A ieșit din cameră și a pornit să urce scara, iar Basil Hallward îl urma îndeaproape. Pășeau ușor, așa cum fac, instinctiv, oamenii noaptea. Lampa arunca umbre fantastice pe perete și pe scară. Se stârnise vântul și unele ferestre zornăiau.
Când au ajuns la ultimul palier, Dorian a așezat lampa pe podea, a scos cheia și a răsucit-o în broască.
— Basil, insiști să afli? l-a întrebat cu voce scăzută.
— Da.
— Sunt încântat, a răspuns zâmbind, după care a adăugat cu oarecare asprime: Ești singurul om din lume care are dreptul să știe totul despre mine. Ai avut în viața mea un rol mai mare decât crezi.
A ridicat lampa, a deschis ușa și a intrat. Un curent de aer rece a trecut pe lângă ei, iar flacăra a țâșnit o clipă în sus, de un portocaliu tulbure. Dorian s-a înfiorat.
— Închide ușa după tine, a șoptit, așezând lampa pe masă.
Hallward a privit de jur împrejur cu o expresie nedumerită. Încăperea arăta de parcă nu mai fusese locuită de ani de zile. O tapiserie flamandă decolorată, un tablou acoperit cu o draperie, un vechi cassone italienesc și o bibliotecă aproape goală — asta era tot ce părea să conțină camera, în afară de un scaun și o masă. În timp ce Dorian Gray aprindea o lumânare pe jumătate arsă care se afla pe polița căminului, a văzut că întreaga încăpere era acoperită de praf, iar covorul era găurit. Un șoarece a fugit foșnind pe după lambriu. Plutea un miros umed de mucegai.
— Deci, Basil, tu crezi că numai Dumnezeu vede sufletul? Trage draperia aceea și ai să vezi sufletul meu.
Vocea care rostise cuvintele era rece și crudă.
— Ești nebun, Dorian, sau joci teatru, a mormăit Hallward, încruntându-se.
— Nu vrei? Atunci va trebui s-o fac eu, a spus tânărul, și a smuls draperia de pe vergea, aruncând-o pe podea.
Un strigăt de groază a scăpat de pe buzele pictorului când a văzut, în lumina slabă, chipul hidos de pe pânză rânjind la el. Era în expresia lui ceva care îl umplea de dezgust și de silă. Doamne sfinte! Chipul la care se uita era chiar al lui Dorian Gray! Oroarea, oricare ar fi fost ea, încă nu-i stricase cu totul minunata frumusețe. Mai era puțin aur în părul rărit și puțin purpuriu pe gura senzuală. Ochii buhăiți păstraseră ceva din frumusețea albastrului lor, iar curbele nobile nu pieriseră încă de tot de pe nările cizelate și de pe gâtul sculptural. Da, era chiar Dorian. Dar cine făcuse asta? I se părea că-și recunoaște propria tușă, iar rama era după desenul lui. Gândul era monstruos, și totuși l-a cuprins frica. A înșfăcat lumânarea aprinsă și a ținut-o în fața tabloului. În colțul din stânga era propriul lui nume, trasat cu litere lungi, de un roșu-cinabru strălucitor.
Era o parodie josnică, o satiră infamă și ignobilă. El nu pictase niciodată așa ceva. Și totuși, era tabloul lui. Îl recunoștea și simțea că sângele i se preschimbase într-o clipă din foc în gheață greoaie. Tabloul lui! Ce însemna asta? De ce se schimbase? S-a întors și s-a uitat la Dorian Gray cu ochi de om bolnav. Gura îi zvâcnea, iar limba uscată părea că nu mai poate articula nimic. Și-a trecut mâna peste frunte. Era umedă de o sudoare rece și lipicioasă.
Tânărul stătea rezemat de polița căminului și îl urmărea cu expresia aceea ciudată pe care o vezi pe chipurile celor absorbiți de o piesă în care joacă un mare artist. Nu era în ea nici durere adevărată, nici bucurie adevărată. Era doar pasiunea spectatorului, cu poate o licărire de triumf în ochi. Își scosese floarea de la butonieră și o mirosea, sau se prefăcea că o miroase.
— Ce înseamnă asta? a strigat Hallward în cele din urmă. Propria lui voce îi suna în urechi stridentă și ciudată.
— Cu ani în urmă, când eram un băietan, a spus Dorian Gray, strivind floarea în mână, m-ai cunoscut, m-ai măgulit și m-ai învățat să fiu vanitos cu frumusețea mea. Într-o zi m-ai prezentat unui prieten de-al tău, care mi-a explicat minunea tinereții, iar tu ai terminat un portret al meu care mi-a dezvăluit minunea frumuseții. Într-o clipă de nebunie, pe care nici acum nu știu dacă o regret sau nu, mi-am pus o dorință; tu poate i-ai spune rugăciune…
— Îmi aduc aminte! Ah, cât de bine îmi aduc aminte! Nu! Așa ceva e imposibil. Camera e umedă. A intrat mucegaiul în pânză. Vopselele pe care le-am folosit aveau în ele vreo blestemată de otravă minerală. Îți spun că așa ceva e imposibil.
— Ah, ce e imposibil? a murmurat tânărul, ducându-se la fereastră și lipindu-și fruntea de sticla rece, aburită de ceață.
— Mi-ai spus că l-ai distrus.
— M-am înșelat. El m-a distrus pe mine.
— Nu cred că e tabloul meu.
— Nu-ți vezi idealul în el? a spus Dorian cu amărăciune.
— Idealul meu, cum îi spui tu…
— Cum îi spuneai tu.
— Nu era nimic rău în el, nimic rușinos. Tu ai fost pentru mine un ideal cum n-am să mai întâlnesc niciodată. Acesta e chipul unui satir.
— E chipul sufletului meu.
— Isuse! Ce lucru oi fi adorat eu! Are ochi de diavol.
— Fiecare dintre noi poartă în el și raiul, și iadul, Basil, a strigat Dorian cu un gest sălbatic de disperare.
Hallward s-a întors din nou spre portret și l-a privit îndelung.
— Dumnezeule! Dacă e adevărat, a exclamat el, și asta ai făcut tu din viața ta, atunci trebuie să fii mai rău chiar decât își închipuie cei care te vorbesc de rău!
A ridicat din nou lumina în fața pânzei și a cercetat-o. Suprafața părea cu totul neatinsă, așa cum o lăsase el. Se pare că putreziciunea și oroarea veniseră dinăuntru. Printr-o ciudată înviorare a vieții lăuntrice, lepra păcatului rodea încet lucrul acela. Putrezirea unui cadavru într-un mormânt plin de apă nu era atât de înfricoșătoare.
Mâna îi tremura, iar lumânarea a căzut din sfeșnic pe podea, unde a rămas sfârâind. A călcat-o cu piciorul și a stins-o. Apoi s-a prăbușit pe scaunul șubred de lângă masă și și-a îngropat fața în mâini.
— Doamne Dumnezeule, Dorian, ce lecție! Ce lecție îngrozitoare!
N-a primit niciun răspuns, dar îl auzea pe tânăr plângând în hohote la fereastră.
— Roagă-te, Dorian, roagă-te, a murmurat. Ce-am fost învățați să spunem în copilărie? „Și nu ne duce pe noi în ispită. Iartă-ne păcatele. Spală-ne de fărădelegile noastre.” Hai să le spunem împreună. Rugăciunea trufiei tale a fost ascultată. Va fi ascultată și rugăciunea căinței tale. Te-am adorat prea mult. Sunt pedepsit pentru asta. Tu te-ai adorat prea mult pe tine însuți. Amândoi suntem pedepsiți.
Dorian Gray s-a întors încet și l-a privit cu ochii tulburi de lacrimi.
— E prea târziu, Basil, a îngânat el.
— Niciodată nu e prea târziu, Dorian. Hai să îngenunchem și să încercăm să ne amintim o rugăciune. Nu e pe undeva un verset care spune: „Chiar de-ar fi păcatele tale roșii ca sângele, le voi face albe ca zăpada”{55}?
— Cuvintele astea nu mai înseamnă nimic pentru mine acum.
— Taci! Nu spune asta! Ai făcut destul rău în viața ta. Dumnezeule! Nu vezi cum se holbează la noi, rânjind, blestemăția aceea?
Dorian Gray și-a întors privirea spre portret și deodată l-a năpădit un sentiment de ură de nestăpânit față de Basil Hallward, ca și cum i l-ar fi sugerat imaginea de pe pânză, ca și cum i l-ar fi șoptit la ureche buzele acelea rânjite. Patimile nebune ale unei fiare hăituite se zbăteau în el, și îl ura pe omul așezat la masă mai mult decât urâse vreodată ceva în toată viața lui. S-a uitat în jur cu o privire rătăcită. Ceva sclipea pe capacul lăzii pictate din fața lui. Privirea i-a căzut pe el. Știa ce era. Era un cuțit pe care-l adusese sus cu câteva zile în urmă, ca să taie o bucată de sfoară, și pe care uitase să-l ia cu el. S-a îndreptat încet spre el, trecând pe lângă Hallward. Imediat ce a ajuns în spatele lui, l-a apucat și s-a întors. Hallward s-a mișcat în scaun, ca și cum ar fi vrut să se ridice. Dorian s-a repezit la el și i-a înfipt cuțitul în vena cea mare din spatele urechii, apăsându-i capul pe masă și lovind iar și iar.
S-a auzit un geamăt înăbușit și sunetul îngrozitor al cuiva care se îneacă în sânge. De trei ori brațele întinse au zvâcnit convulsiv în sus, fluturând grotesc în aer mâinile cu degete țepene. L-a mai lovit de două ori, dar omul nu se mai mișca. Ceva începuse să picure pe podea. A așteptat o clipă, apăsând mai departe capul pe masă. Apoi a aruncat cuțitul pe masă și a ascultat.
Nu se auzea nimic în afară de pic-pic-ul acela pe covorul ros. A deschis ușa și a ieșit pe palier. Casa era cufundată într-o liniște desăvârșită. Nu era nimeni prin preajmă. Câteva clipe a stat aplecat peste balustradă, privind în jos, în puțul negru și clocotitor al întunericului. Apoi a scos cheia și s-a întors în cameră, încuindu-se înăuntru.
Lucrul acela stătea tot pe scaun, încordat peste masă, cu capul plecat, cu spatele cocoșat și cu brațele lungi, fantastice. Dacă n-ar fi fost sfâșietura roșie, zimțată, de la gât și balta neagră, închegată, care se lățea încet pe masă, ai fi zis că omul pur și simplu dormea.
Cât de repede se petrecuse totul! Se simțea ciudat de calm; s-a dus la fereastră, a deschis-o și a ieșit pe balcon. Vântul risipise ceața, iar cerul era ca o uriașă coadă de păun, înstelată cu miriade de ochi de aur. A privit în jos și l-a văzut pe polițist făcându-și rondul și plimbând raza lungă a felinarului peste ușile caselor tăcute. Pata purpurie a unei birje care dădea târcoale a sclipit la colț, apoi a pierit. O femeie cu un șal fluturând se târa încet pe lângă grilaje, împleticindu-se. Din când în când se oprea și se uita înapoi. La un moment dat a început să cânte cu o voce răgușită. Polițistul s-a apropiat agale și i-a spus ceva. Femeia s-a îndepărtat poticnindu-se și râzând. O rafală tăioasă a măturat piața. Felinarele cu gaz au pâlpâit și s-au albăstrit, iar copacii desfrunziți își legănau încoace și încolo ramurile de fier negru. S-a înfiorat și a intrat înapoi, închizând fereastra după el.
Ajuns la ușă, a răsucit cheia și a deschis-o. Nici măcar nu s-a uitat la omul ucis. Simțea că tot secretul era să nu-și dea seama de situație. Prietenul care pictase portretul fatal, căruia i se datora toată nefericirea lui, ieșise din viața lui. Era de ajuns.
Apoi și-a adus aminte de lampă. Era o lampă destul de ciudată, lucrătură maură, din argint mat încrustat cu arabescuri de oțel lustruit și bătut cu turcoaze brute. Poate că valetul avea să-i observe lipsa și aveau să se pună întrebări. A șovăit o clipă, apoi s-a întors și a luat-o de pe masă. N-a putut să nu vadă lucrul acela mort. Cât de nemișcat era! Cât de îngrozitor de albe păreau mâinile lungi! Era ca o înfiorătoare figură de ceară.
După ce a încuiat ușa în urma lui, a coborât tiptil scara. Lemnăria scârțâia și părea că strigă de durere. S-a oprit de câteva ori și a așteptat. Nu: totul era liniștit. Era doar zgomotul propriilor pași.
Când a ajuns în bibliotecă, a văzut geanta și paltonul în colț. Trebuiau ascunse undeva. A descuiat un dulap secret din lambriu, un dulap în care își ținea ciudatele lui deghizări, și le-a pus înăuntru. Avea să le ardă ușor mai târziu. Apoi și-a scos ceasul. Era două fără douăzeci.
S-a așezat și a început să se gândească. În fiecare an, aproape în fiecare lună, în Anglia erau oameni spânzurați pentru ceea ce făcuse el. Plutise în aer o nebunie a crimei. Vreo stea roșie se apropiase prea mult de pământ… Și totuși, ce dovezi existau împotriva lui? Basil Hallward plecase din casă la unsprezece. Nimeni nu-l văzuse întorcându-se. Cei mai mulți dintre servitori erau la Selby Royal. Valetul lui se dusese la culcare… Paris! Da. La Paris plecase Basil, cu trenul de miezul nopții, cum avusese de gând. Cu obiceiurile lui ciudate și retrase, aveau să treacă luni până să se trezească vreo bănuială. Luni! Totul putea fi distrus cu mult înainte.
Deodată i-a venit o idee. Și-a pus haina de blană și pălăria și a ieșit în hol. Acolo s-a oprit, auzind pe trotuar pașii rari și grei ai polițistului și văzând sclipirea felinarului reflectată în fereastră. A așteptat, ținându-și răsuflarea.
După câteva clipe a tras zăvorul și s-a strecurat afară, închizând foarte încet ușa după el. Apoi a început să sune la ușă. Cam după cinci minute a apărut valetul, pe jumătate îmbrăcat și foarte somnoros.
— Îmi pare rău că a trebuit să te trezesc, Francis, a spus el, intrând, dar îmi uitasem cheia. Cât e ceasul?
— Două și zece, domnule, a răspuns omul, uitându-se la pendulă și clipind des.
— Două și zece? Ce îngrozitor de târziu! Mâine trebuie să mă trezești la nouă. Am ceva de lucru.
— Bine, domnule.
— M-a căutat cineva în seara asta?
— Domnul Hallward, domnule. A stat aici până la unsprezece, apoi a plecat să-și prindă trenul.
— Ah! Îmi pare rău că nu l-am văzut. A lăsat vreun mesaj?
— Nu, domnule, doar că o să vă scrie de la Paris, dacă nu vă găsește la club.
— E bine, Francis. Nu uita să mă trezești mâine la nouă.
— Nu, domnule.
Omul s-a îndepărtat pe coridor, târșâindu-și papucii.
Dorian Gray și-a aruncat pălăria și haina pe masă și a intrat în bibliotecă. Un sfert de oră s-a plimbat prin cameră în sus și în jos, mușcându-și buza și gândindu-se. Apoi a luat de pe un raft Cartea Albastră{56} și a început s-o răsfoiască. „Alan Campbell, 152, Hertford Street, Mayfair.” Da, acesta era omul de care avea nevoie.
Note
{55} Isaia 1, 18: „Chiar de-ar fi păcatele voastre ca stacojiul, se vor face albe ca zăpada.”
{56} Anuar cu adresele familiilor din înalta societate londoneză.