A doua zi nu a ieșit din casă și și-a petrecut, de fapt, cea mai mare parte din timp în camera lui, bolnav de o spaimă sălbatică de moarte și totuși indiferent față de viața însăși. Începuse să-l stăpânească conștiința că e hăituit, prins în capcană, urmărit pas cu pas. Dacă tapiseria tremura cât de puțin în vânt, el se cutremura. Frunzele moarte pe care vântul le lipea de geamurile prinse în plumb i se păreau propriile lui hotărâri irosite și regrete sălbatice. Când închidea ochii, revedea fața marinarului iscodind prin sticla aburită de ceață și i se părea că groaza își pune din nou mâna pe inima lui.
Dar poate că numai fantezia lui chemase răzbunarea din noapte și-i înfățișase formele hidoase ale pedepsei. Viața reală e un haos, dar în imaginație e ceva teribil de logic. Imaginația e cea care asmute remușcarea pe urmele păcatului. Imaginația face ca fiecare crimă să-și nască progenitura diformă. În lumea obișnuită a faptelor, cei răi nu sunt pedepsiți, nici cei buni răsplătiți. Succesul le e dat celor tari, eșecul le e aruncat în spinare celor slabi. Asta e tot. Și apoi, dacă vreun străin ar fi dat târcoale casei, ar fi fost zărit de servitori sau de paznici. Dacă s-ar fi găsit urme de pași în straturile de flori, grădinarii ar fi raportat. Da, nu fusese decât o închipuire. Fratele lui Sibyl Vane nu se întorsese ca să-l ucidă. Plecase cu vaporul lui, ca să se scufunde în cine știe ce mare de iarnă. De el, cel puțin, nu avea de ce să se teamă. Omul nici nu știa cine e, nici n-ar fi putut să știe. Masca tinereții îl salvase.
Și totuși, chiar dacă fusese doar o iluzie, cât de cumplit era să te gândești că propria conștiință poate plăsmui asemenea fantome înfricoșătoare, le poate da formă vizibilă și le poate face să se miște în fața ta! Ce viață avea să mai ducă dacă, zi și noapte, umbrele crimei lui aveau să-l pândească din colțurile tăcute, să-și bată joc de el din ascunzișuri, să-i șoptească la ureche când stătea la ospăț, să-l trezească din somn cu degete de gheață! Pe când gândul acesta i se strecura în creier, a pălit de groază și a avut senzația că aerul se răcise dintr-odată. Ah! În ce ceas de sălbatică nebunie își omorâse prietenul! Cât de lugubră era simpla amintire a acelei scene! Vedea din nou totul. Fiecare amănunt hidos îi revenea în minte cu o groază sporită. Din grota neagră a timpului, cumplită și înfășurată în stacojiu, se ridica imaginea păcatului său. Când Lord Henry a venit la ora șase, l-a găsit plângând ca un om căruia i se frânge inima.
Abia în cea de-a treia zi a îndrăznit să iasă din casă. Era ceva în aerul cristalin, cu mireasmă de pin, al acelei dimineți de iarnă, care părea să-i readucă voioșia și arzătoarea lui sete de viață. Dar schimbarea nu se datora numai condițiilor fizice ale mediului. Propria lui natură se revoltase împotriva excesului de chin care încercase să mutileze și să strice perfecțiunea calmului ei. Așa se întâmplă întotdeauna cu temperamentele subtile și fin cizelate. Pasiunile lor puternice fie zdrobesc, fie se încovoaie. Ori ucid omul, ori mor ele însele. Suferințele superficiale și iubirile superficiale supraviețuiesc. Iubirile și suferințele mari sunt distruse de propria lor plenitudine. Pe de altă parte, se convinsese că fusese victima unei imaginații îngrozite și acum își privea temerile cu oarecare milă și cu nu puțin dispreț.
După micul dejun s-a plimbat o oră prin grădină cu ducesa, apoi a traversat parcul cu trăsura ca să se alăture vânătorilor. Bruma aspră stătea ca sarea pe iarbă. Cerul era o cupă răsturnată de metal albastru. O pojghiță subțire de gheață tivea lacul neted, năpădit de stuf.
La colțul pădurii de pini, l-a zărit pe Sir Geoffrey Clouston, fratele ducesei, scoțând din pușcă două cartușe trase. A sărit din șaretă și, după ce i-a spus rândașului să ducă iapa acasă, și-a croit drum spre oaspetele lui printre ferigile uscate și tufărișul aspru.
— Ai avut vânătoare bună, Geoffrey? a întrebat el.
— Nu prea, Dorian. Cred că cele mai multe păsări au luat-o spre câmp deschis. Probabil că după prânz, când o să mergem prin alte locuri, o să fie mai bine.
Dorian a pornit-o agale alături de el. Aerul tăios, aromat, licăririle cafenii și roșii care sclipeau prin pădure, strigătele răgușite ale gonașilor, care răsunau din când în când, și pocniturile seci ale puștilor care le urmau îl fascinau și îl umpleau de un sentiment de încântătoare libertate. Era stăpânit de nepăsarea fericirii, de înalta indiferență a bucuriei.
Deodată, dintr-un smoc noduros de iarbă veche, la vreo douăzeci de metri în fața lor, a țâșnit un iepure, cu urechile ciulite, negre în vârf, aruncându-se înainte din picioarele lungi de dinapoi. A zbughit-o spre un desiș de arini. Sir Geoffrey și-a dus pușca la umăr, dar era ceva în grația mișcărilor animalului care l-a fermecat în chip straniu pe Dorian Gray, și a strigat pe loc:
— Nu-l împușca, Geoffrey! Lasă-l să trăiască.
— Ce prostie, Dorian! a râs însoțitorul lui și, când iepurele a sărit în desiș, a tras. S-au auzit două strigăte: țipătul unui iepure rănit, care e îngrozitor, și țipătul unui om în agonie, care e și mai rău.
— Dumnezeule mare, am nimerit un gonaș! a exclamat Sir Geoffrey. Ce măgar, să intre în bătaia puștilor! Încetați focul acolo! a strigat cât îl ținea gura. E un om rănit.
Șeful pădurarilor a venit în fugă, cu un băț în mână.
— Unde, domnule? Unde e? a strigat el. În același timp, focurile au încetat de-a lungul întregii linii.
— Aici, a răspuns furios Sir Geoffrey, grăbindu-se spre desiș. De ce naiba nu-ți ții oamenii în spate? Mi-ai stricat vânătoarea pe ziua de azi.
Dorian i-a urmărit cum pătrundeau în desișul de arini, dând la o parte ramurile mlădioase care se legănau. După câteva clipe au ieșit, târând după ei în lumina soarelui un trup. El s-a întors cu groază. I se părea că nenorocirea îl urma oriunde se ducea. L-a auzit pe Sir Geoffrey întrebând dacă omul e mort într-adevăr și răspunsul afirmativ al pădurarului. Pădurea i s-a părut că se umpluse dintr-odată de chipuri. Se auzea tropăitul a nenumărați pași și un murmur surd de voci. Un fazan mare, cu pieptul de aramă, a trecut bătând din aripi prin crengile de deasupra.
După câteva clipe, care, în starea lui de tulburare, i s-au părut nesfârșite ceasuri de chin, a simțit o mână pe umăr. A tresărit și s-a uitat în jur.
— Dorian, a spus Lord Henry, cred că ar fi mai bine să le spun că vânătoarea se oprește pe ziua de azi. N-ar arăta bine să continuăm.
— Aș vrea să se oprească pentru totdeauna, Harry, a răspuns el cu amărăciune. Toată treaba asta e hidoasă și crudă. Omul e…?
Nu era în stare să-și termine fraza.
— Mă tem că da, a răspuns Lord Henry. A primit toată încărcătura de alice în piept. Probabil că a murit aproape pe loc. Hai, să mergem acasă.
Au mers unul lângă altul spre alee, vreo cincizeci de metri, fără să-și vorbească. Apoi Dorian s-a uitat la Lord Henry și a spus, oftând din greu:
— E un semn rău, Harry, un semn foarte rău.
— Ce anume? a întrebat Lord Henry. A, accidentul ăsta, presupun. Dragul meu, n-ai ce-i face. A fost vina omului. De ce s-a băgat în bătaia puștilor? Și apoi, pe noi nu ne privește. E neplăcut pentru Geoffrey, desigur. Nu se face să ciuruiești gonașii cu alice. Lumea o să creadă că tragi la nimereală. Și Geoffrey nu trage așa; ochește foarte bine. Dar n-are niciun rost să mai vorbim despre asta.
Dorian a clătinat din cap.
— E un semn rău, Harry. Simt că urmează să i se întâmple ceva îngrozitor unuia dintre noi. Poate chiar mie, a adăugat, trecându-și mâna peste ochi, cu un gest îndurerat.
Omul mai în vârstă a râs.
— Singurul lucru îngrozitor din lume este l’ennui{73}, Dorian. E singurul păcat pentru care nu există iertare. Dar nu prea avem a ne teme de el, decât dacă tipii ăștia o să tot sporovăiască la cină despre întâmplarea asta. Trebuie să le spun că subiectul e tabu. Cât despre semne rele, așa ceva nu există. Destinul nu ne trimite crainici. E prea înțelept sau prea crud pentru asta. Și apoi, ce naiba ți s-ar putea întâmpla ție, Dorian? Ai tot ce-și poate dori un om pe lume. Nu există nimeni care să nu fie încântat să-ți ia locul.
— Nu există nimeni cu care să nu-mi schimb locul, Harry. Nu râde așa. Îți spun adevărul. Nenorocitul ăla de țăran care tocmai a murit o duce mai bine decât mine. Nu mi-e groază de moarte. Venirea morții mă îngrozește. Aripile ei monstruoase parcă se rotesc în aerul de plumb din jurul meu. Dumnezeule! Nu vezi un om care se mișcă acolo, în spatele copacilor, care mă pândește, care mă așteaptă?
Lord Henry s-a uitat în direcția în care arăta mâna tremurândă, înmănușată.
— Da, a spus el zâmbind, îl văd pe grădinar așteptându-te. Presupun că vrea să te întrebe ce flori vrei să fie pe masă diseară. Ce absurd de nervos ești, dragul meu! Când ne întoarcem în oraș, trebuie să mergi la medicul meu.
Dorian a oftat ușurat când l-a văzut pe grădinar apropiindu-se. Omul și-a atins pălăria, s-a uitat o clipă, șovăitor, la Lord Henry, apoi a scos o scrisoare, pe care i-a dat-o stăpânului său.
— Înălțimea Sa mi-a spus să aștept un răspuns, a murmurat el.
Dorian a pus scrisoarea în buzunar.
— Spune-i Înălțimii Sale că vin îndată, a spus el cu răceală. Omul s-a întors și a pornit repede spre casă.
— Ce mult le place femeilor să facă lucruri primejdioase! a râs Lord Henry. E una dintre calitățile lor pe care le admir cel mai mult. O femeie flirtează cu oricine pe lume, atâta timp cât se uită alții.
— Ce mult îți place ție, Harry, să spui lucruri primejdioase! În cazul de față te înșeli cu totul. Ducesa îmi place foarte mult, dar nu o iubesc.
— Iar ducesa te iubește foarte mult, dar îi placi mai puțin, așa că vă potriviți de minune.
— Asta-i bârfă, Harry, și bârfa n-are niciodată vreun temei.
— Temeiul oricărei bârfe e o certitudine imorală, a spus Lord Henry, aprinzându-și o țigară.
— Ai sacrifica pe oricine, Harry, de dragul unei epigrame.
— Lumea merge singură la altar, a sunat răspunsul.
— Aș vrea să pot iubi, a exclamat Dorian Gray, cu o adâncă notă de patos în glas. Dar parcă mi-am pierdut pasiunea și am uitat dorința. Sunt prea concentrat asupra mea. Propria mea personalitate a ajuns o povară pentru mine. Vreau să scap, să plec, să uit. A fost o prostie din partea mea să vin aici. Cred că o să-i trimit o telegramă lui Harvey să-mi pregătească iahtul. Pe un iaht ești în siguranță.
— În siguranță de ce, Dorian? Ai un necaz. De ce nu-mi spui ce e? Știi că te-aș ajuta.
— Nu pot să-ți spun, Harry, a răspuns el trist. Și poate că e doar o închipuire de-a mea. Accidentul ăsta nefericit m-a tulburat. Am o presimțire îngrozitoare că mi se poate întâmpla și mie ceva de felul ăsta.
— Ce prostie!
— Sper să fie așa, dar nu mă pot împiedica să simt asta. Ah, uite-o pe ducesă, arătând ca Artemis în taior. Vezi că ne-am întors, ducesă.
— Am aflat totul, domnule Gray, a răspuns ea. Bietul Geoffrey e teribil de tulburat. Și se pare că i-ai cerut să nu împuște iepurele. Ce curios!
— Da, a fost foarte curios. Nu știu ce m-a făcut să spun asta. O toană, probabil. Părea cea mai drăgălașă dintre micile făpturi vii. Dar îmi pare rău că ți s-a povestit despre om. E un subiect hidos.
— E un subiect supărător, a intervenit Lord Henry. N-are nicio valoare psihologică. Acum, dacă Geoffrey ar fi făcut-o intenționat, cât de interesant ar fi! Aș vrea să cunosc pe cineva care a săvârșit un omor adevărat.
— Ce oribil din partea ta, Harry! a exclamat ducesa. Nu-i așa, domnule Gray? Harry, domnului Gray i s-a făcut iar rău. O să leșine.
Dorian s-a îndreptat cu efort și a zâmbit.
— Nu-i nimic, ducesă, a murmurat el; am nervii îngrozitor de zdruncinați. Asta-i tot. Mă tem că am mers prea mult azi-dimineață. N-am auzit ce a spus Harry. A fost ceva foarte urât? Trebuie să-mi spui altă dată. Cred că trebuie să mă duc să mă întind. Mă scuzi, nu-i așa?
Ajunseseră la scara cea mare care cobora din seră pe terasă. Când ușa de sticlă s-a închis în urma lui Dorian, Lord Henry s-a întors și a privit-o pe ducesă cu ochii lui somnoroși.
— Ești foarte îndrăgostită de el? a întrebat-o.
Ea nu i-a răspuns o vreme, ci a rămas privind peisajul.
— Aș vrea să știu, a spus ea în cele din urmă.
El a clătinat din cap.
— Cunoașterea ar fi fatală. Nesiguranța e cea care te fermecă. Ceața face lucrurile minunate.
— Poți să-ți pierzi drumul.
— Toate drumurile duc în același loc, draga mea Gladys.
— Care anume?
— Deziluzia.
— A fost debutul meu în viață, a oftat ea.
— Ți-a venit încoronată.
— M-am săturat de frunzele de fragi{74}.
— Îți vin bine.
— Numai în public.
— Ți-ar lipsi, a spus Lord Henry.
— Nu m-aș despărți nici de-o petală.
— Monmouth are urechi.
— Bătrânețea aude greu.
— N-a fost niciodată gelos?
— Aș fi vrut să fie.
El s-a uitat în jur, ca și cum ar fi căutat ceva.
— Ce cauți? a întrebat ea.
— Butonul de la vârful floretei tale, a răspuns el. L-ai scăpat.
Ea a râs.
— Mai am încă masca.
— Îți face ochii și mai frumoși, a fost răspunsul lui.
Ea a râs din nou. Dinții i se iveau ca niște semințe albe într-un fruct stacojiu.
Sus, în camera lui, Dorian Gray zăcea pe o canapea, cu groaza vibrând în fiecare fibră a trupului. Viața devenise dintr-odată o povară prea hidoasă ca s-o mai poată duce. Moartea cumplită a nefericitului gonaș, împușcat în desiș ca un animal sălbatic, i se păruse că prefigurează și moartea lui. Aproape leșinase la ce spusese Lord Henry într-o toană întâmplătoare de glumă cinică.
La ora cinci a sunat după valet și i-a dat ordin să-i facă bagajele pentru expresul de noapte spre Londra și să aducă cupeul la ușă la opt și jumătate. Era hotărât să nu mai doarmă nicio noapte la Selby Royal. Era un loc de rău augur. Moartea umbla pe acolo în plină lumină a soarelui. Iarba pădurii fusese pătată de sânge.
Apoi i-a scris un bilet lui Lord Henry, spunându-i că pleacă la Londra să-și consulte medicul și rugându-l să se ocupe de oaspeți în lipsa lui. Pe când îl punea în plic, s-a auzit o bătaie în ușă și valetul l-a anunțat că șeful pădurarilor dorește să-l vadă. S-a încruntat și și-a mușcat buza.
— Poftește-l înăuntru, a mormăit el, după câteva clipe de șovăială.
De îndată ce omul a intrat, Dorian a scos din sertar carnetul de cecuri și l-a deschis în fața lui.
— Presupun că ai venit pentru nefericitul accident de azi-dimineață, Thornton? a spus el, luând un toc.
— Da, domnule, a răspuns pădurarul.
— Sărmanul om era căsătorit? Avea pe cineva în întreținere? a întrebat Dorian cu un aer plictisit. Dacă da, n-aș vrea să rămână la nevoie și le voi trimite orice sumă de bani pe care o consideri necesară.
— Nu știm cine e, domnule. Pentru asta mi-am luat îngăduința să vin la dumneavoastră.
— Nu știți cine e? a spus Dorian, fără chef. Ce vrei să spui? Nu era unul dintre oamenii dumitale?
— Nu, domnule. Nu l-am văzut niciodată. Pare să fie marinar, domnule.
Tocul i-a scăpat lui Dorian Gray din mână și a simțit că inima i se oprise dintr-odată.
— Un marinar? a strigat el. Ai spus un marinar?
— Da, domnule. Arată ca și cum ar fi fost un fel de marinar; tatuat pe amândouă brațele și altele de felul ăsta.
— S-a găsit ceva asupra lui? a spus Dorian, aplecându-se în față și uitându-se la om cu ochi speriați. Ceva după care să i se afle numele?
— Niște bani, domnule, nu prea mulți, și un revolver cu șase gloanțe. Niciun nume, de niciun fel. Un om cu aer cumsecade, domnule, dar cam necioplit. Un fel de marinar, credem noi.
Dorian a sărit în picioare. O speranță cumplită a fâlfâit pe lângă el. S-a agățat nebunește de ea.
— Unde e cadavrul? a exclamat el. Repede! Trebuie să-l văd imediat.
— E într-un grajd gol de la ferma conacului, domnule. Oamenii nu vor să țină așa ceva în casele lor. Zic că un mort aduce ghinion.
— La fermă! Du-te imediat acolo și așteaptă-mă. Spune-i unui rândaș să-mi aducă calul. Nu. Lasă. Mă duc eu singur la grajduri. Câștig timp.
În mai puțin de un sfert de oră, Dorian Gray gonea în galop pe aleea lungă, cât de repede putea. Copacii păreau să treacă pe lângă el într-o procesiune spectrală, iar umbre sălbatice să i se arunce în cale. O dată, iapa s-a ferit brusc din fața unui stâlp alb de poartă și cât pe-aici să-l trântească. A lovit-o peste grumaz cu cravașa. A spintecat aerul amurgului ca o săgeată. Pietrele zburau de sub copitele ei.
În cele din urmă a ajuns la fermă. Doi oameni pierdeau vremea prin curte. A sărit din șa și i-a aruncat unuia dintre ei frâiele. În grajdul cel mai îndepărtat pâlpâia o lumină. Ceva parcă îi spunea că acolo era cadavrul, și s-a grăbit spre ușă și a pus mâna pe zăvor.
Acolo s-a oprit o clipă, simțind că se află în pragul unei descoperiri care avea să-i facă sau să-i strice viața. Apoi a împins ușa și a intrat.
Pe un maldăr de saci, în colțul cel mai îndepărtat, zăcea cadavrul unui bărbat îmbrăcat într-o cămașă aspră și niște pantaloni albaștri. Pe față i se pusese o batistă pestriță. O lumânare grosolană, înfiptă într-o sticlă, sfârâia alături.
Dorian Gray s-a cutremurat. Simțea că nu putea fi mâna lui cea care să ridice batista și l-a strigat pe unul dintre argați să vină la el.
— Ia chestia aia de pe fața lui. Vreau s-o văd, a spus el, agățându-se de tocul ușii ca să se sprijine.
După ce argatul a făcut-o, a pășit înainte. Un strigăt de bucurie i-a scăpat de pe buze. Omul care fusese împușcat în desiș era James Vane.
A rămas acolo câteva minute, privind cadavrul. Pe drumul de întoarcere, călare, avea ochii plini de lacrimi, căci știa că e în siguranță.
Note
{73} Plictiseala (fr.).
{74} Coroana de ducesă e împletită din frunze de fragi din aur.