Când au intrat, l-au văzut pe Dorian Gray. Era așezat la pian, cu spatele spre ei, răsfoind un volum din „Scene din pădure” de Schumann.
— Basil, trebuie numaidecât să mi le împrumuți, a strigat el. Vreau să le învăț. Sunt absolut fermecătoare.
— Asta depinde în întregime de cum ai să-mi pozezi astăzi, Dorian.
— Ah, m-am săturat de pozat și nu vreau un portret al meu în mărime naturală, a răspuns băiatul, rotindu-se pe taburetul pianului, cu un aer îndărătnic și bosumflat.
Când a dat cu ochii de Lord Henry, o roșeață ușoară i-a colorat o clipă obrajii și a sărit în picioare.
— Scuză-mă, Basil, n-am știut că ai pe cineva cu tine.
— Dorian, ți-l prezint pe Lord Henry Wotton, un vechi prieten al meu de la Oxford. Tocmai îi povesteam ce model excelent ești, și acum ai stricat totul.
— Dumneata nu mi-ai stricat plăcerea de a te cunoaște, domnule Gray, a spus Lord Henry, făcând un pas înainte și întinzându-i mâna. Mătușa mea mi-a vorbit adesea despre dumneata. Ești unul dintre favoriții ei și, mă tem, și una dintre victimele ei.
— Deocamdată Lady Agatha m-a trecut pe lista neagră, a răspuns Dorian cu o amuzantă mină de pocăință. Marțea trecută i-am promis să merg cu ea la un club din Whitechapel și am uitat complet. Trebuia să cântăm împreună un duet — chiar trei duete, cred. Nu știu ce o să-mi spună. Mi-e mult prea frică să trec pe la ea.
— Ah, am s-o împac eu pe mătușa mea. Ține foarte mult la dumneata. Și nu cred că are vreo importanță că n-ai fost acolo. Publicul a crezut probabil că e un duet. Când se așază la pian, mătușa Agatha face zgomot cât pentru doi.
— E urât ce spuneți despre ea și nici pentru mine nu e prea măgulitor, a răspuns Dorian râzând.
Lord Henry s-a uitat la el. Da, era într-adevăr minunat de frumos, cu buzele lui stacojii, fin arcuite, cu ochii albaștri și sinceri, cu părul auriu, inelat. Era ceva în figura lui care îți inspira încredere pe dată. Avea toată candoarea tinereții, dar și toată pasionata ei puritate. Simțeai că se păstrase neîntinat de lume. Nu era de mirare că Basil Hallward îl venera.
— Domnule Gray, ești prea fermecător ca să te apuci de filantropie — mult prea fermecător.
Și Lord Henry s-a trântit pe divan și și-a deschis tabachera.
Pictorul își amesteca de zor culorile și își pregătea pensulele. Părea îngrijorat și, când a auzit ultimele cuvinte ale lui Lord Henry, i-a aruncat o privire, a ezitat o clipă și apoi i-a spus:
— Harry, vreau să termin azi tabloul ăsta. Ai socoti foarte nepoliticos din partea mea dacă te-aș ruga să pleci?
Lord Henry a zâmbit și s-a uitat la Dorian Gray.
— Trebuie să plec, domnule Gray? l-a întrebat.
— O, vă rog, nu plecați, Lord Henry. Văd că Basil e într-una din toanele lui morocănoase, și nu-l suport când e îmbufnat. Și apoi, aș vrea să-mi spuneți de ce n-ar trebui să mă apuc de filantropie.
— Domnule Gray, nu știu dacă am să-ți spun lucrul ăsta. E un subiect atât de plicticos, încât ar trebui să vorbești serios despre el. Dar, acum că mi-ai cerut să rămân, cu siguranță n-o să fug. Basil, n-ai nimic împotrivă, nu-i așa? Mi-ai spus de multe ori că îți place ca modelele tale să aibă cu cine sta de vorbă.
Hallward și-a mușcat buza.
— Dacă așa vrea Dorian, firește că trebuie să rămâi. Capriciile lui Dorian sunt lege pentru toată lumea, cu excepția lui.
Lord Henry și-a luat pălăria și mănușile.
— Insiști foarte mult, Basil, dar mă tem că trebuie să plec. Am promis să mă întâlnesc cu cineva la Orleans{2}. La revedere, domnule Gray. Treci într-o după-amiază pe la mine, în Curzon Street. Pe la cinci mă găsești aproape întotdeauna acasă. Scrie-mi când ai de gând să vii. Mi-ar părea rău să nu mă găsești.
— Basil, a strigat Dorian Gray, dacă pleacă Lord Henry Wotton, plec și eu! Tu nu deschizi gura cât pictezi și e îngrozitor de plictisitor să stai pe podium străduindu-te să arăți plăcut. Cere-i să rămână. Insist.
— Rămâi, Harry, ca să-i faci pe plac lui Dorian și să-mi faci mie pe plac, a spus Hallward, privindu-și atent tabloul. E adevărat, când lucrez nu vorbesc niciodată și nici nu ascult, și trebuie să fie îngrozitor de plictisitor pentru nefericitele mele modele. Te rog, rămâi.
— Și ce fac cu omul meu de la Orleans?
Pictorul a râs.
— Nu cred că o să fie vreo dificultate cu asta. Stai jos, Harry. Și tu, Dorian, urcă pe podium și nu te mișca prea mult și nu da atenție la ce spune Lord Henry. El are o influență foarte rea asupra tuturor prietenilor lui, cu singura excepție a mea.
Dorian Gray a urcat pe podium cu aerul unui tânăr martir grec și a făcut o mică moue{3} de nemulțumire către Lord Henry, de care începuse să se simtă atras. Era atât de diferit de Basil. Alcătuiau împreună un contrast încântător. Și avea un glas atât de frumos! După câteva clipe, l-a întrebat:
— Chiar aveți o influență atât de rea, Lord Henry? Atât de rea cum spune Basil?
— Nu există influență bună, domnule Gray. Orice influență e imorală — imorală din punct de vedere științific.
— De ce?
— Pentru că a influența o persoană înseamnă a-i da propriul tău suflet. Omul respectiv nu mai gândește gândurile lui firești, nu mai arde de pasiunile lui firești. Virtuțile lui nu mai sunt reale pentru el. Păcatele lui, dacă există ceva ce se poate numi păcat, sunt împrumutate. Devine ecoul muzicii altcuiva, actorul unui rol care n-a fost scris pentru el. Țelul vieții este dezvoltarea de sine. Să-ți realizezi pe deplin natura — pentru asta se află aici fiecare dintre noi. În zilele noastre oamenii se tem de ei înșiși. Au uitat cea mai înaltă dintre toate datoriile, datoria pe care o ai față de tine însuți. Firește, sunt milostivi. Îi hrănesc pe cei flămânzi și îl îmbracă pe cerșetor. Dar propriile lor suflete mor de foame și sunt goale. Curajul a părăsit rasa noastră. Poate că nici nu l-am avut vreodată cu adevărat. Teama de societate, care e temeiul moralei, teama de Dumnezeu, care e taina religiei — acestea sunt cele două lucruri care ne guvernează. Și totuși…
— Dorian, fii băiat bun și întoarce-ți capul puțin mai spre dreapta, a spus pictorul, absorbit de munca lui, conștient doar că pe chipul băiatului se ivise o expresie pe care nu i-o mai văzuse până atunci.
— Și totuși, a continuat Lord Henry, cu glasul lui jos, melodios, și cu acea grațioasă mișcare a mâinii care îi era atât de caracteristică și pe care o avea încă din anii de la Eton, cred că, dacă un om și-ar trăi viața din plin și până la capăt, dacă ar da formă fiecărei simțiri, expresie fiecărui gând, realitate fiecărui vis, cred că lumea ar primi un impuls de bucurie atât de proaspăt, încât am uita toate bolile medievalismului și ne-am întoarce la idealul elenic — poate chiar la ceva mai rafinat, mai bogat decât idealul elenic. Dar și cel mai curajos dintre noi se teme de el însuși. Mutilarea sălbaticului își are tragica supraviețuire în renunțarea de sine care ne strică viețile. Suntem pedepsiți pentru refuzurile noastre. Fiecare impuls pe care ne străduim să-l înăbușim clocește în minte și ne otrăvește. Trupul păcătuiește o dată și a terminat cu păcatul lui, căci fapta e un mod de purificare. Nu mai rămâne atunci decât amintirea unei plăceri sau luxul unui regret. Singurul mod de a scăpa de o ispită este să-i cedezi. Rezistă-i, și sufletul tău se îmbolnăvește de dorul lucrurilor pe care și le-a interzis, de pofta după ceea ce legile lui monstruoase au făcut monstruos și nelegiuit. S-a spus că marile evenimente ale lumii au loc în creier. Tot în creier, și numai în creier, au loc și marile păcate ale lumii. Dumneata, domnule Gray, chiar dumneata, cu tinerețea dumitale roșie ca trandafirul și copilăria dumitale albă ca trandafirul, ai avut pasiuni care te-au speriat, gânduri care te-au umplut de groază, visuri cu ochii deschiși și visuri de noapte a căror simplă amintire ți-ar putea mânji obrajii de rușine…
— Încetați! a îngăimat Dorian Gray, încetați! Mă zăpăciți. Nu știu ce să spun. Există un răspuns la spusele dumneavoastră, dar nu-l găsesc. Nu mai vorbiți. Lăsați-mă să mă gândesc. Sau, mai curând, lăsați-mă să încerc să nu mă gândesc.
Vreme de aproape zece minute a rămas acolo nemișcat, cu buzele întredeschise și cu ochii ciudat de strălucitori. Era vag conștient că în el lucrau influențe cu totul noi. Și totuși i se părea că veneau de fapt din el însuși. Cele câteva cuvinte pe care i le spusese prietenul lui Basil — cuvinte spuse la întâmplare, fără îndoială, și cu paradoxuri voite în ele — atinseseră o coardă tainică pe care n-o mai atinsese nimeni până atunci, dar pe care o simțea acum vibrând și zvâcnind în pulsații ciudate.
Muzica îl mai tulburase așa. Muzica îl răscolise de multe ori. Dar muzica nu era articulată. Nu o lume nouă, ci mai curând un alt haos crea ea în noi. Cuvinte! Simple cuvinte! Cât de cumplite erau! Cât de clare, de vii, de crude! Nu li te puteai sustrage. Și totuși, câtă magie subtilă era în ele! Păreau în stare să dea o formă plastică lucrurilor fără formă și să aibă o muzică a lor, dulce ca aceea a violei sau a lăutei. Simple cuvinte! Exista oare ceva atât de real precum cuvintele?
Da, în copilăria lui fuseseră lucruri pe care nu le înțelesese. Acum le înțelegea. Brusc, viața căpătase pentru el culoarea focului. I se părea că umblase prin foc. Cum de nu-și dăduse seama?
Lord Henry îl urmărea cu zâmbetul lui subtil. Cunoștea cu precizie momentul psihologic în care trebuia să taci. Era nespus de interesat. Îl uimise impresia neașteptată pe care o produseseră cuvintele lui și, amintindu-și de o carte pe care o citise la șaisprezece ani, o carte care îi dezvăluise multe lucruri pe care nu le știuse până atunci, s-a întrebat dacă și Dorian Gray trecea printr-o experiență asemănătoare. El doar trăsese o săgeată în văzduh. Își nimerise oare ținta? Ce fascinant era băiatul ăsta!
Hallward picta mai departe, cu tușa lui minunat de îndrăzneață, care avea acel adevărat rafinament și acea delicatețe desăvârșită ce, cel puțin în artă, nu vin decât din forță. Nu era conștient de tăcere.
— Basil, m-am săturat să stau în picioare, a strigat deodată Dorian Gray. Trebuie să ies să mă așez în grădină. Mă sufoc aici.
— Dragul meu, îmi pare foarte rău. Când pictez nu mă pot gândi la nimic altceva. Dar niciodată n-ai pozat mai bine. Ai stat perfect nemișcat. Și am prins efectul pe care-l voiam — buzele întredeschise și privirea strălucitoare a ochilor. Nu știu ce ți-o fi spus Harry, dar, în orice caz, te-a făcut să ai cea mai minunată expresie. Presupun că ți-a făcut complimente. Să nu crezi o iotă din ce spune.
— În niciun caz nu mi-a făcut complimente. Poate că de asta nu cred nimic din ce mi-a spus.
— Știi bine că le crezi pe toate, a spus Lord Henry, privindu-l cu ochii lui visători, languroși. Ies și eu în grădină cu dumneata. E o căldură îngrozitoare în atelier. Basil, dă-ne ceva rece de băut, ceva cu căpșuni.
— Desigur, Harry. Trage de clopoțel și, când vine Parker, o să-i spun ce dorești. Eu trebuie să mai lucrez la fundal, așa că o să vin la voi ceva mai târziu. Nu-l ține prea mult pe Dorian. Niciodată n-am fost într-o formă mai bună pentru pictat ca azi. Portretul ăsta o să fie capodopera mea. E de pe acum capodopera mea.
Lord Henry a ieșit în grădină și l-a găsit pe Dorian Gray cu fața îngropată în ciorchinii mari și răcoroși de liliac, sorbindu-le febril parfumul, de parcă ar fi fost vin. S-a apropiat de el și i-a pus mâna pe umăr.
— Faci foarte bine, a murmurat. Nimic nu poate vindeca sufletul în afară de simțuri, după cum nimic nu poate vindeca simțurile în afară de suflet.
Băiatul a tresărit și s-a tras înapoi. Avea capul descoperit și frunzele îi zburliseră buclele rebele și le încâlciseră toate firele aurii. În ochi avea o privire speriată, ca a oamenilor treziți brusc din somn. Nările fin cizelate îi fremătau și un nerv ascuns îi zguduia purpura buzelor, lăsându-le tremurânde.
— Da, a continuat Lord Henry, ăsta e unul dintre marile secrete ale vieții — să-ți vindeci sufletul prin simțuri și simțurile prin suflet. Dumneata ești o creație minunată. Știi mai mult decât crezi că știi, după cum știi mai puțin decât ai vrea să știi.
Dorian Gray s-a încruntat și și-a întors capul. Nu se putea împiedica să nu-l placă pe tânărul acesta înalt și grațios care stătea lângă el. Fața lui romantică, măslinie, și expresia ei obosită îi stârneau interesul. Era ceva absolut fascinant în glasul lui jos și leneș. Până și mâinile lui albe, răcoroase, ca niște flori, aveau un farmec ciudat. În timp ce vorbea, se mișcau ca o muzică și păreau să aibă un limbaj al lor. Dar îi era frică de el și se rușina că-i era frică. De ce trebuise să fie un străin cel care să i se dezvăluie lui însuși? Îl cunoștea pe Basil Hallward de luni de zile, dar prietenia lor nu-l schimbase deloc. Și iată că pe neașteptate cineva îi ieșise în cale, cineva care părea să-i fi dezvăluit misterul vieții. Și totuși, de ce să-i fie frică? Nu era un școlar sau o fată. Era absurd să se sperie.
— Hai să ne așezăm la umbră, a spus Lord Henry. Parker a adus băuturile și, dacă mai stai mult în lumina asta orbitoare, o să te strici de tot și Basil n-o să te mai picteze. Chiar nu trebuie să te lași ars de soare. Nu ți-ar sta bine.
— Ce importanță poate avea? a exclamat Dorian Gray râzând, în timp ce se așeza pe banca din capătul grădinii.
— Pentru dumneata, domnule Gray, ar trebui să aibă toată importanța.
— De ce?
— Pentru că ai cea mai minunată tinerețe, iar tinerețea este singurul lucru care merită să-l ai.
— Eu nu simt așa, Lord Henry.
— Nu, acum nu simți. Dar într-o zi, când o să fii bătrân, zbârcit și urât, când gândirea îți va fi ars fruntea cu brazdele ei și pasiunea îți va fi înfierat buzele cu focurile ei odioase, o să simți, o să simți cumplit. Acum, oriunde te duci, farmeci lumea. Va fi oare mereu așa?… Ai un chip minunat de frumos, domnule Gray. Nu te încrunta. Ai. Și frumusețea e o formă a geniului — ba chiar e mai presus de geniu, pentru că nu are nevoie de explicații. Ține de marile realități ale lumii, ca lumina soarelui sau primăvara sau oglindirea în apele întunecate a acelei scoici de argint pe care o numim lună. Nu poate fi pusă la îndoială. Are dreptul ei divin la suveranitate. Îi face prinți pe cei care o au. Zâmbești? Ah, când o vei pierde n-o să mai zâmbești… Unii spun uneori că frumusețea e doar ceva superficial. Se poate, dar măcar nu e atât de superficială cum e gândirea. Pentru mine, frumusețea e minunea minunilor. Numai oamenii superficiali nu judecă după aparențe. Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul… Da, domnule Gray, zeii au fost buni cu dumneata. Dar ce dau zeii iau repede înapoi. Nu ai decât câțiva ani în care să trăiești cu adevărat, desăvârșit și din plin. Când se va duce tinerețea, se va duce odată cu ea și frumusețea, și atunci vei descoperi deodată că nu-ți mai rămâne niciun triumf sau că trebuie să te mulțumești cu acele triumfuri meschine pe care amintirea trecutului le va face mai amare decât înfrângerile. Fiecare lună care se scurge te apropie de ceva îngrozitor. Timpul e gelos pe dumneata și se războiește cu crinii și trandafirii dumitale. O să ajungi gălbejit, cu obrajii scofâlciți și cu ochii stinși. O să suferi cumplit… Ah, trăiește-ți tinerețea cât o ai! Nu risipi aurul zilelor dumitale ascultându-i pe cei plicticoși, încercând să-l îndrepți pe ratatul fără speranță sau dăruindu-ți viața celor ignoranți, banali și vulgari. Acestea sunt țelurile bolnăvicioase, idealurile false ale epocii noastre. Trăiește! Trăiește viața minunată care e în dumneata! Nu lăsa nimic să se piardă. Caută mereu senzații noi. Nu te teme de nimic… Un nou hedonism — iată de ce are nevoie secolul nostru. Dumneata ai putea fi simbolul lui vizibil. Cu personalitatea dumitale nu există nimic ce n-ai putea face. Lumea îți aparține pentru un anotimp… În clipa în care te-am cunoscut am văzut că nu ești deloc conștient de ceea ce ești cu adevărat, de ceea ce ai putea fi cu adevărat. Era în dumneata atâta lucru care m-a fermecat, încât am simțit că trebuie să-ți spun ceva despre dumneata însuți. M-am gândit cât de tragic ar fi dacă te-ai irosi. Pentru că tinerețea dumitale va dura atât de puțin — atât de puțin. Florile obișnuite de pe coline se ofilesc, dar înfloresc din nou. Salcâmul galben va fi în iunie, la anul, la fel de galben cum e acum. Peste o lună vor apărea stele purpurii pe clematită, și an după an noaptea verde a frunzelor ei își va purta stelele purpurii. Dar nouă tinerețea nu ni se mai întoarce niciodată. Pulsul bucuriei care bate în noi la douăzeci de ani se moleșește. Membrele ne slăbesc, simțurile putrezesc. Degenerăm în niște marionete hidoase, bântuite de amintirea pasiunilor de care ne-a fost prea frică și a ispitelor rafinate cărora n-am avut curajul să le cedăm. Tinerețe! Tinerețe! Nu există absolut nimic pe lume în afară de tinerețe!
Dorian Gray asculta cu ochii larg deschiși, minunându-se. Rămurica de liliac i-a căzut din mână pe pietriș. O albină păroasă a venit și a bâzâit o clipă în jurul ei. Apoi a început să se cațere peste tot globul oval, înstelat, al florilor mărunte. Dorian o urmărea cu acel interes straniu pentru lucrurile mărunte pe care încercăm să ni-l stârnim când lucrurile de mare însemnătate ne sperie, sau când ne răscolește o emoție nouă căreia nu-i putem găsi expresie, sau când un gând care ne îngrozește asediază brusc creierul și ne somează să ne predăm. După o vreme albina și-a luat zborul. A văzut-o strecurându-se în trâmbița pătată a unei rochițe-rândunicii de purpură tiriană. Floarea a părut să tremure, apoi s-a legănat ușor încoace și încolo.
Deodată pictorul a apărut în ușa atelierului și le-a făcut semne sacadate să intre. Cei doi s-au întors unul spre celălalt și au zâmbit.
— Vă aștept, a strigat el. Intrați odată. Lumina e perfectă și vă puteți lua și băuturile.
S-au ridicat și au pornit agale împreună pe alee. Doi fluturi verzi cu alb au fâlfâit pe lângă ei, iar în părul din colțul grădinii a început să cânte un sturz.
— Îți pare bine că m-ai cunoscut, domnule Gray, a spus Lord Henry, privindu-l.
— Da, acum îmi pare bine. Mă întreb dacă o să-mi pară bine mereu.
— Mereu! E un cuvânt îngrozitor. Mă înfior când îl aud. Femeile îl folosesc cu atâta plăcere. Strică orice poveste de dragoste încercând s-o facă să dureze o veșnicie. Și e un cuvânt lipsit de sens. Singura diferență dintre un capriciu și o pasiune de-o viață este că un capriciu durează ceva mai mult.
Când au intrat în atelier, Dorian Gray și-a pus mâna pe brațul lui Lord Henry.
— În cazul acesta, să fie prietenia noastră un capriciu, a murmurat el, roșind de propria-i îndrăzneală, apoi s-a urcat pe podium și și-a reluat poza.
Lord Henry s-a trântit într-un fotoliu mare de răchită și l-a urmărit din priviri. Fâșâitul și izbitura pensulei pe pânză erau singurul zgomot care tulbura tăcerea, afară de clipele când Hallward făcea din când în când un pas înapoi ca să-și privească lucrarea de la distanță. În razele piezișe care pătrundeau prin ușa deschisă, praful dansa auriu. Parfumul greu al trandafirilor părea să plutească peste toate.
După vreun sfert de ceas, Hallward s-a oprit din pictat, l-a privit îndelung pe Dorian Gray, apoi îndelung tabloul, mușcând capătul uneia dintre pensulele lui uriașe și încruntându-se.
— E gata de tot! a strigat el în cele din urmă și, aplecându-se, și-a scris numele cu litere lungi, de un roșu-cinabru, în colțul din stânga al pânzei.
Lord Henry s-a apropiat și a cercetat tabloul. Era, fără îndoială, o minunată operă de artă și, totodată, un portret minunat de asemănător.
— Dragul meu, te felicit din toată inima, a spus el. E cel mai frumos portret al timpurilor moderne. Domnule Gray, vino să te uiți la dumneata.
Băiatul a tresărit, de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis.
— E chiar gata? a murmurat el, coborând de pe podium.
— Gata de tot, a spus pictorul. Și astăzi ai pozat splendid. Îți sunt teribil de recunoscător.
— Asta mi se datorează în întregime mie, a intervenit Lord Henry. Nu-i așa, domnule Gray?
Dorian nu i-a răspuns, ci a trecut nepăsător prin fața portretului și s-a întors spre el. Când l-a văzut, s-a tras înapoi și, pentru o clipă, obrajii i s-au îmbujorat de plăcere. În ochi i s-a ivit o lumină de bucurie, de parcă s-ar fi recunoscut pentru prima dată. A rămas acolo nemișcat, uluit, vag conștient că Hallward îi vorbea, dar fără să prindă sensul cuvintelor lui. Simțământul propriei frumuseți l-a cuprins ca o revelație. Nu-l avusese niciodată până atunci. Complimentele lui Basil Hallward i se păruseră doar exagerarea fermecătoare a prieteniei. Le ascultase, râsese de ele, le uitase. Nu-i influențaseră firea. Apoi venise Lord Henry Wotton, cu straniul lui panegiric al tinereții și cumplitul avertisment despre cât e de scurtă. Asta îl tulburase pe moment, iar acum, în timp ce privea umbra propriei frumuseți, întreaga realitate a acelei descrieri l-a fulgerat. Da, va veni o zi când fața lui va fi ridată și zbârcită, ochii stinși și fără culoare, grația siluetei frântă și diformă. Stacojiul i se va șterge de pe buze și aurul i se va strecura din păr. Viața care avea să-i făurească sufletul avea să-i strice trupul. Va deveni îngrozitor, hidos și grosolan.
În timp ce se gândea la asta, un junghi ascuțit de durere l-a străpuns ca un cuțit și i-a făcut să tremure fiecare fibră delicată a firii. Ochii i s-au întunecat până la culoarea ametistului și o ceață de lacrimi i-a acoperit. Avea senzația că o mână de gheață i se așezase pe inimă.
— Nu-ți place? a strigat în cele din urmă Hallward, puțin înțepat de tăcerea băiatului, neînțelegând ce însemna.
— Bineînțeles că-i place, a spus Lord Henry. Cui n-ar plăcea? E una dintre cele mai mari realizări ale artei moderne. Îți dau pe el orice mi-ai cere. Trebuie să-l am.
— Nu e proprietatea mea, Harry.
— Dar a cui e?
— A lui Dorian, firește, a răspuns pictorul.
— E un tip foarte norocos.
— Ce trist e! a murmurat Dorian Gray, cu ochii încă ațintiți asupra propriului portret. Ce trist e! O să îmbătrânesc, o să devin hidos și îngrozitor. Dar tabloul ăsta va rămâne mereu tânăr. Nu va fi niciodată mai bătrân decât în această zi de iunie… Dacă ar fi invers! Dacă eu aș rămâne mereu tânăr, iar tabloul ar îmbătrâni! Pentru asta… pentru asta… aș da totul! Da, nu există nimic pe lume pe care să nu-l dau! Mi-aș da sufletul pentru asta!
— Nu cred că ți-ar conveni un asemenea aranjament, Basil, a strigat Lord Henry râzând. Ar fi cam nedrept pentru opera ta.
— M-aș împotrivi din toate puterile, Harry, a spus Hallward.
Dorian Gray s-a întors și s-a uitat la el.
— Te cred, Basil. Tu îți iubești arta mai mult decât pe prietenii tăi. Eu nu însemn pentru tine mai mult decât o statuetă de bronz verde. Nici măcar atât, îndrăznesc să spun.
Pictorul l-a privit uimit. Nu era deloc în firea lui Dorian să vorbească așa. Ce se întâmplase? Părea de-a dreptul furios. Avea fața aprinsă și obrajii îi ardeau.
— Da, a continuat el, însemn pentru tine mai puțin decât Hermesul tău de fildeș sau decât Faunul tău de argint. Ele o să-ți placă mereu. Eu cât o să-ți mai plac? Presupun că până o să-mi apară primul rid. Acum știu că, atunci când îți pierzi frumusețea, oricare ar fi ea, pierzi totul. Tabloul tău m-a învățat asta. Lord Henry Wotton are perfectă dreptate. Tinerețea e singurul lucru care merită să-l ai. Când o să văd că îmbătrânesc, o să mă omor.
Hallward a pălit și l-a apucat de mână.
— Dorian! Dorian! a strigat el, nu vorbi așa. N-am avut niciodată un prieten ca tine și nici n-o să mai am vreodată altul. Doar nu ești gelos pe niște lucruri materiale, nu-i așa? Tu, care ești mai presus decât oricare dintre ele!
— Sunt gelos pe tot ce are o frumusețe care nu moare. Sunt gelos pe portretul pe care mi l-ai pictat. De ce să păstreze el ceea ce eu trebuie să pierd? Fiecare clipă care trece ia ceva din mine și îi dă ceva lui. Ah, dacă ar fi invers! Dacă tabloul s-ar putea schimba și eu aș putea rămâne mereu așa cum sunt acum! De ce l-ai pictat? Într-o zi o să-și bată joc de mine — o să-și bată joc cumplit de mine!
Lacrimi fierbinți i-au năpădit ochii; și-a smuls mâna și, aruncându-se pe divan, și-a îngropat fața în perne, ca și cum s-ar fi rugat.
— Asta e opera ta, Harry, a spus pictorul cu amărăciune.
Lord Henry a ridicat din umeri.
— Ăsta-i adevăratul Dorian Gray, asta-i tot.
— Nu e.
— Dacă nu e, ce am eu de-a face cu asta?
— Trebuia să pleci când te-am rugat, a mormăit el.
— Am rămas când m-ai rugat, a fost răspunsul lui Lord Henry.
— Harry, nu mă pot certa deodată cu cei mai buni doi prieteni ai mei, dar amândoi m-ați făcut să urăsc cea mai frumoasă lucrare pe care am făcut-o vreodată, așa că am s-o distrug. Ce altceva e decât pânză și vopsea? N-am să-i îngădui să se pună de-a curmezișul celor trei vieți ale noastre și să le strice.
Dorian Gray și-a ridicat de pe pernă capul auriu și, palid la față și cu ochii plânși, l-a urmărit cum se ducea la masa de brad cu ustensilele de pictură, așezată sub fereastra înaltă, cu perdele. Ce făcea acolo? Degetele lui rătăceau printre grămezile de tuburi de cositor și pensule uscate, căutând ceva. Da, căuta spatula lungă de paletă, cu lama ei subțire de oțel flexibil. În sfârșit o găsise. Avea de gând să sfâșie pânza.
Cu un suspin înăbușit, băiatul a sărit de pe canapea, s-a repezit la Hallward, i-a smuls cuțitul din mână și l-a zvârlit în celălalt capăt al atelierului.
— Nu, Basil, nu! a strigat el. Ar fi o crimă!
— Mă bucur că, în sfârșit, îmi apreciezi lucrarea, Dorian, a spus pictorul cu răceală, după ce și-a revenit din surprindere. Nu credeam că o s-o apreciezi vreodată.
— S-o apreciez? Sunt îndrăgostit de ea, Basil. E o parte din mine. Simt asta.
— Mă rog, de îndată ce te usuci, o să fii lăcuit, înrămat și trimis acasă. Pe urmă poți să faci ce vrei cu tine însuți.
Apoi a străbătut încăperea și a sunat să se aducă ceaiul.
— Iei un ceai, firește, Dorian? Și tu, Harry? Sau poate ai ceva împotriva unor plăceri atât de simple?
— Ador plăcerile simple, a spus Lord Henry. Ele sunt ultimul refugiu al celor complicați. Dar nu-mi plac scenele, decât la teatru. Ce absurzi sunteți amândoi! Mă întreb cine a definit omul drept animal rațional. A fost definiția cea mai prematură care s-a dat vreodată. Omul e multe lucruri, dar rațional nu e. La urma urmei, mă bucur că nu e, deși aș vrea să nu vă mai certați pentru tablou. Ai face mult mai bine să mi-l dai mie, Basil. Băiatul ăsta prostuț nu-l vrea cu adevărat, pe când eu îl vreau cu adevărat.
— Basil, dacă-l dai altcuiva decât mie, n-am să te iert niciodată! a strigat Dorian Gray. Și nu permit nimănui să-mi spună băiat prostuț.
— Dorian, știi bine că tabloul e al tău. Ți l-am dăruit înainte să existe.
— Și știi bine, domnule Gray, că ai fost cam prostuț și că nu ai nimic împotrivă să ți se amintească faptul că ești extrem de tânăr.
— Azi-dimineață aș fi avut mult împotrivă, Lord Henry.
— Ah, azi-dimineață! De atunci ai trăit.
S-a auzit o bătaie în ușă și a intrat majordomul cu o tavă de ceai încărcată, pe care a așezat-o pe o măsuță japoneză. S-a auzit un clinchet de cești și farfurioare și șuieratul unui samovar canelat, în stil georgian. Un fecior a adus două boluri de porțelan în formă de glob. Dorian Gray s-a dus să toarne ceaiul. Cei doi bărbați s-au apropiat alene de masă și au cercetat ce se afla sub capace.
— Hai să mergem diseară la teatru, a spus Lord Henry. Sigur se joacă ceva, undeva. Am promis să iau cina la White’s, dar numai cu un vechi prieten, așa că pot să-i trimit o telegramă că m-am îmbolnăvit sau că sunt împiedicat să vin din pricina unui angajament ulterior. Cred că ar fi o scuză destul de bună: ar avea tot neprevăzutul sincerității.
— Ce corvoadă să-ți pui ținuta de seară! a bombănit Hallward. Și, după ce ai pus-o pe tine, e atât de oribilă.
— Da, a răspuns Lord Henry visător, costumul secolului al nouăsprezecelea e detestabil. E atât de sumbru, de deprimant. Păcatul e singurul element de culoare adevărată rămas în viața modernă.
— Harry, chiar nu trebuie să spui asemenea lucruri de față cu Dorian.
— De față cu care Dorian? Cel care ne toarnă ceaiul sau cel din tablou?
— De față cu niciunul.
— Mi-ar plăcea să vin cu dumneavoastră la teatru, Lord Henry, a spus băiatul.
— Atunci vino; și vii și tu, Basil, nu-i așa?
— Nu pot, zău. Aș prefera să nu vin. Am mult de lucru.
— Bine, atunci mergem doar noi doi, domnule Gray.
— Mi-ar plăcea grozav.
Pictorul și-a mușcat buza și s-a dus, cu ceașca în mână, spre tablou.
— Eu rămân cu adevăratul Dorian, a spus el cu tristețe.
— Ăsta e adevăratul Dorian? a exclamat originalul portretului, apropiindu-se agale de el. Chiar așa arăt?
— Da, exact așa arăți.
— Ce minunat, Basil!
— Cel puțin la înfățișare îi semeni. Dar el nu se va schimba niciodată, a oftat Hallward. Asta înseamnă ceva.
— Ce mai fac oamenii caz de fidelitate! a exclamat Lord Henry. Păi chiar și în dragoste e o chestiune pur fiziologică. Nu are nicio legătură cu voința noastră. Tinerii vor să fie fideli și nu sunt; bătrânii vor să fie infideli și nu pot: asta-i tot ce se poate spune.
— Dorian, nu te duce diseară la teatru, a spus Hallward. Rămâi și ia cina cu mine.
— Nu pot, Basil.
— De ce?
— Pentru că i-am promis lui Lord Henry Wotton că merg cu el.
— N-o să te placă mai mult pentru că îți ții promisiunile. El și le încalcă întotdeauna pe ale lui. Te rog să nu te duci.
Dorian Gray a râs și a clătinat din cap.
— Te implor.
Băiatul a șovăit și s-a uitat la Lord Henry, care îi urmărea de la masa de ceai cu un zâmbet amuzat.
— Trebuie să mă duc, Basil, a răspuns el.
— Foarte bine, a spus Hallward și s-a dus să-și lase ceașca pe tavă. E destul de târziu și, cum trebuie să te îmbraci, n-ai face rău să nu mai pierzi timpul. La revedere, Harry. La revedere, Dorian. Vino curând pe la mine. Vino mâine.
— Neapărat.
— N-ai să uiți?
— Bineînțeles că nu, a exclamat Dorian.
— Și… Harry!
— Da, Basil?
— Adu-ți aminte ce ți-am cerut azi-dimineață în grădină.
— Am uitat.
— Am încredere în tine.
— Aș vrea să pot avea și eu încredere în mine, a spus Lord Henry râzând. Hai, domnule Gray, trăsura mea e afară și te pot lăsa acasă. La revedere, Basil. A fost o după-amiază extrem de interesantă.
Când ușa s-a închis în urma lor, pictorul s-a prăbușit pe o canapea și pe chip i s-a ivit o expresie de durere.
Note
{2} Club nobiliar englez.
{3} Botișor, grimasă (fr.).