați. Sunt foarte mulțumită de numele meu și sunt sigură că și domnul Gray ar trebui să fie mulțumit de al lui.
— Gladys dragă, nu v-aș schimba numele pentru nimic în lume. Amândouă sunt perfecte. Mă gândeam mai ales la flori. Ieri am tăiat o orhidee ca să mi-o pun la butonieră. Era o minune pestriță, la fel de spectaculoasă ca cele șapte păcate capitale. Într-un moment de nesăbuință l-am întrebat pe unul dintre grădinari cum se numește. Mi-a spus că era un frumos exemplar de Robinsoniana, sau ceva la fel de îngrozitor. E un adevăr trist, dar am pierdut facultatea de a da nume frumoase lucrurilor. Numele sunt totul. Eu n-am niciodată nimic de împărțit cu faptele. Singura mea ceartă e cu vorbele. De aceea detest realismul vulgar în literatură. Omul în stare să-i spună sapei sapă ar trebui trimis la sapă. E singurul lucru la care e bun.
— Și atunci cum ar trebui să-ți spunem ție, Harry? a întrebat ea.
— Numele lui e Prințul Paradox, a răspuns Dorian.
— Îl recunosc pe loc! a exclamat ducesa.
— Nici nu vreau să aud! a protestat Lord Henry râzând și lăsându-se într-un fotoliu. De o etichetă nu poți scăpa! Refuz titlul.
— Capetele încoronate nu au voie să abdice, a sunat avertismentul de pe niște buze frumoase.
— Deci vrei să-mi apăr tronul?
— Da.
— Eu dau adevărurile de mâine.
— Eu prefer greșelile de azi, a răspuns ea.
— Mă dezarmezi, Gladys, a exclamat el, molipsindu-se de toana ei capricioasă.
— Doar de scut, Harry, nu și de lance.
— Eu nu mă războiesc niciodată cu frumusețea, a spus el, cu o mișcare a mâinii.
— Asta-i greșeala ta, Harry, crede-mă. Prețuiești mult prea mult frumusețea.
— Cum poți spune așa ceva? Admit că, după părerea mea, e mai bine să fii frumos decât bun. Dar, pe de altă parte, nimeni nu e mai gata decât mine să recunoască faptul că e mai bine să fii bun decât urât.
— Așadar, urâțenia e unul dintre cele șapte păcate capitale? a exclamat ducesa. Ce se alege atunci de comparația ta cu orhideea?
— Urâțenia este una dintre cele șapte virtuți capitale, Gladys. Tu, ca bună conservatoare, nu trebuie să le subestimezi. Berea, Biblia și cele șapte virtuți capitale au făcut din Anglia noastră ceea ce este.
— Atunci nu-ți place țara ta? a întrebat ea.
— Trăiesc în ea.
— Ca s-o poți critica mai bine.
— Ai vrea să-mi însușesc verdictul Europei asupra ei? a întrebat el.
— Ce se spune despre noi?
— Că Tartuffe a emigrat în Anglia și și-a deschis o prăvălie.
— E a ta, Harry?
— Ți-o dăruiesc.
— N-aș putea s-o folosesc. E prea adevărată.
— N-ai de ce să te temi. Compatrioții noștri nu se recunosc niciodată într-o descriere.
— Sunt practici.
— Mai curând vicleni decât practici. Când își încheie registrul, compensează prostia prin bogăție și viciul prin ipocrizie.
— Și totuși am făcut lucruri mărețe.
— Lucrurile mărețe ne-au fost impuse, Gladys.
— Le-am purtat povara.
— Numai până la Bursă.
A clătinat din cap.
— Eu cred în rasa noastră, a exclamat ea.
— Ea reprezintă supraviețuirea celor mai înfipți.
— Are capacitate de dezvoltare.
— Decăderea mă fascinează mai mult.
— Și arta? a întrebat ea.
— O maladie.
— Dragostea?
— O iluzie.
— Religia?
— Înlocuitorul la modă al credinței.
— Ești un sceptic.
— Niciodată! Scepticismul e începutul credinței.
— Atunci ce ești?
— A defini înseamnă a limita.
— Dă-mi un fir.
— Firele se rup. Te-ai rătăci în labirint.
— Mă derutezi. Hai să vorbim despre altcineva.
— Gazda noastră e un subiect încântător. Cu ani în urmă a fost botezat Făt-Frumos.
— Ah! Nu-mi mai aminti de asta! a strigat Dorian Gray.
— Amfitrionul nostru e cam răutăcios în seara asta, a răspuns ducesa, roșind. Cred că își închipuie că Monmouth s-a însurat cu mine din principii pur științifice, ca fiind cel mai bun specimen de fluture modern pe care l-a putut găsi.
— Ei bine, sper că n-o să înfigă ace în dumneata, ducesă, a râs Dorian.
— O! Asta o face deja camerista mea, domnule Gray, când e supărată pe mine.
— Și pentru ce se supără pe dumneata, ducesă?
— Pentru cele mai neînsemnate lucruri, domnule Gray, te asigur. De obicei pentru că vin la nouă fără zece și-i spun că trebuie să fiu gata îmbrăcată la opt și jumătate.
— Ce nerezonabil din partea ei! Ar trebui să-i dai preavizul.
— Nu îndrăznesc, domnule Gray. Păi, ea îmi inventează pălăriile. Îți amintești de pălăria pe care am purtat-o la garden-party-ul dat de Lady Hilstone? Nu-ți amintești, dar e drăguț din partea dumitale să te prefaci că da. Ei bine, mi-a făcut-o din nimic. Toate pălăriile frumoase sunt făcute din nimic.
— Ca toate reputațiile frumoase, Gladys, a intervenit Lord Henry. Orice efect pe care-l produci îți face un dușman. Ca să fii popular, trebuie să fii o mediocritate.
— Nu și la femei, a spus ducesa, clătinând din cap; iar femeile conduc lumea. Te asigur că noi nu suportăm mediocritățile. Noi, femeile, cum spune cineva, iubim cu urechile, așa cum voi, bărbații, iubiți cu ochii, dacă iubiți vreodată.
— Mie mi se pare că nu facem niciodată altceva, a murmurat Dorian.
— Ah! Atunci nu iubești niciodată cu adevărat, domnule Gray, a răspuns ducesa cu o tristețe prefăcută.
— Draga mea Gladys! a exclamat Lord Henry. Cum poți spune așa ceva? Romantismul trăiește din repetare, iar repetarea transformă o poftă într-o artă. Și apoi, de fiecare dată când iubești e singura dată când ai iubit vreodată. Faptul că obiectul e altul nu schimbă unicitatea pasiunii. Doar o intensifică. În viață nu putem avea, în cel mai bun caz, decât o singură mare experiență, iar secretul vieții este s-o reproduci cât mai des cu putință.
— Chiar și atunci când te-a rănit, Harry? a întrebat ducesa după o pauză.
— Mai ales atunci când te-a rănit, a răspuns Lord Henry.
Ducesa s-a întors și s-a uitat la Dorian Gray cu o expresie ciudată în ochi.
— Dumneata ce spui de asta, domnule Gray? l-a întrebat.
Dorian a șovăit o clipă. Apoi și-a lăsat capul pe spate și a râs.
— Eu sunt întotdeauna de acord cu Harry, ducesă.
— Chiar și atunci când nu are dreptate?
— Harry are întotdeauna dreptate, ducesă.
— Și filozofia lui te face fericit?
— N-am căutat niciodată fericirea. Cine are nevoie de fericire? Am căutat plăcerea.
— Și ai găsit-o, domnule Gray?
— Adeseori. Prea des.
Ducesa a oftat.
— Eu caut liniștea, a spus ea, și dacă nu mă duc să mă îmbrac, n-o să am parte de ea în seara asta.
— Dă-mi voie să-ți aduc niște orhidee, ducesă, a exclamat Dorian, sărind în picioare și pornind prin seră.
— Flirtezi cu el în mod scandalos, i-a spus Lord Henry verișoarei sale. Ai face bine să fii prudentă. E foarte fascinant.
— Dacă n-ar fi, n-ar mai fi nicio luptă.
— Deci grec contra grec?
— Eu sunt de partea troienilor. Ei au luptat pentru o femeie.
— Și au fost înfrânți.
— Există și lucruri mai rele decât să fii luat prizonier, a răspuns ea.
— Galopezi cu frâul slobod.
— Goana dă viață, a ripostat ea.
— O să notez asta diseară în jurnalul meu.
— Ce anume?
— Că un copil care s-a ars iubește focul.
— Eu nici măcar nu m-am pârlit. Aripile mele sunt neatinse.
— Le folosești la orice, în afară de zbor.
— Curajul a trecut de la bărbați la femei. E o experiență nouă pentru noi.
— Ai o rivală.
— Cine?
Lord Henry a râs.
— Lady Narborough, a șoptit el. Îl adoră pur și simplu.
— Mă umpli de neliniște. Apelul la antichitate ne e fatal nouă, romanticelor.
— Romantice! Aveți toate metodele științei.
— Bărbații ne-au educat.
— Dar nu v-au explicat.
— Descrie-ne ca sex, l-a provocat ea.
— Sfincși fără secrete.
S-a uitat la el, zâmbind.
— Ce mult zăbovește domnul Gray! a spus ea. Hai să ne ducem să-l ajutăm. Încă nu i-am spus ce culoare are rochia mea.
— Ah, trebuie să-ți asortezi rochia la florile lui, Gladys.
— Ar însemna o capitulare prematură.
— Arta romantică începe cu punctul culminant.
— Trebuie să-mi păstrez o cale de retragere.
— În felul parților{72}?
— Ei și-au găsit scăparea în deșert. Eu n-aș putea face asta.
— Femeile nu au întotdeauna voie să aleagă, a răspuns el, dar abia își terminase fraza, că din capătul îndepărtat al serei s-a auzit un geamăt înăbușit, urmat de zgomotul surd al unei căderi grele. Toată lumea a sărit în picioare. Ducesa a rămas împietrită de groază. Lord Henry, cu spaima în ochi, s-a repezit printre palmierii care fâlfâiau și l-a găsit pe Dorian Gray prăbușit cu fața în jos pe dalele pardoselii, într-un leșin ca de moarte.
A fost dus imediat în salonul albastru și întins pe una dintre canapele. După scurtă vreme și-a revenit și s-a uitat în jur cu o expresie buimacă.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. Ah! Îmi aduc aminte. Harry, aici sunt în siguranță?
A început să tremure.
— Dragul meu Dorian, a răspuns Lord Henry, ai leșinat, pur și simplu. Asta-i tot. Probabil că te-ai extenuat. Ai face mai bine să nu cobori la cină. O să-ți țin eu locul.
— Nu, o să cobor, a spus el, ridicându-se cu greu în picioare. Prefer să cobor. Nu trebuie să rămân singur.
S-a dus în camera lui și s-a îmbrăcat. La masă, în purtarea lui era o veselie nebună, nesăbuită, dar din când în când îl străbătea un fior de groază când își amintea că văzuse, lipită de geamul serei ca o batistă albă, fața lui James Vane, care îl pândea.
Note
{72} În Antichitate, parții se retrăgeau continuând să tragă în urmăritori.