Capitolul VII

Dintr-un motiv sau altul, în seara aceea sala era arhiplină, iar directorul, evreul gras care i-a întâmpinat la ușă, radia de la o ureche la alta cu un zâmbet unsuros, tremurător. I-a condus până la lojă cu un soi de smerenie pompoasă, fluturându-și mâinile dolofane, încărcate de bijuterii, și vorbind cât îl ținea gura. Dorian Gray îl detesta mai mult ca oricând. Avea senzația că venise s-o caute pe Miranda și dăduse peste Caliban. Lord Henry, în schimb, îl plăcea destul de mult. Cel puțin așa declara, și a ținut neapărat să-i strângă mâna și să-l asigure că e mândru să cunoască un om care descoperise un geniu adevărat și dăduse faliment din cauza unui poet. Hallward se amuza privind fețele celor de la parter. Căldura era teribil de apăsătoare, iar uriașul candelabru cu gaz ardea ca o dalie monstruoasă cu petale de foc galben. Tinerii de la galerie își scoseseră hainele și vestele și le atârnaseră peste parapet. Își vorbeau unii altora de la un capăt la altul al sălii și își împărțeau portocalele cu fetele gătite țipător care ședeau lângă ei. Câteva femei râdeau la parter. Aveau voci îngrozitor de stridente și discordante. Dinspre bar se auzeau pocnete de dopuri.

— Ce loc să-ți găsești divinitatea! a spus Lord Henry.

— Da! a răspuns Dorian Gray. Aici am găsit-o, și e mai divină decât orice ființă vie. Când joacă ea, uiți de toate. Oamenii ăștia de rând, bădărani, cu fețele lor grosolane și gesturile lor brutale, devin cu totul alții când e ea pe scenă. Stau tăcuți și o privesc. Plâng și râd după cum vrea ea. Îi face să vibreze ca o vioară. Îi spiritualizează, și simți că sunt din aceeași carne și din același sânge cu tine.

— Din aceeași carne și din același sânge cu mine! O, sper că nu! a exclamat Lord Henry, care îi cerceta prin binoclu pe ocupanții galeriei.

— Nu-i da atenție, Dorian, a spus pictorul. Eu înțeleg ce vrei să spui și cred în fata asta. Oricine iubești tu trebuie să fie minunat, iar orice fată care are efectul pe care-l descrii trebuie să fie aleasă și nobilă. Să-ți spiritualizezi epoca — iată un lucru care merită făcut. Dacă fata asta le poate da un suflet celor care au trăit fără suflet, dacă poate să trezească simțul frumosului în niște oameni ale căror vieți au fost sordide și urâte, dacă poate să-i dezbrace de egoism și să le împrumute lacrimi pentru suferințe care nu sunt ale lor, atunci e vrednică de toată adorația ta, vrednică de adorația lumii întregi. Căsătoria asta e cât se poate de potrivită. La început n-am crezut așa, dar acum recunosc. Zeii au făcut-o pe Sibyl Vane pentru tine. Fără ea ai fi fost incomplet.

— Mulțumesc, Basil, a răspuns Dorian Gray, strângându-i mâna. Știam că tu o să mă înțelegi. Harry e atât de cinic, încât mă îngrozește. Dar iată orchestra. E groaznică, dar ține doar vreo cinci minute. Apoi se ridică cortina și ai s-o vezi pe fata căreia am să-i dăruiesc toată viața mea, căreia i-am dăruit tot ce e bun în mine.

Un sfert de oră mai târziu, în mijlocul unui tumult extraordinar de aplauze, Sibyl Vane a intrat în scenă. Da, era cu siguranță încântătoare la vedere — una dintre cele mai încântătoare făpturi pe care le văzuse vreodată, s-a gândit Lord Henry. În grația ei sfioasă și în ochii ei speriați era ceva de căprioară. O roșeață ușoară, ca umbra unui trandafir într-o oglindă de argint, i-a urcat în obraji când a privit sala plină și entuziastă. S-a tras câțiva pași înapoi și buzele păreau să-i tremure. Basil Hallward a sărit în picioare și a început s-o aplaude. Nemișcat, ca într-un vis, Dorian Gray stătea și o privea. Lord Henry se uita prin binoclu, murmurând: „Fermecătoare! Fermecătoare!”

Scena înfățișa sala din casa lui Capulet, iar Romeo, în veșmântul lui de pelerin, intrase cu Mercutio și cu ceilalți prieteni. Orchestra, atâta câtă era, a atacat câteva măsuri și a început dansul. Prin mulțimea de actori stângaci, prost îmbrăcați, Sibyl Vane se mișca asemenea unei făpturi dintr-o lume mai aleasă. Trupul i se legăna, în timp ce dansa, cum se leagănă o plantă în apă. Liniile gâtului ei erau liniile unui crin alb. Mâinile păreau făcute din fildeș rece.

Și totuși era ciudat de apatică. Nu arăta niciun semn de bucurie când ochii i se opreau asupra lui Romeo. Puținele cuvinte pe care le avea de rostit —

Bun pelerin, prea mult nedreptățești tu mâna, Ce doar evlavie cuminte-a arătat; Căci sfinții au mâini ce le-ating pelerinii, Și palmă-n palmă-i sfântul sărut al pelerinilor —{18}

și scurtul dialog care urmează au fost rostite într-un chip cu totul artificial. Vocea era minunată, dar, din punctul de vedere al tonului, cu totul falsă. Avea o culoare greșită. Lua versurilor toată viața. Făcea pasiunea ireală.

Dorian Gray a pălit privind-o. Era nedumerit și neliniștit. Niciunul dintre prietenii lui n-a îndrăznit să-i spună ceva. Li se părea cu totul lipsită de talent. Erau îngrozitor de dezamăgiți.

Simțeau totuși că adevărata piatră de încercare a oricărei Julieta e scena balconului din actul al doilea. Au așteptat-o. Dacă dădea greș acolo, nu era nimic de capul ei.

Arăta fermecătoare când a apărut în lumina lunii. Asta nu se putea nega. Dar teatralitatea jocului ei era de nesuportat și se agrava pe măsură ce înainta. Gesturile îi deveneau absurd de artificiale. Apăsa exagerat pe tot ce avea de spus. Frumosul pasaj —

Tu știi că noaptea-mi pune masca pe obraz, Altfel, o roșeață de fecioară mi-ar picta obrajii Pentru ce m-ai auzit grăind în noaptea asta —{19}

a fost declamat cu precizia penibilă a unei școlărițe pe care a învățat-o să recite vreun profesor de dicție de mâna a doua. Când s-a aplecat peste balcon și a ajuns la versurile acelea minunate —

Deși mi-e drag de tine, Nu-mi e drag legământul din noaptea asta: E prea pripit, prea necugetat, prea iute; Prea seamănă cu fulgerul, ce piere Mai înainte să poți spune: „Fulgeră.” Iubite, noapte bună! Bobocul ăsta de iubire, copt de suflarea verii, S-o face floare mândră când ne-om revedea —{20}

a rostit cuvintele de parcă n-ar fi avut pentru ea niciun înțeles. Nu era emoția. Dimpotrivă, departe de a fi emoționată, era perfect stăpână pe sine. Era pur și simplu artă proastă. Era un eșec total.

Până și publicul de rând, needucat, de la parter și de la galerie și-a pierdut interesul pentru piesă. Oamenii au devenit neliniștiți și au început să vorbească tare și să fluiere. Directorul evreu, care stătea în fundul balconului, bătea din picioare și înjura de furie. Singura ființă netulburată era fata însăși.

Când s-a terminat actul al doilea, a izbucnit o furtună de huiduieli, iar Lord Henry s-a ridicat de pe scaun și și-a pus pardesiul.

— E foarte frumoasă, Dorian, a spus el, dar nu știe să joace. Hai să plecăm.

— Eu rămân până la sfârșitul piesei, a răspuns băiatul cu o voce aspră, amară. Îmi pare nespus de rău că te-am făcut să pierzi o seară, Harry. Vă cer iertare amândurora.

— Dragul meu Dorian, aș zice că domnișoara Vane e bolnavă, l-a întrerupt Hallward. O să venim în altă seară.

— Aș vrea să fie bolnavă, a replicat el. Dar mie mi se pare pur și simplu insensibilă și rece. S-a schimbat cu totul. Aseară era o mare artistă. În seara asta nu e decât o actriță banală, mediocră.

— Nu vorbi așa despre cineva pe care-l iubești, Dorian. Iubirea e un lucru mai minunat decât arta.

— Și una, și alta nu sunt decât forme de imitație, a remarcat Lord Henry. Dar hai să plecăm odată. Dorian, nu trebuie să mai rămâi aici. Nu-i face bine moralității să vezi teatru prost jucat. Și apoi, nu cred că o să vrei ca soția ta să joace teatru, așa că ce importanță are dacă o joacă pe Julieta ca o păpușă de lemn? E foarte frumoasă, iar dacă știe despre viață tot atât de puțin cât știe despre actorie, va fi o experiență încântătoare. Nu există decât două feluri de oameni cu adevărat fascinanți: cei care știu absolut totul și cei care nu știu absolut nimic. Dumnezeule, dragul meu băiat, nu face mutra asta tragică! Secretul tinereții veșnice e să nu ai niciodată o emoție care nu-ți stă bine. Vino cu Basil și cu mine la club. O să fumăm țigări și o să bem în cinstea frumuseții lui Sibyl Vane. E frumoasă. Ce-ți mai poți dori?

— Pleacă, Harry, a strigat băiatul. Vreau să fiu singur. Basil, trebuie să pleci. Ah! Nu vedeți că mi se frânge inima?

Lacrimi fierbinți i-au umplut ochii. Buzele îi tremurau și, repezindu-se în fundul lojii, s-a rezemat de perete, ascunzându-și fața în mâini.

— Hai să mergem, Basil, a spus Lord Henry, cu o ciudată tandrețe în glas, și cei doi tineri au ieșit împreună.

Câteva clipe mai târziu luminile rampei s-au aprins și cortina s-a ridicat pentru actul al treilea. Dorian Gray s-a întors la locul lui. Era palid, mândru și indiferent. Piesa se târa și părea fără sfârșit. Jumătate din public a plecat, tropăind cu bocancii grei și râzând. Totul era un fiasco. Ultimul act s-a jucat în fața unor bănci aproape goale. Cortina a coborât în chicoteli și câteva gemete.

De îndată ce s-a terminat, Dorian Gray s-a repezit în culise, în camera actorilor. Fata stătea acolo singură, cu o expresie de triumf pe chip. Ochii îi erau aprinși de un foc minunat. Era învăluită într-o strălucire. Buzele ei întredeschise zâmbeau unei taine numai a lor.

Când a intrat el, l-a privit și pe chip i s-a așternut o expresie de bucurie nemărginită.

— Ce prost am jucat în seara asta, Dorian! a strigat ea.

— Îngrozitor! a răspuns el, privind-o uluit. Îngrozitor! A fost groaznic. Ești bolnavă? N-ai idee cum a fost. N-ai idee cât am suferit.

Fata a zâmbit.

— Dorian, a răspuns ea, zăbovind asupra numelui lui cu o muzică prelungă în glas, de parcă ar fi fost mai dulce decât mierea pentru petalele roșii ale gurii ei. Dorian, ar fi trebuit să înțelegi. Dar acum înțelegi, nu-i așa?

— Ce să înțeleg? a întrebat el, furios.

— De ce am jucat atât de prost în seara asta. De ce o să joc întotdeauna prost. De ce n-o să mai joc niciodată bine.

El a ridicat din umeri.

— Ești bolnavă, presupun. Când ești bolnavă, n-ar trebui să joci. Te faci de râs. Prietenii mei s-au plictisit. Eu m-am plictisit.

Ea părea să nu-l asculte. Era transfigurată de bucurie. O stăpânea un extaz al fericirii.

— Dorian, Dorian, a strigat ea, înainte să te cunosc, teatrul era singura realitate a vieții mele. Numai în teatru trăiam. Credeam că totul e adevărat. Într-o seară eram Rosalinda, în alta Portia. Bucuria Beatricei era bucuria mea, iar suferințele Cordeliei erau și ale mele. Credeam în toate. Oamenii de rând care jucau cu mine mi se păreau asemenea zeilor. Decorurile pictate erau lumea mea. Nu cunoșteam decât umbre și le credeam reale. Ai venit tu — o, frumoasa mea iubire! — și mi-ai eliberat sufletul din închisoare. M-ai învățat ce e cu adevărat realitatea. În seara asta, pentru prima oară în viața mea, am văzut dincolo de găunoșenia, de prefăcătoria, de prostia spectacolului gol în care jucasem întotdeauna. În seara asta, pentru prima oară, mi-am dat seama că Romeo era hidos și bătrân și fardat, că lumina lunii din livadă era falsă, că decorul era vulgar și că vorbele pe care trebuia să le rostesc erau ireale, nu erau vorbele mele, nu erau ce voiam eu să spun. Tu îmi adusesei ceva mai înalt, ceva din care toată arta nu e decât o răsfrângere. Tu mă făcuseși să înțeleg ce e cu adevărat iubirea. Iubirea mea! Iubirea mea! Făt-Frumos! Prinț al vieții! M-am săturat de umbre. Tu însemni pentru mine mai mult decât va putea însemna vreodată toată arta. Ce am eu de-a face cu păpușile unei piese? Când am intrat în scenă în seara asta, nu puteam înțelege cum de mă părăsise totul. Credeam că o să fiu minunată. Am descoperit că nu pot face nimic. Deodată mi s-a luminat în suflet ce însemnau toate astea. Știința aceasta mi s-a părut minunată. I-am auzit huiduind și am zâmbit. Ce puteau ei să știe despre o iubire ca a noastră? Ia-mă de aici, Dorian — ia-mă cu tine undeva unde să fim cu totul singuri. Urăsc scena. Aș putea mima o pasiune pe care n-o simt, dar nu pot mima una care mă arde ca focul. O, Dorian, Dorian, acum înțelegi ce înseamnă asta? Chiar dacă aș putea, ar fi o profanare pentru mine să joc rolul unei îndrăgostite. Tu m-ai făcut să văd asta.

El s-a trântit pe canapea și și-a întors fața.

— Mi-ai ucis dragostea, a murmurat el.

Ea l-a privit mirată și a râs. El nu i-a răspuns. Ea s-a apropiat de el și l-a mângâiat pe păr cu degetele ei mici. A îngenuncheat și și-a lipit buzele de mâinile lui. El și le-a retras și l-a străbătut un fior.

Apoi a sărit în picioare și s-a dus la ușă.

— Da, a strigat el, mi-ai ucis dragostea. Îmi stârneai imaginația. Acum nu-mi mai stârnești nici măcar curiozitatea. Pur și simplu nu mai produci niciun efect. Te-am iubit pentru că erai minunată, pentru că aveai geniu și intelect, pentru că dădeai viață visurilor marilor poeți și dădeai formă și substanță umbrelor artei. Ai aruncat totul. Ești superficială și proastă. Dumnezeule! Ce nebun am fost să te iubesc! Ce neghiob am fost! Acum nu mai însemni nimic pentru mine. N-o să te mai văd niciodată. N-o să mă mai gândesc niciodată la tine. N-o să-ți mai rostesc niciodată numele. Nu știi ce ai însemnat pentru mine cândva. Păi, cândva… O, nu pot îndura să mă gândesc la asta! Aș vrea să nu-mi fi căzut niciodată ochii pe tine! Mi-ai stricat povestea de iubire a vieții mele. Ce puțin poți ști despre iubire, dacă spui că îți strică arta! Fără arta ta nu ești nimic. Te-aș fi făcut celebră, strălucitoare, măreață. Lumea te-ar fi venerat și ai fi purtat numele meu. Ce ești acum? O actriță de mâna a treia cu o față drăguță.

Fata a albit și tremura. Și-a încleștat mâinile, iar vocea părea că i se oprește în gât.

— Nu vorbești serios, Dorian? a murmurat ea. Joci teatru.

— Teatru! Asta ți-o las ție. Tu te pricepi atât de bine, a răspuns el cu amărăciune.

Ea s-a ridicat din genunchi și, cu o jalnică expresie de durere pe chip, a traversat camera până la el. Și-a pus mâna pe brațul lui și l-a privit în ochi. El a împins-o înapoi.

— Nu mă atinge! a strigat el.

Un geamăt surd i-a scăpat și s-a aruncat la picioarele lui, zăcând acolo ca o floare călcată în picioare.

— Dorian, Dorian, nu mă părăsi! a șoptit ea. Îmi pare atât de rău că n-am jucat bine. Tot timpul m-am gândit la tine. Dar o să încerc — zău că o să încerc. M-a cuprins atât de deodată, iubirea mea pentru tine. Cred că n-aș fi cunoscut-o niciodată dacă nu m-ai fi sărutat — dacă nu ne-am fi sărutat. Sărută-mă din nou, iubirea mea. Nu pleca de lângă mine. N-aș putea îndura. O! Nu pleca de lângă mine. Fratele meu… Nu, nu contează. N-a vorbit serios. Glumea… Dar tu, o! nu mă poți ierta pentru seara asta? O să muncesc din greu și o să încerc să mă îndrept. Nu fi crud cu mine, pentru că te iubesc mai mult decât orice pe lume. La urma urmei, numai o dată nu ți-am fost pe plac. Dar ai perfectă dreptate, Dorian. Ar fi trebuit să mă arăt mai artistă. A fost o prostie din partea mea, și totuși n-am putut altfel. O, nu mă părăsi, nu mă părăsi!

O criză de plâns pătimaș a înecat-o. S-a ghemuit pe podea ca o vietate rănită, iar Dorian Gray, cu ochii lui frumoși, o privea de sus, cu buzele lui cizelate arcuite într-un dispreț rafinat. Emoțiile oamenilor pe care am încetat să-i iubim au întotdeauna ceva ridicol. Sibyl Vane i se părea absurd de melodramatică. Lacrimile și suspinele ei îl iritau.

— Plec, a spus el în cele din urmă, cu vocea lui calmă și limpede. Nu vreau să fiu rău, dar nu te mai pot vedea. M-ai dezamăgit.

Ea plângea în tăcere și nu i-a răspuns, dar s-a târât mai aproape. Mâinile ei mici se întindeau orbește și păreau să-l caute. El s-a răsucit pe călcâie și a ieșit din cameră. În câteva clipe era afară din teatru.

Unde s-a dus, nici el nu prea știa. Își amintea că rătăcise pe străzi slab luminate, pe lângă bolți de piatră costelive, cu umbre negre, și pe lângă case cu înfățișare sinistră. Femei cu voci răgușite și râsete aspre îl strigaseră din urmă. Bețivi trecuseră clătinându-se, înjurând și bolborosind singuri ca niște maimuțe monstruoase. Văzuse copii grotești ghemuiți pe praguri și auzise țipete și înjurături din curți mohorâte.

Pe când se crăpa de ziuă, s-a pomenit lângă Covent Garden. Întunericul s-a ridicat și cerul, îmbujorat de focuri palide, s-a arcuit ca o perlă desăvârșită. Căruțe uriașe pline de crini care își legănau capetele huruiau încet pe strada lustruită și pustie. Aerul era greu de parfumul florilor, iar frumusețea lor părea să-i aducă o alinare pentru durere. A intrat după ele în piață și i-a privit pe oamenii care își descărcau căruțele. Un căruțaș în bluză albă i-a oferit niște cireșe. I-a mulțumit, s-a mirat de ce omul n-a vrut să primească bani pe ele și a început să le mănânce absent. Fuseseră culese la miezul nopții și răceala lunii intrase în ele. Un șir lung de băieți care cărau lăzi cu lalele vărgate și cu trandafiri galbeni și roșii a defilat prin fața lui, strecurându-se printre maldărele uriașe de legume verzi ca jadul. Sub portic, cu coloanele lui cenușii, decolorate de soare, zăbovea un pâlc de fete jerpelite, cu capetele goale, așteptând să se termine licitația. Altele se îngrămădeau în jurul ușilor batante ale cafenelei din piață. Caii grei de povară alunecau și tropăiau pe pietrele colțuroase, scuturându-și zurgălăii și hamurile. Câțiva căruțași dormeau pe o grămadă de saci. Cu gâturi de iris și picioare roz, porumbeii alergau încoace și încolo, ciugulind semințe.

După puțină vreme a oprit o birjă și s-a dus acasă. Câteva clipe a zăbovit pe treptele de la intrare, privind în jur la piațeta tăcută, cu ferestrele ei oarbe, cu obloanele trase, și cu storurile ei holbate. Cerul era acum de un opal curat, iar acoperișurile caselor sclipeau pe el ca argintul. Din vreun coș de peste drum se înălța o dâră subțire de fum. Se încolăcea, ca o panglică violetă, prin aerul de culoarea sidefului.

În uriașul felinar venețian aurit, pradă de pe barca vreunui doge, care atârna din tavanul marelui hol de la intrare, căptușit cu lambriuri de stejar, încă mai ardeau lumini din trei flăcări de gaz pâlpâitoare: păreau niște petale subțiri de flacără albastră, tivite cu foc alb. Le-a stins și, după ce și-a aruncat pălăria și pelerina pe masă, a trecut prin bibliotecă spre ușa dormitorului său, o cameră mare, octogonală, de la parter, pe care, în noul lui gust pentru lux, abia și-o decorase și o împodobise cu niște ciudate tapiserii renascentiste descoperite într-o mansardă nefolosită de la Selby Royal. Pe când răsucea clanța ușii, privirea i-a căzut pe portretul pe care i-l pictase Basil Hallward. A tresărit, ca și cum ar fi fost surprins. Apoi a intrat în camera lui, cu un aer oarecum nedumerit. După ce și-a scos floarea de la butonieră, a părut să ezite. În cele din urmă s-a întors, s-a dus la tablou și l-a cercetat. În lumina slabă, stăvilită, care răzbătea anevoie prin storurile de mătase crem, chipul i s-a părut puțin schimbat. Expresia părea alta. Ai fi zis că în jurul gurii era o urmă de cruzime. Era, desigur, ciudat.

S-a întors și, ducându-se la fereastră, a ridicat storul. Zorii luminoși au inundat camera și au măturat umbrele fantastice în colțurile întunecoase, unde au rămas tremurând. Dar expresia ciudată pe care o observase pe chipul portretului părea să stăruie acolo, ba chiar să fie mai accentuată. Lumina vibrantă și arzătoare a soarelui îi arăta liniile de cruzime din jurul gurii la fel de limpede ca și cum s-ar fi privit într-o oglindă după ce ar fi săvârșit un lucru îngrozitor.

A tresărit și, luând de pe masă o oglindă ovală într-o ramă de amorași de fildeș, unul dintre numeroasele daruri pe care i le făcuse Lord Henry, s-a uitat în grabă în adâncurile ei lustruite. Nicio linie de felul acesta nu-i strâmba buzele roșii. Ce însemna asta?

Și-a frecat ochii, s-a apropiat de tablou și l-a cercetat din nou. Nu se vedea niciun semn de schimbare când se uita la pictura propriu-zisă, și totuși nu încăpea îndoială că expresia întreagă se schimbase. Nu era o simplă închipuire a lui. Lucrul era îngrozitor de evident.

S-a aruncat într-un fotoliu și a început să se gândească. Deodată i-a trecut prin minte ce spusese în atelierul lui Basil Hallward în ziua în care fusese terminat tabloul. Da, își amintea perfect. Rostise o dorință nebunească: ca el să rămână tânăr, iar portretul să îmbătrânească; ca frumusețea lui să rămână neîntinată, iar chipul de pe pânză să poarte povara pasiunilor și păcatelor lui; ca imaginea pictată să fie brăzdată de liniile suferinței și ale gândului, iar el să-și poată păstra toată floarea gingașă și farmecul adolescenței sale, pe atunci abia conștiente de sine. Doar nu i se împlinise dorința? Asemenea lucruri erau cu neputință. Părea monstruos chiar și să te gândești la ele. Și totuși, iată tabloul în fața lui, cu urma de cruzime în jurul gurii.

Cruzime! Fusese el crud? Era vina fetei, nu a lui. O visase ca pe o mare artistă, îi dăruise iubirea lui pentru că o crezuse mare. Apoi ea îl dezamăgise. Fusese superficială și nevrednică. Și totuși, l-a cuprins un sentiment de nemărginit regret, gândindu-se la ea cum zăcea la picioarele lui, plângând în hohote ca un copil. Își amintea cu câtă nepăsare o privise. De ce fusese făcut astfel? De ce i se dăduse un asemenea suflet? Dar suferise și el. În cele trei ore cumplite cât ținuse piesa, trăise veacuri de durere, eoni după eoni de chin. Viața lui valora cât viața ei. Dacă el o rănise pentru o veșnicie, ea îl pângărise pentru o clipă. Și apoi, femeile erau mai făcute decât bărbații să îndure durerea. Trăiau din emoțiile lor. Nu se gândeau decât la emoțiile lor. Când își luau amanți, o făceau doar ca să aibă cu cine să facă scene. Lord Henry îi spusese asta, iar Lord Henry știa ce sunt femeile. De ce să-și facă griji pentru Sibyl Vane? Nu mai însemna nimic pentru el acum.

Dar tabloul? Ce să spună despre el? Ținea taina vieții lui și îi spunea povestea. Îl învățase să-și iubească propria frumusețe. Avea să-l învețe să-și urască propriul suflet? Avea să se mai uite vreodată la el?

Nu; nu era decât o iluzie zămislită de simțurile tulburate. Noaptea îngrozitoare prin care trecuse lăsase în urmă fantome. Deodată îi căzuse pe creier pata aceea mică, stacojie, care-i face pe oameni să înnebunească. Tabloul nu se schimbase. Era o nebunie să crezi așa ceva.

Și totuși tabloul îl privea, cu chipul lui frumos, pângărit, și cu zâmbetul lui crud. Părul lui strălucitor lucea în lumina dimineții. Ochii lui albaștri îi întâlneau pe ai săi. L-a cuprins un sentiment de milă nemărginită, nu pentru el însuși, ci pentru imaginea lui pictată. Se schimbase deja și avea să se schimbe și mai mult. Aurul avea să se veștejească în cenușiu. Trandafirii lui roșii și albi aveau să moară. Pentru fiecare păcat pe care avea să-l săvârșească, o pată avea să-i stropească și să-i nimicească frumusețea. Dar n-avea să păcătuiască. Tabloul, schimbat sau neschimbat, avea să fie pentru el emblema vizibilă a conștiinței. Avea să se împotrivească ispitei. N-avea să-l mai vadă pe Lord Henry — sau, în orice caz, n-avea să mai asculte acele teorii subtile, otrăvite, care în grădina lui Basil Hallward îi stârniseră pentru prima oară pasiunea pentru lucruri imposibile. Avea să se întoarcă la Sibyl Vane, să-și îndrepte greșeala, să se însoare cu ea, să încerce s-o iubească din nou. Da, era datoria lui s-o facă. Pesemne că ea suferise mai mult decât el. Biata copilă! Fusese egoist și crud cu ea. Fascinația pe care o exercitase asupra lui avea să revină. Aveau să fie fericiți împreună. Viața lui alături de ea avea să fie frumoasă și curată.

S-a ridicat din fotoliu și a tras un paravan mare chiar în fața portretului, înfiorându-se când și-a aruncat ochii pe el. „Ce oroare!” a murmurat el pentru sine, și s-a dus la fereastră și a deschis-o. Când a ieșit pe iarbă, a tras adânc aer în piept. Aerul proaspăt al dimineții părea să-i alunge toate pasiunile întunecate. Se gândea numai la Sibyl. Un ecou slab al iubirii lui s-a întors la el. I-a repetat numele iar și iar. Păsările care cântau în grădina scăldată în rouă păreau să le vorbească florilor despre ea.

Note

{18} W. Shakespeare, „Romeo și Julieta”, actul I, scena 5.

{19} W. Shakespeare, „Romeo și Julieta”, actul II, scena 2.

{20} Ibidem.