Trecuse de mult de amiază când s-a trezit. Valetul lui intrase de câteva ori tiptil în cameră să vadă dacă se mișcă și se întrebase ce anume îl făcea pe tânărul lui stăpân să doarmă atât de târziu. În cele din urmă a sunat clopoțelul, iar Victor a intrat încet cu o ceașcă de ceai și un teanc de scrisori pe o tăviță de porțelan vechi de Sèvres și a tras draperiile de satin verde-măsliniu, cu căptușeala lor albastră, sclipitoare, care atârnau în fața celor trei ferestre înalte.
— Monsieur a dormit bine în această dimineață, a spus el zâmbind.
— Cât e ceasul, Victor? a întrebat Dorian Gray somnoros.
— Unu și un sfert, Monsieur.
Ce târziu era! S-a ridicat în capul oaselor și, după ce a sorbit puțin ceai, și-a răsfoit scrisorile. Una dintre ele era de la Lord Henry și fusese adusă de un om al lui în dimineața aceea. A ezitat o clipă, apoi a pus-o deoparte. Pe celelalte le-a deschis cu nepăsare. Conțineau obișnuita colecție de cărți de vizită, invitații la cină, bilete pentru vernisaje, programe de concerte de binefacere și altele de felul acesta, care plouă în fiecare dimineață asupra tinerilor la modă în timpul sezonului. Era acolo o notă de plată destul de piperată pentru un set de toaletă Louis-Quinze din argint cizelat, pe care încă nu avusese curajul s-o trimită tutorilor săi, niște oameni extrem de demodați, care nu-și dădeau seama că trăim într-o epocă în care lucrurile inutile sunt singurele noastre necesități; și mai erau câteva mesaje formulate foarte curtenitor de cămătarii din Jermyn Street, care se ofereau să-i avanseze orice sumă de bani, într-o clipă și cu dobânzile cele mai rezonabile.
După vreo zece minute s-a sculat și, aruncându-și pe umeri un halat elaborat din lână de cașmir brodată cu mătase, a trecut în baia pardosită cu onix. Apa rece l-a înviorat după somnul lung. Părea să fi uitat tot prin ce trecuse. O dată sau de două ori l-a încercat senzația vagă că luase parte la o tragedie ciudată, dar totul avea irealitatea unui vis.
De îndată ce s-a îmbrăcat, s-a dus în bibliotecă și s-a așezat în fața unui mic dejun franțuzesc, ușor, care îi fusese pregătit pe o măsuță rotundă, lângă fereastra deschisă. Era o zi minunată. Aerul cald părea încărcat de mirodenii. O albină a intrat pe fereastră și a bâzâit în jurul castronului cu dragoni albaștri care, plin cu trandafiri galbeni ca sulful, stătea în fața lui. Se simțea perfect fericit.
Deodată privirea i-a căzut pe paravanul pe care-l așezase în fața portretului și a tresărit.
— Prea frig pentru Monsieur? a întrebat valetul, punând o omletă pe masă. Închid fereastra?
Dorian a clătinat din cap.
— Nu mi-e frig, a murmurat el.
Să fi fost totul adevărat? Se schimbase portretul cu adevărat? Sau fusese doar propria lui închipuire, care-l făcuse să vadă o expresie de răutate acolo unde fusese o expresie de bucurie? O pânză pictată nu se putea schimba, desigur. Lucrul era absurd. Avea să fie o poveste de spus lui Basil într-o zi. L-ar face să zâmbească.
Și totuși, cât de vie îi era amintirea întregii întâmplări! Întâi în penumbra amurgului, apoi în zorii luminoși, văzuse urma de cruzime din jurul buzelor strâmbate. Aproape că se temea să-l vadă pe valet ieșind din cameră. Știa că, de îndată ce avea să rămână singur, va trebui să cerceteze portretul. Se temea de certitudine. Când i s-au adus cafeaua și țigările și omul s-a întors să plece, a simțit o dorință nebună să-i spună să rămână. Pe când ușa se închidea în urma lui, l-a chemat înapoi. Omul stătea și îi aștepta ordinele. Dorian l-a privit o clipă.
— Nu sunt acasă pentru nimeni, Victor, a spus el cu un oftat. Omul s-a înclinat și s-a retras.
Apoi s-a ridicat de la masă, și-a aprins o țigară și s-a trântit pe o canapea cu perne luxoase, așezată în fața paravanului. Era un paravan vechi, din piele spaniolă aurită, imprimată și lucrată cu un model Louis-Quatorze destul de încărcat. L-a cercetat cu curiozitate, întrebându-se dacă mai ascunsese vreodată taina vieții unui om.
Să-l dea totuși la o parte? De ce să nu-l lase acolo? La ce bun să știe? Dacă lucrul era adevărat, era cumplit. Dacă nu era adevărat, de ce să-și facă griji? Dar dacă, printr-o fatalitate sau printr-o întâmplare și mai funestă, alți ochi decât ai lui aveau să iscodească în spatele paravanului și să vadă schimbarea îngrozitoare? Ce-ar face dacă Basil Hallward ar veni și ar cere să-și vadă tabloul? Basil avea s-o facă negreșit. Nu; lucrul trebuia cercetat, și chiar acum. Orice era mai bine decât această cumplită stare de îndoială.
S-a ridicat și a încuiat amândouă ușile. Măcar avea să fie singur când va privi masca rușinii lui. Apoi a dat paravanul la o parte și s-a văzut față în față cu sine însuși. Era perfect adevărat. Portretul se schimbase.
Cum avea să-și amintească adesea mai târziu, și întotdeauna cu o uimire deloc mică, la început s-a pomenit privind portretul cu un interes aproape științific. I se părea de necrezut că se putuse produce o asemenea schimbare. Și totuși era un fapt. Exista oare vreo afinitate subtilă între atomii chimici care se rânduiau în formă și culoare pe pânză și sufletul care era în el? Să fi fost cu putință ca ei să înfăptuiască ce gândea sufletul acela? — ca ei să prefacă în adevăr ce visa el? Sau exista un alt motiv, și mai cumplit? S-a cutremurat și i s-a făcut frică și, întorcându-se la canapea, s-a întins acolo, privind tabloul cu o groază care-i făcea rău.
Un lucru, totuși, simțea că portretul făcuse pentru el. Îl făcuse să-și dea seama cât de nedrept, cât de crud fusese cu Sibyl Vane. Nu era prea târziu ca să repare asta. Ea putea încă să-i fie soție. Iubirea lui ireală și egoistă avea să cedeze în fața unei influențe mai înalte, avea să se prefacă într-o pasiune mai nobilă, iar portretul pe care i-l pictase Basil Hallward avea să-i fie călăuză în viață, avea să fie pentru el ceea ce este sfințenia pentru unii, conștiința pentru alții și frica de Dumnezeu pentru noi toți. Existau opiacee pentru remușcări, droguri care puteau adormi simțul moral. Dar aici era un simbol vizibil al degradării aduse de păcat. Aici era un semn mereu prezent al ruinei pe care oamenii o aduceau asupra sufletelor lor.
A bătut ora trei, și ora patru, și jumătatea de oră și-a sunat dublul ei clinchet, dar Dorian Gray nu s-a clintit. Încerca să adune firele stacojii ale vieții și să le țeasă într-un model; să-și găsească drumul prin labirintul sângeriu al pasiunii prin care rătăcea. Nu știa ce să facă sau ce să creadă. În cele din urmă s-a dus la masă și a scris o scrisoare pătimașă fetei pe care o iubise, implorându-i iertarea și acuzându-se de nebunie. A umplut pagină după pagină cu cuvinte nebune de mâhnire și cu cuvinte și mai nebune de durere. Există o voluptate în a-ți face singur reproșuri. Când ne învinuim singuri, simțim că nimeni altcineva nu mai are dreptul să ne învinuiască. Spovedania, nu preotul, ne dă iertarea. Când Dorian a terminat scrisoarea, a simțit că fusese iertat.
Deodată s-a auzit o bătaie în ușă și a auzit afară vocea lui Lord Henry.
— Dragul meu băiat, trebuie să te văd. Lasă-mă să intru imediat. Nu suport să te închizi așa.
La început n-a răspuns și a rămas nemișcat. Bătăile au continuat și au devenit tot mai puternice. Da, era mai bine să-l lase pe Lord Henry să intre și să-i explice viața cea nouă pe care avea s-o ducă, să se certe cu el dacă era nevoie de ceartă, să se despartă de el dacă despărțirea era inevitabilă. A sărit în picioare, a tras în grabă paravanul în fața tabloului și a descuiat ușa.
— Îmi pare atât de rău de tot ce s-a întâmplat, Dorian, a spus Lord Henry intrând. Dar nu trebuie să te gândești prea mult la asta.
— Te referi la Sibyl Vane? a întrebat băiatul.
— Da, firește, a răspuns Lord Henry, lăsându-se într-un fotoliu și scoțându-și încet mănușile galbene. E îngrozitor dintr-un anumit punct de vedere, dar n-a fost vina ta. Spune-mi, te-ai dus în culise s-o vezi, după ce s-a terminat piesa?
— Da.
— Eram sigur. I-ai făcut o scenă?
— Am fost brutal, Harry, de-a dreptul brutal. Dar acum totul e în regulă. Nu regret nimic din ce s-a întâmplat. M-a învățat să mă cunosc mai bine.
— Ah, Dorian, mă bucur atât de mult că o iei așa! Mă temeam că o să te găsesc cufundat în remușcări și smulgându-ți frumosul tău păr cârlionțat.
— Am trecut de toate astea, a spus Dorian, clătinând din cap și zâmbind. Acum sunt perfect fericit. Știu ce e conștiința, ca să încep cu asta. Nu e ce mi-ai spus tu că e. E lucrul cel mai divin din noi. Nu-ți mai bate joc de ea, Harry — cel puțin nu în fața mea. Vreau să fiu bun. Nu pot îndura gândul că sufletul meu ar fi hidos.
— O temelie artistică fermecătoare pentru etică, Dorian! Te felicit pentru ea. Dar cum ai de gând să începi?
— Căsătorindu-mă cu Sibyl Vane.
— Căsătorindu-te cu Sibyl Vane! a strigat Lord Henry, ridicându-se în picioare și privindu-l cu o uimire nedumerită. Dar, dragul meu Dorian…
— Da, Harry, știu ce ai de gând să spui. Ceva îngrozitor despre căsătorie. Nu-l spune. Să nu-mi mai spui niciodată lucruri de felul ăsta. Acum două zile am cerut-o pe Sibyl de soție. N-am de gând să-mi calc cuvântul dat ei. Va fi soția mea.
— Soția ta! Dorian!… N-ai primit scrisoarea mea? Ți-am scris azi-dimineață și ți-am trimis biletul prin omul meu.
— Scrisoarea ta? A, da, îmi amintesc. N-am citit-o încă, Harry. Mi-era teamă să nu fie ceva în ea care să nu-mi placă. Tu tai viața în bucăți cu epigramele tale.
— Deci nu știi nimic?
— Ce vrei să spui?
Lord Henry a traversat camera și, așezându-se lângă Dorian Gray, i-a luat amândouă mâinile într-ale sale și i le-a strâns cu putere.
— Dorian, a spus el, scrisoarea mea — nu te speria — era ca să-ți spun că Sibyl Vane a murit.
Un strigăt de durere a izbucnit de pe buzele băiatului, care a sărit în picioare, smulgându-și mâinile din strânsoarea lui Lord Henry.
— Moartă! Sibyl moartă! Nu-i adevărat! E o minciună îngrozitoare! Cum îndrăznești să spui așa ceva?
— E absolut adevărat, Dorian, a spus Lord Henry grav. E în toate ziarele de dimineață. Ți-am scris ca să te rog să nu vezi pe nimeni până nu vin eu. Va trebui să fie o anchetă, firește, iar tu nu trebuie să fii amestecat în ea. La Paris, asemenea lucruri te pun la modă. Dar la Londra oamenii au atâtea prejudecăți. Aici nu trebuie să-ți faci niciodată debutul cu un scandal. Scandalul trebuie păstrat ca să-ți facă interesantă bătrânețea. Presupun că la teatru nu ți se știe numele? Dacă nu, totul e în regulă. Te-a văzut cineva ducându-te în cabina ei? Asta e un punct important.
Câteva clipe, Dorian n-a răspuns. Era năucit de groază. În cele din urmă a bâiguit cu o voce înăbușită:
— Harry, ai spus o anchetă? Ce-ai vrut să spui? Sibyl s-a…? O, Harry, nu pot îndura! Dar spune repede. Spune-mi totul, acum.
— N-am nicio îndoială că n-a fost un accident, Dorian, deși așa trebuie prezentat publicului. Se pare că, pe când pleca de la teatru cu mama ei, pe la douăsprezece și jumătate, a spus că uitase ceva sus. Au așteptat-o o vreme, dar n-a mai coborât. Până la urmă au găsit-o zăcând moartă pe podeaua cabinei. Înghițise ceva din greșeală, una dintre substanțele acelea îngrozitoare pe care le folosesc în teatre. Nu știu ce era, dar conținea fie acid prusic, fie ceruză. Mi-ar veni să cred că era acid prusic, fiindcă se pare că a murit pe loc.
— Harry, Harry, e cumplit! a strigat băiatul.
— Da; e foarte tragic, firește, dar tu nu trebuie să te amesteci în asta. Văd în ziarul The Standard că avea șaptesprezece ani. Aș fi zis că era chiar mai tânără. Arăta atât de copil și părea să știe atât de puțin despre actorie. Dorian, nu trebuie să lași povestea asta să-ți zdruncine nervii. Trebuie să vii să cinezi cu mine, iar după aceea dăm o raită pe la operă. Cântă Patti în seara asta și o să fie toată lumea acolo. Poți să vii în loja surorii mele. Are cu ea câteva femei elegante.
— Așadar am ucis-o pe Sibyl Vane, a spus Dorian Gray, pe jumătate pentru sine, am ucis-o la fel de sigur ca și cum i-aș fi tăiat gâtul mic cu un cuțit. Și totuși trandafirii nu sunt mai puțin frumoși din pricina asta. Păsările cântă la fel de fericite în grădina mea. Iar diseară iau cina cu tine, apoi mergem la operă și, presupun, după aceea supăm undeva. Ce extraordinar de dramatică e viața! Dacă aș fi citit toate astea într-o carte, Harry, cred că aș fi plâns. Nu știu cum, acum, când s-au întâmplat cu adevărat, și mie, mi se par mult prea minunate pentru lacrimi. Iată prima scrisoare de dragoste pătimașă pe care am scris-o în viața mea. Ciudat, ca prima mea scrisoare de dragoste pătimașă să fi fost adresată unei fete moarte. Oare pot simți ceva, mă întreb, făpturile acelea albe și tăcute pe care le numim morți? Sibyl! Poate ea să simtă, să știe sau să asculte? O, Harry, cât am iubit-o cândva! Acum mi se pare că au trecut ani de atunci. Era totul pentru mine. Apoi a venit noaptea aceea cumplită — să fi fost doar aseară? — când a jucat atât de prost și aproape mi s-a frânt inima. Mi-a explicat totul. A fost teribil de patetic. Dar eu n-am fost câtuși de puțin mișcat. Am găsit-o superficială. Deodată s-a întâmplat ceva care m-a înspăimântat. Nu-ți pot spune ce anume, dar a fost cumplit. Mi-am spus că mă voi întoarce la ea. Simțeam că greșisem. Și acum e moartă. Dumnezeule! Dumnezeule! Harry, ce să fac? Nu știi în ce primejdie mă aflu și nu există nimic care să mă țină pe drumul drept. Ea ar fi făcut asta pentru mine. N-avea niciun drept să se omoare. A fost egoist din partea ei.
— Dragul meu Dorian, a răspuns Lord Henry, luând o țigară din tabacheră și scoțând o cutie de chibrituri din alamă aurită, singurul fel în care o femeie poate vreodată să reformeze un bărbat e să-l plictisească atât de desăvârșit, încât să-și piardă orice interes posibil pentru viață. Dacă te-ai fi căsătorit cu fata asta, ai fi fost nenorocit. Firește, te-ai fi purtat frumos cu ea. Poți fi întotdeauna bun cu oamenii de care nu-ți pasă deloc. Dar ea ar fi descoperit curând că îți e absolut indiferentă. Iar când o femeie descoperă asta despre soțul ei, fie devine îngrozitor de neîngrijită, fie poartă bonete foarte elegante, pe care trebuie să le plătească soțul altei femei. Nu mai vorbesc de greșeala socială, care ar fi fost abjectă — și pe care, firește, n-aș fi îngăduit-o —, dar te asigur că, oricum, toată povestea ar fi fost un eșec absolut.
— Presupun că așa ar fi fost, a mormăit băiatul, plimbându-se încolo și încoace prin cameră, îngrozitor de palid. Dar credeam că e datoria mea. Nu e vina mea că această tragedie cumplită m-a împiedicat să fac ce se cuvenea. Îmi amintesc că mi-ai spus odată că hotărârile bune au ceva fatal — că sunt luate întotdeauna prea târziu. Ale mele, cu siguranță, așa au fost.
— Hotărârile bune sunt încercări zadarnice de a ne amesteca în legile științei. Originea lor e vanitatea curată. Rezultatul lor e absolut nul. Ne dau, din când în când, câteva dintre acele emoții luxoase și sterile care au un anumit farmec pentru cei slabi. Asta e tot ce se poate spune în favoarea lor. Nu sunt decât cecuri pe care oamenii le trag asupra unei bănci la care n-au cont.
— Harry, a strigat Dorian Gray, venind și așezându-se lângă el, de ce nu pot simți tragedia asta atât cât aș vrea? Nu cred că sunt fără inimă. Tu crezi?
— Ai făcut prea multe prostii în ultimele două săptămâni ca să ai dreptul să-ți dai numele ăsta, Dorian, a răspuns Lord Henry cu zâmbetul lui dulce și melancolic.
Băiatul s-a încruntat.
— Nu-mi place explicația asta, Harry, a replicat el, dar mă bucur că nu crezi că sunt fără inimă. Nu sunt deloc așa. Știu că nu sunt. Și totuși trebuie să recunosc că lucrul acesta care s-a întâmplat nu mă afectează cum ar trebui. Mi se pare pur și simplu ca finalul minunat al unei piese minunate. Are toată frumusețea cumplită a unei tragedii grecești, o tragedie în care am avut un rol mare, dar care nu m-a rănit.
— E o întrebare interesantă, a spus Lord Henry, care găsea o plăcere rafinată în a se juca cu egoismul inconștient al băiatului, o întrebare extrem de interesantă. Îmi închipui că adevărata explicație e aceasta: se întâmplă adesea ca adevăratele tragedii ale vieții să aibă loc într-un chip atât de neartistic, încât ne rănesc prin violența lor crudă, prin incoerența lor absolută, prin absurda lor lipsă de sens, prin totala lor lipsă de stil. Ne afectează exact cum ne afectează vulgaritatea. Ne dau impresia de forță brută curată, iar noi ne revoltăm împotriva ei. Uneori, totuși, ne iese în cale o tragedie care are elemente artistice de frumusețe. Dacă aceste elemente de frumusețe sunt reale, totul se adresează pur și simplu simțului nostru pentru efectul dramatic. Deodată descoperim că nu mai suntem actorii, ci spectatorii piesei. Sau, mai curând, suntem și una, și alta. Ne privim pe noi înșine, iar simpla minune a spectacolului ne vrăjește. În cazul de față, ce s-a întâmplat de fapt? Cineva s-a sinucis din dragoste pentru tine. Aș fi vrut să am și eu vreodată o asemenea experiență. M-ar fi făcut să fiu îndrăgostit de iubire tot restul vieții. Ființele care m-au adorat — n-au fost foarte multe, dar au fost câteva — s-au încăpățânat întotdeauna să trăiască mai departe, mult după ce încetase să-mi pese de ele sau lor să le pese de mine. Au devenit corpolente și plictisitoare, iar când le întâlnesc, se apucă pe loc de amintiri. Memoria aceea îngrozitoare a femeii! Ce lucru înfricoșător! Și ce totală stagnare intelectuală dezvăluie! Trebuie să absorbi culoarea vieții, dar să nu-i ții minte niciodată detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare.
— Trebuie să sădesc maci în grădina mea, a oftat Dorian.
— Nu e nevoie, a replicat tovarășul lui. Viața are întotdeauna maci în mâini. Firește, din când în când lucrurile mai zăbovesc. Odată am purtat numai violete un sezon întreg, ca pe un fel de doliu artistic după o poveste de dragoste care nu voia să moară. Până la urmă, totuși, a murit. Am uitat ce a ucis-o. Cred că faptul că ea s-a oferit să sacrifice întreaga lume pentru mine. Asta e întotdeauna un moment îngrozitor. Te umple de groaza eternității. Ei bine — ai să crezi? — acum o săptămână, la Lady Hampshire, m-am pomenit la cină așezat lângă doamna în chestiune, iar ea a ținut neapărat să treacă iar prin toată povestea, să dezgroape trecutul și să răscolească viitorul. Eu îmi îngropasem povestea de dragoste într-un strat de asfodele. Ea a scos-o iar la iveală și m-a asigurat că i-am stricat viața. Sunt dator să precizez că a mâncat o cină enormă, așa că n-am simțit nicio neliniște. Dar ce lipsă de gust a dovedit! Singurul farmec al trecutului e că a trecut. Dar femeile nu știu niciodată când a căzut cortina. Vor întotdeauna un al șaselea act și, de îndată ce interesul piesei s-a stins cu totul, propun s-o continue. Dacă ar fi lăsate în voia lor, orice comedie ar avea un final tragic și orice tragedie ar culmina într-o farsă. Sunt fermecător de artificiale, dar n-au niciun simț al artei. Tu ești mai norocos decât mine. Te asigur, Dorian, că niciuna dintre femeile pe care le-am cunoscut n-ar fi făcut pentru mine ce a făcut Sibyl Vane pentru tine. Femeile obișnuite se consolează întotdeauna. Unele o fac apucându-se de culori sentimentale. Să nu te încrezi niciodată într-o femeie care poartă mov, oricâți ani ar avea, sau într-o femeie trecută de treizeci și cinci de ani căreia îi plac panglicile roz. Asta înseamnă întotdeauna că au un trecut. Altele găsesc o mare consolare în a descoperi brusc calitățile soților lor. Își etalează fericirea conjugală în fața ta, de parcă ar fi cel mai fascinant dintre păcate. Pe unele le consolează religia. Tainele ei au tot farmecul unui flirt, mi-a spus odată o femeie, și pot înțelege foarte bine asta. Și apoi, nimic nu te face atât de vanitos ca atunci când ți se spune că ești un păcătos. Conștiința ne face pe toți egoiști. Da; consolările pe care le găsesc femeile în viața modernă sunt cu adevărat nesfârșite. Ba chiar n-am pomenit-o pe cea mai importantă.
— Care e aceea, Harry? a întrebat băiatul, fără chef.
— O, consolarea evidentă. Să iei admiratorul alteia când îl pierzi pe al tău. În societatea bună, asta spală întotdeauna o femeie. Dar zău, Dorian, cât de deosebită trebuie să fi fost Sibyl Vane de toate femeile pe care le întâlnești! Moartea ei are pentru mine ceva cu totul frumos. Mă bucur că trăiesc într-un secol în care se întâmplă asemenea minuni. Te fac să crezi în realitatea lucrurilor cu care ne jucăm cu toții, ca romantismul, pasiunea și iubirea.
— Am fost îngrozitor de crud cu ea. Uiți asta.
— Mă tem că femeile prețuiesc cruzimea, cruzimea pe față, mai mult decât orice altceva. Au instincte minunat de primitive. Noi le-am emancipat, dar ele rămân totuși niște sclave care își caută stăpânii. Le place să fie dominate. Sunt sigur că ai fost splendid. Nu te-am văzut niciodată cu adevărat și absolut furios, dar îmi închipui cât de încântător arătai. Și, la urma urmei, alaltăieri mi-ai spus ceva care atunci mi s-a părut doar o fantezie, dar care, văd acum, era absolut adevărat și ține cheia a toate.
— Ce anume, Harry?
— Mi-ai spus că Sibyl Vane întruchipa pentru tine toate eroinele romanești — că într-o seară era Desdemona, iar în alta Ofelia; că, dacă murea ca Julieta, învia ca Imogen.
— Acum n-o să mai învie niciodată, a murmurat băiatul, îngropându-și fața în mâini.
— Nu, n-o să mai învie. Și-a jucat ultimul rol. Dar trebuie să te gândești la moartea aceea singuratică, în cabina aceea sărăcăcioasă și țipătoare, pur și simplu ca la un fragment ciudat și sinistru dintr-o tragedie iacobeană, ca la o scenă minunată din Webster, din Ford sau din Cyril Tourneur{21}. Fata n-a trăit niciodată cu adevărat, așa că nici n-a murit cu adevărat. Pentru tine, cel puțin, a fost întotdeauna un vis, o fantomă care a trecut în zbor prin piesele lui Shakespeare și le-a lăsat mai frumoase prin prezența ei, un fluier de trestie prin care muzica lui Shakespeare a sunat mai bogat și mai plin de bucurie. În clipa în care a atins viața reală, a stricat-o, și viața a stricat-o pe ea, și așa s-a stins. Jelește-o pe Ofelia, dacă vrei. Presară-ți cenușă pe cap pentru că Cordelia a fost sugrumată. Strigă împotriva Cerului pentru că a murit fiica lui Brabantio{22}. Dar nu-ți irosi lacrimile pentru Sibyl Vane. A fost mai puțin reală decât ele.
S-a lăsat tăcerea. Seara se întuneca în cameră. Fără zgomot, pe picioare de argint, umbrele se strecurau înăuntru din grădină. Culorile se stingeau ostenite din lucruri.
După o vreme, Dorian Gray și-a ridicat privirea.
— M-ai explicat mie însumi, Harry, a murmurat el, cu ceva ca un oftat de ușurare. Simțeam tot ce ai spus, dar, nu știu cum, mă temeam de asta și nu puteam să mi-o exprim. Cât de bine mă cunoști! Dar n-o să mai vorbim despre ce s-a întâmplat. A fost o experiență minunată. Asta e tot. Mă întreb dacă viața îmi mai păstrează ceva la fel de minunat.
— Viața îți păstrează totul, Dorian. Nu există nimic pe care tu, cu extraordinara ta frumusețe, să nu-l poți face.
— Dar dacă, Harry, aș ajunge tras la față, bătrân și zbârcit? Ce-ar fi atunci?
— Ah, atunci, a spus Lord Henry, ridicându-se să plece, atunci, dragul meu Dorian, ar trebui să lupți pentru victoriile tale. Așa cum stau lucrurile, ți se aduc pe tavă. Nu, trebuie să-ți păstrezi frumusețea. Trăim într-o epocă ce citește prea mult ca să fie înțeleaptă și gândește prea mult ca să fie frumoasă. Nu ne putem lipsi de tine. Și acum ai face bine să te îmbraci și să mergi cu trăsura la club. Și așa am întârziat destul.
— Cred că o să vă găsesc la operă, Harry. Mă simt prea obosit ca să mănânc ceva. Ce număr are loja surorii tale?
— Douăzeci și șapte, cred. E în rândul principal de loji. Ai să-i vezi numele pe ușă. Dar îmi pare rău că nu vii la cină.
— Nu mă simt în stare, a spus Dorian, fără vlagă. Dar îți sunt nespus de recunoscător pentru tot ce mi-ai spus. Ești, desigur, cel mai bun prieten al meu. Nimeni nu m-a înțeles vreodată cum m-ai înțeles tu.
— Suntem abia la începutul prieteniei noastre, Dorian, a răspuns Lord Henry, strângându-i mâna. La revedere. Sper să te văd înainte de nouă și jumătate. Nu uita, cântă Patti.
Când ușa s-a închis în urma lui, Dorian Gray a sunat, iar după câteva minute a apărut Victor cu lămpile și a lăsat storurile. Dorian aștepta nerăbdător să plece. Omul părea să piardă un timp nesfârșit cu fiecare lucru.
De îndată ce a ieșit, s-a repezit la paravan și l-a dat la o parte. Nu; tabloul nu se mai schimbase. Primise vestea morții lui Sibyl Vane înainte s-o afle el însuși. Era conștient de întâmplările vieții pe măsură ce se petreceau. Cruzimea vicioasă care strica liniile fine ale gurii apăruse, fără îndoială, chiar în clipa în care fata băuse otrava, oricare va fi fost ea. Sau era indiferent la urmări? Lua doar act de ce se petrecea în suflet? Se întreba și spera că într-o zi va vedea schimbarea petrecându-se chiar sub ochii lui, înfiorându-se în timp ce o spera.
Biata Sibyl! Ce poveste romantică fusese totul! De multe ori mimase moartea pe scenă. Apoi Moartea însăși o atinsese și o luase cu ea. Cum jucase oare ultima, cumplita scenă? Îl blestemase în timp ce murea? Nu; murise din dragoste pentru el, iar iubirea avea să fie de acum pentru el o taină sfântă. Ispășise totul prin jertfa vieții ei. N-avea să se mai gândească la ce-l făcuse să îndure în noaptea aceea îngrozitoare de la teatru. Când avea să se gândească la ea, avea să și-o închipuie ca pe o minunată figură tragică, trimisă pe scena lumii ca să arate realitatea supremă a iubirii. O minunată figură tragică? Lacrimile i-au umplut ochii când și-a amintit privirea ei de copil, felul ei de a fi, fermecător și plin de fantezie, și grația ei sfioasă și tremurătoare. Și le-a șters în grabă și s-a uitat din nou la tablou.
Simțea că sosise cu adevărat momentul să-și facă alegerea. Sau alegerea fusese deja făcută? Da, viața hotărâse pentru el — viața și propria lui curiozitate nemărginită față de viață. Tinerețe veșnică, pasiune nemărginită, plăceri subtile și tainice, bucurii nebune și păcate și mai nebune — avea să le aibă pe toate. Portretul avea să poarte povara rușinii lui: asta era tot.
L-a cuprins un sentiment de durere când s-a gândit la pângărirea care îl aștepta pe chipul frumos de pe pânză. Odată, luându-l în râs, ca un băiețandru, pe Narcis, sărutase, sau se prefăcuse că sărută, buzele acelea pictate care acum îi zâmbeau atât de crud. Dimineață de dimineață stătuse în fața portretului, minunându-se de frumusețea lui, aproape îndrăgostit de el, cum i se părea uneori. Avea să se schimbe acum cu fiecare toană căreia i se va lăsa pradă? Avea să devină un lucru monstruos și dezgustător, ascuns într-o cameră încuiată, ferit de lumina soarelui care atât de des poleise cu un aur și mai strălucitor minunea unduioasă a părului său? Ce păcat! Ce păcat!
O clipă s-a gândit să se roage ca oribila legătură tainică dintre el și tablou să înceteze. Tabloul se schimbase ca răspuns la o rugăciune; poate că, tot ca răspuns la o rugăciune, avea să rămână neschimbat. Și totuși, cine, știind câte ceva despre viață, ar renunța la șansa de a rămâne veșnic tânăr, oricât de fantastică ar fi fost acea șansă sau oricât de funeste urmări ar fi putut purta în ea? Și apoi, era oare cu adevărat în puterea lui? Fusese într-adevăr rugăciunea cea care pricinuise substituirea? N-ar putea exista pentru toate acestea vreo ciudată explicație științifică? Dacă gândul își putea exercita influența asupra unui organism viu, n-ar putea gândul să exercite o influență și asupra lucrurilor moarte și anorganice? Ba chiar, fără gând sau dorință conștientă, n-ar putea lucrurile din afara noastră să vibreze la unison cu stările și pasiunile noastre, atom chemând atom într-o iubire tainică sau într-o ciudată afinitate? Dar motivul nu avea importanță. N-avea să mai ispitească niciodată, printr-o rugăciune, vreo putere cumplită. Dacă tabloul avea să se schimbe, avea să se schimbe. Asta era tot. De ce să cerceteze prea de aproape?
Căci avea să fie o adevărată plăcere să-l urmărească. Avea să-și poată urmări mintea până în ascunzișurile ei tainice. Portretul acesta avea să fie pentru el cea mai magică dintre oglinzi. Așa cum îi dezvăluise propriul trup, avea să-i dezvăluie și propriul suflet. Iar când avea să vină iarna peste el, el avea să stea încă acolo unde primăvara tremură în pragul verii. Când sângele avea să se scurgă din chipul pictat, lăsând în urmă o mască palidă de cretă, cu ochi de plumb, el avea să-și păstreze strălucirea adolescenței. Nicio floare a frumuseții lui n-avea să se veștejească vreodată. Niciun puls al vieții lui n-avea să slăbească vreodată. Asemenea zeilor grecilor, avea să fie puternic, iute și voios. Ce importanță avea ce se întâmpla cu imaginea colorată de pe pânză? El avea să fie în siguranță. Asta era totul.
A tras paravanul înapoi, la locul lui dinainte, în fața tabloului, zâmbind, și a trecut în dormitor, unde valetul îl aștepta deja. O oră mai târziu era la operă, iar Lord Henry stătea aplecat peste scaunul lui.
Note
{21} Dramaturgi englezi din epoca iacobeană (începutul secolului al XVII-lea), autori de tragedii sângeroase despre iubire și răzbunare.
{22} Desdemona, din tragedia „Othello” de W. Shakespeare.