O lună mai târziu, într-o după-amiază, Dorian Gray stătea tolănit într-un fotoliu luxos, în mica bibliotecă a casei lui Lord Henry din Mayfair. În felul ei, era o încăpere foarte plăcută, cu lambriurile ei înalte din stejar băițuit în verde-măsliniu, cu friza și tavanul de culoarea smântânii, cu stucaturi în relief, și cu covorul de pâslă cărămiziu, presărat cu carpete persane de mătase, cu franjuri lungi. Pe o măsuță din lemn de satin trona o statuetă de Clodion{11}, iar alături se afla un exemplar din „Les Cent Nouvelles”{12}, legat de Clovis Eve pentru Margareta de Valois și presărat cu margaretele aurite pe care regina le alesese drept emblemă. Pe polița căminului erau înșirate câteva vase mari de porțelan albastru și lalele-papagal, iar prin ochiurile mici, cu rame de plumb, ale ferestrei se revărsa lumina de culoarea caisei a unei zile de vară londoneze.
Lord Henry nu venise încă. Întârzia întotdeauna din principiu, principiul lui fiind că punctualitatea e hoțul timpului. Așa încât băiatul părea destul de bosumflat, în timp ce răsfoia cu degete nepăsătoare paginile unei ediții bogat ilustrate din „Manon Lescaut”, pe care o găsise într-una dintre biblioteci. Tic-tacul ceremonios și monoton al ceasornicului Louis Quatorze îl irita. O dată sau de două ori s-a gândit să plece.
În cele din urmă a auzit un pas afară și ușa s-a deschis.
— Ce târziu vii, Harry! a murmurat el.
— Mă tem că nu e Harry, domnule Gray, i-a răspuns o voce stridentă.
Dorian s-a uitat repede în jur și s-a ridicat în picioare.
— Vă cer iertare. Am crezut…
— Ai crezut că e soțul meu. E doar soția lui. Trebuie să-mi dai voie să mă prezint. Te cunosc foarte bine din fotografii. Cred că soțul meu are șaptesprezece.
— Nu chiar șaptesprezece, Lady Henry?
— Mă rog, atunci optsprezece. Și te-am văzut cu el deunăzi seară la operă.
Râdea nervos în timp ce vorbea și îl privea cu ochii ei vagi, de culoarea florii de nu-mă-uita. Era o femeie ciudată, ale cărei rochii arătau întotdeauna de parcă ar fi fost croite la mânie și îmbrăcate în plină furtună. De obicei era îndrăgostită de cineva și, cum pasiunea ei nu era niciodată împărtășită, își păstrase toate iluziile. Încerca să pară pitorească, dar nu reușea decât să pară neîngrijită. O chema Victoria și avea o adevărată manie de a merge la biserică.
— Asta a fost la „Lohengrin”, Lady Henry, nu-i așa?
— Da, la dragul de „Lohengrin”. Îmi place muzica lui Wagner mai mult decât a oricui. E atât de zgomotoasă, încât poți vorbi tot timpul fără ca alții să audă ce spui. E un mare avantaj, nu găsești, domnule Gray?
Același râs nervos, sacadat, i-a scăpat de pe buzele subțiri, iar degetele au început să i se joace cu un cuțit lung de hârtie, din baga.
Dorian a zâmbit și a clătinat din cap.
— Mă tem că nu găsesc, Lady Henry. Eu nu vorbesc niciodată în timpul muzicii — cel puțin în timpul muzicii bune. Când auzi muzică proastă, e de datoria ta s-o îneci în conversație.
— Ah! Asta-i una dintre ideile lui Harry, nu-i așa, domnule Gray? Întotdeauna aflu ideile lui Harry de la prietenii lui. E singurul mod în care ajung să le cunosc. Dar să nu crezi că nu-mi place muzica bună. O ador, dar mă și tem de ea. Mă face prea romantică. Pur și simplu i-am venerat pe pianiști — câte doi deodată, uneori, după cum spune Harry. Nu știu ce au ei. Poate faptul că sunt străini. Toți sunt străini, nu-i așa? Chiar și cei născuți în Anglia devin străini după o vreme, nu-i așa? E atât de inteligent din partea lor și un asemenea compliment adus artei. O face de-a dreptul cosmopolită, nu-i așa? N-ai fost niciodată la vreuna dintre seratele mele, nu-i așa, domnule Gray? Trebuie să vii. Nu-mi pot permite orhidee, dar nu precupețesc nicio cheltuială când e vorba de străini. Dau saloanelor un aer atât de pitoresc. Dar iată-l pe Harry! Harry, am venit să te caut, să te întreb ceva — am uitat ce — și l-am găsit aici pe domnul Gray. Am avut o discuție atât de plăcută despre muzică. Avem exact aceleași idei. Ba nu, cred că avem idei cu totul diferite. Dar a fost cât se poate de amabil. Mă bucur atât de mult că l-am văzut.
— Sunt încântat, dragostea mea, absolut încântat, a spus Lord Henry, înălțându-și sprâncenele negre, în formă de semilună, și privindu-i pe amândoi cu un zâmbet amuzat. Iartă-mă că am întârziat, Dorian. M-am dus în Wardour Street să văd o bucată de brocart vechi și a trebuit să mă tocmesc ore întregi pentru ea. În ziua de azi oamenii știu prețul tuturor lucrurilor și valoarea niciunuia.
— Mă tem că trebuie să plec, a exclamat Lady Henry, rupând o tăcere stânjenitoare cu râsul ei brusc și prostesc. I-am promis ducesei să ieșim la o plimbare cu trăsura. La revedere, domnule Gray. La revedere, Harry. Iei masa în oraș, presupun? Și eu. Poate ne vedem la Lady Thornbury.
— Îndrăznesc să cred că da, draga mea, a spus Lord Henry, închizând ușa în urma ei, în timp ce ea, semănând cu o pasăre a paradisului care a stat toată noaptea în ploaie, a zburat afară din încăpere, lăsând în urmă o slabă mireasmă de frangipani.
Apoi și-a aprins o țigară și s-a trântit pe sofa.
— Dorian, să nu te însori niciodată cu o femeie cu părul de culoarea paiului, a spus el după câteva fumuri.
— De ce, Harry?
— Pentru că sunt atât de sentimentale.
— Dar mie îmi plac oamenii sentimentali.
— Să nu te însori deloc, Dorian. Bărbații se însoară pentru că sunt obosiți; femeile se mărită pentru că sunt curioase: și unii, și celelalte sunt dezamăgiți.
— Nu cred că am să mă însor, Harry. Sunt prea îndrăgostit. Ăsta e unul dintre aforismele tale. Îl pun în practică, așa cum fac cu tot ce spui.
— Și de cine ești îndrăgostit? a întrebat Lord Henry după o pauză.
— De o actriță, a răspuns Dorian Gray, roșind.
Lord Henry a ridicat din umeri.
— Ăsta-i un début destul de banal.
— N-ai spune asta dacă ai vedea-o, Harry.
— Cine e?
— O cheamă Sibyl Vane.
— N-am auzit niciodată de ea.
— Nimeni n-a auzit. Dar într-o bună zi lumea o să audă. E un geniu.
— Dragul meu băiat, nicio femeie nu e un geniu. Femeile sunt un sex decorativ. Nu au niciodată nimic de spus, dar o spun cu farmec. Femeile reprezintă triumful materiei asupra spiritului, așa cum bărbații reprezintă triumful spiritului asupra moralei.
— Harry, cum poți?
— Dragul meu Dorian, ăsta-i adevărul. În momentul de față analizez femeile, așa că ar trebui să știu. Subiectul nu e atât de abstrus cum credeam. Am constatat că, până la urmă, există doar două feluri de femei: cele fără fard și cele fardate. Femeile fără fard sunt foarte utile. Dacă vrei să-ți faci o reputație de om respectabil, n-ai decât să le conduci la supeu. Celelalte femei sunt foarte fermecătoare. Fac totuși o greșeală. Se fardează ca să încerce să pară tinere. Bunicile noastre se fardau ca să încerce să vorbească strălucit. Rouge și esprit{13} mergeau mână în mână. Toate astea s-au terminat. Atâta vreme cât o femeie poate arăta cu zece ani mai tânără decât propria fiică, e perfect mulțumită. Cât despre conversație, în toată Londra sunt doar cinci femei cu care merită să vorbești, și două dintre ele nu pot fi primite în societatea decentă. Oricum, povestește-mi despre geniul tău. De când o cunoști?
— Ah, Harry, ideile tale mă îngrozesc.
— Lasă asta. De când o cunoști?
— De vreo trei săptămâni.
— Și unde ai dat de ea?
— Am să-ți spun, Harry, dar să nu fii lipsit de înțelegere. La urma urmei, nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă nu te-aș fi cunoscut. Tu m-ai umplut de o dorință nebună de a ști totul despre viață. Zile întregi după ce te-am cunoscut, simțeam că-mi zvâcnește ceva în vene. Când hoinăream prin parc sau mă plimbam pe Piccadilly, mă uitam la toți cei care treceau pe lângă mine și mă întrebam, cu o curiozitate nebună, ce fel de viață or fi ducând. Unii mă fascinau. Alții mă umpleau de groază. Era o otravă rafinată în aer. Aveam o patimă a senzațiilor… Ei bine, într-o seară, pe la șapte, m-am hotărât să ies în căutarea unei aventuri. Simțeam că această Londra a noastră, cenușie și monstruoasă, cu miriadele ei de oameni, cu păcătoșii ei sordizi și cu păcatele ei splendide, cum te-ai exprimat tu odată, trebuie să-mi păstreze și mie ceva. Îmi imaginam o mie de lucruri. Simplul pericol îmi dădea un sentiment de desfătare. Mi-am amintit ce mi-ai spus în acea seară minunată când am luat prima dată cina împreună, că adevăratul secret al vieții e căutarea frumuseții. Nu știu ce așteptam, dar am ieșit și am rătăcit spre est și curând m-am pierdut într-un labirint de străzi murdare și de scuaruri negre, fără iarbă. Pe la opt și jumătate am trecut pe lângă un teatru mic și absurd, cu flăcări mari de gaz și afișe țipătoare. Un evreu hidos, cu vesta cea mai uluitoare pe care am văzut-o vreodată, stătea la intrare, fumând un trabuc scârbos. Avea bucle unsuroase și un diamant enorm strălucea în mijlocul unei cămăși murdare. „O lojă, milord?” mi-a spus când m-a văzut și și-a scos pălăria cu un aer de slugărnicie fastuoasă. Era ceva la el, Harry, care mă amuza. Era un asemenea monstru. O să râzi de mine, știu, dar chiar am intrat și am plătit o guinee întreagă pentru loja de avanscenă. Nici azi nu-mi dau seama de ce am făcut-o; și totuși, dacă n-aș fi făcut-o — dragul meu Harry, dacă n-aș fi făcut-o —, aș fi ratat cea mai mare poveste de dragoste a vieții mele. Văd că râzi. E urât din partea ta!
— Nu râd, Dorian; cel puțin nu râd de tine. Dar n-ar trebui să spui cea mai mare poveste de dragoste a vieții tale. Ar trebui să spui prima poveste de dragoste a vieții tale. Vei fi întotdeauna iubit și vei fi întotdeauna îndrăgostit de dragoste. O grande passion e privilegiul oamenilor care n-au nimic de făcut. E singura utilitate a claselor trândave ale unei țări. Nu te teme. Te așteaptă lucruri minunate. Ăsta e abia începutul.
— Îmi crezi firea atât de superficială? a strigat Dorian Gray, supărat.
— Nu; ți-o cred atât de profundă.
— Ce vrei să spui?
— Dragul meu băiat, oamenii care iubesc o singură dată în viață sunt cu adevărat cei superficiali. Ceea ce ei numesc loialitate și fidelitate, eu numesc fie letargia obișnuinței, fie lipsă de imaginație. Fidelitatea este pentru viața afectivă ceea ce este consecvența pentru viața intelectului — o simplă mărturisire a eșecului. Fidelitatea! Va trebui s-o analizez într-o zi. În ea e patima proprietății. Sunt multe lucruri pe care le-am arunca dacă nu ne-ar fi teamă că le-ar putea ridica alții. Dar nu vreau să te întrerup. Continuă-ți povestea.
— Ei bine, m-am trezit așezat într-o lojă particulară mică și oribilă, cu o cortină vulgară care mă privea drept în față. M-am uitat de după perdea și am cercetat sala. Era o chestie de prost gust, numai cupidoni și cornuri ale abundenței, ca un tort de nuntă de mâna a treia. Galeria și parterul erau destul de pline, dar cele două rânduri de staluri jerpelite erau complet goale și abia dacă era vreun om în ceea ce presupun că ei numeau balconul întâi. Printre spectatori umblau femei cu portocale și bere de ghimbir și se consuma o cantitate îngrozitoare de alune.
— Trebuie să fi fost exact ca în zilele de glorie ale teatrului britanic.
— Exact așa, îmi închipui, și foarte deprimant. Începusem să mă întreb ce naiba să fac, când mi-au căzut ochii pe afiș. Ce crezi că se juca, Harry?
— Aș zice „Băiatul idiot” sau „Mut, dar nevinovat”{14}. Părinților noștri le plăcea genul ăsta de piese, cred. Cu cât trăiesc mai mult, Dorian, cu atât simt mai acut că ce era destul de bun pentru părinții noștri nu e destul de bun pentru noi. În artă, ca și în politică, les grandpères ont toujours tort{15}.
— Piesa asta era destul de bună pentru noi, Harry. Era „Romeo și Julieta”. Trebuie să recunosc că eram destul de iritat la gândul că o să văd Shakespeare jucat într-o asemenea gaură nenorocită. Totuși, într-un fel, eram curios. În orice caz, m-am hotărât să aștept primul act. Era o orchestră groaznică, condusă de un tânăr evreu care ședea la un pian hodorogit și care aproape că m-a făcut să plec, dar în sfârșit s-a ridicat cortina și a început piesa. Romeo era un domn gras, între două vârste, cu sprâncenele înnegrite cu dop ars, cu o voce răgușită de tragedie și cu o siluetă ca un butoi de bere. Mercutio era aproape la fel de prost. Îl juca actorul de comedie bufă, care își introdusese propriile glume și era în cei mai buni termeni cu parterul. Amândoi erau la fel de grotești ca decorul, care părea scos dintr-o baracă de bâlci. Dar Julieta! Harry, închipuie-ți o fată de abia șaptesprezece ani, cu o fețișoară ca o floare, cu un cap mic, grecesc, cu cozi împletite și încolăcite de păr castaniu-închis, cu ochi ca niște fântâni violete de pasiune, cu buze ca petalele de trandafir. Era cea mai încântătoare făptură pe care o văzusem vreodată. Mi-ai spus odată că patosul te lasă rece, dar că frumusețea, simpla frumusețe, îți poate umple ochii de lacrimi. Îți spun, Harry, abia o mai puteam vedea pe fata asta din pricina ceții de lacrimi care m-a cuprins. Și glasul ei — n-am auzit niciodată un asemenea glas. La început era foarte jos, cu note adânci, catifelate, care păreau să-ți cadă una câte una în ureche. Apoi a devenit ceva mai puternic și suna ca un flaut sau ca un oboi îndepărtat. În scena din grădină avea tot extazul tremurător pe care îl auzi chiar înainte de zori, când cântă privighetorile. Mai târziu au fost clipe când avea pasiunea sălbatică a viorilor. Știi cât te poate răscoli un glas. Glasul tău și glasul lui Sibyl Vane sunt două lucruri pe care nu le voi uita niciodată. Când închid ochii, le aud, și fiecare spune altceva. Nu știu pe care să-l urmez. De ce să n-o iubesc? Harry, o iubesc. E totul pentru mine în viață. Seară de seară mă duc s-o văd jucând. Într-o seară e Rosalinda{16}, iar în seara următoare e Imogen{17}. Am văzut-o murind în întunericul unui mormânt italian, sorbind otrava de pe buzele iubitului ei. Am privit-o rătăcind prin pădurea Arden, deghizată într-un băiat drăguț, în ciorapi și pieptar, cu o tichie gingașă. A fost nebună și s-a înfățișat unui rege vinovat și i-a dat virnanț să poarte și ierburi amare să guste. A fost nevinovată, iar mâinile negre ale geloziei i-au zdrobit gâtul subțire ca o trestie. Am văzut-o în toate epocile și în toate costumele. Femeile obișnuite nu-ți stârnesc niciodată imaginația. Sunt mărginite la secolul lor. Nicio vrajă nu le transfigurează vreodată. Le cunoști mintea la fel de ușor cum le cunoști bonetele. Le poți găsi oricând. Nu au pic de mister. Dimineața călăresc în parc, iar după-amiaza trăncănesc la ceai. Au zâmbetul lor stereotip și manierele lor la modă. Sunt cu totul previzibile. Dar o actriță! Cât de diferită e o actriță! Harry! De ce nu mi-ai spus că singurul lucru care merită iubit e o actriță?
— Pentru că am iubit atât de multe, Dorian.
— A, da, făpturi oribile cu părul vopsit și fețele fardate.
— Nu vorbi de rău părul vopsit și fețele fardate. Uneori au un farmec extraordinar, a spus Lord Henry.
— Acum îmi pare rău că ți-am povestit despre Sibyl Vane.
— N-ai fi putut să nu-mi povestești, Dorian. Toată viața ai să-mi povestești tot ce faci.
— Da, Harry, cred că așa e. Nu mă pot împiedica să-ți povestesc. Ai o influență ciudată asupra mea. Dacă aș comite vreodată o crimă, aș veni să ți-o mărturisesc. Tu m-ai înțelege.
— Oamenii ca tine — capricioasele raze de soare ale vieții — nu comit crime, Dorian. Totuși, îți mulțumesc pentru compliment. Și acum spune-mi — fii bun și dă-mi chibriturile, mulțumesc —, care sunt de fapt relațiile tale cu Sibyl Vane?
Dorian Gray a sărit în picioare, cu obrajii aprinși și cu ochii arzând.
— Harry! Sibyl Vane e sacră!
— Numai lucrurile sacre merită să fie atinse, Dorian, a spus Lord Henry, cu o stranie undă de patos în glas. Dar de ce te superi? Presupun că o să fie a ta într-o zi. Când ești îndrăgostit, începi întotdeauna prin a te amăgi pe tine și sfârșești întotdeauna prin a-i amăgi pe alții. Asta e ceea ce lumea numește o poveste de dragoste. O cunoști, în orice caz, presupun?
— Bineînțeles că o cunosc. În prima seară când am fost la teatru, evreul acela bătrân și oribil a venit la lojă după ce s-a terminat spectacolul și s-a oferit să mă ducă în culise și să mă prezinte. M-am înfuriat pe el și i-am spus că Julieta murise de sute de ani și că trupul ei zăcea într-un mormânt de marmură la Verona. După privirea lui goală de uimire, cred că și-a închipuit că băusem prea multă șampanie sau ceva de felul ăsta.
— Nu mă mir.
— Pe urmă m-a întrebat dacă scriu la vreun ziar. I-am spus că nici măcar nu le citesc. A părut teribil de dezamăgit de asta și mi-a mărturisit că toți criticii dramatici erau într-o conspirație împotriva lui și că fiecare dintre ei putea fi cumpărat.
— Nu m-ar mira să fi avut perfectă dreptate. Dar, pe de altă parte, judecând după cum arată, cei mai mulți nu pot fi deloc scumpi.
— Mă rog, el părea să creadă că îi depășesc mijloacele, a râs Dorian. Între timp însă se stingeau luminile în teatru și a trebuit să plec. Voia să încerc niște trabucuri pe care mi le recomanda cu căldură. Am refuzat. În seara următoare, bineînțeles, am venit din nou acolo. Când m-a văzut, mi-a făcut o plecăciune adâncă și m-a asigurat că sunt un mărinimos protector al artelor. Era o brută dintre cele mai respingătoare, deși avea o pasiune extraordinară pentru Shakespeare. Mi-a spus odată, cu un aer mândru, că cele cinci falimente ale lui se datorau în întregime „Bardului”, cum ținea neapărat să-i spună. Părea să creadă că asta îl distinge.
— Chiar îl distingea, dragul meu Dorian — și încă foarte mult. Cei mai mulți oameni dau faliment pentru că au investit prea mult în proza vieții. A te ruina pentru poezie e o onoare. Dar când ai vorbit prima dată cu domnișoara Sibyl Vane?
— În a treia seară. Jucase rolul Rosalindei. Nu m-am putut abține să nu mă duc în culise. Îi aruncasem niște flori și ea se uitase la mine — cel puțin așa mi s-a părut. Bătrânul evreu stăruia. Părea hotărât să mă ducă în culise, așa că am acceptat. Ciudat că nu voiam s-o cunosc, nu-i așa?
— Nu, nu cred.
— Dragul meu Harry, de ce?
— Am să-ți spun altă dată. Acum vreau să aflu despre fată.
— Despre Sibyl? A, era atât de sfioasă și de blândă. E ceva de copil în ea. A făcut ochii mari, cu o uimire încântătoare, când i-am spus ce credeam despre jocul ei și părea cu totul inconștientă de puterea ei. Cred că eram amândoi destul de emoționați. Bătrânul evreu stătea rânjind în ușa camerei prăfuite a actorilor și ținea discursuri elaborate despre noi doi, în timp ce noi ne uitam unul la altul ca niște copii. Ținea neapărat să-mi spună „milord”, așa că a trebuit s-o asigur pe Sibyl că nu sunt nimic de felul ăsta. Ea mi-a spus foarte simplu: „Arătați mai degrabă ca un prinț. Trebuie să vă spun Făt-Frumos”.
— Pe cuvântul meu, Dorian, domnișoara Sibyl știe să facă complimente.
— N-o înțelegi, Harry. Ea mă privea doar ca pe un personaj dintr-o piesă. Nu știe nimic despre viață. Locuiește cu mama ei, o femeie ofilită și obosită, care în prima seară a jucat-o pe Lady Capulet într-un soi de capot magenta și care arată de parcă ar fi cunoscut zile mai bune.
— Cunosc genul ăsta de aer. Mă deprimă, a murmurat Lord Henry, cercetându-și inelele.
— Evreul voia să-mi spună povestea ei, dar i-am spus că nu mă interesează.
— Ai avut perfectă dreptate. Tragediile altora au întotdeauna ceva infinit de meschin.
— Sibyl e singurul lucru la care țin. Ce-mi pasă mie de unde vine? De la căpșorul ei până la picioarele ei mici, e absolut și întru totul divină. În fiecare seară a vieții mele mă duc s-o văd jucând, și în fiecare seară e mai minunată.
— Asta e, presupun, pricina pentru care nu mai iei niciodată cina cu mine acum. Mi-am închipuit că trebuie să ai în lucru vreo poveste de dragoste ciudată. Așa și e; dar nu chiar ce mă așteptam.
— Dragul meu Harry, luăm în fiecare zi fie prânzul, fie supeul împreună, și am fost cu tine la operă de câteva ori, a spus Dorian, deschizându-și mirat ochii albaștri.
— Vii întotdeauna îngrozitor de târziu.
— Ei bine, nu mă pot împiedica să mă duc s-o văd pe Sibyl jucând, a strigat el, chiar dacă e numai pentru un singur act. Mi-e foame de prezența ei; și, când mă gândesc la sufletul minunat ascuns în trupușorul acela de fildeș, mă cuprinde o teamă sfântă.
— Poți să iei cina cu mine diseară, Dorian, nu-i așa?
El a clătinat din cap.
— Diseară e Imogen, a răspuns, iar mâine seară va fi Julieta.
— Și când e Sibyl Vane?
— Niciodată.
— Te felicit.
— Ce oribil ești! Ea e toate marile eroine ale lumii într-una singură. E mai mult decât o persoană. Râzi, dar îți spun că are geniu. O iubesc și trebuie s-o fac să mă iubească. Tu, care cunoști toate tainele vieții, spune-mi cum s-o vrăjesc pe Sibyl Vane ca să mă iubească! Vreau să-l fac gelos pe Romeo. Vreau ca îndrăgostiții morți ai lumii să ne audă râsul și să se întristeze. Vreau ca o suflare a pasiunii noastre să le stârnească țărâna la conștiință, să le trezească cenușa la durere. Doamne, Harry, cât o ador!
Se plimba în sus și-n jos prin încăpere în timp ce vorbea. Pete roșii, febrile, îi ardeau în obraji. Era teribil de agitat.
Lord Henry îl privea cu un subtil sentiment de plăcere. Cât de diferit era acum de băiatul timid și speriat pe care îl întâlnise în atelierul lui Basil Hallward! Firea lui se deschisese ca o floare, dăduse flori de flacără stacojie. Sufletul i se strecurase afară din ascunzătoarea lui tainică, iar dorința îi ieșise în întâmpinare pe drum.
— Și ce ai de gând să faci? a întrebat în cele din urmă Lord Henry.
— Vreau ca tu și Basil să veniți cu mine într-o seară s-o vedeți jucând. Nu mi-e câtuși de puțin teamă de rezultat. Sigur o să-i recunoașteți geniul. Apoi trebuie s-o scoatem din mâinile evreului. E legată de el pentru trei ani — cel puțin pentru doi ani și opt luni — de acum înainte. Firește, va trebui să-i plătesc ceva. După ce se rezolvă toate astea, o să iau un teatru în West End și o s-o lansez cum se cuvine. O să înnebunească lumea așa cum m-a înnebunit pe mine.
— Asta ar fi imposibil, dragul meu băiat.
— Ba o s-o facă. Ea nu are doar artă, un desăvârșit instinct artistic, ci are și personalitate; și tu mi-ai spus de multe ori că personalitățile, nu principiile, pun în mișcare epoca.
— Bine, și în ce seară mergem?
— Stai să văd. Azi e marți. Hai să fie mâine. Mâine o joacă pe Julieta.
— În regulă. La Bristol, la opt; și îl aduc eu pe Basil.
— Nu la opt, Harry, te rog. La șase și jumătate. Trebuie să fim acolo înainte să se ridice cortina. Trebuie s-o vedeți în primul act, când îl întâlnește pe Romeo.
— Șase și jumătate! Ce oră! O să fie ca și cum am lua un ceai cu friptură sau am citi un roman englezesc. Trebuie să fie șapte. Niciun gentleman nu cinează înainte de șapte. Îl vezi pe Basil până atunci? Sau să-i scriu eu?
— Dragul de Basil! Nu l-am mai văzut de o săptămână. E cam urât din partea mea, pentru că mi-a trimis portretul într-o ramă minunată, desenată special de el și, deși sunt puțin gelos pe tablou pentru că e cu o lună întreagă mai tânăr decât mine, trebuie să recunosc că mă încântă. Poate că ar fi mai bine să-i scrii tu. Nu vreau să-l văd singur. Îmi spune lucruri care mă supără. Îmi dă sfaturi bune.
Lord Henry a zâmbit.
— Oamenilor le place grozav să dea altora ceea ce le trebuie lor cel mai mult. Asta numesc eu profunzimea generozității.
— A, Basil e cel mai bun om din lume, dar mi se pare că e un pic filistin. De când te cunosc pe tine, Harry, am descoperit asta.
— Basil, dragul meu băiat, pune în opera lui tot ce are fermecător în el. Drept urmare, nu-i mai rămân pentru viață decât prejudecățile, principiile și bunul-simț. Singurii artiști pe care i-am cunoscut și care sunt încântători ca oameni sunt artiștii proști. Artiștii buni există numai în ceea ce fac și, prin urmare, sunt perfect neinteresanți în ceea ce sunt. Un mare poet, un poet cu adevărat mare, e cea mai nepoetică dintre făpturi. Dar poeții minori sunt absolut fascinanți. Cu cât sunt mai proaste rimele lor, cu atât arată ei mai pitoresc. Simplul fapt de a fi publicat o carte de sonete de mâna a doua face un om de-a dreptul irezistibil. El trăiește poezia pe care nu o poate scrie. Ceilalți scriu poezia pe care nu îndrăznesc s-o trăiască.
— Mă întreb dacă e chiar așa, Harry, a spus Dorian Gray, punându-și pe batistă câteva picături de parfum dintr-un flacon mare, cu dop de aur, care stătea pe masă. Trebuie să fie, dacă o spui tu. Și acum plec. Mă așteaptă Imogen. Nu uita de mâine. La revedere.
După ce a ieșit din încăpere, pleoapele grele ale lui Lord Henry s-au lăsat și a început să cugete. Cu siguranță, puțini oameni îl interesaseră vreodată atât de mult ca Dorian Gray, și totuși adorația nebunească a băiatului pentru altcineva nu-i stârnea nici cel mai mic junghi de iritare sau de gelozie. Îi făcea plăcere. Făcea din el un obiect de studiu mai interesant. Fusese întotdeauna fascinat de metodele științelor naturii, dar materia obișnuită a acestor științe i se păruse banală și fără însemnătate. Și astfel începuse prin a se viviseca pe sine, așa cum sfârșise prin a-i viviseca pe alții. Viața omenească — acesta i se părea singurul lucru care merita cercetat. În comparație cu ea, nimic altceva nu avea vreo valoare. E drept că, atunci când urmăreai viața în ciudatul ei creuzet de durere și plăcere, nu puteai purta pe față o mască de sticlă și nici nu puteai împiedica aburii sulfuroși să-ți tulbure creierul și să-ți întunece imaginația cu fantezii monstruoase și vise diforme. Existau otrăvuri atât de subtile, încât, ca să le cunoști proprietățile, trebuia să te îmbolnăvești de ele. Existau boli atât de ciudate, încât trebuia să treci prin ele dacă voiai să le înțelegi natura. Și totuși, ce răsplată mare primeai! Cât de minunată devenea pentru tine lumea întreagă! Să observi logica ciudată și aspră a pasiunii și viața colorată, afectivă, a intelectului — să vezi unde se întâlnesc și unde se despart, în ce punct sunt la unison și în ce punct sunt în discordie — ce desfătare era în asta! Ce conta cât costa? Nu poți plăti niciodată un preț prea mare pentru o senzație.
Era conștient — și gândul i-a adus o licărire de plăcere în ochii de agată brună — că prin anumite cuvinte ale lui, cuvinte muzicale rostite muzical, sufletul lui Dorian Gray se întorsese spre această fată albă și se plecase în adorație în fața ei. În mare măsură, băiatul era creația lui. El îl făcuse precoce. Asta însemna ceva. Oamenii obișnuiți așteptau până ce viața le dezvăluia tainele ei, dar celor puțini, celor aleși, misterele vieții le erau dezvăluite înainte ca vălul să fi fost dat la o parte. Uneori acesta era efectul artei, mai ales al artei literare, care se ocupa nemijlocit de pasiuni și de intelect. Dar din când în când o personalitate complexă lua locul artei și îi prelua funcția, era de fapt, în felul ei, o adevărată operă de artă, căci viața își are capodoperele ei elaborate, la fel ca poezia, sculptura sau pictura.
Da, băiatul era precoce. Își strângea recolta pe când era încă primăvară. Pulsul și pasiunea tinereții erau în el, dar începea să devină conștient de sine. Era încântător să-l urmărești. Cu chipul lui frumos și cu sufletul lui frumos, era o făptură de mirare. Nu conta cum avea să se termine totul sau cum era sortit să se termine. Era ca una dintre acele figuri grațioase dintr-un alai sau dintr-o piesă, ale căror bucurii par departe de noi, dar ale căror dureri ne trezesc simțul frumosului și ale căror răni sunt ca niște trandafiri roșii.
Suflet și trup, trup și suflet — cât de misterioase erau! Era animalitate în suflet, iar trupul își avea clipele lui de spiritualitate. Simțurile puteau rafina, iar intelectul putea degrada. Cine ar fi putut spune unde se oprea impulsul cărnii sau unde începea impulsul psihic? Cât de superficiale erau definițiile arbitrare ale psihologilor de rând! Și totuși, cât de greu era să alegi între pretențiile diverselor școli! Era oare sufletul o umbră așezată în casa păcatului? Sau se afla trupul cu adevărat în suflet, cum credea Giordano Bruno? Despărțirea spiritului de materie era un mister, iar unirea spiritului cu materia era și ea un mister.
A început să se întrebe dacă am putea vreodată face din psihologie o știință atât de absolută, încât să ni se dezvăluie fiecare resort mărunt al vieții. Așa cum stăteau lucrurile, ne înțelegeam întotdeauna greșit pe noi înșine și rareori îi înțelegeam pe alții. Experiența nu avea nicio valoare etică. Era doar numele pe care oamenii îl dădeau greșelilor lor. Moraliștii o considerau de regulă un mijloc de avertizare, îi atribuiau o anumită eficacitate etică în formarea caracterului, o lăudau ca pe ceva care ne învăța ce să urmăm și ne arăta ce să evităm. Dar experiența nu avea în ea nicio forță motrice. Era o cauză tot atât de puțin activă ca însăși conștiința. Tot ce demonstra cu adevărat era că viitorul nostru avea să fie la fel cu trecutul și că păcatul pe care îl săvârșisem o dată, cu scârbă, aveam să-l săvârșim de multe ori, cu bucurie.
Îi era limpede că metoda experimentală era singura metodă prin care se putea ajunge la o analiză științifică a pasiunilor; și, cu siguranță, Dorian Gray era un subiect făcut pe măsura lui, care părea să promită rezultate bogate și rodnice. Iubirea lui subită și nebună pentru Sibyl Vane era un fenomen psihologic de un interes deloc neînsemnat. Fără îndoială, curiozitatea avea mult de-a face cu ea, curiozitatea și dorința de experiențe noi, și totuși nu era o pasiune simplă, ci mai curând una foarte complexă. Ce era în ea din instinctul pur senzual al adolescenței fusese transformat de lucrarea imaginației, prefăcut în ceva ce băiatului însuși i se părea departe de simțuri și care, tocmai de aceea, era cu atât mai primejdios. Pasiunile despre a căror origine ne amăgeam singuri ne tiranizau cel mai puternic. Cele mai slabe motive ale noastre erau acelea a căror natură o cunoșteam. Se întâmpla adesea ca, atunci când credeam că facem experiențe pe alții, să facem de fapt experiențe pe noi înșine.
În timp ce Lord Henry ședea visând la toate acestea, s-a auzit o bătaie în ușă și a intrat valetul lui, care i-a amintit că era timpul să se îmbrace pentru cină. S-a ridicat și s-a uitat în stradă. Asfințitul poleise în aur stacojiu ferestrele de sus ale caselor de vizavi. Geamurile străluceau ca niște plăci de metal încins. Cerul de deasupra era ca un trandafir veștejit. S-a gândit la viața tânără, de culoarea focului, a prietenului său și s-a întrebat cum avea să se termine toate acestea.
Când a ajuns acasă, pe la douăsprezece și jumătate noaptea, a văzut o telegramă pe masa din hol. A deschis-o și a văzut că era de la Dorian Gray. Îi dădea de știre că se logodise cu Sibyl Vane.
Note
{11} Claude Michel Clodion (1738–1814), sculptor francez celebru pentru statuetele sale inspirate din mitologie.
{12} Culegere de povestiri frivole franțuzești.
{13} Rujul și spiritul (fr.).
{14} Titluri în genul melodramelor ieftine ale vremii („The Idiot Boy” e și titlul unui poem de William Wordsworth).
{15} Bunicii nu au niciodată dreptate (fr.).
{16} Personaj din comedia „Cum vă place” de William Shakespeare.
{17} Personaj din drama „Cymbeline” de William Shakespeare.