— Mamă, mamă, sunt atât de fericită! a șoptit fata, cu fața îngropată în poala femeii ofilite, cu aer obosit, care, cu spatele întors spre lumina stridentă și indiscretă, stătea în singurul fotoliu din ponosita lor cameră de zi.
— Sunt atât de fericită! a repetat ea. Și trebuie să fii fericită și tu!
Doamna Vane a tresărit și și-a pus mâinile slabe, albite cu bismut, pe creștetul fiicei sale.
— Fericită! a îngânat-o ea. Sibyl, eu sunt fericită numai când te văd jucând. Tu nu trebuie să te gândești la nimic altceva decât la jocul tău. Domnul Isaacs a fost foarte bun cu noi și îi datorăm bani.
Fata și-a înălțat capul și s-a îmbufnat.
— Bani, mamă? a strigat. Ce importanță au banii? Iubirea înseamnă mai mult decât banii.
— Domnul Isaacs ne-a dat în avans cincizeci de lire ca să ne putem achita datoriile și să-l echipăm cum se cuvine pe James. Sibyl, nu trebuie să uiți lucrul ăsta. Cincizeci de lire înseamnă o sumă foarte mare. Domnul Isaacs a fost foarte îndatoritor.
— Nu-i un gentleman, mamă, și nu pot suferi felul în care îmi vorbește, a răspuns fata, ridicându-se în picioare și îndreptându-se spre fereastră.
— Nu știu ce ne-am face fără el, a răspuns, văicărindu-se, femeia mai vârstnică.
Sibyl Vane a scuturat din cap și a râs.
— Nu mai avem nevoie de el, mamă. Acum viața noastră o cârmuiește Făt-Frumos.
Apoi a tăcut. Un trandafir i s-a scuturat în sânge și i-a umbrit obrajii. O respirație grăbită i-a despărțit petalele buzelor. Buzele îi tremurau. Ca un vânt de miazăzi, pasiunea a trecut peste ea și i-a stârnit un freamăt în cutele gingașe ale rochiei.
— Îl iubesc, a spus ea simplu.
— Copilă nesăbuită! Copilă nesăbuită! a fost fraza de papagal azvârlită drept răspuns. Fluturarea degetelor strâmbe, încărcate de bijuterii false, a împrumutat cuvintelor o notă grotescă.
Fata a râs iar. În glasul ei era bucuria unei păsări închise în colivie. Ochii i-au prins melodia și au răsfrânt-o în strălucire, apoi s-au închis o clipă, parcă pentru a-și ascunde taina. Când s-au deschis, trecuse peste ei ceața unui vis.
Înțelepciunea cu buze subțiri i-a grăit din fotoliul ponosit, i-a pomenit de prudență, i-a citat din acea carte a lașității al cărei autor maimuțărește numele bunului-simț. Fata n-o asculta. Era liberă în închisoarea pasiunii ei. Prințul ei, Făt-Frumos, îi era alături. Chemase memoria să-l recreeze. Își trimisese sufletul în căutarea lui, iar sufletul i-l adusese înapoi. Sărutul lui îi ardea din nou pe buze. Pleoapele îi erau încă calde de suflarea lui.
Apoi înțelepciunea și-a schimbat metoda și a vorbit despre iscodire și descoperire. Tânărul acesta putea fi bogat. Dacă era așa, trebuia să se gândească la căsătorie. De ghiocul urechii ei se spărgeau valurile vicleniei lumești. Săgețile șireteniei treceau pe lângă ea. A văzut buzele subțiri mișcându-se și a zâmbit.
Deodată a simțit nevoia să vorbească. Tăcerea plină de vorbe o tulbura.
— Mamă, mamă, a strigat, de ce oare mă iubește atât de mult? Eu știu de ce îl iubesc. Îl iubesc pentru că e așa cum ar trebui să fie Iubirea însăși. Dar el ce vede la mine? Nu-l merit. Și totuși — de ce, nu știu să spun —, deși mă simt cu atât mai prejos decât el, nu mă simt umilă. Mă simt mândră, teribil de mândră. Mamă, tu l-ai iubit pe tatăl meu așa cum îl iubesc eu pe Făt-Frumos?
Femeia mai vârstnică a pălit sub stratul de pudră grosolană care-i mânjea obrajii, iar buzele uscate i-au zvâcnit într-un spasm dureros. Sibyl a alergat la ea, i-a încolăcit gâtul cu brațele și a sărutat-o.
— Iartă-mă, mamă. Știu că te doare să vorbești despre tata. Dar te doare numai pentru că l-ai iubit atât de mult. Nu mai fi atât de tristă. Eu sunt azi la fel de fericită cum ai fost tu acum douăzeci de ani. Ah! Lasă-mă să fiu fericită pe vecie!
— Copila mea, ești mult prea tânără ca să te gândești la dragoste. Și apoi, ce știi tu despre tânărul ăsta? Nu-i cunoști nici măcar numele. Toată povestea e cât se poate de nepotrivită și, zău, acum când James pleacă în Australia și eu am atâtea pe cap, trebuie să-ți spun că ar fi trebuit să fii mai chibzuită. Totuși, cum am mai spus, dacă e bogat…
— Ah, mamă, mamă, lasă-mă să fiu fericită!
Doamna Vane i-a aruncat o privire și, cu unul dintre gesturile acelea false, teatrale, care la actori ajung atât de des un fel de a doua natură, a strâns-o în brațe. În clipa aceea s-a deschis ușa și a intrat un băiat cu păr castaniu, aspru. Era îndesat la trup, cu mâini și picioare mari, cam stângace în mișcări. Nu era nici pe departe atât de fin ca sora lui. Cu greu ai fi ghicit cât de apropiată era rudenia dintre ei. Doamna Vane și-a fixat privirea asupra lui și și-a accentuat zâmbetul. În gând, îl ridica pe fiul ei la demnitatea de public. Era sigură că tabloul era interesant.
— Cred că ai putea să păstrezi câteva sărutări și pentru mine, Sibyl, a spus băiatul, bombănind cu blândețe.
— Ah, dar ție nu-ți place să fii sărutat, Jim, a strigat ea. Ești un urs bătrân și îngrozitor.
Și a traversat camera în fugă și l-a îmbrățișat.
James Vane și-a privit sora cu tandrețe.
— Sibyl, aș vrea să vii cu mine la plimbare. Nu cred că o să mai văd vreodată Londra asta odioasă. Și sunt sigur că nici nu vreau.
— Fiule, nu spune lucruri atât de îngrozitoare, a murmurat doamna Vane, luând, cu un oftat, o rochie de teatru țipătoare și începând s-o cârpească. Era puțin dezamăgită că băiatul nu se alăturase grupului. Asta ar fi sporit pitorescul teatral al situației.
— De ce nu, mamă? Vorbesc serios.
— Mă îndurerezi, fiule. Nădăjduiesc că ai să te întorci din Australia într-o situație prosperă. Cred că în Colonii nu există niciun fel de societate — nimic din ce aș numi eu societate —, așa că, după ce ai să faci avere, va trebui să te întorci și să te afirmi la Londra.
— Societate! a mormăit băiatul. Nu vreau să știu nimic de ea. Mi-ar plăcea să fac niște bani ca să vă scot, pe tine și pe Sibyl, din teatru. Îl urăsc.
— Vai, Jim, a spus Sibyl râzând, ce urât din partea ta! Dar chiar vii cu mine la plimbare? Ce frumos! Mi-era teamă că ai să te duci să-ți iei rămas-bun de la prietenii tăi — de la Tom Hardy, care ți-a dăruit pipa aceea hidoasă, sau de la Ned Langton, care râde de tine că o fumezi. E tare drăguț din partea ta că-mi dai mie ultima ta după-amiază. Unde mergem? Hai în parc.
— Sunt îmbrăcat prea ponosit, a răspuns el încruntându-se. În parc merge numai lumea șic.
— Prostii, Jim, a șoptit ea, mângâindu-i mâneca hainei.
El a șovăit o clipă.
— Bine, a spus în cele din urmă, dar n-o lungi prea mult cu îmbrăcatul.
Ea a ieșit pe ușă dansând. O auzeai cântând în timp ce urca în fugă scările. Pașii ei mărunți tropăiau deasupra.
Băiatul a străbătut de două-trei ori camera în lung și-n lat. Apoi s-a întors spre silueta nemișcată din fotoliu.
— Mamă, lucrurile mele sunt gata? a întrebat el.
— Sunt gata de tot, James, a răspuns ea fără să-și ridice ochii de pe lucru. De câteva luni se simțea stânjenită când rămânea singură cu acest fiu al ei, aspru și sever. Firea ei superficială și tăinuită se tulbura de câte ori li se întâlneau privirile. Se tot întreba dacă el bănuiește ceva. Tăcerea, căci el nu mai spunea nimic, i-a devenit insuportabilă. A început să se plângă. Femeile se apără atacând, la fel cum atacă prin capitulări bruște și ciudate.
— Sper că ai să fii mulțumit, James, de viața ta pe mare, a spus ea. Nu uita că a fost alegerea ta. Ai fi putut să intri la un birou de avocatură. Avocații sunt o clasă foarte respectabilă, iar la țară iau adesea masa cu cele mai bune familii.
— Urăsc birourile și urăsc conțopiștii, a răspuns el. Dar ai perfectă dreptate. Mi-am ales singur viața. Tot ce-ți spun e să veghezi asupra lui Sibyl. Nu lăsa să i se întâmple vreun rău. Mamă, trebuie să veghezi asupra ei.
— James, zău că vorbești foarte ciudat. Bineînțeles că veghez asupra lui Sibyl.
— Am auzit că un gentleman vine seară de seară la teatru și se duce în culise să stea de vorbă cu ea. E în regulă așa ceva? Ce-i cu el?
— James, vorbești despre lucruri pe care nu le înțelegi. În profesiunea noastră suntem obișnuiți să primim foarte multe atenții dintre cele mai măgulitoare. Eu însămi primeam pe vremuri o mulțime de buchete. Asta se întâmpla când arta actorului era cu adevărat înțeleasă. Cât despre Sibyl, deocamdată nu știu dacă înclinația ei e serioasă sau nu. Însă, fără îndoială, tânărul în chestiune e un gentleman desăvârșit. Față de mine e întotdeauna extrem de politicos. Pe deasupra, pare să fie bogat, iar florile pe care le trimite sunt superbe.
— Și totuși nu-i cunoști numele, a spus băiatul cu asprime.
— Nu, a răspuns maică-sa cu o expresie placidă. Încă nu și-a dezvăluit numele adevărat. Găsesc că e foarte romantic din partea lui. Probabil că face parte din aristocrație.
James Vane și-a mușcat buza.
— Veghează asupra lui Sibyl, mamă, a strigat el, veghează asupra ei!
— Fiule, mă amărăști foarte tare. Sibyl e mereu sub grija mea specială. Desigur, dacă domnul acesta e bogat, nu văd niciun motiv pentru care să nu contracteze o alianță cu el. Sper că e un aristocrat. Trebuie să recunosc că are toată înfățișarea unuia. Ar putea fi o căsătorie strălucită pentru Sibyl. Ar face o pereche fermecătoare. Frumusețea lui e cu adevărat remarcabilă; toată lumea o observă.
Băiatul a mormăit ceva pentru sine și a bătut darabana în geam cu degetele lui grosolane. Tocmai se întorcea să spună ceva, când s-a deschis ușa și Sibyl a intrat în fugă.
— Ce serioși sunteți amândoi! a exclamat ea. Ce s-a întâmplat?
— Nimic, a răspuns el. Cred că omul trebuie să fie serios din când în când. La revedere, mamă. O să iau cina la ora cinci. Totul e împachetat în afară de cămăși, așa că nu trebuie să-ți faci griji.
— La revedere, fiule, a răspuns ea cu o plecăciune de o măreție forțată.
Era foarte iritată de tonul pe care îl adoptase față de ea, și era ceva în privirea lui care o speriase.
— Sărută-mă, mamă, a spus fata. Buzele ei ca de floare au atins obrazul ofilit și i-au încălzit bruma.
— Copila mea! Copila mea! a strigat doamna Vane, privind spre tavan, în căutarea unei galerii imaginare.
— Vino, Sibyl, a spus fratele ei, nerăbdător. Ura afectările mamei sale.
Au ieșit în lumina pâlpâitoare a soarelui, bătută de vânt, și au coborât agale pe posomorâta Euston Road. Trecătorii priveau mirați la tânărul ursuz și greoi care, în haine ieftine, prost croite, însoțea o fată atât de grațioasă, cu o înfățișare atât de rafinată. Era ca un grădinar de rând care se plimbă cu un trandafir.
Jim se încrunta din când în când, când prindea privirea iscoditoare a vreunui străin. Avea acea aversiune față de privirile insistente care pe genii le cuprinde târziu în viață, iar pe oamenii de rând nu-i părăsește niciodată. Sibyl însă nu era deloc conștientă de efectul pe care-l producea. Iubirea îi tremura pe buze în râs. Se gândea la Făt-Frumos și, ca să se poată gândi la el și mai mult, nu vorbea despre el, ci pălăvrăgea despre vaporul cu care urma să plece Jim, despre aurul pe care avea să-l găsească negreșit, despre minunata moștenitoare căreia avea să-i salveze viața din mâinile ticăloșilor bandiți în cămăși roșii. Căci n-avea să rămână marinar, sau comisar de bord, sau ce-o fi urmând să fie. O, nu! Viața de marinar era groaznică. Închipuie-ți să fii închis într-o corabie oribilă, cu valurile răgușite și cocoșate care încearcă să pătrundă înăuntru și cu un vânt negru care doboară catargele și sfâșie pânzele în panglici lungi care țipă! Trebuia să părăsească vasul la Melbourne, să-și ia un politicos rămas-bun de la căpitan și să plece de îndată spre ținuturile aurifere. Înainte să treacă o săptămână avea să dea peste o pepită mare de aur curat, cea mai mare pepită descoperită vreodată, și s-o ducă la coastă într-o căruță păzită de șase polițiști călare. Bandiții aveau să-i atace de trei ori și să fie înfrânți cu un măcel cumplit. Sau nu. Nu trebuia să se ducă deloc în ținuturile aurifere. Erau locuri îngrozitoare, unde oamenii se îmbătau, se împușcau unii pe alții prin cârciumi și vorbeau urât. Avea să fie un crescător de oi cumsecade și, într-o seară, întorcându-se călare acasă, avea să vadă cum frumoasa moștenitoare e răpită de un tâlhar pe un cal negru, avea să-l urmărească și s-o salveze. Firește, ea avea să se îndrăgostească de el, și el de ea, și aveau să se căsătorească, să se întoarcă acasă și să locuiască la Londra într-o casă imensă. Da, îl așteptau lucruri minunate. Dar trebuia să fie foarte cuminte, să nu-și iasă din fire și să nu-și cheltuiască banii nechibzuit. Ea era doar cu un an mai mare decât el, dar știa mult mai multe despre viață. Trebuia, de asemenea, să-i scrie negreșit cu fiecare poștă și să-și spună rugăciunile în fiecare seară înainte de culcare. Dumnezeu era foarte bun și avea să vegheze asupra lui. Și ea avea să se roage pentru el, iar peste câțiva ani el avea să se întoarcă bogat și fericit.
Băiatul o asculta îmbufnat și nu-i răspundea. Îl durea inima că pleacă de acasă.
Dar nu numai asta îl făcea posac și morocănos. Oricât de lipsit de experiență era, simțea limpede primejdia în care se afla Sibyl. Tânărul acela dandy care îi făcea curte nu putea să-i vrea binele. Era un gentleman, și pentru asta îl ura, îl ura dintr-un ciudat instinct al sângelui, pe care nu și-l putea explica și care tocmai de aceea îl stăpânea cu atât mai tare. Era conștient și de superficialitatea și vanitatea mamei lui și vedea în ele o primejdie nemărginită pentru Sibyl și pentru fericirea ei. Copiii încep prin a-și iubi părinții; când cresc, îi judecă; uneori îi iartă.
Mama lui! Avea ceva pe suflet de întrebat-o, ceva ce-l frământase multe luni de tăcere. O frază întâmplătoare pe care o auzise la teatru, o ironie șoptită care-i ajunsese la ureche într-o seară, pe când aștepta la intrarea artiștilor, dezlănțuise un șir de gânduri cumplite. Și-o amintea ca pe o lovitură de cravașă peste obraz. Sprâncenele i s-au strâns într-o cută adâncă, în formă de pană, și, într-un spasm de durere, și-a mușcat buza de jos.
— Jim, nu asculți niciun cuvânt din ce-ți spun, a strigat Sibyl, iar eu îți fac cele mai încântătoare planuri pentru viitor. Spune ceva!
— Ce vrei să-ți spun?
— O, că ai să fii băiat cuminte și că n-ai să ne uiți, a răspuns ea zâmbindu-i.
El a ridicat din umeri.
— Mai curând ai să mă uiți tu pe mine decât eu pe tine, Sibyl.
Ea s-a îmbujorat.
— Ce vrei să spui, Jim? a întrebat.
— Aud că ai un prieten nou. Cine e? De ce nu mi-ai spus nimic despre el? Nu-ți vrea binele.
— Oprește-te, Jim! a exclamat ea. N-ai voie să spui nimic împotriva lui. Îl iubesc.
— Păi nici măcar nu-i știi numele, a răspuns băiatul. Cine e? Am dreptul să știu.
— Îl cheamă Făt-Frumos. Nu-ți place numele? Ah, prostuțule! N-ar trebui să-l uiți niciodată. Dacă l-ai vedea, ai crede că e cea mai minunată ființă de pe lume. Într-o zi ai să-l cunoști — când ai să te întorci din Australia. Ai să-l îndrăgești mult. Toată lumea îl îndrăgește, iar eu… eu îl iubesc. Ce-aș vrea să poți veni diseară la teatru! El o să fie acolo, iar eu o s-o joc pe Julieta. Of, cum o s-o joc! Închipuie-ți, Jim, să fii îndrăgostită și s-o joci pe Julieta! Să-l ai pe el acolo, în sală! Să joci ca să-i faci lui plăcere! Mi-e teamă că o să-mi sperii trupa, o s-o sperii sau o s-o vrăjesc. A fi îndrăgostit înseamnă a te întrece pe tine însuți. Bietul, îngrozitorul domn Isaacs o să le strige „geniu!” pierde-vară lui de la bar. M-a predicat ca pe o dogmă; în seara asta o să mă vestească drept o revelație. Simt asta. Și totul e al lui, numai al lui, al lui Făt-Frumos, minunatul meu iubit, zeul meu al grațiilor. Dar eu sunt săracă pe lângă el. Săracă? Ce contează? Când sărăcia se strecoară pe ușă, iubirea intră zburând pe fereastră. Proverbele noastre ar trebui rescrise. Au fost făcute iarna, iar acum e vară; pentru mine e primăvară, cred, un adevărat dans al florilor pe cerul albastru.
— E un gentleman, a spus băiatul îmbufnat.
— E un prinț! a strigat ea melodios. Ce vrei mai mult?
— Vrea să te înrobească.
— Mă cutremur la gândul de a fi liberă.
— Vreau să te ferești de el.
— A-l vedea înseamnă a-l venera; a-l cunoaște înseamnă a te încrede în el.
— Sibyl, ești nebună după el.
Ea a râs și l-a luat de braț.
— Dragul meu, bătrâne Jim, vorbești de parcă ai avea o sută de ani. Într-o zi ai să te îndrăgostești și tu. Și atunci ai să știi ce înseamnă. Nu face mutra asta posacă. Ar trebui să te bucuri la gândul că, deși pleci, mă lași mai fericită decât am fost vreodată. Viața a fost grea pentru amândoi, teribil de grea și de anevoioasă. Dar de-acum o să fie altfel. Tu pleci spre o lume nouă, iar eu am găsit una. Uite două scaune; hai să ne așezăm și să ne uităm la lumea elegantă care trece.
S-au așezat în mijlocul unei mulțimi de privitori. Straturile de lalele de peste drum ardeau ca niște cercuri de foc zvâcnind. O pulbere albă — părea un nor tremurător de rădăcină de iris — plutea în aerul gâfâind. Umbreluțele viu colorate dansau și se legănau ca niște fluturi monstruoși.
L-a făcut pe fratele ei să vorbească despre el, despre speranțele și perspectivele lui. Vorbea rar și cu efort. Își treceau cuvintele unul altuia cum își trec jucătorii jetoanele. Sibyl se simțea apăsată. Nu-și putea împărtăși bucuria. Un zâmbet palid care arcuia gura aceea îmbufnată era tot ecoul pe care-l putea obține. După o vreme a tăcut. Deodată a zărit un păr auriu și niște buze care râdeau: într-o trăsură deschisă, alături de două doamne, trecea Dorian Gray.
A sărit în picioare.
— Uite-l! a strigat.
— Pe cine? a întrebat Jim Vane.
— Pe Făt-Frumos, a răspuns ea, privind după trăsură.
El a sărit în picioare și a prins-o brutal de braț.
— Arată-mi-l. Care e? Arată-mi-l cu degetul. Trebuie să-l văd! a exclamat el; dar chiar atunci s-a interpus între ei caleașca cu patru cai a ducelui de Berwick, iar când a lăsat drumul liber, trăsura ieșise deja din parc.
— A plecat, a murmurat Sibyl cu tristețe. Aș fi vrut să-l vezi.
— Și eu aș fi vrut, pentru că, la fel de sigur cum există un Dumnezeu în ceruri, dacă o să-ți facă vreodată vreun rău, îl omor.
Ea l-a privit îngrozită. El și-a repetat cuvintele. Au tăiat aerul ca un pumnal. Oamenii din jur au început să caște gura. O doamnă care stătea chiar lângă ea a chicotit.
— Hai să plecăm, Jim, hai să plecăm, a șoptit ea. El a urmat-o îndărătnic, în timp ce ea își făcea loc prin mulțime. Era bucuros de ce spusese.
Când au ajuns la statuia lui Ahile, ea s-a întors spre el. În ochi avea o milă care pe buze se prefăcea în râs. A clătinat din cap, privindu-l.
— Ești caraghios, Jim, de-a dreptul caraghios; un băiat arțăgos, asta e tot. Cum poți să spui lucruri atât de îngrozitoare? Nu știi ce vorbești. Ești pur și simplu gelos și rău. Ah! Tare aș vrea să te îndrăgostești. Iubirea îi face pe oameni buni, iar ce-ai spus tu a fost o ticăloșie.
— Am șaisprezece ani, a răspuns el, și știu ce fac. Mama nu-ți e de niciun ajutor. Nu se pricepe să aibă grijă de tine. Acum aș vrea să nu mai plec deloc în Australia. Mă bate gândul să las totul baltă. Aș face-o, dacă n-aș fi semnat deja contractul.
— O, nu fi atât de serios, Jim. Semeni cu unul dintre eroii melodramelor alea prostești în care îi plăcea atât de mult mamei să joace. Nu vreau să mă cert cu tine. L-am văzut și, o, să-l vezi e fericirea deplină. Nu ne certăm. Știu că n-ai face niciodată rău cuiva pe care-l iubesc, nu-i așa?
— Nu, cât timp îl iubești, presupun, a sunat răspunsul îmbufnat.
— O să-l iubesc pe vecie! a strigat ea.
— Și el?
— Și el, pe vecie!
— Așa să și facă.
Ea s-a tras înapoi de lângă el. Apoi a râs și și-a pus mâna pe brațul lui. Nu era decât un copil.
La Marble Arch au oprit un omnibuz care i-a lăsat aproape de locuința lor ponosită din Euston Road. Trecuse de ora cinci, iar Sibyl trebuia să se întindă vreo două ore înainte de spectacol. Jim a stăruit s-o facă. A spus că ar prefera să-și ia rămas-bun de la ea când mama lor nu era de față. Ar fi făcut negreșit o scenă, iar el detesta scenele de orice fel.
S-au despărțit în camera lui Sibyl. În inima băiatului era gelozie și o ură aprigă, ucigașă, față de străinul care, așa i se părea lui, se vârâse între ei. Și totuși, când ea și-a aruncat brațele în jurul gâtului lui și degetele ei i-au rătăcit prin păr, s-a îmbunat și a sărutat-o cu adevărată afecțiune. Avea lacrimi în ochi când a coborât scările.
Mama lui îl aștepta jos. Când a intrat, a bombănit că întârziase. El nu i-a răspuns nimic, ci s-a așezat în fața mesei lui sărăcăcioase. Muștele bâzâiau în jurul mesei și se târau pe fața de masă pătată. Prin uruitul omnibuzelor și tropotul birjelor, auzea vocea ei monotonă înghițind fiecare minut care-i mai rămăsese.
După o vreme a împins farfuria și și-a îngropat capul în mâini. Simțea că are dreptul să știe. Ar fi trebuit să i se spună mai demult, dacă era așa cum bănuia el. Grea ca plumbul de frică, maică-sa îl urmărea. Cuvintele i se desprindeau mecanic de pe buze. O batistă de dantelă zdrențuită i se zbătea între degete. Când ceasul a bătut ora șase, el s-a ridicat și s-a dus la ușă. Apoi s-a întors și a privit-o. Ochii li s-au întâlnit. Într-ai ei a văzut o rugăminte disperată de îndurare. Asta l-a înfuriat.
— Mamă, am ceva să te întreb, a spus el. Ochii ei rătăceau vag prin cameră. Nu i-a răspuns nimic.
— Spune-mi adevărul. Am dreptul să știu. Ai fost căsătorită cu tatăl meu?
Ea a oftat adânc. Era un oftat de ușurare. Momentul teribil, momentul de care se temuse zi și noapte, săptămâni și luni de-a rândul, venise în sfârșit, și totuși nu simțea nicio groază. Într-o oarecare măsură era chiar o dezamăgire pentru ea. Franchețea vulgară a întrebării cerea un răspuns franc. Situația nu fusese pregătită treptat. Era brutală. Îi amintea de o repetiție proastă.
— Nu, a răspuns ea, minunându-se de simplitatea aspră a vieții.
— Atunci tatăl meu a fost un nemernic! a strigat băiatul, încleștându-și pumnii.
Ea a clătinat din cap.
— Știam că nu era liber. Ne iubeam foarte mult. Dacă ar fi trăit, s-ar fi îngrijit de noi. Nu vorbi urât despre el, fiule. A fost tatăl tău și un gentleman. Avea, într-adevăr, relații foarte înalte.
O înjurătură i-a scăpat de pe buze.
— Nu-mi pasă de mine, a exclamat el, dar n-o lăsa pe Sibyl… E un gentleman, nu-i așa, cel care e îndrăgostit de ea, sau zice că e? Tot cu relații înalte, presupun.
Pentru o clipă, femeia a fost copleșită de un sentiment hidos de umilință. Și-a lăsat capul în piept. Și-a șters ochii cu mâini tremurânde.
— Sibyl are o mamă, a murmurat ea. Eu n-am avut.
Băiatul a fost mișcat. S-a apropiat de ea, s-a aplecat și a sărutat-o.
— Îmi pare rău dacă te-am îndurerat întrebându-te de tatăl meu, a spus el, dar n-am putut altfel. Acum trebuie să plec. Rămas-bun. Nu uita că de-acum vei avea de îngrijit un singur copil și crede-mă că, dacă omul ăsta îi face vreun rău surorii mele, o să aflu cine e, o să-l urmăresc și o să-l omor ca pe un câine. Jur.
Nebunia exagerată a amenințării, gestul pătimaș care o însoțise, cuvintele nesăbuite, melodramatice, i-au făcut viața să pară mai vie. Era o atmosferă care îi era familiară. A respirat mai liber și, pentru prima oară după multe luni, și-a admirat cu adevărat fiul. I-ar fi plăcut să continue scena pe aceeași scară emoțională, dar el i-a tăiat-o scurt. Trebuiau coborâte cuferele și căutate fularele. Slujnica pensiunii forfotea încolo și încoace. A urmat tocmeala cu birjarul. Momentul s-a pierdut în detalii vulgare. Cu un sentiment reînnoit de dezamăgire a fluturat de la fereastră batista de dantelă zdrențuită, în timp ce fiul ei se îndepărta cu trăsura. Era conștientă că se irosise o mare ocazie. S-a consolat spunându-i lui Sibyl cât de pustie avea să-i fie viața, acum că nu mai avea de îngrijit decât un singur copil. Ținea minte fraza. Îi plăcuse. Despre amenințare n-a spus nimic. Fusese exprimată cu vioiciune și dramatism. Simțea că într-o zi aveau să râdă toți de ea.