Capitolul IX

A doua zi dimineață, pe când stătea la micul dejun, Basil Hallward a fost poftit înăuntru.

— Ce bine îmi pare că te-am găsit, Dorian, i-a spus el grav. Am fost aici și aseară și mi s-a spus că ești la operă. Bineînțeles, am știut că era imposibil. Dar aș fi vrut să fi lăsat vorbă unde te-ai dus de fapt. Am petrecut o seară îngrozitoare, pe jumătate speriat că o tragedie ar putea fi urmată de alta. Cred că ai fi putut să-mi trimiți o telegramă să vin, de îndată ce ai aflat. Eu am citit-o cu totul întâmplător într-o ediție târzie a ziarului The Globe, pe care am luat-o la club. Am venit imediat aici și am fost disperat că nu te-am găsit. Nu pot să-ți spun cât de dărâmat sunt de întreaga chestiune. Știu cât trebuie să suferi. Dar unde ai fost? Ai fost la mama fetei? Un moment m-am gândit să vin și eu acolo după tine. Au dat adresa în ziar. Undeva prin Euston Road, nu? Dar m-am temut să nu fiu inoportun în mijlocul unei dureri pe care nu puteam să o alin. Sărmana femeie! În ce stare trebuie să fie! Și încă singurul ei copil! Ce-a spus despre toate astea?

— Dragă Basil, de unde vrei să știu? a murmurat Dorian Gray, sorbind un vin palid gălbui dintr-o delicată cupă de sticlă venețiană ornată cu bobițe aurii, cu un aer îngrozitor de plictisit. Am fost la operă. Ar fi trebuit să vii și tu. Am întâlnit-o pentru prima oară pe Lady Gwendolen, sora lui Harry. Am stat în loja ei. E absolut încântătoare și Patti a cântat divin. Nu-mi vorbi despre subiecte sinistre. Dacă nu vorbești despre un lucru, nu s-a întâmplat niciodată. Doar expresia, cum spune Harry, le dă lucrurilor realitate. Pot să-ți spun că ea nu era singurul copil al femeii. Mai e un fiu, un băiat fermecător, cred. Dar nu-i actor. E marinar, sau așa ceva. Și acum vorbește-mi despre tine și despre ce pictezi.

— Ai fost la operă? a repetat Hallward vorbind foarte încet și cu o notă de durere încordată în glas. Ai fost la operă în timp ce Sibyl Vane zăcea moartă într-o cameră sordidă de închiriat? Poți să-mi vorbești despre alte femei că sunt încântătoare și despre Patti că a cântat divin, înainte ca fata pe care ai iubit-o să cunoască liniștea unui mormânt în care să doarmă? Vai de mine, omule, trupușorul ei alb mai are de trecut prin orori!

— Oprește-te, Basil! Nu vreau să aud! a strigat Dorian sărind în picioare. Nu trebuie să-mi vorbești despre lucrurile astea. Ce a fost, a fost. Ce a trecut, ține de trecut.

— Pentru tine ziua de ieri e trecutul?

— Ce legătură are scurgerea reală a timpului cu ceea ce s-a întâmplat? Numai oamenii superficiali au nevoie de ani întregi ca să depășească o emoție. Un om stăpân pe sine poate pune capăt unei dureri cu aceeași ușurință cu care inventează o plăcere. Nu vreau să fiu robul emoțiilor mele. Vreau să le folosesc, să le gust și să le domin.

— Dorian, ce spui tu e îngrozitor! Ceva te-a schimbat complet. Arăți exact ca băiatul minunat care venea zi de zi în atelierul meu ca să-mi pozeze pentru portret. Dar pe atunci erai simplu, firesc și afectuos. Erai făptura cea mai nestricată din toată lumea. Și acum, nu știu ce a dat peste tine. Vorbești ca și cum ai fi lipsit de inimă, de compasiune. E numai influența lui Harry. Îmi dau seama.

Băiatul s-a îmbujorat și, ducându-se la fereastră, a privit câteva clipe afară, spre grădina verde, fremătândă, biciuită de soare.

— Îi datorez foarte mult lui Harry, Basil, a spus el în cele din urmă, mai mult decât îți datorez ție. Tu m-ai învățat doar să fiu vanitos.

— Da, Dorian, și sunt pedepsit pentru lucrul ăsta — sau voi fi pedepsit într-o bună zi.

— Nu înțeleg ce spui, Basil, a exclamat tânărul, întorcându-se. Nu știu ce vrei. De fapt, ce vrei?

— Îl vreau pe Dorian Gray pe care îl pictam odinioară, a răspuns artistul cu tristețe.

— Basil, a rostit băiatul, apropiindu-se de el și punându-i mâna pe umăr, ai venit prea târziu. Ieri, când am aflat că Sibyl Vane s-a sinucis…

— S-a sinucis! Dumnezeule mare! Nu există nicio îndoială în privința asta? a strigat Hallward, ridicând spre el o privire îngrozită.

— Dragul meu Basil! Doar nu-ți închipui că a fost un accident vulgar? Bineînțeles că s-a sinucis.

Bărbatul mai în vârstă și-a îngropat fața în mâini.

— Ce cumplit! a îngânat el, și l-a străbătut un fior.

— Nu, a spus Dorian Gray, nu e nimic cumplit în asta. Este una dintre marile tragedii romantice ale epocii. De obicei, cei care joacă teatru duc viețile cele mai banale. Sunt soți buni sau soții fidele, sau alte plictiseli. Înțelegi ce vreau să spun — virtutea mic-burgheză și toate cele de felul ăsta. Cât de altfel a fost Sibyl! A trăit cea mai frumoasă dintre tragediile ei. A fost întotdeauna o eroină. În ultima seară când a jucat — în seara când ai văzut-o tu — a jucat prost pentru că cunoscuse realitatea iubirii. Când i-a cunoscut irealitatea, a murit, cum ar fi putut muri Julieta. A trecut din nou în sfera artei. E ceva de martiră în ea. Moartea ei are toată inutilitatea patetică a martiriului, toată frumusețea lui irosită. Dar, după cum îți spuneam, să nu crezi că eu nu am suferit. Dacă ai fi venit ieri într-un anumit moment — pe la cinci și jumătate, poate, sau la șase fără un sfert —, m-ai fi găsit plângând. Nici măcar Harry, care era aici, care mi-a adus de fapt vestea, n-avea idee prin ce treceam. Am suferit enorm. Pe urmă mi-a trecut. Nu pot să repet o emoție. Nimeni nu poate, în afară de sentimentali. Și ești îngrozitor de nedrept, Basil. Ai venit aici ca să mă consolezi. E încântător din partea ta. Mă găsești consolat și ești furios. Tipic pentru un om plin de compasiune! Îmi amintești de o istorioară pe care mi-a spus-o Harry despre un filantrop care și-a petrecut douăzeci de ani din viață încercând să îndrepte o nedreptate, sau să schimbe o lege injustă — nu mai țin minte ce era. În cele din urmă a izbutit, dar nimic nu se putea măsura cu deziluzia lui. Nu mai avea absolut nimic de făcut, aproape că a murit de ennui{23} și s-a transformat într-un mizantrop înrăit. Și apoi, dragul meu bătrân Basil, dacă vrei într-adevăr să mă consolezi, învață-mă mai curând să uit ce s-a întâmplat sau să-l privesc dintr-un punct de vedere artistic potrivit. Nu Gautier{24} obișnuia să scrie despre la consolation des arts{25}? Îmi amintesc că într-o zi am luat în mână, în atelierul tău, o cărțulie legată în velin și am dat din întâmplare peste fraza asta încântătoare. Ei bine, eu nu sunt ca tânărul acela despre care mi-ai povestit când am fost împreună la Marlow, care spunea că satinul galben te poate consola de toate mizeriile vieții. Ador lucrurile frumoase pe care le poți atinge și mânui. Brocarturile vechi, bronzurile verzi, lăcuitele, fildeșurile sculptate, un decor rafinat, luxul, pompa — se pot câștiga multe din toate astea. Dar temperamentul artistic pe care ele îl creează sau, în orice caz, îl dezvăluie înseamnă și mai mult pentru mine. A deveni spectatorul propriei tale vieți, cum spune Harry, înseamnă să scapi de suferința vieții. Știu că te surprinde să mă auzi vorbind astfel. Nu ți-ai dat seama cât m-am schimbat. Când m-ai cunoscut, eram un școlar. Acum sunt un bărbat. Am pasiuni noi, gânduri noi, idei noi. Sunt altfel, dar nu trebuie să mă placi mai puțin. M-am schimbat, dar tu trebuie să rămâi prietenul meu pentru totdeauna. Desigur, țin foarte mult la Harry. Dar știu că tu ești mai bun decât el. Nu mai puternic — ți-e prea frică de viață —, dar mai bun. Și ce bine ne simțeam împreună! Nu mă părăsi, Basil, și nu te certa cu mine. Sunt așa cum sunt. Nu mai e nimic de spus.

Pictorul s-a simțit ciudat de mișcat. Băiatul îi era nespus de drag, iar personalitatea lui fusese marele punct de cotitură al artei sale. Nu suporta gândul de a-l mai mustra. La urma urmei, indiferența lui era, probabil, doar o toană care avea să treacă. Avea atâtea părți bune, atâtea trăsături de noblețe.

— Bine, Dorian, a răspuns în cele din urmă cu un surâs trist, după ziua de azi n-am să-ți mai vorbesc despre lucrul ăsta îngrozitor. Sper numai că numele tău n-o să fie pomenit în legătură cu el. Ancheta are loc în după-amiaza asta. Te-au citat?

Dorian a clătinat din cap și o expresie de iritare i-a traversat chipul la auzul cuvântului „anchetă”. Era ceva atât de grosolan și de vulgar în tot ce ținea de asemenea lucruri.

— Ei nu știu cum mă cheamă, a răspuns.

— Dar ea știa, desigur?

— Numai numele de botez și sunt sigur că nu l-a comunicat nimănui. Mi-a povestit odată că toți erau destul de curioși să afle cine sunt și că ea le spunea de fiecare dată că mă cheamă Făt-Frumos. Ceea ce era drăguț din partea ei. Trebuie să-mi faci un desen după Sibyl, Basil. Aș vrea să am ceva mai mult de la ea decât amintirea câtorva sărutări și a câtorva cuvinte frânte, înduioșătoare.

— O să încerc să fac ceva, Dorian, dacă asta te-ar bucura. Dar trebuie să vii să-mi pozezi tu însuți, din nou. Fără tine nu pot face nimic.

— Nu-ți mai pot poza niciodată, Basil. E imposibil! a exclamat băiatul, dându-se înapoi.

Pictorul l-a privit mirat.

— Dragul meu băiat, ce aiureală! a strigat el. Vrei să spui că nu-ți place portretul pe care ți l-am făcut? Unde e? De ce i-ai pus paravanul în față? Dă-mi voie să mă uit la el. E lucrul cel mai bun pe care l-am făcut vreodată. Dă paravanul la o parte, Dorian. E de-a dreptul rușinos din partea servitorului tău să-mi ascundă astfel lucrarea. Când am intrat, mi s-a părut că odaia arată altfel.

— Servitorul meu nu are nicio vină, Basil. Doar nu-ți închipui că-l las pe el să-mi aranjeze camera? Uneori îmi aranjează florile — la asta se reduce totul. Nu, eu am pus paravanul. Lumina cădea prea puternic pe portret.

— Prea puternic! Nicidecum, dragul meu. E un loc admirabil pentru el. Lasă-mă să-l văd.

Hallward s-a îndreptat spre colțul încăperii.

Un strigăt de groază a izbucnit de pe buzele lui Dorian Gray, care s-a repezit între pictor și paravan.

— Basil, a spus el, foarte palid, nu trebuie să te uiți la el. Nu vreau.

— Să nu mă uit la propria mea lucrare? Nu vorbești serios. De ce să n-o privesc? a exclamat Hallward, râzând.

— Dacă încerci să te uiți la el, Basil, pe cuvântul meu de onoare, nu mai vorbesc cu tine cât oi trăi. Vorbesc foarte serios. Nu-ți dau nicio explicație și să nu-mi ceri vreuna. Dar ține minte, dacă atingi paravanul, totul s-a sfârșit între noi.

Hallward a rămas trăsnit. S-a uitat la Dorian Gray cu o uimire desăvârșită. Nu-l mai văzuse niciodată așa. Băiatul era de-a dreptul livid de furie. Își încleștase pumnii, iar pupilele ochilor îi erau ca niște discuri de foc albastru. Tremura tot.

— Dorian!

— Nu-mi vorbi!

— Dar ce s-a întâmplat? Bineînțeles că n-am să mă uit la el dacă nu vrei, i-a spus el destul de rece, răsucindu-se pe călcâie și îndreptându-se spre fereastră. Dar, zău, mi se pare cam absurd să nu-mi pot vedea propria lucrare, mai ales că am de gând s-o expun la Paris la toamnă. Probabil că va trebui să-i mai dau un strat de vernis până atunci, așa că tot trebuie s-o văd într-o zi, și de ce nu azi?

— Să o expui! Ai de gând s-o expui? a exclamat Dorian Gray, simțind cum îl cuprinde o groază ciudată. Avea să i se arate lumii secretul lui? Aveau să caște oamenii gura la misterul vieții lui? Era cu neputință. Ceva — nu știa ce anume — trebuia făcut fără întârziere.

— Da, presupun că n-ai nimic împotrivă. Georges Petit vrea să-mi adune cele mai bune tablouri pentru o expoziție specială care va avea loc în Rue de Sèze și se va inaugura în prima săptămână din octombrie. Portretul va lipsi doar o lună. Cred că te poți lipsi ușor de el atâta timp. De fapt, vei fi sigur plecat din oraș. Și dacă-l ții mereu după un paravan, nu se poate să ții prea mult la el.

Dorian Gray și-a trecut mâna peste frunte. Avea pe ea broboane de sudoare. Simțea că se află pe marginea unei primejdii îngrozitoare.

— Acum o lună mi-ai spus că n-o să-l expui niciodată, a strigat el. De ce te-ai răzgândit? Voi, cei care țineți să fiți consecvenți, aveți tot atâtea toane ca toată lumea. Singura diferență e că toanele voastre n-au prea mult sens. Nu se poate să fi uitat că m-ai asigurat cât se poate de solemn că nimic pe lume nu te-ar face să-l trimiți la vreo expoziție. I-ai spus exact același lucru și lui Harry.

S-a oprit brusc și o licărire i s-a aprins în ochi. Și-a adus aminte că Lord Henry îi spusese odată, jumătate în serios, jumătate în glumă: „Dacă vrei să petreci un sfert de oră ciudat, pune-l pe Basil să-ți spună de ce nu vrea să-ți expună portretul. Mie mi-a spus de ce nu vrea și a fost o revelație”. Da, poate că și Basil avea secretul lui. Avea să-l întrebe și să încerce.

— Basil, a început el, apropiindu-se de tot și privindu-l drept în față, fiecare dintre noi are un secret. Spune-mi-l pe al tău și eu ți-l voi spune pe al meu. Din ce motiv ai refuzat să-mi expui portretul?

Pictorul a tresărit fără să vrea.

— Dorian, dacă ți l-aș spune, poate că m-ai plăcea mai puțin decât acum și, cu siguranță, ai râde de mine. N-aș putea îndura nici una, nici alta. Dacă vrei să nu mă mai uit niciodată la portretul tău, mă mulțumesc cu atât. Te am mereu pe tine să te privesc. Dacă tu dorești ca opera cea mai bună pe care am realizat-o vreodată să fie ascunsă de ochii oamenilor, mă declar satisfăcut. Prietenia ta e mai prețioasă pentru mine decât orice faimă sau reputație.

— Nu, Basil, trebuie să-mi povestești, a stăruit Dorian Gray. Cred că am dreptul să știu.

Groaza îi trecuse și în locul ei venise curiozitatea. Era hotărât să afle misterul lui Basil Hallward.

— Haide să ne așezăm, Dorian, a spus pictorul, tulburat. Să ne așezăm. Și răspunde-mi doar la o întrebare. Ai observat în tablou ceva curios? Ceva care probabil la început nu te-a frapat, dar care ți s-a dezvăluit dintr-odată?

— Basil! a strigat băiatul, încleștându-și mâinile tremurânde pe brațele fotoliului și uitându-se la el cu ochi sălbatici, speriați.

— Văd că ai observat. Nu-mi vorbi. Așteaptă până auzi ce am eu de spus. Dorian, din momentul în care te-am văzut, personalitatea ta a exercitat o extraordinară influență asupra mea. Am fost dominat de tine — suflet, minte și putere. Ai devenit pentru mine întruparea vizibilă a acelui ideal nevăzut a cărui amintire ne bântuie pe noi, artiștii, ca un vis desăvârșit. Te-am adorat. Eram gelos pe fiecare persoană cu care vorbeai. Te voiam numai pentru mine. Mă simțeam fericit numai când eram alături de tine. Chiar și când nu erai de față, erai prezent în arta mea… Firește, nu ți-am dat niciodată nimic de înțeles. Ar fi fost cu neputință. Nu ai fi putut înțelege. Aproape că nici eu nu înțelegeam. Știam doar că văzusem perfecțiunea față în față și că lumea devenise minunată în ochii mei — prea minunată, poate, căci în asemenea adorații nebunești se ascunde o primejdie: primejdia de a le pierde, nu mai mică decât primejdia de a le păstra… Săptămânile treceau una după alta, iar eu eram tot mai absorbit de tine. Apoi a venit ceva nou. Te desenasem ca Paris, în armură gingașă, și ca Adonis, cu mantie de vânător și suliță lustruită pentru mistreți. Încununat cu flori grele de lotus, stătuseși la prora bărcii lui Hadrian, privind peste apele verzi și tulburi ale Nilului. Te aplecaseși peste iazul nemișcat al unui crâng grecesc și văzuseși în argintul tăcut al apei minunea propriului tău chip. Și totul fusese cum trebuie să fie arta: inconștient, ideal și îndepărtat. Într-o zi, o zi fatală, mă gândesc uneori, am hotărât să pictez un portret extraordinar a ceea ce ești în realitate, nu în costumul epocilor moarte, ci în propria ta vestimentație și în propria ta epocă. Nu știu dacă a fost realismul metodei sau doar minunea personalității tale, care mi se înfățișa astfel direct, fără ceață și fără văl. Știu doar că, în timp ce lucram, fiecare fulg și fiecare peliculă de culoare mi se părea că-mi dezvăluie secretul. M-am speriat că și alții o să-mi descopere idolatria. Am simțit, Dorian, că am spus prea mult, că am pus prea mult din mine însumi în portret. Și atunci am hotărât să nu îngădui niciodată ca tabloul să fie expus. Te-ai supărat puțin, dar atunci nu-ți dădeai seama ce însemna el pentru mine. Harry, căruia i-am vorbit despre asta, a râs de mine. Dar nu mi-a păsat. Când tabloul a fost gata și am stat singur cu el, am simțit că am dreptate… Ei bine, după câteva zile lucrul a plecat din atelierul meu și, de îndată ce am scăpat de fascinația insuportabilă a prezenței lui, mi s-a părut că fusesem nebun să-mi închipui că văzusem în el ceva mai mult decât faptul că erai extrem de frumos și că eu știu să pictez. Chiar și acum nu mă pot opri să simt că e o greșeală să crezi că patima pe care o simți când creezi se vede vreodată cu adevărat în opera pe care o creezi. Arta e întotdeauna mai abstractă decât ne închipuim. Forma și culoarea ne vorbesc despre formă și culoare — asta-i tot. Adesea mi se pare că arta îl ascunde pe artist mult mai deplin decât îl dezvăluie vreodată. Și așa, când am primit oferta asta de la Paris, am hotărât să fac din portretul tău piesa principală a expoziției mele. Nu mi-a trecut prin minte că ai putea refuza. Acum însă îmi dau seama că ai avut dreptate. Portretul nu poate fi expus. Nu trebuie să fii supărat pe mine, Dorian, pentru ce ți-am spus. Cum i-am spus odată lui Harry, tu ești făcut ca să fii adorat.

Dorian Gray a tras adânc aer în piept. Culoarea îi revenise în obraji și un surâs îi juca pe buze. Primejdia trecuse. Pentru moment era în siguranță. Totuși nu se putea opri să simtă o milă nesfârșită pentru pictorul care tocmai îi făcuse această ciudată mărturisire și se întreba dacă el însuși avea să fie vreodată atât de dominat de personalitatea unui prieten. Lord Henry avea farmecul de a fi foarte periculos. Dar asta era tot. Era prea inteligent și prea cinic ca să-l poți iubi cu adevărat. Avea să existe vreodată cineva care să-l umple de o ciudată idolatrie? Era și asta unul dintre lucrurile pe care i le rezerva viața?

— Mi se pare extraordinar, Dorian, a spus Hallward, că ai văzut asta în portret. Ai văzut-o într-adevăr?

— Am văzut ceva în el, a răspuns Dorian, ceva care mi s-a părut foarte curios.

— Ei, acum nu te mai superi dacă mă uit la el?

Dorian a clătinat din cap.

— Nu trebuie să-mi ceri asta, Basil. Nu te pot lăsa în niciun caz să stai în fața acelui tablou.

— Dar odată și odată o să mă lași, nu-i așa?

— Niciodată.

— Ei bine, poate că ai dreptate. Și acum, la revedere, Dorian. Ai fost singurul om din viața mea care mi-a influențat cu adevărat arta. Tot ce am făcut bun ți se datorează ție. Ah, nu știi cât m-a costat să-ți spun tot ce ți-am spus.

— Dragul meu Basil, a spus Dorian, ce mi-ai spus? Doar că simțeai că mă admiri prea mult. Asta nu e nici măcar un compliment.

— N-a fost menit să fie un compliment. A fost o mărturisire. Acum, după ce am făcut-o, parcă a ieșit ceva din mine. Poate că adorația n-ar trebui pusă niciodată în cuvinte.

— A fost o mărturisire foarte dezamăgitoare.

— De ce, la ce te așteptai, Dorian? N-ai văzut nimic altceva în tablou, nu-i așa? Nu mai era nimic altceva de văzut?

— Nu, nu era nimic altceva de văzut. De ce întrebi? Dar nu trebuie să vorbești despre adorație. E o prostie. Tu și cu mine suntem prieteni, Basil, și așa trebuie să rămânem mereu.

— Îl ai pe Harry, a spus pictorul cu tristețe.

— O, Harry! a strigat băiatul, cu un clipocit de râs. Harry își petrece zilele spunând ce e de necrezut și serile făcând ce e improbabil. Exact felul de viață pe care mi-ar plăcea s-o duc. Și totuși, dacă aș avea vreun necaz, nu cred că m-aș duce la Harry. Mai degrabă aș veni la tine, Basil.

— Ai să vrei să-mi mai pozezi?

— Imposibil!

— Refuzându-mă, îmi strici viața de artist, Dorian. Nimeni nu întâlnește două lucruri ideale. Puțini întâlnesc unul.

— Nu pot să-ți explic, Basil, dar nu trebuie să-ți mai pozez niciodată. E ceva fatal într-un portret. Are o viață a lui. O să vin să luăm ceaiul împreună. Va fi la fel de plăcut.

— Mai plăcut pentru tine, mă tem, a murmurat Hallward cu regret. Și acum, la revedere. Regret că nu m-ai lăsat să mă mai uit o dată la portret. Dar n-am ce face. Înțeleg foarte bine ce simți în privința lui.

După ce a ieșit din cameră, Dorian Gray a zâmbit în sinea lui. Bietul Basil! Cât de puțin știa despre adevăratul motiv! Și ce ciudat era că, în loc să fie silit să-și dezvăluie propriul secret, izbutise, aproape din întâmplare, să-i smulgă prietenului său un secret! Câte îi lămurea ciudata mărturisire! Absurdele accese de gelozie ale pictorului, devotamentul lui nebunesc, elogiile lui extravagante, reticențele lui curioase — acum le înțelegea pe toate și îi părea rău. I se părea că e ceva tragic într-o prietenie atât de colorată de romantism.

A oftat și a sunat. Portretul trebuia ascuns cu orice preț. Nu mai putea risca o asemenea descoperire. Fusese o nebunie din partea lui să lase lucrul acela, fie și o oră, într-o cameră în care avea acces oricare dintre prietenii lui.

Note

{23} Plictiseală (fr.).

{24} Théophile Gautier (1811–1872), poet și prozator francez.

{25} Consolarea prin arte (fr.).