În aceeași seară, la opt și jumătate, îmbrăcat cu o eleganță desăvârșită și cu un buchet mare de violete de Parma la butonieră, Dorian Gray era condus de servitori care se înclinau în salonul lui Lady Narborough. Fruntea îi zvâcnea de nervii înnebuniți și simțea o agitație sălbatică, dar când s-a aplecat peste mâna gazdei, ținuta lui era degajată și grațioasă ca întotdeauna. Poate că nu pari niciodată atât de în largul tău ca atunci când trebuie să joci un rol. Cu siguranță că nimeni dintre cei care l-au văzut pe Dorian Gray în seara aceea n-ar fi putut crede că trecuse printr-o tragedie la fel de îngrozitoare ca oricare tragedie a vremii noastre. Degetele acelea fin modelate n-ar fi putut niciodată să strângă un cuțit pentru păcat, nici buzele acelea zâmbitoare să-l fi hulit pe Dumnezeu și binele. El însuși nu se putea opri să nu se mire de calmul purtării lui și, pentru o clipă, a simțit cu ascuțime teribila plăcere a unei vieți duble.
Era o petrecere mică, încropită destul de în grabă de Lady Narborough, o femeie foarte inteligentă, care păstrase ceea ce Lord Henry numea rămășițele unei urâțenii cu adevărat remarcabile. Se dovedise o soție excelentă pentru unul dintre cei mai plicticoși ambasadori ai noștri și, după ce își îngropase cum se cuvine soțul într-un mausoleu de marmură, pe care îl proiectase chiar ea, și își măritase fiicele cu niște bărbați bogați și cam în vârstă, se dedica acum plăcerilor romanului franțuzesc, bucătăriei franțuzești și franțuzescului esprit{64}, când reușea să dea de el.
Dorian era unul dintre favoriții ei și îi spunea mereu că e nespus de bucuroasă că nu-l cunoscuse în tinerețe. „Știu, dragul meu, că m-aș fi îndrăgostit nebunește de dumneata”, obișnuia ea să spună, „și mi-aș fi aruncat boneta peste mori de dragul dumitale. Mare noroc că pe vremea aceea nici nu se pomenea de dumneata. Așa cum stăteau lucrurile, bonetele noastre ne veneau atât de prost, iar morile erau atât de ocupate să facă rost de vânt, încât n-am avut nici măcar un flirt cu cineva. De altfel, toată vina era a lui Narborough. Era îngrozitor de miop și nu e nicio plăcere să înșeli un soț care nu vede niciodată nimic.”
Musafirii din seara aceea erau destul de plicticoși. De fapt, după cum i-a explicat ea lui Dorian pe după un evantai foarte ponosit, una dintre fiicele ei măritate venise pe neașteptate să stea la ea și, colac peste pupăză, își adusese și soțul.
— Mi se pare foarte urât din partea ei, dragul meu, i-a șoptit. Bineînțeles că eu mă duc să stau la ei în fiecare vară, după ce mă întorc de la Homburg, dar o bătrână ca mine trebuie să ia și aer curat din când în când, și pe urmă, chiar îi trezesc un pic. N-ai idee ce viață duc ei acolo. E viață de țară curată, nealterată. Se scoală devreme pentru că au atât de multe de făcut și se culcă devreme pentru că au atât de puține la care să se gândească. N-a mai fost niciun scandal prin părțile acelea de pe vremea reginei Elisabeta și, prin urmare, adorm toți după cină. N-o să stai lângă niciunul dintre ei. O să stai lângă mine și o să mă distrezi.
Dorian a murmurat un compliment grațios și și-a plimbat privirea prin salon. Da: era, fără îndoială, o petrecere plicticoasă. Pe doi dintre oaspeți nu-i mai văzuse niciodată, iar ceilalți erau Ernest Harrowden, una dintre mediocritățile acelea trecute de prima tinerețe, atât de obișnuite în cluburile londoneze, care n-au dușmani, dar sunt cu desăvârșire antipatizate de prieteni; Lady Ruxton, o femeie de patruzeci și șapte de ani, îmbrăcată prea țipător, cu nasul coroiat, care încerca mereu să se compromită, dar era atât de neobișnuit de urâtă încât, spre marea ei dezamăgire, nimeni nu voia să creadă vreodată ceva rău despre ea; doamna Erlynne, o oarecare care se vâra peste tot, cu un sâsâit încântător și cu părul roșu-venețian; Lady Alice Chapman, fiica gazdei, o fată ștearsă și prost îmbrăcată, cu unul dintre chipurile acelea tipic britanice pe care, odată văzute, nu ți le mai amintești niciodată; și soțul ei, o creatură cu obraji roșii și favoriți albi, care, ca mulți din clasa lui, avea impresia că o jovialitate fără măsură poate răscumpăra o totală lipsă de idei.
Aproape că-i părea rău că venise, până când Lady Narborough, uitându-se la marele ceas de bronz aurit care își lăfăia curbele țipătoare pe polița căminului drapată în mov, a exclamat:
— Ce urât din partea lui Henry Wotton să întârzie atâta! I-am trimis vorbă azi-dimineață, la noroc, și mi-a promis solemn că n-o să mă dezamăgească.
Era o consolare că urma să vină și Harry și, când s-a deschis ușa și i-a auzit vocea înceată, melodioasă, dând farmec unei scuze nesincere, plictiseala i-a trecut.
Dar la cină n-a putut mânca nimic. Farfurie după farfurie pleca neatinsă. Lady Narborough îl tot mustra pentru ceea ce numea ea „o jignire adusă bietului Adolphe, care a compus meniul special pentru dumneata”, iar Lord Henry se uita din când în când la el peste masă, mirându-se de tăcerea și de aerul lui absent. Din când în când majordomul îi umplea paharul cu șampanie. Bea cu lăcomie, iar setea părea să-i crească.
— Dorian, a spus în cele din urmă Lord Henry, în timp ce se servea chaud-froid{65}, ce-i cu tine în seara asta? Nu ești deloc în apele tale.
— Cred că e îndrăgostit, a strigat Lady Narborough, și se teme să-mi spună, ca să nu fiu geloasă. Și are perfectă dreptate. Aș fi, cu siguranță.
— Dragă Lady Narborough, a murmurat Dorian zâmbind, n-am mai fost îndrăgostit de o săptămână întreagă — de fapt, de când Madame de Ferrol a plecat din oraș.
— Cum puteți voi, bărbații, să vă îndrăgostiți de femeia aceea! a exclamat bătrâna doamnă. Pur și simplu nu pot să înțeleg.
— Pur și simplu pentru că își amintește de dumneavoastră de pe când erați fetiță, Lady Narborough, a spus Lord Henry. Ea e singura legătură dintre noi și rochițele dumneavoastră scurte.
— Nu-și amintește deloc de rochițele mele scurte, Lord Henry. Dar eu mi-o amintesc foarte bine la Viena, acum treizeci de ani, și cât de décolletée era pe atunci.
— E décolletée și acum, a răspuns el, luând o măslină între degetele lui lungi, iar când poartă o rochie foarte elegantă arată ca o édition de luxe a unui roman franțuzesc prost. E cu adevărat minunată și plină de surprize. Are o capacitate extraordinară de afecțiune familială. Când i-a murit al treilea soț, părul i s-a făcut de-a binelea auriu de durere.
— Harry, cum poți! a strigat Dorian.
— E o explicație cât se poate de romantică, a râs gazda. Dar al treilea soț, Lord Henry! Doar nu vrei să spui că Ferrol e al patrulea?
— Ba da, Lady Narborough.
— Nu cred o iotă.
— Atunci întrebați-l pe domnul Gray. E unul dintre cei mai intimi prieteni ai ei.
— E adevărat, domnule Gray?
— Așa mă asigură ea, Lady Narborough, a spus Dorian. Am întrebat-o dacă, asemenea Margaretei de Navarra{66}, a pus să le îmbălsămeze inimile și le poartă atârnate la brâu. Mi-a spus că nu, pentru că niciunul dintre ei n-a avut inimă.
— Patru soți! Pe cuvântul meu, asta-i trop de zèle{67}.
— Trop d’audace{68}, îi spun eu, a zis Dorian.
— Oh, e destul de îndrăzneață ca să facă orice, dragul meu. Și cum e Ferrol? Nu-l cunosc.
— Soții femeilor foarte frumoase fac parte din clasele criminale, a spus Lord Henry, sorbindu-și vinul.
Lady Narborough l-a lovit cu evantaiul.
— Lord Henry, nu mă mir deloc că lumea spune că ești extrem de rău.
— Dar care lume spune asta? a întrebat Lord Henry, ridicând din sprâncene. Nu poate fi decât lumea de apoi. Cu lumea asta sunt în relații excelente.
— Toți cei pe care îi cunosc spun că ești foarte rău, a strigat bătrâna doamnă, clătinând din cap.
Câteva clipe, Lord Henry a părut serios.
— E absolut monstruos, a spus el în cele din urmă, cum umblă oamenii în ziua de azi și spun pe la spatele tău lucruri care sunt absolut și întru totul adevărate.
— Nu-i așa că e incorigibil? a strigat Dorian, aplecându-se în scaun.
— Sper că este, a spus gazda râzând. Dar, zău, dacă voi toți o adorați pe Madame de Ferrol în felul ăsta ridicol, va trebui să mă mărit din nou, ca să fiu și eu la modă.
— Nu vă veți mai mărita niciodată, Lady Narborough, a intervenit Lord Henry. Ați fost mult prea fericită. Când o femeie se mărită din nou, e pentru că și-a detestat primul soț. Când un bărbat se însoară din nou, e pentru că și-a adorat prima soție. Femeile își încearcă norocul; bărbații și-l riscă pe al lor.
— Narborough nu era perfect, a strigat bătrâna doamnă.
— Dacă ar fi fost, nu l-ați fi iubit, draga mea doamnă, a venit replica. Femeile ne iubesc pentru defectele noastre. Dacă avem destule, ne iartă orice, chiar și inteligența. Mă tem că, după ce am spus asta, n-o să mă mai invitați niciodată la cină, Lady Narborough, dar e perfect adevărat.
— Bineînțeles că e adevărat, Lord Henry. Dacă noi, femeile, nu v-am iubi pentru defectele voastre, ce s-ar alege de voi? Niciunul dintre voi nu s-ar însura vreodată. Ați fi o ceată de burlaci nefericiți. Nu că asta v-ar schimba prea mult. În ziua de azi toți bărbații însurați trăiesc ca burlacii, iar toți burlacii ca bărbații însurați.
— Fin de siècle{69}, a murmurat Lord Henry.
— Fin du globe{70}, a răspuns gazda.
— Aș vrea să fie fin du globe, a spus Dorian cu un oftat. Viața e o mare dezamăgire.
— Ah, dragul meu, a strigat Lady Narborough, trăgându-și mănușile, nu-mi spune că ai epuizat viața. Când un bărbat spune asta, se știe că viața l-a epuizat pe el. Lord Henry e foarte rău și uneori mi-aș dori să fi fost și eu; dar dumneata ești făcut să fii bun — arăți atât de bun. Trebuie să-ți găsesc o soție drăguță. Lord Henry, nu crezi că domnul Gray ar trebui să se însoare?
— I-o spun mereu, Lady Narborough, a spus Lord Henry, înclinându-se.
— Atunci trebuie să-i căutăm o partidă potrivită. Diseară am să trec cu grijă prin Debrett{71} și am să fac o listă cu toate domnișoarele bune de măritat.
— Cu vârstele lor, Lady Narborough? a întrebat Dorian.
— Bineînțeles, cu vârstele, ușor retușate. Dar nimic nu trebuie făcut în pripă. Vreau să fie ceea ce ziarul The Morning Post numește o alianță potrivită și vreau să fiți fericiți amândoi.
— Ce de prostii vorbesc oamenii despre căsniciile fericite! a exclamat Lord Henry. Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie, atâta timp cât n-o iubește.
— Ah, ce cinic ești! a strigat bătrâna doamnă, împingându-și scaunul înapoi și făcându-i un semn din cap lui Lady Ruxton. Trebuie să vii curând din nou la cină la mine. Ești cu adevărat un tonic admirabil, mult mai bun decât ce-mi prescrie Sir Andrew. Dar trebuie să-mi spui ce oameni ți-ar plăcea să întâlnești. Vreau să fie o reuniune încântătoare.
— Îmi plac bărbații care au un viitor și femeile care au un trecut, a răspuns el. Sau credeți că ar ieși o petrecere numai de fuste?
— Mă tem că da, a spus ea râzând, în timp ce se ridica. O mie de scuze, draga mea Lady Ruxton, a adăugat, n-am văzut că nu ți-ai terminat țigara.
— Nu face nimic, Lady Narborough. Fumez mult prea mult. Am de gând să mă limitez pe viitor.
— Vă rog să n-o faceți, Lady Ruxton, a spus Lord Henry. Moderația e un lucru fatal. Cât îți trebuie e la fel de prost ca o masă oarecare. Mai mult decât îți trebuie e la fel de bun ca un ospăț.
Lady Ruxton s-a uitat curioasă la el.
— Trebuie să vii într-o după-amiază să-mi explici asta, Lord Henry. Sună ca o teorie fascinantă, a murmurat ea, ieșind maiestuos din încăpere.
— Și aveți grijă să nu zăboviți prea mult cu politica și cu scandalurile voastre, a strigat Lady Narborough din ușă. Dacă zăboviți, sigur o să ne certăm sus.
Bărbații au râs, iar domnul Chapman s-a ridicat solemn de la coada mesei și a venit în capul ei. Dorian Gray și-a schimbat și el locul și s-a așezat lângă Lord Henry. Domnul Chapman a început să vorbească tare despre situația din Camera Comunelor. Își hohotea batjocura la adresa adversarilor. Cuvântul doctrinaire — cuvânt plin de groază pentru mintea britanică — reapărea din când în când între izbucnirile lui. Un prefix aliterativ îi servea drept podoabă oratorică. Arbora Union Jack-ul pe culmile gândirii. Prostia moștenită a rasei — solidul bun-simț englezesc, cum îl numea el jovial — era înfățișată drept bastionul cuvenit al societății.
Un zâmbet a arcuit buzele lui Lord Henry, care s-a întors și s-a uitat la Dorian.
— Te simți mai bine, dragul meu? l-a întrebat. Păreai cam indispus la cină.
— Mă simt foarte bine, Harry. Sunt obosit. Asta-i tot.
— Aseară ai fost fermecător. Mica ducesă ți-e cu totul devotată. Mi-a spus că vine la Selby.
— Mi-a promis că vine pe douăzeci.
— Va fi și Monmouth acolo?
— A, da, Harry.
— Mă plictisește îngrozitor, aproape tot atât cât o plictisește pe ea. Ea e foarte inteligentă, prea inteligentă pentru o femeie. Îi lipsește farmecul de nedefinit al slăbiciunii. Picioarele de lut sunt cele care fac prețios aurul statuii. Picioarele ei sunt foarte frumoase, dar nu sunt picioare de lut. Picioare de porțelan alb, dacă vrei. Au trecut prin foc, iar ce nu distruge focul, călește. A trăit câte ceva.
— De cât timp e măritată? a întrebat Dorian.
— De o eternitate, după cum îmi spune. Cred că, după anuarul nobilimii, sunt zece ani, dar zece ani cu Monmouth trebuie să fi fost ca o eternitate, plus timpul pe deasupra. Cine mai vine?
— A, soții Willoughby, Lord Rugby și soția, gazda noastră, Geoffrey Clouston, grupul obișnuit. L-am invitat și pe Lord Grotrian.
— Îmi place, a spus Lord Henry. Multă lume nu-l place, dar eu îl găsesc fermecător. Își răscumpără faptul că e uneori cam prea gătit prin aceea că e întotdeauna absolut prea școlit. E un tip foarte modern.
— Nu știu dacă va putea să vină, Harry. S-ar putea să trebuiască să plece la Monte Carlo cu tatăl lui.
— Ah, ce pacoste sunt rudele oamenilor! Încearcă să-l faci să vină. Apropo, Dorian, aseară ai fugit foarte devreme. Ai plecat înainte de unsprezece. Ce-ai făcut după aceea? Te-ai dus direct acasă?
Dorian i-a aruncat o privire grăbită și s-a încruntat.
— Nu, Harry, a spus el în cele din urmă, n-am ajuns acasă decât pe la trei.
— Ai fost la club?
— Da, a răspuns, apoi și-a mușcat buza: Nu, nu asta voiam să spun. N-am fost la club. M-am plimbat. Am uitat ce-am făcut… Ce curios ești, Harry! Vrei mereu să știi ce-a făcut omul. Eu vreau mereu să uit ce-am făcut. Am venit acasă la două și jumătate, dacă vrei să știi ora exactă. Îmi lăsasem cheia acasă și a trebuit să-mi deschidă valetul. Dacă vrei vreo mărturie care să confirme asta, poți să-l întrebi.
Lord Henry a ridicat din umeri.
— Dragul meu, ca și cum mi-ar păsa! Hai să urcăm în salon. Nu, mulțumesc, fără sherry, domnule Chapman. Ți s-a întâmplat ceva, Dorian. Spune-mi ce. În seara asta nu ești tu.
— Nu mă lua în seamă, Harry. Sunt iritat și prost dispus. Trec mâine pe la tine, sau poimâine. Prezintă-mi scuzele lui Lady Narborough. Nu urc sus. Mă duc acasă. Trebuie să mă duc acasă.
— Bine, Dorian. Pesemne că o să te văd mâine la ceai. Vine ducesa.
— O să încerc să vin, Harry, a spus el, ieșind din cameră. În trăsura care îl ducea acasă și-a dat seama că groaza pe care credea că o sugrumase se întorsese. Întrebările întâmplătoare ale lui Lord Henry îl făcuseră pentru o clipă să-și piardă sângele rece, iar el mai avea încă nevoie de sângele lui rece. Lucrurile primejdioase trebuiau distruse. A tresărit. Îi era silă să se gândească fie și numai să le atingă.
Și totuși trebuia făcut. Își dădea seama de asta și, după ce a încuiat ușa bibliotecii, a deschis dulapul secret în care înghesuise paltonul și geanta lui Basil Hallward. Un foc uriaș ardea cu flăcări mari. A mai pus o buturugă. Mirosul de haine pârlite și de piele arsă era îngrozitor. I-au trebuit trei sferturi de oră ca să ardă totul. La sfârșit s-a simțit amețit și i s-a făcut rău și, după ce a aprins câteva pastile algeriene într-o căldărușă de aramă perforată, și-a spălat mâinile și fruntea cu un oțet răcoritor parfumat cu mosc.
Deodată a tresărit. Ochii i s-au aprins de o strălucire ciudată și și-a ros nervos buza de jos. Între două dintre ferestre era un dulap mare, florentin, din abanos încrustat cu fildeș și cu lapislazuli. Îl privea ca și cum ar fi fost un lucru care putea să fascineze și să înspăimânte, ca și cum ar fi ascuns ceva după care tânjea și pe care totuși aproape îl detesta. Respirația i s-a întețit. L-a cuprins o poftă nebună. Și-a aprins o țigară, apoi a aruncat-o. Pleoapele i s-au lăsat până când genele lungi aproape că i-au atins obrajii. Dar se uita mai departe la dulap. În cele din urmă s-a ridicat de pe canapeaua pe care stătea întins, s-a dus la el, l-a descuiat și a apăsat un arc ascuns. Un sertar triunghiular a ieșit încet afară. Degetele i s-au îndreptat instinctiv spre el, s-au cufundat înăuntru și s-au strâns pe ceva. Era o cutiuță chinezească de lac negru presărat cu pulbere de aur, lucrată cu migală, cu valuri curbe pe laturi; de șnururile de mătase atârnau cristale rotunde și ciucuri din fire de metal împletite. A deschis-o. Înăuntru era o pastă verde, cu luciu de ceară, cu un miros ciudat de greu și de stăruitor.
A șovăit câteva clipe, cu un zâmbet ciudat de încremenit pe chip. Apoi, tremurând, deși aerul din cameră era îngrozitor de fierbinte, s-a îndreptat de spate și s-a uitat la ceas. Era douăsprezece fără douăzeci. A pus cutiuța la loc, a închis ușile dulapului și s-a dus în dormitor.
Pe când miezul nopții bătea lovituri de bronz în aerul întunecat, Dorian Gray, îmbrăcat cu haine obișnuite și cu un fular înfășurat în jurul gâtului, s-a strecurat pe tăcute afară din casă. În Bond Street a găsit o birjă cu un cal bun. A strigat-o și i-a spus birjarului, cu glas scăzut, o adresă.
Omul a clătinat din cap.
— E prea departe pentru mine, a mormăit.
— Uite un suveran, a spus Dorian. Mai primești unul dacă mergi repede.
— Bine, domnule, a răspuns omul, ajungeți într-o oră.
După ce clientul a urcat, a întors calul și a pornit în grabă spre fluviu.
Note
{64} Spirit (fr.).
{65} Carne sau pește în aspic (fr.).
{66} Marguerite de Valois, numită și Margareta de Navarra (1553–1615), regină a Navarei, prima soție a regelui Henric al IV-lea al Franței; legenda spune că purta la brâu inimile îmbălsămate ale iubiților ei.
{67} Exces de zel, prea mult zel (fr.).
{68} Prea multă îndrăzneală (fr.).
{69} Sfârșitul secolului (fr.).
{70} Sfârșitul globului (fr.).
{71} Anuar publicat prima dată în 1802, de John Debrett, conținând listele nobililor din Anglia, Scoția și Irlanda.