— Presupun că ai aflat noutatea, Basil? a spus Lord Henry în seara aceea, când Hallward a fost condus într-un mic separeu de la Bristol, unde se pusese masa pentru trei.
— Nu, Harry, a răspuns artistul, dându-și pălăria și pardesiul chelnerului care se înclina în fața lui. Despre ce-i vorba? Sper că nu despre politică! Nu mă interesează. În toată Camera Comunelor nu găsești aproape pe nimeni care să merite să fie pictat, deși multora le-ar prinde bine o spoială de var.
— Dorian Gray s-a logodit, a spus Lord Henry, urmărindu-l cu privirea în timp ce vorbea.
Hallward a tresărit, apoi s-a încruntat.
— Dorian logodit! a strigat el. Imposibil!
— E absolut adevărat.
— Cu cine?
— Cu o actrițică oarecare.
— Nu pot să cred. Dorian e mult prea chibzuit.
— Dorian e mult prea înțelept ca să nu facă, din când în când, câte o prostie, dragul meu Basil.
— Căsătoria nu prea e un lucru pe care să-l faci din când în când, Harry.
— Afară de America, a replicat Lord Henry lenevos. Dar n-am spus că s-a însurat. Am spus că s-a logodit ca să se însoare. E o mare diferență. Îmi amintesc foarte limpede că m-am însurat, dar nu-mi amintesc deloc să mă fi logodit. Înclin să cred că nu m-am logodit niciodată.
— Dar gândește-te la obârșia lui Dorian, la rangul lui, la averea lui. Ar fi absurd să se însoare cu cineva atât de mult sub condiția lui.
— Dacă vrei să-l faci să se însoare cu fata asta, spune-i exact asta, Basil. Atunci o s-o ia negreșit. Ori de câte ori un om face o prostie desăvârșită, o face întotdeauna din cele mai nobile motive.
— Sper că e o fată bună, Harry. N-aș vrea să-l văd pe Dorian legat de o creatură josnică, una care i-ar putea degrada firea și ruina intelectul.
— O, e mai mult decât bună: e frumoasă, a murmurat Lord Henry, sorbind dintr-un pahar de vermut cu bitter de portocale. Dorian spune că e frumoasă, și rareori se înșală în asemenea chestiuni. Portretul pe care i l-ai făcut i-a ascuțit simțul pentru înfățișarea celorlalți. A avut și acest excelent efect, printre altele. O s-o vedem în seara asta, dacă băiatul ăsta nu-și uită întâlnirea.
— Vorbești serios?
— Foarte serios, Basil. M-aș simți nenorocit dacă aș crede că aș putea fi vreodată mai serios decât sunt în clipa de față.
— Dar tu aprobi asta, Harry? a întrebat pictorul, plimbându-se încolo și încoace prin încăpere și mușcându-și buza. Nu se poate să aprobi. E o pasiune prostească.
— Eu nu mai aprob și nu mai dezaprob nimic. E o atitudine absurdă față de viață. N-am fost trimiși pe lume ca să ne etalăm prejudecățile morale. Nu iau niciodată în seamă ce spun oamenii de rând și nu mă amestec niciodată în ce fac oamenii fermecători. Când o personalitate mă fascinează, orice mod de exprimare și-ar alege acea personalitate mi se pare absolut încântător. Dorian Gray se îndrăgostește de o fată frumoasă care o joacă pe Julieta și vrea s-o ia de soție. De ce nu? Dacă s-ar însura cu Messalina, n-ar fi cu nimic mai puțin interesant. Știi bine că nu sunt un apărător al căsătoriei. Adevăratul neajuns al căsătoriei e că te face altruist. Iar oamenii altruiști sunt incolori. Le lipsește individualitatea. Totuși, există anumite temperamente pe care căsătoria le face mai complexe. Își păstrează egoismul și îi mai adaugă multe alte euri. Sunt siliți să ducă mai multe vieți. Devin ființe mai înalt organizate, iar a fi înalt organizat este, îmi închipui, scopul existenței omului. Și apoi, orice experiență are valoarea ei și, orice s-ar spune împotriva căsătoriei, e negreșit o experiență. Sper că Dorian Gray o va lua de soție pe fata asta, o va adora pătimaș șase luni, iar apoi va fi brusc fascinat de altcineva. Ar fi un minunat subiect de studiu.
— Nu crezi niciun cuvânt din toate astea, Harry, și știi bine că nu crezi. Dacă viața lui Dorian Gray ar fi irosită, nimeni n-ar fi mai mâhnit decât tine. Ești mult mai bun decât pretinzi.
Lord Henry a râs.
— Ne place tuturor să gândim atât de bine despre alții pentru că tuturor ne e frică pentru noi înșine. Temelia optimismului e groaza curată. Ne credem generoși pentru că le atribuim semenilor noștri acele virtuți care ne-ar putea fi de folos nouă. Îl lăudăm pe bancher ca să ne putem depăși contul și le găsim calități tâlharilor de drumul mare în speranța că ne vor cruța buzunarele. Cred tot ce-am spus. Am cel mai mare dispreț pentru optimism. Cât despre viața irosită, nicio viață nu e irosită, decât aceea căreia i s-a oprit creșterea. Dacă vrei să strici o fire, n-ai decât s-o reformezi. Cât despre căsătorie, desigur, ar fi o prostie, dar între bărbați și femei există și alte legături, mult mai interesante. Pe acelea le voi încuraja negreșit. Au farmecul de a fi la modă. Dar iată-l pe Dorian în persoană. El o să-ți spună mai multe decât pot eu.
— Dragul meu Harry, dragul meu Basil, trebuie să mă felicitați amândoi! a spus băiatul, aruncându-și pelerina de seară cu aripi căptușite cu satin și strângând, pe rând, mâna fiecăruia dintre prieteni. N-am fost niciodată atât de fericit. Firește, s-a întâmplat pe neașteptate, ca toate lucrurile cu adevărat încântătoare. Și totuși mi se pare că e singurul lucru pe care l-am căutat toată viața.
Era îmbujorat de emoție și de bucurie și arăta extraordinar de frumos.
— Sper că ai să fii mereu foarte fericit, Dorian, a spus Hallward, dar nu prea te iert că nu m-ai anunțat de logodna ta. Pe Harry l-ai anunțat.
— Iar eu nu te iert că ai întârziat la cină, a intervenit Lord Henry, punându-i mâna pe umăr și zâmbind în timp ce vorbea. Hai să ne așezăm și să încercăm ce poate noul chef de aici, iar apoi ne povestești cum s-a petrecut totul.
— Zău că n-am mare lucru de povestit, a exclamat Dorian în timp ce își luau locurile la măsuța rotundă. S-a întâmplat pur și simplu așa. Ieri seară, după ce te-am lăsat, Harry, m-am îmbrăcat, am cinat la micul restaurant italienesc din Rupert Street la care m-ai dus tu și la opt am plecat la teatru. Sibyl o juca pe Rosalinda. Firește, decorurile erau îngrozitoare, iar Orlando absurd. Dar Sibyl! Ar fi trebuit s-o vedeți! Când a apărut în hainele ei băiețești, era pur și simplu minunată. Purta o vestă de catifea de culoarea mușchiului, cu mâneci de culoarea scorțișoarei, ciorapi-pantaloni strâmți, cafenii, cu jartiere încrucișate, o pălăriuță verde, drăgălașă, cu o pană de șoim prinsă într-o bijuterie, și o mantie cu glugă, căptușită cu roșu stins. Nu mi se păruse niciodată mai rafinată. Avea toată grația delicată a statuetei de Tanagra pe care o ai în atelier, Basil. Părul i se strângea în jurul feței ca frunzele întunecate în jurul unui trandafir palid. Cât despre jocul ei — ei bine, o s-o vedeți în seara asta. E pur și simplu o artistă înnăscută. Stăteam în loja aceea jalnică absolut vrăjit. Uitasem că sunt la Londra și în secolul al nouăsprezecelea. Eram departe, cu iubita mea, într-o pădure pe care n-o văzuse niciodată niciun om. După spectacol m-am dus în culise și am vorbit cu ea. Pe când stăteam unul lângă altul, i-a apărut deodată în ochi o privire pe care n-o mai văzusem acolo. Buzele mele s-au apropiat de ale ei. Ne-am sărutat. Nu pot să vă descriu ce am simțit în clipa aceea. Mi se părea că toată viața mea se strânsese într-un singur punct desăvârșit de bucurie trandafirie. Tremura toată și se cutremura ca un narcis alb. Apoi s-a aruncat în genunchi și mi-a sărutat mâinile. Simt că n-ar trebui să vă povestesc toate astea, dar nu mă pot opri. Firește, logodna noastră e un secret absolut. Nu i-a spus nici măcar mamei ei. Nu știu ce-o să spună tutorii mei. Lord Radley o să fie negreșit furios. Nu-mi pasă. Peste mai puțin de un an ajung major și atunci pot să fac ce vreau. Am avut dreptate, Basil, nu-i așa, să-mi iau iubirea din poezie și să-mi găsesc soția în piesele lui Shakespeare? Buze pe care Shakespeare le-a învățat să vorbească mi-au șoptit taina lor la ureche. M-au cuprins brațele Rosalindei și am sărutat-o pe Julieta pe gură.
— Da, Dorian, presupun că ai avut dreptate, a spus Hallward încet.
— Ai văzut-o azi? a întrebat Lord Henry.
Dorian Gray a clătinat din cap.
— Am lăsat-o în pădurea Arden; o s-o regăsesc într-o livadă din Verona.
Lord Henry și-a sorbit gânditor șampania.
— În ce moment anume ai pomenit cuvântul „căsătorie”, Dorian? Și ce ți-a răspuns ea? Poate că ai uitat cu totul de el.
— Dragul meu Harry, n-am tratat chestiunea ca pe o tranzacție de afaceri și nu i-am făcut nicio cerere oficială. I-am spus că o iubesc, iar ea mi-a spus că nu e vrednică să-mi fie soție. Nu e vrednică! Păi, toată lumea nu înseamnă nimic pentru mine pe lângă ea.
— Femeile sunt minunat de practice, a murmurat Lord Henry, mult mai practice decât noi. În situații de felul ăsta, noi uităm adesea să pomenim ceva despre căsătorie, iar ele ne-o amintesc întotdeauna.
Hallward și-a pus mâna pe brațul lui.
— Nu, Harry. L-ai supărat pe Dorian. Nu e ca ceilalți bărbați. N-ar aduce niciodată nenorocirea asupra nimănui. Are o fire prea aleasă pentru așa ceva.
Lord Henry a privit peste masă.
— Dorian nu se supără niciodată pe mine, a răspuns el. Am pus întrebarea din cel mai bun motiv cu putință, de fapt din singurul motiv care scuză orice întrebare: simpla curiozitate. Am o teorie că întotdeauna femeile ne cer pe noi în căsătorie, nu noi pe ele. Cu excepția, firește, a clasei de mijloc. Dar, la urma urmei, clasele de mijloc nu sunt moderne.
Dorian Gray a râs și a scuturat din cap.
— Ești absolut incorigibil, Harry; dar nu mă supără. E cu neputință să te superi pe tine. Când ai s-o vezi pe Sibyl Vane, ai să simți că omul care i-ar face vreun rău ar fi o bestie, o bestie fără inimă. Nu pot înțelege cum poate cineva să vrea să facă de rușine ființa pe care o iubește. O iubesc pe Sibyl Vane. Vreau s-o urc pe un piedestal de aur și să văd lumea venerând-o pe femeia care e a mea. Ce e căsătoria? Un legământ irevocabil. De aceea îți bați joc de ea. Ah! Nu-ți bate joc. E un legământ irevocabil pe care vreau să-l fac. Încrederea ei mă face credincios, credința ei mă face bun. Când sunt cu ea, regret tot ce m-ai învățat. Devin altul decât cel pe care l-ai cunoscut. M-am schimbat, și simpla atingere a mâinii lui Sibyl Vane mă face să uit de tine și de toate teoriile tale greșite, fascinante, otrăvitoare, încântătoare.
— Și anume…? a întrebat Lord Henry, servindu-se cu salată.
— O, teoriile tale despre viață, teoriile tale despre dragoste, teoriile tale despre plăcere. De fapt, toate teoriile tale, Harry.
— Plăcerea e singurul lucru despre care merită să ai o teorie, a răspuns el, cu vocea lui lentă, melodioasă. Dar mă tem că nu pot pretinde că teoria mea îmi aparține. Îi aparține Naturii, nu mie. Plăcerea e piatra de încercare a Naturii, semnul ei de aprobare. Când suntem fericiți, suntem întotdeauna buni, dar când suntem buni, nu suntem întotdeauna fericiți.
— Ah! Dar ce înțelegi prin „bun”? a strigat Basil Hallward.
— Da, a repetat ca un ecou Dorian, lăsându-se pe spătarul scaunului și privindu-l pe Lord Henry peste ciorchinii grei de iriși cu buze purpurii din mijlocul mesei, ce înțelegi prin „bun”, Harry?
— A fi bun înseamnă a fi în armonie cu tine însuți, a răspuns el, atingând piciorul subțire al paharului cu degetele lui palide, fine și ascuțite. Discordia înseamnă să fii silit să fii în armonie cu ceilalți. Propria viață — ăsta e lucrul important. Cât despre viețile semenilor, dacă vrei să fii un pedant al virtuții sau un puritan, poți să-ți etalezi față de ele vederile morale, dar nu sunt treaba ta. Și apoi, individualismul are de fapt țelul mai înalt. Morala modernă constă în a accepta normele epocii tale. Eu consider că, pentru orice om cultivat, a accepta normele epocii sale e o formă de imoralitate dintre cele mai grosolane.
— Dar, fără îndoială, Harry, dacă trăiești numai pentru tine, plătești un preț teribil pentru asta? a sugerat pictorul.
— Da, în ziua de azi totul ni se socotește prea scump. Îmi închipui că adevărata tragedie a săracilor e că nu-și pot permite nimic altceva decât privațiunea. Păcatele frumoase, ca și lucrurile frumoase, sunt privilegiul bogaților.
— Plătești și în alte feluri decât cu bani.
— În ce fel, Basil?
— O! Aș zice prin remușcări, prin suferință, prin… ei bine, prin conștiința degradării.
Lord Henry a ridicat din umeri.
— Dragul meu, arta medievală e fermecătoare, dar emoțiile medievale sunt demodate. Le poți folosi în literatură, firește. Dar singurele lucruri pe care le poți folosi în literatură sunt cele pe care ai încetat să le mai folosești în realitate. Crede-mă, niciun om civilizat nu regretă vreodată o plăcere și niciun om necivilizat nu știe vreodată ce e o plăcere.
— Eu știu ce e plăcerea, a strigat Dorian Gray. Să adori pe cineva.
— E, desigur, mai bine decât să fii adorat, a răspuns el, jucându-se cu niște fructe. Să fii adorat e o pacoste. Femeile ne tratează exact cum își tratează omenirea zeii. Ni se închină și ne bat tot timpul la cap să facem ceva pentru ele.
— Eu aș fi spus că orice ne cer ne-au dăruit ele mai întâi, a murmurat băiatul grav. Ele creează iubirea în firea noastră. Au dreptul s-o ceară înapoi.
— E întru totul adevărat, Dorian! a strigat Hallward.
— Nimic nu e vreodată întru totul adevărat, a spus Lord Henry.
— Asta este, l-a întrerupt Dorian. Trebuie să recunoști, Harry, că femeile le dăruiesc bărbaților însuși aurul vieții lor.
— Posibil, a oftat el, dar invariabil îl vor înapoi în mărunțiș cât se poate de mărunt. Ăsta e necazul. Femeile, cum a spus odată un francez spiritual, ne inspiră dorința de a face capodopere și ne împiedică întotdeauna să le ducem la capăt.
— Harry, ești îngrozitor! Nu știu de ce te plac atât de mult.
— Ai să mă placi întotdeauna, Dorian, a răspuns el. Vreți cafea, voi doi? Chelner, adu cafea și fine-champagne și niște țigări. Nu, lasă țigările, am eu. Basil, nu te las să fumezi trabucuri. Trebuie să iei o țigară. Țigara e tipul perfect al unei plăceri perfecte. E rafinată și te lasă nesătul. Ce-ți mai poți dori? Da, Dorian, ai să ții întotdeauna la mine. Eu reprezint pentru tine toate păcatele pe care n-ai avut niciodată curajul să le săvârșești.
— Ce prostii spui, Harry! a strigat băiatul, aprinzându-și țigara de la un dragon de argint care scotea foc pe nări și pe care chelnerul îl așezase pe masă. Hai să mergem la teatru. Când Sibyl o să apară pe scenă, o să aveți un nou ideal de viață. O să însemne pentru voi ceva ce n-ați cunoscut niciodată.
— Eu am cunoscut totul, a spus Lord Henry, cu o privire obosită, dar sunt întotdeauna gata pentru o emoție nouă. Mă tem totuși că, cel puțin pentru mine, așa ceva nu există. Totuși, minunata ta fată s-ar putea să mă înfioare. Iubesc teatrul. E cu atât mai real decât viața. Să mergem. Dorian, tu vii cu mine. Îmi pare foarte rău, Basil, dar în cupeu nu e loc decât pentru doi. Va trebui să vii după noi cu o birjă.
S-au ridicat și și-au pus pardesiele, sorbindu-și cafeaua în picioare. Pictorul era tăcut și preocupat. Îl învăluia o mohoreală. Nu putea îndura gândul acestei căsătorii, și totuși i se părea mai bună decât multe alte lucruri care s-ar fi putut întâmpla. După câteva minute au coborât cu toții. A plecat singur, cum se înțeleseseră, și a urmărit luminile sclipitoare ale micului cupeu din fața lui. L-a cuprins un ciudat sentiment de pierdere. Simțea că Dorian Gray nu avea să mai fie niciodată pentru el tot ce fusese în trecut. Viața se pusese între ei… Ochii i s-au întunecat, iar străzile aglomerate, scăldate în lumini, i s-au încețoșat în fața ochilor. Când birja a oprit în fața teatrului, i s-a părut că îmbătrânise cu ani de zile.