I

Numele meu adevărat este atât de bine cunoscut în registrele și catastifele din Newgate și Old Bailey și, în locurile acelea, se mai află încă mărturii atât de importante în legătură cu viața mea particulară, încât nu vă așteptați să-mi aștern numele pe hârtie sau să vorbesc despre familia mea. Lucrurile vor fi poate mai bine cunoscute după ce voi muri, acum însă nu le-aș da pentru nimic în lume în vileag, nu, nici chiar dacă ar veni o amnistie generală pentru toți răufăcătorii și toate crimele.

Deoarece însă câțiva dintre tovarășii mei cei mai păcătoși, care acum nu-mi mai pot face niciun rău (căci au părăsit lumea asta cu ajutorul scării și al frânghiei, așa cum adesea mă așteptam s-o părăsesc și eu) mă cunoșteau pe numele de Moll Flanders, îmi veți îngădui să-l port, până când voi îndrăzni să mărturisesc cine am fost și cine sunt.

Am aflat că într-una din țările vecine cu noi — nu știu dacă în Franța sau în altă parte — dacă un criminal osândit la moarte, la galere, sau la deportare, lasă în urmă copii rămași fără sprijin din pricina confiscării bunurilor părintești, aceștia sunt, din porunca regelui, dați în grija cârmuirii și adăpostiți în niște clădiri numite orfelinate, unde sunt crescuți, îmbrăcați, hrăniți, învățați, iar, când le vine timpul să plece, dați la meserii sau în slujbe, ca să fie în stare să se întrețină prin muncă cinstită și cuviincioasă.

Dacă așa ar fi fost obiceiul și la noi, nu mi-ar fi fost hărăzit să rămân pe drumuri ca o biată fată necăjită, fără căpătâi, fără prieteni, fără haine, fără ajutor, fără un om pe lume care să mă ocrotească; în felul ăsta însă, nu numai c-am fost lăsată pradă celei mai mari răstriști, încă înainte de a înțelege ce-i cu mine sau cum să ies din impas, dar și azvârlită într-o viață de rușine, a cărei desfășurare firească m-a făcut să mă pierd repede cu trup și cu suflet.

Asta, fiindcă la noi lucrurile se întâmplă altfel. Mama mea fusese osândită pentru un furt atât de mărunt, încât nici nu face să-l pomenesc: anume, împrumutase trei bucăți de olandă fină de la un pânzar oarecare din Cheapside. Împrejurările furtului sunt prea multe ca să le repet și apoi le-am auzit spuse în atâtea feluri, că nici nu mai știu care-i povestea adevărată.

Oricum ar fi fost, toți se potrivesc când spun că maică-mea s-a apărat arătându-și pântecul și, când s-a văzut că-i însărcinată, pedeapsa s-a amânat cu vreo șapte luni, timp în care m-a adus pe lume; și, după ce s-a pus iar pe picioare, a fost, cum se zice, readusă la prima judecată, dar i s-a făcut hatârul de a fi deportată la plantații, iar eu, care aveam vreo șase luni, am fost lăsată, după cum vă puteți închipui, pe mâini rele.

Toate astea sunt prea apropiate de primele clipe ale vieții mele ca să pot istorisi despre mine altceva decât lucruri auzite; ajunge să amintesc însă că m-am născut într-un loc atât de păcătos, încât nu s-a găsit nicio parohie care să mă hrănească în primii ani ai copilăriei și nu știu, zău, cum de-am scăpat cu zile; atâta știu din auzite că o rudă de-a mamei m-a scos de acolo, dar pe socoteala sau cu sprijinul cui, habar n-am.

Primul lucru de care-mi pot aminti sau pe care l-am aflat despre mine este că am rătăcit într-o bandă de oameni dintre cei care sunt numiți țigani sau faraoni, dar cred că n-am stat decât puțină vreme printre aceștia, pentru că nu mi-au schimbat culoarea pielii, cum fac ei de obicei, de mici, cu toți copiii pe care-i poartă cu ei, n-aș ști însă să spun nici cum m-am pripășit pe acolo și nici cum am scăpat.

Țiganii m-au lepădat la Colchester, în Essex și parcă mi-amintesc că eu i-am părăsit (adică m-am ascuns și n-am vrut să pornesc mai departe), dar n-aș fi în stare să dau amănunte în privința asta. Atât mi-amintesc că, fiind culeasă de niște slujbași ai parohiei din Colchester, am povestit c-am venit în oraș cu țiganii, că n-am vrut să mă mai țin după ei, că ei m-au lepădat, dar că nu știu încotro au apucat-o; căci, deși s-au făcut cercetări prin ținut, pare-se că nu li s-a mai dat de urmă.

Eram acum în situația de a primi ajutor; căci deși, după lege, nu trebuia să cad în sarcina vreunei parohii dintr-o parte sau alta a orașului, totuși, fiindcă povestea mea ajunsese să fie cunoscută și fiindcă eram prea mică pentru a fi bună la vreo muncă — n-aveam mai mult de trei ani — mila i-a împins pe magistrații orașului să se îngrijească de mine, așa că am ajuns și eu una din ocrotitele lor, și încă într-atâta de parc-aș fi fost născută în locurile acelea.

A fost norocul meu că, în grija lor pentru mine, m-au dat în seama unei doici, cum i se spune, care era într-adevăr săracă, dar o dusese mai bine pe vremuri și acum trăia din ce câștiga de pe urma unor copii de teapa mea, pe care-i creștea asigurându-le cele trebuincioase, până la o anumită vârstă, când copiii își puteau găsi o slujbă și agonisi singuri pâinea.

Femeia asta ținea și o mică școală, unde-i învăța pe copii să citească și să lucreze și, cum spuneam, deoarece înainte dusese o viață mai aleasă, creștea copiii cu pricepere și cu multă tragere de inimă.

Important e că-i creștea cu frica lui Dumnezeu, fiindcă ea însăși era o femeie foarte cumpătată și pioasă, în al doilea rând, bună gospodină și curată și în al treilea rând, bine crescută și cu purtări frumoase. Așa încât, lăsând la o parte mâncarea care era simplă, locuința care era sărăcăcioasă și hainele care erau grosolane, eram crescuți cu atâta distincție, de parc-am fi fost la o școală de dans.

Am stat acolo până am împlinit opt ani, când am aflat cu groază că magistrații (parcă așa li se spunea) au poruncit să-mi găsesc slujbă. Oriunde m-aș fi dus, mare lucru nu eram în stare să fac, poate doar să alerg după comisioane sau să fac muncă de roabă pe lângă o bucătăreasă și mi se vorbea atât de des despre asta, încât mă înspăimântasem rău de tot. Deși eram atât de mică, aveam o sfântă groază de serviciu, cum se spunea, adică de a sta slujnică. I-am arătat doicii că aș putea să-mi agonisesc traiul, fără să intru în serviciu, dacă ar vrea ea, căci mă învățase să cos și să torc lână din cea aspră, care alcătuiește negoțul cel mai de seamă al orașului și i-am făgăduit că, dacă mă ține mai departe, voi lucra pentru ea și încă din răsputeri.

Aproape în fiecare zi îi făgăduiam că am să muncesc pe rupte; într-un cuvânt, nu făceam toată vremea decât să lucrez și să plâng, ceea ce o necăjea atât de mult pe biata femeie care era tare de ispravă și mă și iubea, încât până la urmă a început să-și pună la inimă necazul meu.

Așa că, într-o bună zi, a intrat în odaia unde copiii sărmani lucrau laolaltă și s-a așezat, nu la locul ei obișnuit de profesoară, ci lângă mine, ca și cum și-ar fi pus în gând să mă observe ca să vadă cum mă descurc. Coseam ceva ce-mi dăduse ea, parcă mi-amintesc că însemnam niște cămăși; și, după câtăva vreme, femeia începu să-mi vorbească.

— Copil prost ce ești, zice, mereu plângi (plângeam și atunci). De ce, mă rog?

— Fiindcă vor să mă ia de aici, zic eu, și să mă trimită la un serviciu și eu nu mă pricep la gospodărie.

— Bine, fetițo, spune ea, chiar dacă nu te pricepi la gospodărie, ai să înveți cu timpul și doar n-o să te pună la treburi grele de la început.

— Ba da, spun eu, și dacă n-o să mă descurc, au să mă bată până și slujnicele ca să fac treburi grele, și eu sunt o fetiță mică și nu mă pricep. Și iar m-am pornit pe plâns până ce nici n-am putut să mai vorbesc.

Cu inima ei de mamă, doica era atât de mișcată, încât a hotărât să nu mă lase încă la serviciu; m-a îndemnat să nu mai plâng, făgăduindu-mi că o să vorbească cu domnul primar și încredințându-mă că nu voi intra în serviciu decât după ce voi crește mai mare.

Dar vedeți că nici asta nu mă mulțumea, fiindcă numai gândul de a intra în serviciu mă înspăimânta în așa hal, încât dacă femeia m-ar fi încredințat că nu voi pleca de la ea până la douăzeci de ani, tot la fel ar fi fost, aș fi plâns toată vremea, numai de teamă că, până la urmă, tot o să se întâmple.

Când a văzut că nu mă potolesc, a început să se supere.

— Ce-ai vrea? îmi spunea. Nu ți-am făgăduit că nu te duci la serviciu până nu mai crești puțin?

— Da, făcui eu, dar atunci tot o să trebuiască să mă duc.

— Ce-o mai fi și asta, a înnebunit fata? Ce! Nu cumva vrei să te faci cucoană?

— Ba da, am spus eu, și iar m-am pornit pe plâns, până când plânsul s-a făcut bocet.

Vă închipuiți că bătrânica a început să râdă de mine.

— Zău, spunea ea, luându-mă în râs, vrei să te faci cucoană? Și cum ai să faci ca s-ajungi? Cum? Mișcând din vârful degetelor?

— Da, am spus eu cu nevinovăție.

— Păi cât poți câștiga pe zi din ce lucrezi? mă întrebă.

— Trei penny, dacă torc, și patru cu cusutul.

— Ei, sărmană cucoană, spuse ea râzând din nou, ce-ai să faci numai cu atât?

— O să mă întrețin, am zis eu, dacă mă lăsați să locuiesc cu dumneavoastră. Și am rostit cuvintele acestea cu glas atât de nenorocit și de rugător, încât inima femeii s-a muiat, după cum mi-a mărturisit-o chiar ea, odată, mai târziu.

— Dar, mi-a spus, asta nu-ți ajunge și pentru mâncare și pentru haine; și apoi, cine vrei să cumpere haine pentru micuța doamnă? Și-mi zâmbea tot timpul.

— Atunci o să lucrez mai mult, am spus eu, și o să vă dau dumneavoastră tot.

— Sărmană copilă! N-o să-ți ajungă. De-abia o să fie destul pentru hrană.

— Atunci, n-am nevoie de hrană, am spus eu din nou cu nevinovăție. Lăsați-mă numai să stau cu dumneavoastră.

— Cum, vrei să trăiești fără hrană? m-a întrebat ea.

— Da, am răspuns eu iarăși, ca un copil ce eram, vă puteți închipui, și iar am plâns cu năduf.

Nu urmăream niciun scop, vedeți și dumneavoastră că vorbele veneau de la sine; dar se îmbinau cu atâta nevinovăție și cu atâta patimă, încât n-a trecut mult și biata ființă cu suflet de mamă s-a pornit și ea pe plâns și, până la urmă, hohotea la fel de tare ca mine. La sfârșit, m-a luat de mână și m-a scos din odaia unde învățam.

— Hai, mi-a spus, n-ai să intri în serviciu; ai să rămâi cu mine, și asta m-a potolit pentru câtva timp.

Ducându-se, nu mult după aceea, să-l vadă pe primar, doica i-a spus povestea mea. El a fost atât de încântat, când a auzit-o, încât și-a chemat nevasta și pe cele două fete s-o asculte și puteți să vă-nchipuiți cum s-au veselit cu toții pe seama mea.

Nicio săptămână n-a trecut și, într-o bună zi, vine doamna primăreasă cu fetele s-o vadă pe bătrâna mea doică și să-i viziteze școala și copiii. După ce s-au uitat puțin în jurul lor, spune primăreasa către doică:

— Ei, doamnă… Ia spune-mi, te rog, care-i fetița care vrea să ajungă cucoană?

Eu am auzit-o când a spus așa și mi s-a făcut tare frică, deși nici eu nu știam de ce; dar doamna primăreasă s-a apropiat de mine și mi-a spus:

— Ia zi, domnișoară, la ce lucrezi?

Cuvântul „domnișoară” nu prea îl auzisem în școala noastră și mă întrebam ce nume nenorocit o mai fi și ăsta; totuși, m-am ridicat în picioare, m-am înclinat, iar ea mi-a luat lucrul din mână, s-a uitat la el și a spus că e foarte frumos; pe urmă s-a uitat la mâinile mele.

— S-ar putea să iasă o cucoană din ea, după câte înțeleg eu, a spus ea; zău că are mâini de cucoană.

Grozav mi-au plăcut vorbele astea; dar doamna primăreasă nu s-a oprit aici, ci a vârât mâna în buzunar, mi-a dat un șiling și m-a îndemnat să-mi văd de treabă și să învăț să lucrez bine, fiindcă, după părerea ei, s-ar putea să ajung cucoană.

În tot timpul acesta, buna și bătrâna mea doică, doamna primăreasă și toți ceilalți nici nu înțelegeau măcar ce voiam, fiindcă pentru ei cuvântul cucoană însemna un lucru, iar pentru mine cu totul altceva; căci, vai, tot ce înțelegeam eu spunând că vreau să fiu cucoană era să pot lucra pentru mine și să câștig de ajuns ca să mă întrețin, fără a fi nevoită să caut o slujbă, pe când ei credeau că vreau să trăiesc pe picior mare și mai știu eu ce.

Și așa, după ce s-a dus doamna primăreasă, au intrat în odaie cele două fete ale ei, au întrebat unde e cucoana și au vorbit mult cu mine, iar eu le răspundeam în felul meu nevinovat; dar de câte ori mă întrebau dacă eram hotărâtă să fiu cucoană, răspundeam: da. Până la urmă m-au întrebat ce este o cucoană? Asta m-a încurcat tare. Totuși, am răspuns prin propozițiuni negative, spunând că o cucoană e o persoană care nu se duce la slujbă ca să facă treburile casei. S-au arătat foarte încântate și le-a plăcut, pesemne, pălăvrăgeala mea, căci mi-au dat și ele niște bani.

Cât despre banii aceștia, îi dădui toți stăpânei mele, doica, după cum îi spuneam eu, făgăduindu-i că va căpăta tot ce voi avea, la fel ca și acum, și atunci când voi fi cucoană. Tot auzindu-mă vorbind așa, bătrâna începu să înțeleagă ce voiam să spun prin cuvântul cucoană și că el nu însemna mai mult decât putința de a-mi câștiga pâinea prin munca mea. Până la urmă, m-a întrebat dacă așa este.

I-am spus că da și am stăruit, arătându-i că a face așa, înseamnă să fii cucoană: fiindcă, îi explicam eu, știu una din astea și am numit o femeie care repara dantelă și spăla bonetele brodate ale cucoanelor. Ea, spusei eu, e cucoană, și i se spune „doamnă”.

— Sărmană copilă, făcu bătrâna mea doică, nu e greu să ajungi curând o cucoană de soiul ăsta, cu nume prost și doi-trei copii din flori.

Eu n-am înțeles nimic din vorbele ei, dar i-am răspuns:

— Sunt sigură că i se spune „doamnă” și nu se duce la slujbă și nici treabă în casă nu face. Și am stăruit că e cucoană și că vreau s-ajung ca ea.

Cucoanele au aflat despre cuvintele mele și iar s-au înveselit și, una, două, fetele domnului primar veneau să mă vadă și întrebau unde e cuconița, lucru de care eu eram tare mândră. Uneori domnișoarele, care veneau des, mai aduceau pe câte cineva cu ele, așa încât eram cunoscută prin tot orașul.

Împlinisem aproape zece ani și începeam să arăt ca o femeiușcă, fiindcă eram tare serioasă și cu purtări alese, și auzind adesea cucoanele spunând că sunt drăguță și că voi fi foarte frumoasă, vă închipuiți că mă umflam în pene. Totuși, mândria asta încă n-avea urmări proaste asupra mea; numai că, primind adesea bani și dându-i pe toți bătrânei mele doici, care era atât de cumsecade, încât îi punea deoparte pentru mine și-mi cumpăra bonete, albituri și mănuși, umblam foarte curățică. Și chiar în vremea când eram îmbrăcată în zdrențe, tot îmi plăcea să fiu curată, încât mi le spălam și le clăteam singură. Dar, cum spuneam, ori de câte ori primeam bani, buna mea doică îi cheltuia cinstit pentru mine și spunea regulat cucoanelor că lucrul ăsta sau ăla a fost cumpărat din banii lor și atunci ele îmi dădeau și mai mulți. În cele din urmă însă, tot am fost chemată de magistrați, ca să intru în slujbă. Numai că, între timp, ajunsesem o lucrătoare atât de bună și cucoanele erau atât de drăguțe cu mine, încât nici nu mai aveam nevoie de slujbă, căci mă simțeam în stare să câștig singură banii de care avea nevoie doica mea ca să mă întrețină. Așa încât femeia le-a spus că, dacă i se îngăduie, e gata s-o țină pe cuconiță — cum mi se spunea — pe lângă ea, ca ajutor la creșterea copiilor, ajutor pe care eram în stare să îi dau, căci eram îndemânatică, măcar că eram atât de tânără.

Dar bunătatea cucoanelor nu s-a oprit aici, fiindcă de cum înțeleseră că nu mai sunt întreținută de oraș, ca mai înainte, au început să-mi dea bani și mai des, iar pe măsură ce creșteam, mi-aduceau de lucru, ca, de pildă, lenjerie de cusut, dantelă de reparat, bonete de potrivit și nu numai că mă plăteau pentru ce făceam, dar îmi și arătau cum să lucrez.

Iată că ajunsesem o cucoană, așa cum înțelegeam eu cuvântul, căci nici nu împlinisem bine doisprezece ani și nu numai că-mi făceam singură rost de îmbrăcăminte, dar îi plăteam doicii întreținerea mea și mai aveam și bani de buzunar.

Cucoanele îmi dădeau adesea haine de-ale lor sau de-ale copiilor, ciorapi, fuste, rochii, una un lucru, alta altul. Și aceste daruri, doica le gospodărea ca o mamă și mi le păstra, silindu-mă să le cârpesc și să le folosesc cu cât mai multă socoteală, căci era o gospodină desăvârșită.