A doua zi dimineață, la ora nouă, valetul a intrat cu o ceașcă de ciocolată pe o tavă și a deschis obloanele. Dorian dormea liniștit, întors pe partea dreaptă, cu o mână sub obraz. Arăta ca un băiat pe care-l obosise joaca sau învățătura.
Omul a trebuit să-l atingă de două ori pe umăr până să se trezească, iar când a deschis ochii, un zâmbet vag i-a trecut pe buze, de parcă ar fi fost pierdut într-un vis încântător. De fapt nu visase nimic. Noaptea nu-i fusese tulburată de nicio imagine, nici de plăcere, nici de durere. Dar tinerețea zâmbește fără niciun motiv. Este unul dintre cele mai mari farmece ale ei.
S-a întors și, sprijinindu-se în cot, a început să-și soarbă ciocolata. Soarele blând de noiembrie se revărsa în cameră. Cerul era senin și în aer plutea o căldură plăcută. Era aproape ca într-o dimineață de mai.
Treptat, întâmplările din noaptea trecută i s-au strecurat în creier cu pași tăcuți, mânjiți de sânge, și s-au refăcut acolo cu o limpezime cumplită. A tresărit la amintirea a tot ce suferise și, pentru o clipă, i-a revenit același ciudat sentiment de silă față de Basil Hallward, care îl făcuse să-l ucidă pe când ședea în scaun, și a înghețat de patimă. Mortul ședea și acum acolo, și încă în lumina soarelui. Ce îngrozitor era! Asemenea lucruri hidoase erau pentru întuneric, nu pentru zi.
Simțea că, dacă ar sta să se gândească la tot prin ce trecuse, s-ar îmbolnăvi sau și-ar pierde mințile. Există păcate a căror fascinație stă mai mult în amintire decât în săvârșirea lor, triumfuri stranii care măgulesc mai mult orgoliul decât patimile și dau intelectului un simțământ de bucurie mai viu, mai mare decât orice bucurie pe care au adus-o sau ar putea s-o aducă vreodată simțurilor. Dar acesta nu era unul dintre ele. Era un lucru care trebuia izgonit din minte, adormit cu maci, sugrumat, ca să nu te sugrume el pe tine.
Când ceasul a bătut jumătatea, și-a trecut mâna peste frunte, apoi s-a sculat în grabă și s-a îmbrăcat cu și mai multă grijă ca de obicei, dând o deosebită atenție alegerii cravatei și a acului de cravată și schimbându-și inelele de mai multe ori. A zăbovit mult și la micul dejun, gustând din feluritele mâncăruri, discutând cu valetul despre niște livrele noi pe care se gândea să le comande pentru servitorii de la Selby și trecându-și în revistă corespondența. La unele scrisori a zâmbit. Trei l-au plictisit. Pe una a citit-o de mai multe ori, apoi a rupt-o, cu o umbră de iritare pe chip. „Ce lucru îngrozitor, memoria unei femei!”, cum spusese odată Lord Henry.
După ce și-a băut ceașca de cafea neagră, și-a șters încet buzele cu un șervet, i-a făcut semn valetului să aștepte și, ducându-se la masă, s-a așezat și a scris două scrisori. Pe una a pus-o în buzunar, pe cealaltă i-a dat-o valetului.
— Du scrisoarea asta în Hertford Street 152, Francis, și, dacă domnul Campbell e plecat din oraș, află-i adresa.
De îndată ce a rămas singur, și-a aprins o țigară și a început să schițeze pe o bucată de hârtie, întâi flori și frânturi de arhitectură, apoi chipuri omenești. Deodată a observat că fiecare chip pe care-l desena părea să aibă o asemănare fantastică cu Basil Hallward. S-a încruntat, s-a ridicat, s-a dus la bibliotecă și a luat la întâmplare un volum. Era hotărât să nu se gândească la cele întâmplate până când n-avea să fie absolut necesar.
După ce s-a întins pe canapea, s-a uitat la foaia de titlu a cărții. Era „Émaux et Camées”{57} de Gautier, ediția Charpentier pe hârtie japoneză, cu gravura lui Jacquemart. Legătura era din piele verde-lămâie, cu un model de zăbrele aurite și rodii punctate. I-o dăruise Adrian Singleton. Pe când întorcea paginile, privirea i-a căzut pe poemul despre mâna lui Lacenaire{58}, mâna galbenă și rece, „du supplice encore mal lavée”{59}, cu puful ei de fire roșcate și cu „doigts de faune”{60}. S-a uitat la propriile degete albe și subțiri, înfiorându-se ușor fără voia lui, și a trecut mai departe, până a ajuns la strofele acelea încântătoare despre Veneția:
Sur une gamme chromatique,
Le sein de perles ruisselant,
La Vénus de l’Adriatique
Sort de l’eau son corps rose et blanc.
Les dômes, sur l’azur des ondes
Suivant la phrase au pur contour,
S’enflent comme des gorges rondes
Que soulève un soupir d’amour.
L’esquif aborde et me dépose,
Jetant son amarre au pilier,
Devant une façade rose,
Sur le marbre d’un escalier.{61}
Cât erau de minunate! Citindu-le, aveai senzația că plutești pe verzile cărări de apă ale orașului roz și sidefiu, așezat într-o gondolă neagră cu prora de argint și cu perdele târându-se pe apă. Simplele versuri i se păreau asemenea acelor dâre drepte, albastru-turcoaz, care te urmează când pornești spre Lido. Străfulgerările bruște de culoare îi aminteau de sclipirea păsărilor cu gâtul de opal și iris care fâlfâie în jurul înaltului Campanile, ciuruit ca un fagure, sau pășesc cu o grație atât de maiestuoasă pe sub arcadele umbroase, pătate de praf. Lăsat pe spate, cu ochii pe jumătate închiși, își repeta întruna:
„Devant une façade rose, Sur le marbre d’un escalier.”
Toată Veneția era în aceste două versuri. Își aducea aminte de toamna pe care o petrecuse acolo și de o iubire minunată care îl împinsese la nebunii delicioase. Romantism găsești oriunde. Dar Veneția, ca și Oxfordul, păstrase decorul romantismului, iar pentru adevăratul romantic decorul era totul, sau aproape totul. O vreme fusese și Basil cu el acolo și se înnebunise după Tintoretto. Sărmanul Basil! Ce moarte îngrozitoare pentru un om!
A oftat, a luat din nou volumul și a încercat să uite. A citit despre rândunelele care zboară înăuntru și afară din cafeneaua micuță din Smirna, unde hagiii stau și-și numără boabele de chihlimbar, iar negustorii cu turbane pufăie din pipele lungi cu ciucuri și stau de vorbă cu gravitate; a citit despre Obeliscul din Place de la Concorde, care varsă lacrimi de granit în exilul lui singuratic, fără soare, și tânjește să se întoarcă lângă Nilul fierbinte, acoperit de lotuși, unde sunt sfincși și ibiși roz-roșiatici, vulturi albi cu gheare aurite și crocodili cu ochi mici de beril care se târăsc prin mâlul verde și aburind; a început să cugete asupra versurilor care, sorbind muzică din marmura pătată de săruturi, vorbesc despre statuia aceea ciudată pe care Gautier o aseamănă cu o voce de contralto, acel „monstre charmant”{62} care stă culcat în sala de porfir a Luvrului. Dar după o vreme cartea i-a căzut din mână. A devenit neliniștit și l-a cuprins un acces cumplit de groază. Și dacă Alan Campbell era plecat din Anglia? Aveau să treacă zile până să se poată întoarce. Poate chiar avea să refuze să vină. Ce putea face atunci? Fiecare clipă era de o importanță vitală.
Fuseseră cândva mari prieteni, cu cinci ani în urmă — de fapt, aproape nedespărțiți. Apoi prietenia lor se curmase brusc. Acum, când se întâlneau în societate, numai Dorian Gray zâmbea: Alan Campbell niciodată.
Era un tânăr foarte inteligent, deși nu avea o adevărată înțelegere pentru artele vizuale, iar puținul simț pentru frumusețea poeziei pe care îl avea i-l datora în întregime lui Dorian. Pasiunea lui intelectuală dominantă era știința. La Cambridge petrecuse multă vreme lucrând în laborator și luase o clasificare bună la examenul de științe naturale al anului său. De altfel, era și acum devotat studiului chimiei și avea un laborator propriu, în care obișnuia să se închidă toată ziua, spre marea nemulțumire a mamei lui, care își pusese în gând să-l vadă candidând în Parlament și avea o idee vagă că un chimist e un fel de spițer care prepară rețete. Era totodată și un excelent muzician și cânta și la vioară, și la pian mai bine decât majoritatea amatorilor. De fapt, muzica îi apropiase la început pe el și pe Dorian Gray — muzica și atracția aceea de nedefinit pe care Dorian părea în stare s-o exercite ori de câte ori voia și pe care, de fapt, o exercita adesea fără să-și dea seama. Se cunoscuseră la Lady Berkshire, în seara în care cântase acolo Rubinstein{63}, iar după aceea erau văzuți mereu împreună la operă și oriunde se cânta muzică bună. Prietenia lor a durat optsprezece luni. Campbell era mereu fie la Selby Royal, fie în Grosvenor Square. Pentru el, ca și pentru mulți alții, Dorian Gray întruchipa tot ce e minunat și fascinant în viață. Dacă s-au certat sau nu, nu a aflat nimeni niciodată. Dar deodată lumea a observat că abia își vorbeau când se întâlneau și că Campbell pleca întotdeauna devreme de la orice petrecere la care era de față Dorian Gray. Se schimbase și el — era uneori ciudat de melancolic, părea aproape să nu-i mai placă să asculte muzică și nu mai cânta niciodată el însuși, scuzându-se, când era rugat, că știința îl absorbea într-atât încât nu-i mai rămânea timp să exerseze. Și asta era cu siguranță adevărat. Părea să se intereseze tot mai mult, de la o zi la alta, de biologie, iar numele lui apăruse o dată sau de două ori în unele reviste științifice, în legătură cu anumite experiențe ciudate.
Acesta era omul pe care îl aștepta Dorian Gray. Se uita la ceas în fiecare secundă. Pe măsură ce treceau minutele, devenea îngrozitor de agitat. În cele din urmă s-a ridicat și a început să se plimbe în sus și în jos prin cameră, ca o frumoasă vietate închisă în cușcă. Făcea pași lungi, furișați. Mâinile îi erau ciudat de reci.
Așteptarea devenise de nesuportat. I se părea că timpul se târăște cu picioare de plumb, în timp ce pe el niște vânturi monstruoase îl purtau spre marginea zimțată a vreunei crăpături negre de prăpastie. Știa ce-l așteaptă acolo; de fapt, vedea și, înfiorându-se, și-a strivit cu mâinile umede pleoapele care-l ardeau, ca și cum ar fi vrut să răpească însuși creierului vederea și să-și împingă globii ochilor înapoi în orbite. Era în zadar. Creierul avea propria hrană, din care se îndopa, iar imaginația, făcută grotescă de groază, răsucită și schimonosită de durere ca o ființă vie, dansa ca o marionetă hidoasă pe o estradă și rânjea prin măști mișcătoare. Apoi, deodată, timpul s-a oprit pentru el. Da: făptura aceea oarbă, cu răsuflarea înceată, nu se mai târa, iar gândurile cumplite, acum că timpul murise, alergau sprintene înainte, au tras din mormânt un viitor hidos și i l-au arătat. Se uita fix la el. Însăși oroarea lui l-a împietrit.
În sfârșit ușa s-a deschis și a intrat valetul. Dorian și-a întors spre el ochii sticloși.
— Domnul Campbell, domnule, a spus omul.
Un suspin de ușurare i-a scăpat de pe buzele uscate și culoarea i-a revenit în obraji.
— Poftește-l imediat înăuntru, Francis.
Simțea că redevenise el însuși. Accesul de lașitate trecuse.
Valetul s-a înclinat și s-a retras. După câteva clipe a intrat Alan Campbell, foarte sever și destul de palid, iar paloarea îi era sporită de părul negru ca tăciunele și de sprâncenele întunecate.
— Alan! Ce drăguț din partea ta. Îți mulțumesc că ai venit.
— Hotărâsem să nu mai calc niciodată în casa ta, Gray. Dar mi-ai scris că e o chestiune de viață și de moarte.
Vocea lui era dură și rece. Vorbea încet și cumpănit. În privirea fermă, iscoditoare, pe care o ațintea asupra lui Dorian era o umbră de dispreț. Își ținea mâinile în buzunarele paltonului de astrahan și părea să nu fi observat gestul cu care fusese întâmpinat.
— Da, Alan, e o chestiune de viață și de moarte, și pentru mai mult de o persoană. Ia loc.
Campbell s-a așezat pe un scaun lângă masă, iar Dorian s-a așezat în fața lui. Privirile li s-au întâlnit. În ochii lui Dorian era o milă nesfârșită. Știa că ceea ce avea să facă era îngrozitor.
După o clipă de tăcere încordată, s-a aplecat peste masă și i-a vorbit foarte încet, urmărind însă efectul fiecărui cuvânt pe chipul celui pe care îl chemase.
— Alan, într-o cameră încuiată de la ultimul etaj al acestei case, o cameră în care nu are acces nimeni în afară de mine, stă la o masă un om mort. E mort de zece ore. Nu te mișca și nu te uita la mine așa. Cine e omul, de ce a murit, cum a murit sunt lucruri care nu te privesc. Ce ai tu de făcut este următorul lucru…
— Oprește-te, Gray. Nu vreau să mai aflu nimic. Dacă ce mi-ai spus e adevărat sau nu, nu mă privește. Refuz categoric să fiu amestecat în viața ta. Păstrează-ți pentru tine secretele tale oribile. Nu mă mai interesează.
— Alan, va trebui să te intereseze. Secretul acesta va trebui să te intereseze. Îmi pare îngrozitor de rău pentru tine, Alan. Dar n-am încotro. Ești singurul om care mă poate salva. Sunt silit să te amestec în povestea asta. N-am de ales. Alan, tu ești om de știință. Te pricepi la chimie și la lucruri de felul ăsta. Ai făcut experiențe. Ce ai tu de făcut este să distrugi lucrul acela de sus — să-l distrugi așa încât să nu mai rămână nicio urmă din el. Nimeni nu l-a văzut pe omul acesta intrând în casă. De fapt, în momentul de față se crede că e la Paris. Luni de zile nu i se va simți lipsa. Iar când i se va simți, nu trebuie să se găsească aici nicio urmă a lui. Tu, Alan, tu trebuie să-l prefaci pe el și tot ce-i aparține într-un pumn de cenușă pe care s-o pot împrăștia în vânt.
— Ești nebun, Dorian.
— Ah! Așteptam să-mi spui „Dorian”.
— Ești nebun, îți spun — nebun să-ți închipui că aș mișca un deget ca să te ajut, nebun să faci o mărturisire atât de monstruoasă. Nu vreau să am nimic de-a face cu povestea asta, oricare ar fi ea. Îți închipui că îmi pun reputația în primejdie pentru tine? Ce-mi pasă mie ce lucrătură diavolească pui la cale?
— A fost o sinucidere, Alan.
— Mă bucur. Dar cine l-a împins la ea? Tu, îmi închipui.
— Tot refuzi să faci asta pentru mine?
— Bineînțeles că refuz. Nu vreau să am absolut nimic de-a face cu asta. Nu-mi pasă ce rușine se abate asupra ta. O meriți pe deplin. N-aș regreta să te văd dezonorat, dezonorat în public. Cum îndrăznești să-mi ceri mie, mie dintre toți oamenii din lume, să mă amestec în grozăvia asta? Aș fi crezut că te pricepi mai bine la caracterele oamenilor. Prietenul tău, Lord Henry Wotton, nu te-a învățat cine știe ce psihologie, orice altceva te-o fi învățat. Nimic nu m-ar putea face să mișc un pas ca să te ajut. Ai nimerit la cine nu trebuie. Du-te la vreunul dintre prietenii tăi. Nu veni la mine.
— Alan, a fost o crimă. Eu l-am ucis. Nu știi cât m-a făcut să sufăr. Oricum ar fi viața mea, el a avut un rol mai mare în făurirea sau în stricarea ei decât bietul Harry. Poate că nu a vrut, dar rezultatul a fost același.
— Crimă! Doamne Dumnezeule, Dorian, la asta ai ajuns? N-am să te denunț. Nu e treaba mea. De altfel, și fără să mă amestec eu, ai să fii arestat cu siguranță. Nimeni nu comite o crimă fără să facă și o prostie. Dar eu nu vreau să am nimic de-a face cu asta.
— Trebuie să ai de-a face cu asta. Stai, stai o clipă; ascultă-mă. Doar ascultă-mă, Alan. Tot ce-ți cer e să faci o anumită experiență științifică. Tu umbli prin spitale și prin morgi, și ororile pe care le faci acolo nu te ating. Dacă, într-o sală de disecție hidoasă sau într-un laborator fetid, l-ai găsi pe omul acesta întins pe o masă de plumb în care sunt săpate șănțulețe roșii pe unde să se scurgă sângele, ai vedea în el pur și simplu un subiect admirabil. Nu ți-ar tresări niciun mușchi. N-ai crede că faci ceva rău. Dimpotrivă, probabil că ai simți că aduci un folos speciei omenești, sau că sporești suma cunoștințelor din lume, sau că îți satisfaci curiozitatea intelectuală, sau ceva de felul ăsta. Ce vreau eu să faci e doar ceea ce ai mai făcut de multe ori. De fapt, să distrugi un cadavru trebuie să fie mult mai puțin îngrozitor decât lucrurile cu care ești obișnuit. Și ține minte, e singura dovadă împotriva mea. Dacă e descoperită, sunt pierdut; și sigur va fi descoperită dacă nu mă ajuți.
— N-am nicio dorință să te ajut. Uiți asta. Toată povestea îmi e pur și simplu indiferentă. Nu are nicio legătură cu mine.
— Alan, te implor. Gândește-te în ce situație mă aflu. Chiar înainte să vii, aproape că am leșinat de groază. Poate că într-o zi ai să cunoști și tu groaza. Nu! Nu te gândi la asta. Privește lucrurile pur și simplu din punct de vedere științific. Nu întrebi de unde vin morții pe care faci experiențe. Nu întreba nici acum. Și așa ți-am spus prea multe. Dar te rog fierbinte s-o faci. Am fost cândva prieteni, Alan.
— Nu vorbi de vremurile acelea, Dorian: sunt moarte.
— Morții mai zăbovesc uneori. Omul de sus nu vrea să plece. Stă la masă cu capul plecat și cu brațele întinse. Alan! Alan! Dacă nu-mi vii în ajutor, sunt pierdut. Păi o să mă spânzure, Alan! Nu înțelegi? O să mă spânzure pentru ce-am făcut.
— N-are niciun rost să prelungim scena asta. Refuz categoric să fac ceva în privința asta. E o nebunie din partea ta să-mi ceri așa ceva.
— Refuzi?
— Da.
— Te implor, Alan.
— E inutil.
În ochii lui Dorian Gray a apărut aceeași privire plină de milă. Apoi a întins mâna, a luat o bucată de hârtie și a scris ceva pe ea. A citit de două ori ce scrisese, a împăturit-o cu grijă și a împins-o peste masă. După aceea s-a ridicat și s-a dus la fereastră.
Campbell s-a uitat la el surprins, apoi a luat hârtia și a deschis-o. Pe măsură ce citea, fața i s-a făcut palidă ca moartea și s-a lăsat pe spătarul scaunului. L-a cuprins o senzație îngrozitoare de greață. I se părea că inima i se zbate până la moarte într-o scobitură goală.
După două-trei minute de tăcere cumplită, Dorian s-a întors, a venit în spatele lui și i-a pus mâna pe umăr.
— Îmi pare atât de rău pentru tine, Alan, a murmurat, dar nu-mi lași altă cale. Am scris deja o scrisoare. Uite-o. Vezi adresa. Dacă nu mă ajuți, trebuie s-o trimit. Dacă nu mă ajuți, o voi trimite. Știi care va fi urmarea. Dar ai să mă ajuți. Acum nu mai poți să mă refuzi. Am încercat să te cruț. Vei fi drept și vei recunoaște asta. Ai fost sever, aspru, jignitor. M-ai tratat cum n-a îndrăznit nimeni vreodată să mă trateze — niciun om în viață, cel puțin. Am îndurat totul. Acum e rândul meu să dictez condițiile.
Campbell și-a îngropat fața în mâini și un fior l-a străbătut.
— Da, Alan, e rândul meu să dictez condițiile. Știi care sunt. Lucrul e foarte simplu. Haide, nu te mai înfierbânta așa. Treaba trebuie făcută. Privește-o în față și fă-o.
Un geamăt i-a scăpat de pe buze lui Campbell și s-a cutremurat din tot trupul. Ticăitul ceasului de pe polița căminului i se părea că împarte timpul în atomi separați de agonie, fiecare prea cumplit ca să poată fi îndurat. Avea senzația că un cerc de fier i se strânge încet în jurul frunții, ca și cum dezonoarea cu care era amenințat s-ar fi abătut deja asupra lui. Mâna de pe umăr îl apăsa ca o mână de plumb. Era de nesuportat. Părea să-l zdrobească.
— Haide, Alan, trebuie să te hotărăști imediat.
— Nu pot s-o fac, a spus el mașinal, ca și cum cuvintele ar fi putut schimba lucrurile.
— Trebuie. N-ai de ales. Nu mai amâna.
A șovăit o clipă.
— E foc în camera de sus?
— Da, e o sobă cu gaz, cu azbest.
— Va trebui să mă duc acasă să aduc niște lucruri din laborator.
— Nu, Alan, nu trebuie să ieși din casă. Scrie pe o foaie de hârtie ce-ți trebuie, iar valetul meu o să ia o birjă și o să-ți aducă lucrurile.
Campbell a mâzgălit câteva rânduri, le-a uscat cu sugativa și a scris pe un plic adresa asistentului său. Dorian a luat biletul și l-a citit cu atenție. Apoi a sunat și i l-a dat valetului, cu porunca să se întoarcă cât mai repede și să aducă lucrurile cu el.
Când ușa de la intrare s-a închis, Campbell a tresărit nervos și, ridicându-se de pe scaun, s-a dus lângă cămin. Tremura ca scuturat de friguri. Aproape douăzeci de minute niciunul dintre ei n-a scos o vorbă. O muscă bâzâia zgomotos prin cameră, iar ticăitul ceasului era ca bătaia unui ciocan.
Când ceasul a bătut ora unu, Campbell s-a întors și, uitându-se la Dorian Gray, a văzut că ochii lui erau plini de lacrimi. Era ceva în puritatea și rafinamentul acelui chip trist care părea să-l înfurie.
— Ești infam, absolut infam! a mormăit el.
— Taci, Alan. Mi-ai salvat viața, a spus Dorian.
— Viața ta? Dumnezeule! Ce viață e asta! Ai trecut din corupție în corupție, iar acum ai ajuns la culme, la crimă. Făcând ce am să fac — ce mă silești tu să fac —, nu la viața ta mă gândesc.
— Ah, Alan, a murmurat Dorian cu un suspin, aș vrea să ai pentru mine a mia parte din mila pe care o am eu pentru tine.
Vorbind, s-a întors cu spatele și a rămas privind spre grădină. Campbell nu i-a răspuns.
După vreo zece minute s-a auzit o bătaie în ușă și a intrat valetul, cărând o ladă mare de mahon cu chimicale, un colac lung de sârmă de oțel și de platină și două cleme de fier cu o formă destul de ciudată.
— Să las lucrurile aici, domnule? l-a întrebat el pe Campbell.
— Da, a spus Dorian. Și mă tem, Francis, că mai am un drum pentru tine. Cum îl cheamă pe omul din Richmond care aprovizionează Selby cu orhidee?
— Harden, domnule.
— Da, Harden. Trebuie să te duci imediat la Richmond, să-l vezi pe Harden personal și să-i spui să trimită de două ori mai multe orhidee decât am comandat și cât mai puține albe. De fapt, nu vreau deloc albe. E o zi minunată, Francis, și Richmond e un loc foarte frumos; altfel nu te-aș deranja.
— Niciun deranj, domnule. La ce oră să mă întorc?
Dorian s-a uitat la Campbell.
— Cât o să-ți ia experiența, Alan? a întrebat el cu o voce calmă, indiferentă. Prezența unei a treia persoane în cameră părea să-i dea un curaj extraordinar.
Campbell s-a încruntat și și-a mușcat buza.
— Cam cinci ore, a răspuns.
— Atunci e destul timp dacă te întorci la șapte și jumătate, Francis. Sau stai: pregătește-mi doar lucrurile de îmbrăcat. Poți să-ți iei seara liberă. Nu cinez acasă, așa că n-o să am nevoie de tine.
— Mulțumesc, domnule, a spus omul, ieșind din cameră.
— Și acum, Alan, nu e nicio clipă de pierdut. Ce grea e lada asta! Ți-o duc eu. Tu adu celelalte lucruri.
Vorbea repede și pe un ton poruncitor. Campbell se simțea dominat de el. Au ieșit împreună din cameră.
Când au ajuns pe ultimul palier, Dorian a scos cheia și a răsucit-o în broască. Apoi s-a oprit și în ochi i s-a ivit o privire tulburată. S-a înfiorat.
— Nu cred că pot să intru, Alan, a murmurat.
— Pe mine nu mă privește. N-am nevoie de tine, a spus Campbell cu răceală.
Dorian a întredeschis ușa. Și atunci a văzut chipul portretului rânjind batjocoritor în lumina soarelui. Pe podea, în fața lui, zăcea draperia smulsă. Și-a adus aminte că în noaptea trecută uitase, pentru prima oară în viață, să ascundă pânza fatală, și era gata să se repeadă înainte, când s-a tras înapoi, înfiorându-se.
Ce era roua aceea roșie și scârboasă care lucea, udă și sclipitoare, pe una dintre mâini, ca și cum pânza ar fi transpirat sânge? Ce îngrozitor era! — mai îngrozitor, i s-a părut în clipa aceea, decât lucrul tăcut pe care îl știa întins peste masă, lucrul a cărui umbră grotescă și diformă pe covorul pătat îi arăta că nu se mișcase, ci era tot acolo, așa cum îl lăsase.
A tras adânc aer în piept, a deschis ușa ceva mai larg și, cu ochii pe jumătate închiși și cu capul întors, a intrat repede, hotărât să nu se uite nici măcar o dată la mort. Apoi s-a aplecat, a ridicat draperia aurie și purpurie și a aruncat-o peste tablou.
Acolo s-a oprit, temându-se să se întoarcă, cu ochii ațintiți asupra încâlciturilor modelului din fața lui. Îl auzea pe Campbell aducând înăuntru lada grea, fiarele și celelalte lucruri pe care le ceruse pentru munca lui cumplită. A început să se întrebe dacă el și Basil Hallward se întâlniseră vreodată și, dacă da, ce crezuseră unul despre altul.
— Acum lasă-mă, a spus o voce aspră în spatele lui.
S-a întors și a ieșit în grabă, abia dându-și seama că mortul fusese împins pe spate în scaun și că Campbell privea țintă un chip galben, lucios. În timp ce cobora scara, a auzit cheia răsucindu-se în broască.
Trecuse de mult de șapte când Campbell s-a întors în bibliotecă. Era palid, dar absolut calm.
— Am făcut ce mi-ai cerut, a mormăit el. Și acum, adio. Să nu ne mai vedem niciodată.
— M-ai salvat de la pieire, Alan. Nu pot să uit asta, a spus Dorian simplu.
De îndată ce Campbell a plecat, a urcat sus. În cameră era un miros îngrozitor de acid nitric. Dar lucrul care ședea la masă dispăruse.
Note
{57} „Emailuri și camee”, volum de poezii publicat în 1852.
{58} Un asasin celebru, a cărui mână a fost păstrată după execuție.
{59} …încă nespălată bine de supliciu (fr.).
{60} Degete de faun (fr.).
{61} Pe o gamă cromatică, / Cu sânul șiroind de perle, / Venus a Adriaticii / Își scoate din apă trupul roz și alb. / Domurile, pe azurul undelor, / Urmând fraza cu pur contur, / Se umflă ca niște sâni rotunzi / Pe care îi înalță un suspin de iubire. / Barca acostează și mă lasă, / Aruncându-și parâma pe stâlp, / În fața unei fațade roz, / Pe marmura unei scări. (Din poemul „Pe lagune”, din ciclul „Variațiuni pe tema Carnavalului de la Veneția”.)
{62} Monstru fermecător (fr.). Referire la poezia „Contralto” a lui Th. Gautier din volumul „Émaux et Camées”.
{63} Anton Rubinstein (1829–1894), ilustru pianist și compozitor rus.