A doua zi, la douăsprezece și jumătate, Lord Henry Wotton a pornit agale din Curzon Street spre Albany, ca să-i facă o vizită unchiului său, Lord Fermor, un burlac bătrân și jovial, deși cu maniere cam necioplite, pe care lumea din afară îl socotea egoist pentru că nu trăgea niciun folos deosebit de pe urma lui, dar pe care înalta societate îl considera generos, pentru că le dădea de mâncare celor care îl amuzau. Tatăl lui fusese ambasadorul nostru la Madrid pe vremea când regina Isabella era tânără și nimeni nu se gândea încă la Prim{4}, dar se retrăsese din serviciul diplomatic într-un moment capricios de iritare, pentru că nu i se oferise ambasada de la Paris, post la care se considera pe deplin îndreptățit prin nașterea lui, prin indolența lui, prin engleza aleasă a depeșelor lui și prin nemăsurata lui sete de plăceri. Fiul, care îi fusese secretar, demisionase odată cu șeful său, destul de nechibzuit, după cum se socotise la vremea aceea, și, moștenind câteva luni mai târziu titlul, se apucase de studiul serios al marii arte aristocratice de a nu face absolut nimic. Avea două case mari în oraș, dar prefera să locuiască într-un apartament de burlac, pentru că îi dădea mai puțină bătaie de cap, iar mesele le lua de cele mai multe ori la club. Se ocupa într-o oarecare măsură de administrarea minelor lui de cărbuni din comitatele Midlands, scuzându-se pentru această pată de industrialism pe motiv că singurul avantaj de a avea cărbune era că îi îngăduia unui gentleman decența de a arde lemne în propriul cămin. În politică era tory, cu excepția perioadelor când toryi erau la putere, timp în care îi ocăra fără menajamente că sunt o bandă de radicali. Era un erou pentru valetul său, care îl tiraniza, și o spaimă pentru cele mai multe dintre rudele lui, pe care le tiraniza la rândul lui. Numai Anglia ar fi putut produce un asemenea om, iar el spunea întruna că țara se duce de râpă. Principiile lui erau învechite, dar multe se puteau spune în favoarea prejudecăților lui.
Când a intrat, Lord Henry l-a găsit pe unchiul său îmbrăcat cu o haină groasă de vânătoare, fumând un trabuc și bombănind deasupra ziarului The Times.
— Ei, Harry, i s-a adresat bătrânul domn, ce te aduce atât de devreme? Credeam că voi, dandy, nu vă sculați înainte de ora două și nu sunteți de văzut înainte de ora cinci.
— Pură afecțiune familială, te asigur, unchiule George. Vreau să obțin ceva de la dumneata.
— Bani, presupun, a spus Lord Fermor, strâmbându-se. Mă rog, stai jos și spune-mi despre ce-i vorba. Tinerii de azi își închipuie că banii înseamnă totul.
— Da, a murmurat Lord Henry, aranjându-și floarea de la butonieră, și când îmbătrânesc o știu. Dar eu nu vreau bani. Numai oamenii care își plătesc notele de plată au nevoie de bani, unchiule George, iar eu nu le plătesc niciodată pe ale mele. Creditul e capitalul fiului mai mic, și se trăiește admirabil din el. Și apoi, eu mă servesc întotdeauna de la furnizorii lui Dartmoor, așa că nu mă bat niciodată la cap. Ce vreau eu sunt informații: nu informații utile, firește; informații inutile.
— Mă rog, Harry, pot să-ți spun tot ce se găsește într-un English Blue Book{5}, deși în ziua de azi indivizii ăia scriu o sumedenie de prostii. Pe vremea când eram eu în diplomație, lucrurile stăteau mult mai bine. Dar aud că acum îi primesc pe bază de examen. La ce te poți aștepta? Examenele, domnule, sunt pură șarlatanie de la cap la coadă. Dacă un om e gentleman, știe destul, iar dacă nu e gentleman, tot ce știe îi strică.
— Domnul Dorian Gray nu figurează în Blue Books, unchiule George, a spus Lord Henry cu indolență.
— Domnul Dorian Gray? Cine-i ăsta? a întrebat Lord Fermor, încruntându-și sprâncenele stufoase, albe.
— Tocmai asta am venit să aflu, unchiule George. Sau, mai bine zis, știu cine e. E nepotul răposatului Lord Kelso. Maică-sa a fost o Devereux, Lady Margaret Devereux. Vreau să-mi vorbești despre mama lui. Cum era? Cu cine s-a măritat? Dumneata ai cunoscut aproape pe toată lumea pe vremea dumitale, așa că s-ar putea s-o fi cunoscut și pe ea. Domnul Gray mă interesează foarte mult în momentul de față. Abia l-am cunoscut.
— Nepotul lui Kelso! a repetat bătrânul domn. Nepotul lui Kelso!… Desigur… Am cunoscut-o foarte bine pe mama lui. Cred că am fost la botezul ei. Era o fată extraordinar de frumoasă, Margaret Devereux, și i-a înnebunit pe toți bărbații când a fugit cu un tânăr sărac lipit pământului — un nimeni, domnule, un sublocotenent dintr-un regiment de infanterie sau ceva de felul ăsta. Da, desigur. Îmi amintesc totul de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Bietul băiat a fost ucis într-un duel la Spa, la câteva luni după nuntă. S-a vorbit urât despre asta. Se spunea că Kelso a tocmit un aventurier ticălos, o brută de belgian, ca să-l insulte în public pe ginerele lui — l-a plătit, domnule, l-a plătit să facă asta — și că individul și-a străpuns omul în frigare de parc-ar fi fost un porumbel. Povestea a fost mușamalizată, dar, pe legea mea, multă vreme după aceea Kelso și-a mâncat cotletul singur la club. Și-a adus fiica înapoi acasă, mi s-a spus, și ea nu i-a mai vorbit niciodată. O, da, a fost o poveste urâtă. Fata a murit și ea, a murit în mai puțin de un an. Va să zică a lăsat un fiu? Uitasem asta. Ce fel de băiat e? Dacă seamănă cu maică-sa, trebuie să fie un flăcău frumos.
— E foarte frumos, a încuviințat Lord Henry.
— Sper să încapă pe mâini bune, a continuat bătrânul. Ar trebui să-l aștepte o grămadă de bani, dacă Kelso s-a purtat cum se cuvine cu el. Și mama lui avea bani. Toată proprietatea Selby i-a revenit ei, prin bunicul ei. Bunicul ei îl ura pe Kelso, îl socotea un câine zgârcit. Și chiar era. A venit odată la Madrid, pe când eram eu acolo. Pe legea mea, m-a făcut de rușine. Regina mă tot întreba despre nobilul englez care se certa întruna cu birjarii pentru plata cursei. Au făcut o adevărată poveste din asta. O lună de zile n-am îndrăznit să mă arăt la Curte. Sper că s-a purtat cu nepotul lui mai bine decât cu birjarii.
— Nu știu, a răspuns Lord Henry. Îmi închipui că băiatul o să fie bine situat. Încă nu e major. Are Selby, știu asta. Mi-a spus el. Și… mama lui era foarte frumoasă?
— Harry, Margaret Devereux era una dintre cele mai încântătoare făpturi pe care le-am văzut vreodată. N-am putut înțelege niciodată ce naiba a făcut-o să se poarte așa. S-ar fi putut mărita cu oricine ar fi vrut. Carlington era nebun după ea. Era însă romantică. Toate femeile din familia aceea erau. Bărbații nu prea valorau mare lucru, dar, pe legea mea, femeile erau minunate. Carlington a căzut în genunchi în fața ei. Mi-a spus-o chiar el. Ea a râs de el, și pe vremea aceea nu era fată în Londra care să nu alerge după el. Și, apropo, Harry, dacă tot vorbim de căsătorii prostești, ce-i parascovenia asta pe care mi-a spus-o taică-tău, că Dartmoor vrea să se însoare cu o americancă? Englezoaicele nu-s destul de bune pentru el?
— E destul de la modă acum să te însori cu americance, unchiule George.
— Harry, eu pariez pe englezoaice împotriva lumii întregi, a spus Lord Fermor, lovind cu pumnul în masă.
— Pariurile sunt pe americance.
— Aud că nu țin mult, a mormăit unchiul lui.
— O logodnă lungă le epuizează, dar la cursele cu obstacole sunt excelente. Iau totul din zbor. Nu cred că Dartmoor are vreo șansă.
— Și cine sunt ai ei? a bombănit bătrânul domn. Are măcar pe cineva?
Lord Henry a clătinat din cap.
— Americancele se pricep să-și ascundă părinții la fel de bine cum se pricep englezoaicele să-și ascundă trecutul, a spus el, ridicându-se să plece.
— Presupun că se ocupă cu ambalatul cărnii de porc?
— Așa sper, unchiule George, de dragul lui Dartmoor. Am auzit că în America ambalarea cărnii de porc e meseria cea mai rentabilă, după politică.
— E frumoasă?
— Se poartă ca și cum ar fi frumoasă. Majoritatea americancelor fac așa. Ăsta-i secretul farmecului lor.
— De ce nu pot americancele astea să stea în țara lor? Ne tot spun că e paradisul femeilor.
— Și este. Tocmai de aceea, asemenea Evei, sunt atât de grăbite să iasă din el, a spus Lord Henry. La revedere, unchiule George. O să întârzii la prânz dacă mai stau. Îți mulțumesc că mi-ai dat informațiile pe care le voiam. Întotdeauna îmi place să știu totul despre noii mei prieteni și nimic despre cei vechi.
— Unde iei prânzul, Harry?
— La mătușa Agatha. M-am invitat pe mine și pe domnul Gray. E ultimul ei protégé.
— Hm! Harry, spune-i mătușii Agatha să nu mă mai piseze cu apelurile ei de caritate. M-am săturat de ele. Păi femeia asta bună își închipuie că eu n-am altceva de făcut decât să semnez cecuri pentru toanele ei prostești.
— În regulă, unchiule George, o să-i spun, dar n-o să aibă niciun efect. Filantropii își pierd orice simț al umanității. Asta îi caracterizează.
Bătrânul domn a mormăit aprobator și a sunat după servitor. Lord Henry a trecut pe sub arcada joasă în Burlington Street și și-a îndreptat pașii spre Berkeley Square.
Așadar, aceasta era povestea originii lui Dorian Gray. Oricât de brutal îi fusese povestită, îl tulburase totuși prin sugestia unei povești de dragoste ciudate, aproape moderne. O femeie frumoasă riscând totul pentru o pasiune nebună. Câteva săptămâni de fericire sălbatică, curmate de o crimă odioasă, perfidă. Luni de agonie mută și apoi un copil născut în durere. Mama răpită de moarte, băiatul lăsat pradă singurătății și tiraniei unui bătrân lipsit de iubire. Da, era un fundal interesant. Îl punea în valoare pe băiat, îl făcea, ca să zicem așa, mai desăvârșit. În spatele oricărui lucru desăvârșit care exista se afla ceva tragic. Lumile trebuiau să se zbată în chinurile facerii pentru ca cea mai umilă floare să poată înflori…{6} Și cât de fermecător fusese la cină, cu o seară înainte, când, cu ochii mirați și cu buzele întredeschise de o plăcere înfricoșată, stătuse în fața lui la club, iar abajururile roșii ale lumânărilor colorau într-un roz mai bogat uimirea care i se trezea pe chip. A-i vorbi era ca și cum ai fi cântat pe o vioară minunată. Răspundea la fiecare atingere și fiecare fior al arcușului… Era ceva teribil de captivant în exercitarea influenței. Nicio altă îndeletnicire nu se compara cu ea. Să-ți proiectezi sufletul într-o formă grațioasă și să-l lași să zăbovească acolo o clipă; să-ți auzi propriile idei întoarse ca un ecou, cu toată muzica adăugată a pasiunii și a tinereții; să-ți transmiți temperamentul altuia, de parcă ar fi fost un fluid subtil sau un parfum straniu: era în asta o adevărată bucurie — poate cea mai deplină bucurie care ne-a mai rămas într-o epocă atât de mărginită și de vulgară ca a noastră, o epocă grosolan de carnală în plăcerile ei și grosolan de banală în țelurile ei… Și era un tip minunat, băiatul acesta pe care îl întâlnise printr-o întâmplare atât de ciudată în atelierul lui Basil, sau, în orice caz, putea fi modelat într-un tip minunat. Avea grația și puritatea albă a adolescenței și o frumusețe ca aceea pe care ne-au păstrat-o vechile marmuri grecești. Nu era nimic ce n-ai fi putut face din el. Putea fi făcut titan sau jucărie. Ce păcat că o asemenea frumusețe era sortită să se ofilească!… Și Basil? Cât de interesant era din punct de vedere psihologic! Noua manieră în artă, noul fel de a privi viața, sugerate atât de ciudat de simpla prezență vizibilă a cuiva care nu era conștient de nimic din toate acestea; duhul tăcut care sălășluia în pădurea întunecată și umbla nevăzut pe câmpul deschis, arătându-se deodată, asemenea unei driade, fără teamă, pentru că în sufletul celui care o căuta se trezise acea viziune minunată căreia, singurei, i se dezvăluie lucrurile minunate; simplele forme și tipare ale lucrurilor devenind parcă mai rafinate și dobândind un soi de valoare simbolică, de parcă ar fi fost ele însele tiparele unei alte forme, mai desăvârșite, a cărei umbră o făceau reală — cât de straniu era totul! Își amintea ceva asemănător în istorie. Oare nu Platon, acel artist al gândirii, a fost cel dintâi care l-a analizat?{7} Oare nu Buonarotti l-a sculptat în marmurile colorate ale unui ciclu de sonete? Dar în secolul nostru era ceva ciudat… Da, va încerca să fie pentru Dorian Gray ceea ce băiatul era, fără să știe, pentru pictorul care făurise minunatul portret. Va încerca să-l domine — de fapt, izbutise deja pe jumătate. Va face din acel spirit minunat un bun al lui. Era ceva fascinant în acest fiu al iubirii și al morții.
Deodată s-a oprit și a ridicat privirea spre case. A constatat că trecuse de casa mătușii lui cu o bună bucată de drum și, zâmbind în sinea lui, a făcut cale întoarsă. Când a intrat în holul cam întunecos, majordomul i-a spus că se trecuse la masă. I-a dat unuia dintre lachei pălăria și bastonul și a intrat în sufragerie.
— Ai întârziat, ca de obicei, Harry, a strigat mătușa lui, clătinând din cap.
A născocit o scuză ușoară și, așezându-se pe scaunul liber de lângă ea, s-a uitat în jur să vadă cine era de față. Dorian l-a salutat timid, înclinându-și capul din capătul mesei, iar o roșeață de plăcere i s-a strecurat în obraji. În față era ducesa de Harley, o doamnă de o admirabilă bunătate și voioșie, foarte îndrăgită de toți cei care o cunoșteau și înzestrată cu acele ample proporții arhitecturale care, la femeile ce nu sunt ducese, sunt numite de istoricii contemporani corpolență. Lângă ea, în dreapta, ședea Sir Thomas Burdon, membru radical al Parlamentului, care în viața publică își urma liderul, iar în viața particulară îi urma pe cei mai buni bucătari, luând masa cu toryii și gândind cu liberalii, potrivit unei reguli înțelepte și binecunoscute. Locul din stânga ei era ocupat de domnul Erskine de Treadley, un bătrân domn cu un considerabil farmec și o considerabilă cultură, care căzuse însă în proasta deprindere a tăcerii, pentru că, așa cum îi explicase odată lui Lady Agatha, spusese tot ce avea de spus înainte de treizeci de ani. Vecina lui Lord Henry era doamna Vandeleur, una dintre cele mai vechi prietene ale mătușii lui, o adevărată sfântă printre femei, dar atât de îngrozitor de șleampătă, încât te ducea cu gândul la o carte de cântări bisericești prost legată. Din fericire pentru el, de partea cealaltă îl avea pe Lord Faudel, o mediocritate foarte inteligentă, între două vârste, chel ca o declarație ministerială în Camera Comunelor, cu care discuta în felul acela intens de serios care, după cum observase el însuși cândva, este singura greșeală de neiertat în care cad toți oamenii cu adevărat buni și din care niciunul nu scapă vreodată cu totul.
— Vorbeam despre bietul Dartmoor, Lord Henry, a strigat ducesa, făcându-i prietenos semn cu capul peste masă. Crezi că o să se însoare într-adevăr cu tânăra aceea fascinantă?
— Cred că ea s-a hotărât să-l ceară în căsătorie, ducesă.
— Ce îngrozitor! a exclamat Lady Agatha. Zău, ar trebui să intervină cineva.
— Am aflat dintr-o sursă excelentă că tatăl ei ține în America un magazin de mărfuri uscate, a spus Sir Thomas Burdon cu un aer de superioritate.
— Unchiul meu a sugerat deja ambalarea cărnii de porc, Sir Thomas.
— Mărfuri uscate! Ce sunt mărfurile uscate americane? a întrebat ducesa, ridicându-și mirată mâinile mari și apăsând pe verb.
— Romanele americane, a răspuns Lord Henry, servindu-se cu prepeliță.
Ducesa părea nedumerită.
— Nu-i da atenție, draga mea, i-a șoptit Lady Agatha. Niciodată nu vorbește serios.
— Când a fost descoperită America, a spus deputatul radical, și a început să înșire niște date plicticoase. Ca toți cei care încearcă să epuizeze un subiect, își epuiza ascultătorii. Ducesa a oftat și și-a exercitat privilegiul de a întrerupe:
— Ce n-aș da să nu fi fost descoperită deloc! a exclamat ea. Zău așa, fetele noastre nu mai au nicio șansă azi. E o mare nedreptate.
— Poate că, la urma urmei, America n-a fost niciodată descoperită, a spus domnul Erskine. Eu unul aș spune că a fost doar dată de gol.
— O, dar am văzut exemplare din locuitorii ei, a răspuns ducesa vag. Trebuie să recunosc că cele mai multe sunt foarte drăguțe. Și se și îmbracă bine. Își fac toate rochiile la Paris. Aș vrea să-mi pot permite și eu.
— Se spune că americanii buni, când mor, se duc la Paris, a chicotit Sir Thomas, care avea o garderobă bogată din hainele lepădate ale Umorului.
— Zău? Și americanii răi unde se duc când mor? a întrebat ducesa.
— Se duc în America, a murmurat Lord Henry.
Sir Thomas s-a încruntat.
— Mă tem că nepotul dumneavoastră are prejudecăți față de această mare țară, i-a spus el lui Lady Agatha. Am străbătut-o toată în vagoane puse la dispoziție de directori, care, în asemenea chestiuni, sunt extrem de politicoși. Vă asigur că e o adevărată educație s-o vizitezi.
— Dar chiar trebuie să vedem Chicago ca să fim educați? a întrebat domnul Erskine cu un ton plângăreț. Nu mă simt în stare de o asemenea călătorie.
Sir Thomas a făcut un gest cu mâna.
— Domnul Erskine de Treadley are lumea întreagă pe rafturile lui. Noi, oamenii practici, vrem să vedem lucrurile, nu să citim despre ele. Americanii sunt un popor extrem de interesant. Sunt absolut raționali. Cred că asta e trăsătura lor distinctivă. Da, domnule Erskine, un popor absolut rațional. Vă asigur că americanii nu urmăresc cai verzi pe pereți.
— Ce oroare! a exclamat Lord Henry. Pot suporta forța brută, dar rațiunea brută e cu totul insuportabilă. E ceva necinstit în folosirea ei. E o lovitură sub centura intelectului.
— Nu te înțeleg, a spus Sir Thomas, înroșindu-se.
— Eu te înțeleg, Lord Henry, a murmurat domnul Erskine zâmbind.
— Paradoxurile sunt foarte bune în felul lor… a replicat baronetul.
— A fost un paradox? a întrebat domnul Erskine. Nu credeam. Poate că a fost. Ei bine, calea paradoxurilor este calea adevărului. Ca să pui realitatea la încercare, trebuie s-o vezi pe sârmă. Când adevărurile devin acrobați, le putem judeca.
— Vai de mine! a spus Lady Agatha. Cum vă mai certați voi, bărbații! Sunt sigură că n-o să pot pricepe niciodată despre ce vorbiți. A, Harry, sunt foarte supărată pe tine. De ce încerci să-l convingi pe drăguțul nostru domn Dorian Gray să renunțe la East End? Te asigur că ar fi de neprețuit. Oamenilor le-ar plăcea tare mult cum cântă.
— Vreau să cânte pentru mine, a strigat Lord Henry zâmbind și, privind spre capătul mesei, a prins o privire luminoasă care îi răspundea.
— Dar sunt atât de nefericiți în Whitechapel, a continuat Lady Agatha.
— Pot simpatiza cu orice, în afară de suferință, a spus Lord Henry, ridicând din umeri. Cu ea nu pot simpatiza. E prea urâtă, prea îngrozitoare, prea apăsătoare. E ceva teribil de morbid în simpatia modernă pentru durere. Ar trebui să simpatizăm cu culoarea, cu frumusețea, cu bucuria vieții. Cu cât se vorbește mai puțin despre rănile vieții, cu atât mai bine.
— Totuși, East End e o problemă foarte importantă, a observat Sir Thomas, clătinând grav din cap.
— Întocmai, a răspuns tânărul lord. E problema sclaviei, iar noi încercăm s-o rezolvăm amuzându-i pe sclavi.
Politicianul l-a privit pătrunzător.
— Și atunci ce schimbare propui? l-a întrebat.
Lord Henry a râs.
— Nu doresc să schimb nimic în Anglia, în afară de vreme, a răspuns el. Mă mulțumesc pe deplin cu contemplația filozofică. Dar, cum secolul al nouăsprezecelea a dat faliment printr-o cheltuială excesivă de simpatie, aș sugera să apelăm la știință ca să ne pună pe drumul cel bun. Avantajul emoțiilor e că ne rătăcesc, iar avantajul științei e că nu e emoțională.
— Dar avem niște responsabilități atât de grave, s-a aventurat sfioasă doamna Vandeleur.
— Teribil de grave, a repetat Lady Agatha.
Lord Henry s-a uitat spre domnul Erskine.
— Omenirea se ia prea în serios. Ăsta e păcatul originar al lumii. Dacă omul cavernelor ar fi știut să râdă, istoria ar fi fost alta.
— Ești cu adevărat foarte reconfortant, a ciripit ducesa. Întotdeauna m-am simțit cam vinovată când veneam s-o văd pe scumpa dumitale mătușă, pentru că East End nu mă interesează câtuși de puțin. De acum înainte o s-o pot privi în ochi fără să roșesc.
— Roșeața vă stă foarte bine, ducesă, a remarcat Lord Henry.
— Numai când ești tânăr, a răspuns ea. Când roșește o femeie bătrână ca mine, e un semn foarte rău. Ah, Lord Henry, aș vrea să-mi spui cum să întineresc.
El a stat o clipă pe gânduri.
— Vă puteți aminti vreo greșeală mare pe care ați săvârșit-o în tinerețe, ducesă? a întrebat-o, privind-o peste masă.
— Multe, mă tem, a exclamat ea.
— Atunci săvârșiți-le din nou, a spus el cu gravitate. Ca să-ți redobândești tinerețea, nu trebuie decât să-ți repeți nebuniile.
— Ce teorie încântătoare! a exclamat ea. Trebuie s-o pun în practică.
— Ce teorie periculoasă! a venit de pe buzele strânse ale lui Sir Thomas.
Lady Agatha a clătinat din cap, dar nu s-a putut abține să nu se amuze. Domnul Erskine asculta.
— Da, a continuat el, ăsta e unul dintre marile secrete ale vieții. În ziua de azi, cei mai mulți oameni mor de un soi de bun-simț târâtor și descoperă abia când e prea târziu că singurele lucruri pe care nu le regreți niciodată sunt greșelile.
Un râs a trecut de jur împrejurul mesei.
Se juca cu ideea și devenea tot mai capricios; o arunca în văzduh și o transforma; o lăsa să-i scape și o prindea din nou; o făcea să irizeze de fantezie și o înaripa cu paradoxuri. Pe măsură ce vorbea, elogiul nebuniei se înălța până la filozofie, iar filozofia însăși întinerea și, prinzând muzica nebună a plăcerii, purtând, ți-ai fi putut închipui, tunica pătată de vin și cununa de iederă, dansa ca o bacantă peste colinele vieții și îl lua în râs pe greoiul Silen{8} pentru că era treaz. Faptele fugeau dinaintea ei ca niște vietăți speriate ale pădurii. Picioarele ei albe călcau în uriașul teasc lângă care șade înțeleptul Omar{9}, până când mustul clocotitor i se înălța în jurul membrelor goale în valuri de bășici purpurii sau se târa în spumă roșie peste pereții negri, șiroind, înclinați ai căzii. A fost o improvizație extraordinară. Simțea că ochii lui Dorian Gray erau ațintiți asupra lui, iar conștiința că printre ascultătorii lui se afla cineva al cărui temperament voia să-l fascineze părea să-i ascută spiritul și să-i coloreze imaginația. Era strălucitor, fantastic, iresponsabil. Și-a vrăjit ascultătorii până i-a scos din ei înșiși, iar ei îi urmau fluierul, râzând. Dorian Gray nu și-a luat nicio clipă ochii de la el, ci stătea ca vrăjit, cu zâmbete fugărindu-se pe buzele lui și cu uimirea devenind tot mai gravă în ochii lui care se întunecau.
În cele din urmă, îmbrăcată în livreaua vremii, realitatea a intrat în încăpere sub chipul unui servitor care a venit să-i spună ducesei că o așteaptă trăsura. Ea și-a frânt mâinile într-o disperare prefăcută.
— Ce neplăcut! a strigat. Trebuie să plec. Trebuie să trec să-mi iau soțul de la club, ca să-l duc la o întrunire absurdă la Willis’s Rooms, unde o să prezideze. Dacă întârzii, o să fie furios, sigur, iar eu nu-mi pot permite o scenă cu boneta asta. E mult prea fragilă. Un cuvânt aspru ar distruge-o. Nu, trebuie să plec, dragă Agatha. La revedere, Lord Henry, ești absolut încântător și teribil de demoralizator. Zău că nu știu ce să cred despre ideile dumitale. Trebuie să vii să iei cina cu noi într-o seară. Marți? Ești liber marți?
— Pentru dumneavoastră aș renunța la oricine, ducesă, a spus Lord Henry, înclinându-se.
— Ah, ce frumos și ce urât din partea dumitale, a strigat ea, așa că să nu cumva să nu vii! Și a ieșit din încăpere, urmată de Lady Agatha și de celelalte doamne.
Când Lord Henry s-a așezat din nou, domnul Erskine a ocolit masa și, luând un scaun lângă el, și-a pus mâna pe brațul lui.
— Vorbești ca o carte, i-a spus el. De ce nu scrii una?
— Îmi place prea mult să citesc cărți ca să-mi mai doresc să le scriu, domnule Erskine. Mi-ar plăcea, desigur, să scriu un roman, un roman care să fie la fel de frumos și de ireal ca un covor persan. Dar în Anglia nu există public literar decât pentru ziare, abecedare și enciclopedii. Dintre toate popoarele lumii, englezii au cel mai puțin simțul frumuseții literaturii.
— Mă tem că ai dreptate, a răspuns domnul Erskine. Și eu am avut pe vremuri ambiții literare, dar am renunțat la ele demult. Și acum, dragul meu tânăr prieten, dacă-mi dai voie să te numesc așa, pot să te întreb dacă ai crezut cu adevărat tot ce ne-ai spus la prânz?
— Am uitat cu totul ce am spus, a zâmbit Lord Henry. A fost chiar atât de rău?
— Foarte rău, într-adevăr. De fapt, te consider extrem de periculos și, dacă se întâmplă ceva cu buna noastră ducesă, o să te socotim cu toții principalul vinovat. Dar mi-ar plăcea să stau de vorbă cu dumneata despre viață. Generația în care m-am născut a fost plicticoasă. Într-o zi, când te vei sătura de Londra, vino la Treadley și expune-mi filozofia dumitale despre plăcere la un pahar dintr-un admirabil vin de Burgundia pe care am norocul să-l am.
— Aș fi încântat. O vizită la Treadley ar fi un mare privilegiu. Are o gazdă perfectă și o bibliotecă perfectă.
— Dumneata o vei completa, a răspuns bătrânul domn cu o plecăciune curtenitoare. Și acum trebuie să-mi iau rămas-bun de la excelenta dumitale mătușă. Sunt așteptat la Athenaeum{10}. E ora la care dormim acolo.
— Toți, domnule Erskine?
— Patruzeci dintre noi, în patruzeci de fotolii. Ne antrenăm pentru o Academie Engleză de Litere.
Lord Henry a râs și s-a ridicat.
— Mă duc în parc, a spus el.
Când ieșea pe ușă, Dorian Gray l-a atins pe braț.
— Lăsați-mă să vin cu dumneavoastră, a murmurat.
— Dar parcă i-ai promis lui Basil Hallward că treci pe la el, a răspuns Lord Henry.
— Prefer să vin cu dumneavoastră; da, simt că trebuie să vin cu dumneavoastră. Lăsați-mă. Și-mi promiteți că o să-mi vorbiți tot timpul? Nimeni nu vorbește atât de minunat ca dumneavoastră.
— Ah, pentru azi am vorbit destul, a spus Lord Henry zâmbind. Acum nu vreau decât să privesc viața. Dacă vrei, poți veni s-o privești cu mine.
Note
{4} Juan Prim y Prats (1814–1870), general revoluționar spaniol care a pus la cale lovitura de stat din 1868 pentru răsturnarea reginei Isabella.
{5} Culegere de rapoarte statistice și informaționale aparținând comitetelor și comisiilor parlamentare, cuprinzând și numeroase aspecte ale societății britanice.
{6} Parodiere a unui vers dintr-o odă a poetului romantic William Wordsworth.
{7} Aluzie la doctrina lui Platon asupra realității formelor ideale.
{8} Bătrânul satir, tatăl adoptiv și tovarășul de beții al lui Bacchus.
{9} Omar Khayyam (1048–1131), poet și filozof persan, autor al unor catrene epicureice (Rubaiyat).
{10} Club de elită al intelectualilor britanici.