— N-are niciun rost să-mi spui că ai de gând să devii un om bun, a exclamat Lord Henry, în timp ce-și înmuia degetele albe într-un castron de aramă roșie plin cu apă de trandafiri. Ești absolut perfect. Te rog, nu te schimba.
Dorian Gray a clătinat din cap.
— Nu, Harry. Am făcut prea multe lucruri îngrozitoare în viața mea. N-am de gând să mai fac altele. Mi-am început faptele bune de ieri.
— Unde ai fost ieri?
— La țară, Harry. Am stat singur într-un mic han.
— Dragul meu băiat, a spus Lord Henry zâmbind, la țară oricine poate fi bun. Acolo nu există ispite. De aceea oamenii care trăiesc în afara orașului sunt atât de cumplit de necivilizați. Civilizația nu e câtuși de puțin un lucru ușor de atins. Există doar două căi pe care omul poate ajunge la ea. Una e să fii cultivat, cealaltă să fii corupt. Oamenii de la țară n-au prilejul să fie nici una, nici alta, așa că lâncezesc.
— Cultura și corupția, a repetat Dorian ca un ecou. Am cunoscut câte ceva din amândouă. Acum mi se pare îngrozitor că se pot afla vreodată împreună. Căci am un nou ideal, Harry. Am de gând să mă schimb. Cred că m-am și schimbat.
— Încă nu mi-ai spus care a fost fapta ta bună. Sau parcă ai spus că ai făcut mai multe? a întrebat tovarășul lui, în timp ce răsturna în farfurie o mică piramidă stacojie de căpșuni și ningea peste ele zahăr alb dintr-o lingură perforată, în formă de scoică.
— Ție pot să-ți spun, Harry. Nu e o poveste pe care aș putea s-o spun altcuiva. Am cruțat pe cineva. Sună a vanitate, dar tu înțelegi ce vreau să spun. Era foarte frumoasă și semăna uimitor cu Sibyl Vane. Cred că asta m-a atras mai întâi la ea. Ți-o amintești pe Sibyl, nu? Cât de demult pare! Ei bine, Hetty nu era din lumea noastră, desigur. Era pur și simplu o fată de la sat. Dar am iubit-o cu adevărat. Sunt absolut sigur că am iubit-o. În toată această minunată lună mai pe care am avut-o, dădeam fuga s-o văd de două-trei ori pe săptămână. Ieri m-a așteptat într-o livadă mică. Florile de măr îi tot cădeau în păr, iar ea râdea. Urma să plecăm împreună azi-dimineață, în zori. Deodată m-am hotărât s-o las tot ca pe o floare, așa cum o găsisem.
— Îmi închipui că noutatea emoției ți-a dat un fior de plăcere adevărată, Dorian, l-a întrerupt Lord Henry. Dar pot să-ți termin eu idila. I-ai dat sfaturi bune și i-ai frânt inima. Acesta a fost începutul îndreptării tale.
— Harry, ești îngrozitor! N-ar trebui să spui lucruri atât de cumplite. Inima lui Hetty nu e frântă. Firește, a plâns și așa mai departe. Dar asupra ei nu apasă nicio rușine. Poate să trăiască, asemenea Perditei, în grădina ei de mentă și gălbenele.
— Și să plângă după un Florizel{75} necredincios, a spus Lord Henry râzând, lăsându-se pe spătarul scaunului. Dragul meu Dorian, ai niște toane ciudat de copilărești. Crezi că fata asta o să se mai mulțumească vreodată cu cineva de teapa ei? Presupun că într-o zi o să se mărite cu un căruțaș grosolan sau cu un plugar care rânjește. Ei bine, faptul că te-a cunoscut și te-a iubit o s-o învețe să-și disprețuiască bărbatul, și o să fie nefericită. Din punct de vedere moral, nu pot spune că am o părere prea bună despre marea ta renunțare. Chiar și ca început, e sărac. Și apoi, de unde știi că Hetty nu plutește în clipa asta pe vreun iaz de moară luminat de stele, cu nuferi frumoși în jurul ei, ca Ofelia?
— Nu pot suporta asta, Harry! Îți bați joc de toate și pe urmă sugerezi cele mai grave tragedii. Acum îmi pare rău că ți-am povestit. Nu-mi pasă ce-mi spui. Știu că am procedat cum trebuia. Sărmana Hetty! Azi-dimineață, când am trecut călare pe lângă fermă, i-am văzut fața albă la fereastră, ca o ramură de iasomie. Hai să nu mai vorbim despre asta și nu încerca să mă convingi că prima faptă bună pe care am făcut-o de ani de zile, primul mic sacrificiu de sine pe care l-am cunoscut vreodată e, de fapt, un fel de păcat. Vreau să fiu mai bun. O să fiu mai bun. Spune-mi ceva despre tine. Ce se mai întâmplă prin oraș? N-am mai fost de zile întregi la club.
— Lumea discută încă despre dispariția bietului Basil.
— Aș fi crezut că s-au săturat de subiectul ăsta până acum, a spus Dorian, turnându-și puțin vin și încruntându-se ușor.
— Dragul meu băiat, se vorbește despre asta doar de șase săptămâni, iar publicul britanic nu face față efortului mintal de a avea mai mult de un subiect la trei luni. Totuși, în ultima vreme au avut mare noroc. Au avut procesul meu de divorț și sinuciderea lui Alan Campbell. Acum au dispariția misterioasă a unui artist. Scotland Yard susține în continuare că omul în paltonul cenușiu care a plecat la Paris cu trenul de miezul nopții, pe nouă noiembrie, era bietul Basil, iar poliția franceză declară că Basil nici n-a ajuns la Paris. Presupun că peste vreo două săptămâni o să ni se spună că a fost văzut la San Francisco. E un lucru ciudat, dar despre toți cei care dispar se spune că au fost văzuți la San Francisco. Trebuie să fie un oraș încântător, care are toate atracțiile lumii de apoi.
— Tu ce crezi că i s-a întâmplat lui Basil? a întrebat Dorian, ridicându-și paharul de Burgundia în lumină și întrebându-se cum de putea discuta atât de calm despre asta.
— N-am nici cea mai mică idee. Dacă lui Basil îi place să se ascundă, nu e treaba mea. Dacă e mort, nu vreau să mă gândesc la el. Moartea e singurul lucru care mă îngrozește. O urăsc.
— De ce? a întrebat tânărul, cu un aer obosit.
— Pentru că, a spus Lord Henry, trecându-și pe sub nări grilajul aurit al unei cutiuțe deschise cu săruri aromate, în zilele noastre poți supraviețui oricărui lucru, în afară de ea. Moartea și vulgaritatea sunt singurele două fapte din secolul al nouăsprezecelea pe care nu le poți scuza printr-o explicație. Hai să bem cafeaua în salonul de muzică, Dorian. Trebuie să-mi cânți Chopin. Omul cu care a fugit nevastă-mea cânta Chopin minunat. Săraca Victoria! Țineam mult la ea. Casa e cam pustie fără ea. Desigur, viața conjugală nu e decât un obicei, un obicei prost. Dar până la urmă regreți pierderea chiar și a celor mai proaste obiceiuri. Poate pe acelea le regreți cel mai mult. Sunt o parte atât de esențială din personalitatea ta.
Dorian n-a spus nimic, ci s-a ridicat de la masă, a trecut în camera alăturată, s-a așezat la pian și și-a lăsat degetele să rătăcească pe fildeșul alb și negru al clapelor. După ce s-a adus cafeaua, s-a oprit și, uitându-se spre Lord Henry, a spus:
— Harry, ți-a trecut vreodată prin minte că Basil a fost ucis?
Lord Henry a căscat.
— Basil era foarte popular și purta întotdeauna un ceas Waterbury. De ce să fi fost ucis? Nu era destul de inteligent ca să aibă dușmani. Firește, avea un geniu minunat pentru pictură. Dar un om poate să picteze ca Velázquez și totuși să fie cât se poate de plictisitor. Basil era, de fapt, destul de plictisitor. M-a interesat o singură dată, când mi-a spus, cu ani în urmă, că avea pentru tine o adorație nebună și că tu erai motivul dominant al artei lui.
— Țineam foarte mult la Basil, a spus Dorian cu o notă de tristețe în glas. Dar oare nu se spune că a fost ucis?
— O, unele ziare o spun. Mie nu mi se pare deloc probabil. Știu că există locuri îngrozitoare la Paris, dar Basil nu era genul de om care să umble prin ele. Nu avea curiozitate. Asta era principalul lui cusur.
— Ce-ai spune, Harry, dacă ți-aș spune că eu l-am ucis pe Basil? a întrebat tânărul. După ce a vorbit, l-a privit cu încordare.
— Aș spune, dragul meu, că pozezi într-un personaj care nu ți se potrivește. Orice crimă e vulgară, după cum orice vulgaritate e o crimă. Nu stă în firea ta, Dorian, să comiți un omor. Îmi pare rău dacă-ți rănesc vanitatea spunându-ți asta, dar te asigur că e adevărat. Crima aparține exclusiv claselor de jos. Nu-i condamn câtuși de puțin. Îmi închipui că pentru ei crima e ceea ce e arta pentru noi, pur și simplu o metodă de a-ți procura senzații extraordinare.
— O metodă de a-ți procura senzații? Crezi, așadar, că un om care a săvârșit o dată un omor ar putea să repete aceeași crimă? Nu-mi spune asta.
— O! Orice devine o plăcere dacă o faci prea des, a exclamat Lord Henry râzând. Acesta e unul dintre cele mai importante secrete ale vieții. Îmi închipui totuși că omorul e întotdeauna o greșeală. N-ar trebui să faci niciodată ceva despre care să nu poți vorbi după cină. Dar să-l lăsăm pe bietul Basil. Aș vrea să pot crede că a avut un sfârșit atât de romantic cum sugerezi tu, dar nu pot. Mai degrabă a căzut în Sena dintr-un omnibuz, iar conductorul a mușamalizat scandalul. Da, îmi închipui că așa a sfârșit. Îl văd acum zăcând pe spate sub apele acelea de un verde mat, cu șlepurile grele plutind deasupra lui și cu ierburi lungi agățându-i-se în păr. Știi, nu cred că ar mai fi făcut multe lucruri bune. În ultimii zece ani pictura lui decăzuse mult.
Dorian a oftat, iar Lord Henry a traversat agale încăperea și a început să mângâie capul unui papagal ciudat din Java, o pasăre mare, cu penaj cenușiu, cu creasta și coada roz, care se legăna pe o stinghie de bambus. Când degetele lui ascuțite l-au atins, papagalul a lăsat pleoapele albe și încrețite ca o coajă peste ochii negri, sticloși, și a început să se legene înainte și înapoi.
— Da, a continuat el, întorcându-se și scoțându-și batista din buzunar, pictura lui decăzuse cu totul. Mi se părea că pierduse ceva. Pierduse un ideal. Când tu și el ați încetat să mai fiți mari prieteni, el a încetat să mai fie un mare artist. Ce v-a despărțit? Presupun că te plictisea. Dacă așa a fost, nu ți-a iertat-o niciodată. E un obicei al plicticoșilor. Apropo, ce s-a întâmplat cu portretul acela minunat pe care ți l-a făcut? Nu cred să-l mai fi văzut de când l-a terminat. A, îmi amintesc, mi-ai spus cu ani în urmă că l-ai trimis la Selby și că s-a rătăcit sau a fost furat pe drum. Nu l-ai mai recuperat? Ce păcat! Era o adevărată capodoperă. Îmi amintesc că voiam să-l cumpăr. Acum aș vrea să-l fi cumpărat. Era din cea mai bună perioadă a lui Basil. De atunci încolo, opera lui a fost amestecul acela curios de pictură proastă și intenții bune care îndreptățește întotdeauna un om să fie numit un artist britanic reprezentativ. Ai dat anunț în ziare? Ar trebui.
— Nu mai știu, a spus Dorian. Probabil că am dat. Dar nu mi-a plăcut niciodată cu adevărat. Îmi pare rău că i-am pozat. Amintirea lui mi-e odioasă. De ce vorbești despre el? Îmi amintea de niște versuri ciudate dintr-o piesă — din „Hamlet”{76}, cred — cum sună oare? „Ca pictura unei dureri, un chip fără inimă.” Da, cu asta semăna.
Lord Henry a râs.
— Când un om tratează viața artistic, creierul e inima lui, a răspuns el, lăsându-se într-un fotoliu.
Dorian Gray a clătinat din cap și a lovit câteva acorduri domoale la pian.
— „Ca pictura unei dureri”, a repetat el, „un chip fără inimă.”
Omul mai în vârstă s-a lăsat pe spate și l-a privit cu ochii pe jumătate închiși.
— Apropo, Dorian, a spus el după o pauză, „ce-i folosește omului dacă dobândește lumea întreagă și își pierde” — cum sună citatul? — „sufletul”?
Muzica a sunat strident, iar Dorian Gray a tresărit și s-a uitat țintă la prietenul lui.
— De ce mă întrebi asta, Harry?
— Dragul meu, a spus Lord Henry, ridicându-și mirat sprâncenele, te-am întrebat pentru că m-am gândit că poate ești în stare să-mi dai un răspuns. Asta-i tot. Duminica trecută treceam prin parc și, lângă Marble Arch, stătea un mic grup de oameni jerpeliți, care ascultau un predicator de stradă vulgar. Când am trecut pe lângă ei, l-am auzit pe om răcnind întrebarea asta către public. Mi s-a părut destul de dramatic. Londra e foarte bogată în efecte curioase de felul ăsta. O duminică ploioasă, un creștin necioplit într-un impermeabil, un cerc de fețe bolnăvicios de palide sub un acoperiș spart de umbrele care picurau și o frază minunată aruncată în aer de niște buze stridente, isterice — era cu adevărat foarte reușit în felul lui, chiar sugestiv. M-am gândit să-i spun profetului că arta are suflet, dar omul nu. Mă tem însă că nu m-ar fi înțeles.
— Nu vorbi așa, Harry. Sufletul e o realitate teribilă. Poate fi cumpărat, vândut și dat la schimb. Poate fi otrăvit sau desăvârșit. În fiecare dintre noi există un suflet. Știu asta.
— Ești chiar atât de sigur de asta, Dorian?
— Absolut sigur.
— Ah! Atunci trebuie să fie o iluzie. Lucrurile de care ești absolut sigur nu sunt niciodată adevărate. Asta e fatalitatea credinței și lecția iubirii romantice. Ce grav ești! Nu fi atât de serios. Ce treabă avem tu sau eu cu superstițiile epocii noastre? Nu: noi am renunțat să mai credem în suflet. Cântă-mi ceva. Cântă-mi o nocturnă, Dorian, și, în timp ce cânți, spune-mi încet cum ți-ai păstrat tinerețea. Trebuie să ai vreun secret. Sunt doar cu zece ani mai în vârstă decât tine și sunt ridat, uzat și galben. Ești cu adevărat minunat, Dorian. N-ai arătat niciodată mai fermecător ca în seara asta. Îmi amintești de ziua în care te-am văzut prima oară. Erai destul de obraznic, foarte timid și absolut extraordinar. Te-ai schimbat, desigur, dar nu la înfățișare. Aș vrea să-mi spui secretul tău. Ca să-mi recapăt tinerețea, aș face orice pe lume, în afară de exerciții fizice, de sculatul devreme sau de a fi respectabil. Tinerețea! Nimic nu se compară cu ea. E absurd să vorbești despre ignoranța tinereții. Singurii oameni ale căror păreri le mai ascult acum cu oarecare respect sunt cei mult mai tineri decât mine. Mi se pare că mi-au luat-o înainte. Viața le-a dezvăluit cea mai nouă minune a ei. Cât despre bătrâni, pe bătrâni îi contrazic întotdeauna. O fac din principiu. Dacă le ceri părerea despre ceva ce s-a întâmplat ieri, îți servesc solemn părerile la modă în 1820, când oamenii purtau gulere înalte, credeau în orice și nu știau absolut nimic. Ce frumoasă e bucata pe care o cânți! Mă întreb dacă Chopin a scris-o la Majorca, cu marea plângând în jurul vilei și cu spuma sărată izbindu-se de geamuri. E minunat de romantică. Ce binecuvântare că ne-a mai rămas o artă care nu e imitativă! Nu te opri. În seara asta vreau muzică. Mi se pare că tu ești tânărul Apollo, iar eu sunt Marsias{77}, care te ascultă. Am și eu durerile mele, Dorian, despre care nici măcar tu nu știi nimic. Tragedia bătrâneții nu e că ești bătrân, ci că ești tânăr. Uneori mă uimește propria mea sinceritate. Ah, Dorian, ce fericit ești! Ce viață minunată ai avut! Ai băut din plin din toate. Ai strivit strugurii de cerul gurii. Nimic nu ți-a rămas ascuns. Și toate n-au fost pentru tine mai mult decât sunetul unei muzici. Nu te-au pângărit. Ești tot același.
— Nu sunt același, Harry.
— Ba da, ești același. Mă întreb cum va fi restul vieții tale. Nu-l strica prin renunțări. Acum ești un tip desăvârșit. Nu te face incomplet. Acum ești fără cusur. N-are rost să clatini din cap: știi bine că ești. Și apoi, Dorian, nu te amăgi. Viața nu e guvernată de voință sau de intenție. Viața e o chestiune de nervi, de fibre și de celule clădite încet, în care gândul se ascunde și pasiunea își are visele. Poți să te crezi în siguranță și să te socotești puternic. Dar o nuanță întâmplătoare de culoare într-o încăpere sau pe un cer de dimineață, un anumit parfum pe care l-ai iubit cândva și care aduce cu el amintiri subtile, un vers dintr-un poem uitat peste care ai dat din nou, o cadență dintr-o bucată muzicală pe care ai încetat s-o mai cânți — îți spun, Dorian, de lucruri ca acestea depind viețile noastre. Browning scrie despre asta undeva; dar propriile noastre simțuri ni le vor închipui. Sunt momente când mireasma de lilas blanc mă învăluie deodată și trebuie să retrăiesc cea mai ciudată lună din viața mea. Aș vrea să pot schimba locul cu tine, Dorian. Lumea a strigat împotriva noastră, a amândurora, dar pe tine te-a adorat întotdeauna. Și te va adora întotdeauna. Tu ești tipul a ceea ce caută epoca și se teme că a găsit. Mă bucur atât de mult că n-ai făcut niciodată nimic, n-ai sculptat nicio statuie, n-ai pictat niciun tablou, n-ai produs nimic în afara ta! Viața a fost arta ta. Te-ai pus singur pe muzică. Zilele tale sunt sonetele tale.
Dorian s-a ridicat de la pian și și-a trecut mâna prin păr.
— Da, viața a fost minunată, a murmurat el, dar n-o să mai duc aceeași viață, Harry. Și nu trebuie să-mi spui lucrurile astea extravagante. Nu știi totul despre mine. Cred că, dacă ai ști, până și tu te-ai întoarce de la mine. Râzi. Nu râde.
— De ce te-ai oprit din cântat, Dorian? Întoarce-te și cântă-mi încă o dată nocturna. Uită-te la luna aceea mare, de culoarea mierii, care atârnă în aerul întunecat. Așteaptă să o vrăjești, și dacă tu cânți, o să se apropie de pământ. Nu vrei? Atunci hai să mergem la club. A fost o seară încântătoare și trebuie s-o încheiem încântător. E cineva la White’s care vrea grozav să te cunoască: tânărul Lord Poole, fiul cel mai mare al lui Bournemouth. Ți-a copiat deja cravatele și m-a rugat stăruitor să ți-l prezint. E absolut încântător și seamănă cumva cu tine.
— Sper că nu, a spus Dorian, cu o privire tristă. Dar în seara asta sunt obosit, Harry. N-o să merg la club. E aproape unsprezece și vreau să mă culc devreme.
— Mai stai. N-ai cântat niciodată atât de bine ca în seara asta. Era ceva minunat în atingerea ta. Avea mai multă expresie decât am auzit vreodată.
— E pentru că am de gând să fiu bun, a răspuns el zâmbind. M-am și schimbat puțin.
— Față de mine nu te poți schimba, Dorian, a spus Lord Henry. Tu și cu mine vom fi întotdeauna prieteni.
— Și totuși tu m-ai otrăvit odată cu o carte. N-ar trebui să-ți iert asta. Harry, promite-mi că n-o să împrumuți niciodată cartea aceea nimănui. Face rău.
— Dragul meu băiat, chiar începi să faci pe moralistul. În curând o să umbli ca un convertit sau ca un predicator al trezirii{78}, punându-i pe oameni în gardă împotriva tuturor păcatelor de care te-ai săturat. Ești mult prea încântător ca să faci asta. Și apoi, n-are niciun rost. Tu și cu mine suntem ce suntem și vom fi ce vom fi. Cât despre otrăvirea cu o carte, așa ceva nu există. Arta nu are nicio influență asupra faptelor. Ea anihilează dorința de a acționa. E superb de sterilă. Cărțile pe care lumea le numește imorale sunt cărți care îi arată lumii propria ei rușine. Asta-i tot. Dar n-o să discutăm despre literatură. Treci mâine pe la mine. La unsprezece ies călare. Am putea merge împreună, iar după aceea te duc la dejun la Lady Branksome. E o femeie fermecătoare și vrea să te consulte în privința unor tapiserii pe care se gândește să le cumpere. Să vii negreșit. Sau preferi să luăm dejunul cu mica noastră ducesă? Spune că nu te mai vede deloc. Poate te-ai săturat de Gladys? Mă gândeam eu. Limba ei isteață te calcă pe nervi. Ei bine, în orice caz, fii aici la unsprezece.
— Trebuie neapărat să vin, Harry?
— Desigur. Parcul e minunat acum. Nu cred să fi fost așa liliac din anul în care te-am cunoscut.
— Bine. O să fiu aici la unsprezece, a spus Dorian. Noapte bună, Harry.
Când a ajuns la ușă, a șovăit o clipă, ca și cum ar mai fi avut ceva de spus. Apoi a oftat și a ieșit.
Note
{75} Perdita și Florizel — perechea de îndrăgostiți din „Poveste de iarnă” de W. Shakespeare.
{76} W. Shakespeare, „Hamlet”, actul IV, scena 7.
{77} Satir, cântăreț din fluier, care l-a provocat pe Apollo la o întrecere muzicală.
{78} Predicator al „trezirii” (engl. revival): mișcările protestante de redeșteptare religioasă, cu adunări publice și convertiri spectaculoase.