IV

În cele din urmă, am deschis chiar eu discuția în legătură cu plecarea; căci stând într-o zi serios de vorbă cu stăpâna despre situația mea și spunându-i că boala îmi lăsase o descurajare care-mi apăsa sufletul, încât nu mai eram cea de dinainte, bătrâna doamnă spuse:

— Mă tem, Betty, că ceea ce ți-am spus despre fiu-meu a avut înrâurire asupra ta și că de aceea ești tristă; rogu-te, dacă nu ți-e cu supărare, vrei să-mi spui și mie cum stau lucrurile între voi doi? Fiindcă de câte ori îi vorbesc lui Robin despre asta, îmi răspunde luându-mă în zeflemea și bătându-și joc.

— Păi, să vă spun adevărul, doamnă, am răspuns eu. Lucrurile nu prea stau cum aș dori eu și am de gând să nu v-ascund nimic, orice mi s-ar întâmpla după aceea. Domnul Robert m-a cerut de câteva ori de soție, lucru cu totul neașteptat pentru mine, ținând seama de situația mea nenorocită; dar m-am împotrivit mereu și poate cu cuvinte mai hotărâte decât mi-ar fi șezut mie bine, având în vedere respectul pe care-l datorez oricărui vlăstar din familia dumneavoastră; fiindcă, vedeți, doamnă, nu pot merge atât de departe, încât să-mi uit îndatoririle față de dumneavoastră și față de întreaga familie și să consimt la un lucru despre care știu că trebuie să vă fie neplăcut. Așa încât i-am răspuns hotărât domnului Robert că nici prin gând nu-mi trece una ca asta, dacă n-am încuviințarea dumneavoastră și pe a tatălui său de asemenea, față de care am o datorie de recunoștință neștearsă.

— Așa să fie oare, coniță Betty? a întrebat bătrâna doamnă. Înseamnă că ai fost mult mai dreaptă cu noi decât am fost noi cu tine; fiindcă noi te-am privit cu toții ca pe o ademenitoare a fiului nostru, ba, de teamă, voiam chiar să-ți propunem să pleci; dar nu-ți pomenisem încă de asta, fiindcă mă gândeam că nu te-ai întremat de-a binelea și mă temeam să nu te mâhnesc prea mult și să nu te doboare boala iarăși; căci să știi că noi te respectăm, deși nu atât de mult încât să te lăsăm să ne pierzi băiatul; dar dacă lucrurile stau așa cum spui, te-am nedreptățit foarte tare.

— Cât despre adevărul spuselor mele, doamnă, am zis, întrebați-l chiar pe fiul dumneavoastră. Dacă e drept cu mine, vă va spune povestea întocmai cum v-am spus-o și eu.

Și bătrâna doamnă s-a dus la fetele ei și le-a spus toată povestea, așa cum i-am spus-o și eu, și puteți fi siguri că s-au mirat, așa cum mi-am și închipuit c-o să se întâmple. Una a zis că nu s-ar fi gândit niciodată la asta, alta că Robin e un neghiob, a treia că nu crede nicio iotă din ce-am spus eu și că garantează că Robin va povesti cu totul altceva. Dar bătrâna doamnă, care-și băgase în cap să dea de miezul lucrurilor înainte ca eu să am prilejul de a-l înștiința pe fiu-său despre cele petrecute, s-a hotărât să vorbească pe loc cu băiatul, și a trimis după el, căci tânărul plecase în oraș la un avocat, pentru o treabă mărunță de-a lui, și, de îndată ce i-au trimis vorbă, s-a și întors.

Când băiatul s-a arătat în fața lor, căci erau toate împreună, bătrâna doamnă i-a spus:

— Stai jos, Robin. Am să-ți vorbesc ceva.

— Cu plăcere, doamnă, a spus Robin cu un aer voios. Nădăjduiesc că e vorba de o nevastă bună, căci sunt foarte încurcat în această privință.

— Cum se poate? a întrebat maică-sa. Doar ai spus că ești hotărât s-o iei pe conița Betty?

— Sigur, doamnă, a spus Robin, dar a oprit cineva strigările.

— A oprit strigările! Cine să fie?

— Chiar conița Betty, a răspuns Robin.

— Cum se poate? zice maică-sa. Prin urmare ai cerut-o?

— Sigur că da, doamnă, zice Robin. De cinci ori i-am propus să-mi fie nevastă după lege, de când s-a îmbolnăvit, dar mă dau învins. Fetișcana e atât de îndărătnică, încât nu vrea să capituleze și pace; nu vrea să se dea bătută decât în condiții pe care eu, într-adevăr, nu pot să i le ofer.

— Lămurește-mă, zice mama, fiindcă sunt tare mirată. Nu te înțeleg. Nădăjduiesc că glumești.

— Păi, doamnă, zice el, lucrurile sunt destul de limpezi pentru mine, totul se explică. Spune că nu mă vrea: nu-i destul de lămurit? Cred că e simplu și destul de aspru.

— Bine, zice maică-sa, dar ai pomenit despre condiții pe care nu poți să i le oferi; ce vrea — o rentă? După cum e zestrea, așa e și renta; ce-ți aduce ea?

— Ei, cât despre zestre, spune Robin, ea e destul de bogată. În privința asta sunt mulțumit, dar vorba e că nu pot face față condițiilor ei și ea e neînduplecată; nu mă vrea dacă nu i le îndeplinesc.

Aici s-au amestecat în vorbă și surorile.

— Doamnă, a spus cea de a doua, nu e chip să vorbești serios cu el; nu-ți dă un răspuns fără ocolișuri la nicio întrebare. Lasă-l în plata Domnului și să nu mai vorbim despre asta, doar știi cum s-o scoți din calea lui, dacă ai crede că e ceva la mijloc.

Robin s-a înfierbântat când a auzit ce aspră e soră-sa, dar i-a răspuns pe măsură și totuși cu bună-cuviință.

— Există două feluri de oameni, doamnă, a spus el, întorcându-se spre maică-sa, cu care nu te poți împăca: înțelepții și neghiobii. E cam greu pentru mine să am de-a face cu amândouă soiurile în același timp.

Atunci a intrat în vorbă mezina.

— Trebuie într-adevăr să trecem drept neghioabe în ochii fratelui nostru, a spus ea, dacă-l credem că a cerut-o serios de nevastă pe conița Betty și că ea l-a respins.

— „Răspunde și nu răspunde”, zice Solomon, i-a răspuns Robin. Când fratele vostru spune că a cerut-o nu mai puțin decât de cinci ori și că ea l-a respins cu tărie, pare-mi-se că o soră mai mică nu trebuie să pună la îndoială cele spuse, atunci când mama ei le crede.

— Vezi că maică-mea n-a înțeles, a spus cea de a doua soră.

— E o deosebire, a răspuns Robin, între a mă ruga să vă lămuresc și a spune că mama nu crede.

— Bine, fiule, a spus bătrâna doamnă, atunci dezvăluie-ne, dacă vrei, taina cu privire la acele condiții greu de împlinit.

— Sigur, doamnă, spuse Robin, aș fi făcut-o și până acum, dacă pisăloagele astea nu m-ar fi cicălit cu întreruperile. Condițiile sunt că trebuie să vă conving, pe tata și pe dumneata, să vă dați consimțământul, fără de care ea nu mai vrea să discute cu mine despre acest lucru; și sunt condiții pe care, cum spuneam, bănuiesc că nu voi fi niciodată în stare să i le ofer. Trag nădejdea că pătimașele mele surori au primit răspuns și că vor roși puțin; dacă nu, n-am nimic de adăugat până nu mai aud și altceva.

Acest răspuns le-a mirat pe toate, deși pe mama nu chiar atât de tare, din pricina celor ce-i spusesem eu. Cât despre fete, au amuțit de-a binelea. Dar mama a spus cu oarecare patimă:

— Am mai auzit despre asta, dar nu-mi venea să cred; dacă însă așa stau lucrurile, am nedreptățit-o cu toții pe Betty, iar ea s-a purtat mai bine decât m-aș fi așteptat.

— Ba, dacă-i așa, a spus sora mai mare, s-a purtat de-a dreptul frumos.

— Mărturisesc, spuse mama, că ea n-are nicio vină, dacă el a fost atât de neghiob, încât să se îndrăgostească de ea; dar un astfel de răspuns din partea ei dovedește mai mult respect față de noi decât am cuvinte să spun și am s-o prețuiesc pentru asta, cât mi-o fi dat să am de-a face cu ea.

— Dar eu nicidecum, dacă nu-ți dai consimțământul, zise Robin.

— Am să mă mai gândesc, a spus maică-sa. Fii sigur că dacă n-ar exista alte opreliști, purtarea ei ar cântări greu în convingerea mea.

— Aș dori să fie hotărâtoare, a spus Robin, și dacă ai fi la fel de grijulie în ce privește mulțumirea mea, cum ești în ce privește averea mea, ai consimți curând.

— Ia spune, Robin, a întrebat maică-sa din nou, chiar vorbești serios? Ți-ar surâde s-o iei de nevastă?

— Zău, mamă, a spus Robin, cred că e cam greu să mă mai întrebi asta, după tot ce-am spus. Nu-ți pot spune că o s-o iau de nevastă, fiindcă nu pot hotărî eu cu privire la lucrul ăsta; vezi doar că n-o pot lua fără consimțământul vostru. Și apoi, nici nu sunt dator să mă însor. Dar ceea ce pot spune cu seriozitate e că nu voi lua niciodată pe alta, atâta vreme cât îmi stă în putință s-o iau pe ea. Betty sau nicio altă femeie, ăsta-i cuvântul meu; și care din două se va întâmpla e în puterea inimii dumitale să hotărască, doamnă, cu condiția ca drăgălașele mele surori să n-aibă cuvânt.

Toate acestea erau îngrozitoare pentru mine, fiindcă mama începea să se dea bătută, iar Robin o tot îmboldea. Pe de altă parte, bătrâna doamnă s-a sfătuit cu băiatul cel mare, care a întrebuințat toate argumentele din lume ca s-o convingă să consimtă, amintind de iubirea pătimașă a fratelui său pentru mine, de respectul meu generos față de familie, dovedit atunci când am refuzat să mă căpătuiesc din motive delicate de onoare, și mii de alte lucruri. Cât despre tatăl lor, el era înfundat până peste cap în treburi și chestiuni de bani; venea rar pe acasă, era cu gândul numai la afacerile lui și lăsa tot restul pe seama nevestei.

Vă închipuiți ușor că acum, când buba se spărsese, cum credeau ei, nu mai era atât de greu sau de primejdios ca înainte pentru fratele cel mare, pe care nimeni nu-l bănuia de nimic, să pătrundă până la mine; ba chiar maică-sa îl îndemna să vorbească cu conița Betty, adică tocmai ceea ce dorea el.

— Cine știe, fiule, poate că vezi tu mai departe decât mine și-ți dai seama dacă fata a dat dovadă chiar de atâta hotărâre, cum spune Robin.

El atâta aștepta și, prefăcându-se că primește să-mi vorbească numai de dragul maică-si, a pus-o să mă aducă la ea în iatac; acolo, doamna mi-a spus că fiu-său are de vorbit cu mine, la cererea ei, și m-a rugat să fiu foarte sinceră cu el; pe urmă ne-a lăsat singuri, iar el s-a dus și a închis ușa după ea.

El a venit spre mine, m-a luat în brațe și m-a sărutat foarte drăgăstos; dar mi-a spus c-am ajuns la un moment de răscruce, când trebuie să hotărăsc dacă vreau să fiu fericită sau nenorocită pentru tot restul vieții; că lucrurile ajunseseră atât de departe, încât dacă nu mă voi supune dorinței lui, vom fi pierduți amândoi. Pe urmă mi-a povestit toată istoria dintre Robin, cum îi spunea el, maică-sa, surorile lui și el, așa cum v-am povestit-o și eu mai înainte.

— Și acum, fetițo, mi-a zis, gândește-te ce înseamnă să te căsătorești cu un gentleman de familie bună, în împrejurări prielnice, cu consimțământul întregii familii și să te bucuri de tot ceea ce îți poate oferi lumea; și, pe de altă parte, ce înseamnă să duci viața obscură a unei femei care și-a pierdut bunul nume; căci, deși voi rămâne în taină prietenul tău cât voi trăi, totuși fiind mereu bănuit, te vei teme să mă vezi, iar eu mă voi teme să te recunosc.

Nu-mi dădu răgaz să-i răspund și vorbi mai departe:

— Ceea ce s-a întâmplat între noi, fetițo, poate fi îngropat și uitat, atâta vreme cât suntem amândoi înțeleși în privința asta. Îți voi fi totdeauna prieten credincios, fără să râvnesc a mă mai apropia de tine, din clipa când vei deveni sora mea, și vom culege toate roadele unei prietenii cinstite, fără să ne imputăm că am călcat greșit. Te rog să te gândești la asta și să nu stai în calea propriei tale salvări și bunăstări; și ca semn că sunt sincer, adăugă el, iată cinci sute de lire drept despăgubire pentru purtarea mea față de tine, pe care o vom privi ca pe una din nebuniile vieții noastre și de care sper că ne vom căi.

Toate astea le-a spus în cuvinte mult mai mișcătoare decât pot eu să întrebuințez și cu argumente mult mai puternice decât pot eu să le repet, ceea ce vă puteți ușor închipui: de vreme ce m-a ținut de vorbă mai mult de o oră și jumătate, a găsit răspuns la toate împotrivirile mele și și-a întărit vorbirea cu toate argumentele pe care le pot născoci mintea și iscusința omenească.

N-aș zice, totuși, că vreunul din cuvintele lui m-a mișcat destul de tare ca să mă facă să mă răzgândesc, până când, în cele din urmă, mi-a declarat fără ocol că dacă refuz, trebuie să adauge cu părere de rău că niciodată nu va mai fi între noi ce a fost până atunci; că deși mă iubește la fel ca și înainte și-i sunt la fel de dragă, totuși virtutea nu l-a părăsit până într-atât, încât să se culce cu o femeie căreia fratele lui îi face curte cu gândul s-o ia de nevastă; că dacă, la despărțire, primește de la mine un refuz în această chestiune, să nu mă mir, chiar dacă-mi va da mai departe ajutor ca să-și îndeplinească făgăduiala de a mă întreține, că nu-și va mai îngădui să mă vadă și că, de altfel, nici nu mă pot aștepta la așa ceva.

Am ascultat partea asta din urmă dând semne de mirare și tulburare și a trebuit să mă încordez ca să nu cad jos, fiindcă într-adevăr îl iubeam ca o nebună; el însă a văzut tulburarea mea și m-a implorat să mă gândesc serios, asigurându-mă că ăsta e singurul mijloc de a ne păstra afecțiunea reciprocă; că, în noua situație, ne vom putea iubi prietenește cu pasiune nemărginită și cu o dragoste curată de rude, eliberați de propriile noastre remușcări și de bănuielile altora; că el va recunoaște totdeauna că-mi datorește mie fericirea lui; că-mi va rămâne până la sfârșitul vieții îndatorat și-mi va plăti datoria câtă vreme va avea suflare. Pe scurt, m-a făcut să șovăi; îmi închipuiam în înfățișări vii primejdiile acestui drum, primejdii pe care le sporea gândul că voi fi azvârlită în lumea largă ca o târfă fără căpătâi — fiindcă de fapt asta eram — și poate chiar aveam să fiu dată în vileag ca atare, cu bani puțini, fără prieteni, fără să cunosc pe nimeni în toată lumea, în afară de orașul acesta, unde n-aș fi putut să rămân. Toate astea mă înfricoșau la culme, iar el avea grijă, de fiecare dată, să-mi arate lucrurile în culorile cele mai groaznice. Pe de altă parte, se pricepea să-mi zugrăvească și viața lesnicioasă, plăcută, care mă aștepta.

A găsit răspuns la tot ce-i spuneam despre dragostea și făgăduielile trecute, amintindu-mi nevoia în fața căreia ne aflam acum de a lua alte hotărâri; cât despre legământul de a mă lua în căsătorie, împrejurările îl dezlegaseră de el, căci se ivise posibilitatea pentru mine de a deveni soția fratelui său, înainte de timpul la care se refereau toate făgăduielile lui.

Într-un cuvânt, pot spune că m-a convins împotriva tuturor convingerilor mele; mi-a dărâmat toate argumentele și-am început să văd o primejdie pe care n-o întrezărisem înainte, anume aceea de a fi părăsită de amândoi, de a rămâne singură pe lume, lăsată de capul meu.

Acest gând și stăruința lui m-au îndemnat, până la urmă, să primesc, deși cu atâta silă, încât se vedea cât de colo că aveam să mă duc la cununie ca ursul la joc. Mă mai temeam întrucâtva ca nu cumva noul meu soț, care, în treacăt fie spus, nu-mi era drag de fel, să fie destul de priceput pentru a-mi cere socoteală, când ne-om culca prima oară împreună; dar frate-său mai mare, nu știu dacă cu bună știre sau nu, a avut grijă să-l îmbete bine înainte de culcare, așa încât, în prima noapte, am avut plăcerea unui tovarăș de pat beat. N-aș ști să spun cum a făcut fratele cel mare, dar, până la urmă, m-am încredințat că el a pus totul la cale pentru ca mezinul să nu-și dea seama de deosebirea dintre o fată și o femeie măritată; și într-adevăr, omul n-a avut niciodată nicio bănuială și nici nu și-a frământat vreodată creierii cu istoria asta.

Aci trebuie să mă întorc puțin înapoi de unde am lăsat povestea. După ce fratele cel mare m-a pus astfel la cale, următorul pas era s-o pună la cale și pe maică-sa, și nu s-a lăsat până n-a făcut-o să primească, să nu se mai împotrivească, ba chiar să nu-l înștiințeze pe tată, altfel decât printr-o scrisoare trimisă prin poștă; ea a încuviințat așadar o cununie tainică, rămânând să se descurce după aceea cu bărbatu-său.

Pe urmă, fiul cel mare s-a dat bine pe lângă frate-său, arătându-i ce serviciu îi făcuse și lăudându-se că o înduplecase pe maică-sa să primească, lucru care, deși adevărat, nu era un serviciu făcut lui frate-său, ci sie însuși; dar, priceput cum era la înșelătorie, s-a ales cu mulțumiri prietenești, fiindcă-și aruncase târfa în brațele lui frate-său și încă în calitate de nevastă. Atât de sigur alungă interesul orice fel de afecțiune și atât de firesc li se pare oamenilor să se lepede de cinste și dreptate, de omenie și chiar de creștinism, numai ca să se știe în siguranță.

Acum trebuie să mă întorc la Robin, cum îi spuneam noi, care după ce căpătase încuviințarea mamei sale, așa cum am mai spus, a venit la mine plin de vestea cea mare și mi-a istorisit toată povestea cu o bună-credință atât de izbitoare, încât mărturisesc că mă durea gândul că sunt folosită drept unealtă la înșelarea unui om atât de cinstit. Dar n-aveam încotro: el mă voia cu orice preț și nu era de datoria mea să-i spun că fusesem târfa lui frate-său, deși un alt mijloc de a-l îndepărta nu cunoșteam. Și, încetul cu încetul, m-am obișnuit cu gândul și iată-ne cununați.

Cuviința mă împiedică să dezvălui tainele patului nupțial, dar nici că mi s-ar fi putut întâmpla ceva mai prielnic decât, cum spuneam mai înainte, să am parte de un soț atât de afumat când s-a culcat, încât dimineața nu-și mai amintea dacă se atinsese sau nu de mine, iar eu am fost nevoită să-i spun că da, deși adevărul e că nu se atinsese, dar voiam să fiu sigură că omul n-o să se mai sinchisească de nimic.

Amănuntele cu privire la viața familiei și a mea în următorii cinci ani pe care i-am trăit cu bărbatul meu au prea puțin legătură cu povestea de față; amintesc doar că am avut doi copii de la el și că, după cinci ani, omul a murit. Fusese într-adevăr un soț foarte bun pentru mine și trăisem o viață frumoasă împreună; dar fiindcă nu primise mare lucru de la părinți și nu agonisise mult în timpul scurt pe care l-am petrecut cu el, nu prea stăteam eu pe roze acum și nici n-aș putea spune că m-am pricopsit cu mare lucru de pe urma căsătoriei. Păstrasem, ce e drept, scrisoarea prin care fratele cel mare făgăduia să-mi plătească 500 lire, în schimbul consimțământului meu de a mă mărita cu mezinul, și adăugând asta la ceea ce-mi rămăsese din banii pe care mi-i dăduse tot el mai înainte și la încă o dată pe atâția bani rămași de la bărbatu-meu, însemna că eram văduvă cu vreo 1200 de lire în buzunar.

Din fericire, părinții soțului meu m-au scăpat de grija celor doi copii și cu atât s-au ales oamenii aceia de la conița Betty.

Mărturisesc că n-am fost îndurerată așa cum s-ar fi cuvenit la moartea bărbatului meu; nici n-aș putea spune că-l iubisem vreodată așa cum ar fi trebuit sau că-l răsplătisem pentru purtarea lui frumoasă față de mine, căci era un om drăgăstos, plăcut, de treabă, așa cum și-ar fi putut dori orice femeie; dar frate-său fiindu-mi mereu sub ochi, cel puțin câtă vreme am stat la țară, era pentru mine o ispită neîntreruptă și n-am fost o dată în pat cu bărbatu-meu, fără să mă doresc în brațele lui frate-său. Măcar că acesta nu mi-a arătat nicio atenție deosebită după ce m-am măritat, ci se purta așa cum trebuie să se poarte un frate, totuși mie mi-era cu neputință să-i răspund printr-o purtare de același fel: pe scurt, mă făceam vinovată, în fiecare zi, în gând, de adulter și incest, ceea ce, fără îndoială, e o nelegiuire la fel de mare ca și în faptă.

Înainte de moartea bărbatului meu, fratele lui mai mare s-a însurat și, fiindcă noi ne mutasem la Londra, bătrâna doamnă ne-a scris să venim ca să fim de față la cununie. Bărbatul meu s-a dus, dar eu am pretins că nu mă simt bine și că nu pot nicidecum să călătoresc, așa că am rămas acasă; căci, pe scurt, nu puteam îndura să-l văd dăruindu-se altei femei, deși știam că n-o să mai fie niciodată al meu.

Și acum eram, cum am spus mai înainte, de capul meu în lume. Tânără încă și frumoasă, după spusele oamenilor și după cum vă asigur că mă socoteam și eu, și cu o avere frumușică în buzunar, aveam o înaltă părere despre mine. Mi-au făcut curte câțiva negustori cu vază și unul mai ales, cu multă stăruință, un pânzar, în casa căruia m-am dus să locuiesc după moartea soțului meu; căci o cunoșteam pe sora pânzarului. Aci aveam libertatea și prilejul să mă distrez și să mă arăt în lumea care-mi plăcea, fiindcă sora proprietarului era una dintre făpturile cele mai zănatice și mai vesele, și nu chiar atât de stăpână pe virtutea ei, cum îmi închipuisem eu la început. Ea m-a introdus într-o societate de zăpăciți, ba chiar a adus acasă câțiva bărbați, pe care-i plăcea destul ca să le facă pe voie, pentru a le arăta nostima văduvioară, cum binevoia ea să-mi spună; și curând am ajuns să fiu cunoscută peste tot sub numele ăsta. Și, fiindcă vâlva și prostia fac casă bună împreună, eram alintată cum nu se poate mai tare; aveam o droaie de admiratori, dintre cei care-și spun amorezi, dar niciunul dintre ei nu mi-a făcut vreo propunere cinstită. Cât despre scopul lor, înțelegeam eu prea bine ce vor, ca să mă las prinsă în cursă. Cu mine lucrurile stăteau altfel; aveam bani în buzunar și deci n-aveam nimic să le spun. Mă lăsasem eu o dată prinsă cu înșelăciunea care se numește dragoste, dar jocul se sfârșise; acum voiam măritiș sau nimic, să mă mărit bine sau de loc.

Firește că-mi plăcea societatea celor veseli și cu duh și stăteam adesea de vorbă cu oameni din aceștia și cu alții; dar uitându-mă bine, am descoperit că oamenii cei mai strălucitori urmăresc scopurile cele mai neinteresante, adică neinteresante față de ceea ce urmăream eu. Pe de altă parte, cei care veneau cu propuneri serioase erau cei mai plictisitori și cei mai neplăcuți din lume. N-aveam nimic împotriva negustorilor, dar aș fi dorit, zău așa, un negustor care să arate a domn; așa încât, dacă soțului meu i-ar fi trecut prin minte să mă ducă la curte sau la teatru, să fie în stare să poarte o spadă și să arate cât de cât ca un gentleman și nu ca unul care mai păstrează pe haină urmele șorțului și pe perucă urma pălăriei, unul care parcă e agățat de sabie când pune sabie și căruia îi citești meseria pe mutră.

Ei, dar până la urmă am descoperit această făptură cu două chipuri, acest animal de apă și de uscat care se numește negustorul-gentleman; și ca o binemeritată pedeapsă dată nebuniei mele, m-am prins în cursa pe care, ca să zic așa, mi-o întinsesem singură. Zic singură, fiindcă nu m-a ademenit nimeni, mărturisesc, ci eu însămi m-am dat de gol.

Și ăsta era tot un pânzar, căci deși prietena mea dusese tratative cu frate-său pentru mine, totuși când s-a ajuns la o adică, s-a văzut că omul vrea o amantă, iar eu țineam morțiș la părerea că o femeie care are destui bani ca să se întrețină singură nu trebuie să se lase întreținută ca amantă.

Și astfel trufia, nu principiile, banii, nu virtutea m-au păstrat cinstită; deși, după cum s-a dovedit, mai bine m-aș fi lăsat vândută de prietena mea lui frate-său, decât să mă vând singură, așa cum am făcut, unui negustor, care era destrăbălat, gentleman, prăvăliaș și cerșetor, toate împreună.

Dar pasiunea mea pentru gentlemeni mă îndemnă să mă ruinez în chip mai grosolan decât se ruinase vreodată o femeie; fiindcă noul meu soț, dând deodată de bani-buluc, s-a pus pe niște cheltuieli atât de nebunești, încât tot ce aveam amândoi împreună nu putea să dureze mai mult decât un an.

Vreme de un sfert de an s-a arătat foarte îndrăgostit de mine și, de pe urma dragostei lui, m-am ales cu plăcerea de a-mi vedea o mare parte din bani cheltuiți de dragul meu și, ca să zic așa, de a lua și eu parte la cheltuială.

— Vrei, draga mea, zice într-o zi, să facem o plimbare de o săptămână, prin ținut?

— Bine, dragul meu, zic eu, dar încotro vrei s-o luăm?

— Mi-e totuna, zice, dar parcă mi-ar plăcea să fiu domn timp de o săptămână. Să mergem la Oxford, zice.

— Cum să mergem? întreb eu. Eu nu știu să călăresc și e prea departe ca să luăm o caleașcă.

— Prea departe! zice el. Nicăieri nu-i prea departe pentru o caleașcă cu șase cai. Dacă te duc eu, ai să călătorești ca o ducesă.

— Hm, am făcut eu, dragul meu, asta-i o trăsnaie: dar dacă ai tu chef, nu-mi pasă.

Am hotărât ziua; am comandat o caleașcă elegantă, cai foarte buni, un vizitiu, un poștalion și doi lachei în livrele frumoase, un gentleman călare și un paj cu pană la pălărie pe alt cal. Lui, servitorii îi spuneau milord, și puteți fi siguri că tot așa îi spuneau și hangiii, iar eu eram înălțimea-sa contesa și așa am călătorit până la Oxford și a fost o călătorie foarte plăcută, fiindcă, să fiu dreaptă cu el, niciun cerșetor din lume nu se pricepea mai bine decât bărbatul meu să facă pe lordul. Am văzut toate lucrurile rare din Oxford, am stat de vorbă cu vreo doi sau trei dascăli de colegii, despre un nepot, lăsat în grija înălțimii-sale, lordul, pe care voiam să-l dăm la universitate, rugându-l pe fiecare în parte să-i fie tutore. Ne-am distrat prostindu-i pe câțiva studenți, cu speranța că vor deveni cel puțin capelani ai lordului și că vor purta brâu episcopal; și așa, după ce am trăit ca niște oameni de seamă, măcar în ceea ce privește cheltuielile, ne-am dus spre Northampton, și, pe scurt, după ce am bătut drumurile vreo douăsprezece zile, ne-am înapoiat acasă, ușurați de 93 de lire.

Deșertăciunea e perfecțiunea filfizonilor. Bărbatu-meu era desăvârșit în felul cum nu ținea seamă de nicio cheltuială. Și, fiindcă povestea lui puteți fi siguri că nu cântărește prea greu, ajunge să vă spun că, în răstimp de vreo doi ani și un sfert, a dat faliment și n-a avut norocul să scape la Monetărie, ci a fost arestat și dus la închisoarea datornicilor fiindcă se încurcase într-un proces prea costisitor ca să poată depune garanție, și a trimis după mine.

Eu nu m-am mirat, fiindcă de mult prevăzusem că totul se va duce de râpă și avusesem grijă, pe cât îmi fusese cu putință, să-mi pun câte ceva deoparte pentru sufletul meu; dar atunci când a trimis după mine, omul s-a purtat mai bine decât m-aș fi așteptat. Mi-a spus fără înconjur că fusese un neghiob și se lăsase luat prin surprindere, lucru pe care l-ar fi putut împiedica; acum prevedea că nu se va mai reface și, de aceea, mă ruga să mă duc acasă și, în timpul nopții, să scot din casă ce e de valoare și să pun totul la loc sigur; după aceea, mi-a spus că dacă pot scoate din prăvălie marfă de 100 sau 200 de lire, s-o fac.

— Numai, zice, să nu mă înștiințezi nici despre ce scoți, nici unde duci lucrurile; cât despre mine, zice, sunt hotărât să ies de aici și să-mi iau valea; și dacă nu mai auzi niciodată de mine, draga mea, zice, îți doresc numai bine; îmi pare doar rău pentru neajunsurile pe care ți le-am pricinuit.

Mi-a mai spus câteva lucruri într-adevăr foarte frumoase la despărțire; căci vă spuneam doar că era un gentleman și ăsta a fost tot profitul cu care m-am ales de pe urma însușirilor lui, anume că s-a purtat foarte frumos până la urmă, numai că a cheltuit tot ce aveam și m-a făcut să-i jefuiesc pe creditori ca să am din ce trăi.

Totuși, vă închipuiți că am făcut cum m-a învățat el; și, după ce mi-am luat rămas bun, nu l-am mai văzut, fiindcă a izbutit să evadeze din casa ipistatului în noaptea aceea sau în următoarea și să treacă în Franța, iar în rest creditorii s-au descurcat și ei cum au putut. Cum, nu știu, pentru că n-a fost chip să aflu mai mult decât că s-a întors acasă la trei dimineața, a pus de i s-a transportat marfa la Monetărie și a tras obloanele prăvăliei și, după ce a strâns câți bani a putut, a trecut în Franța, de unde am primit una sau două scrisori de la el și atâta tot.

N-am dat ochii cu el când s-a întors acasă, fiindcă după ce mi-a dat poruncile amintite mai sus, eu m-am grăbit cât am putut, iar pe acasă nu mai aveam nicio treabă, mai ales că mă temeam de creditori; cu atât mai mult cu cât, alcătuindu-se o comisie de faliment curând după aceea, aș fi putut fi arestată cu mandat de la comisar. Bărbatul meu însă, desperat cum era, după ce a scăpat de la ipistat, făcându-și vânt de pe acoperișul casei pe acoperișul altei clădiri și sărind de acolo, de la o înălțime de aproape două caturi, de n-a lipsit mult să-și frângă gâtul, a ajuns acasă și și-a luat marfa, înainte să vină creditorii și să pună mâna pe ea; adică înainte să se formeze comisia și să se trimită slujbașii care să ia totul în primire.

Bărbatul meu s-a purtat atât de elegant cu mine — fiindcă, repet, avea multe trăsături de gentleman — încât în prima scrisoare pe care mi-a scris-o din Franța m-a înștiințat unde amanetase pentru 30 de lire douăzeci de bucăți de olandă fină care valorau 90 și a băgat în plic chitanța, ca să le pot scoate după ce voi plăti banii, ceea ce am și făcut, căpătând, la un moment dat, peste 100 de lire pe ele, fiindcă am avut răgaz să le tai și să le vând cu bucata prin familii, pe măsură ce se ivea ocazia.

Totuși, cu toți banii aceștia și cei pe care-i pusesem mai înainte la loc sigur, mi-am dat seama, făcându-mi socotelile, că lucrurile se schimbaseră, iar averea mea se împuținase rău; căci, punând la socoteală olanda și un pachet de muselinuri fine, pe care-l luasem dinainte, și ceva tacâmuri și alte câteva lucruri, mi-am dat seama că anevoie pot aduna 500 de lire; mă aflam, de altfel, într-o situație ciudată, fiindcă deși n-aveam copii (avusesem unul cu pânzarul-gentleman, dar îl îngropasem), eram totuși o văduvă fantomă; aveam bărbat și totuși n-aveam și nu puteam să mă gândesc la alt măritiș, deși știam bine că bărbatu-meu n-o să mai calce pe pământul Angliei, nici dac-ar mai trăi cincizeci de ani de acum încolo. Astfel, cum vă spuneam, nu mă puteam mărita, orice fel de propuneri mi s-ar fi făcut, și n-aveam un prieten cu care să mă sfătuiesc în situația mea, adică un prieten căruia să mă fi putut destăinui; căci dacă ar fi prins de veste comisarii unde mă aflu, ar fi pus mâna pe mine, m-ar fi cercetat sub jurământ și tot ce agonisisem mi-ar fi fost luat.

Din pricina acestor temeri, primul lucru la care m-am gândit a fost să mă fac nevăzută pentru cei ce mă cunoșteau și să-mi iau alt nume. Zis și făcut. M-am dus în cartierul Monetăriei, mi-am luat locuință într-un loc foarte retras, m-am îmbrăcat ca o văduvă și mi-am spus doamna Flanders.

Aici m-am ascuns și, măcar că noile mele cunoștințe nu știau nimic despre mine, m-am trezit curând cu oameni mulți în jurul meu și, fie că femeile nu-s prea numeroase prin locurile acelea, fie că acolo, în mijlocul mizeriei, mai mult ca în alte locuri, e nevoie de mângâiere, fapt e că mi-a fost dat să descopăr în scurtă vreme că o femeie plăcută e la mare preț printre fiii durerii și că oameni ce nu erau în stare să plătească unui creditor o jumătate de coroană dintr-o liră și se îndatorau ca să prânzească la „Taurul” găseau totuși bani ca să ofere o masă unei femei care le plăcea.

Totuși, mă țineam încă tare, măcar că începeam să semăn cu iubita lordului Rochester, căreia deși îi plăcea tovărășia lordului nu-i îngăduia acestuia mai mult — cu alte cuvinte, mă alegeam cu faima unei târfe, dar eram lipsită de bucuriile ei; așa stând lucrurile, plictisită și de locuință și de tovărășie, am început să mă gândesc la mutare.

Mă bântuiau într-adevăr gânduri ciudate, când vedeam oameni puși în împrejurări dintre cele mai încurcate, oameni mai mult decât ruinați, ale căror familii le stârneau lor groază, iar altora milă, ostenindu-se, atâta vreme cât le mai rămânea un penny și chiar când nu le mai rămânea, să-și înece necazul în ticăloșie. Tot silindu-se să uite trecutul, tocmai acum când ar fi fost potrivit să și-l amintească, se cufundau în nelegiuiri, adunau motive de căință și păcătuiau mai departe, în chip de leac pentru păcatele trecute.

Dar nu-mi șade mie bine să țin predici; oamenii aceia erau prea păcătoși chiar și pentru mine. Era ceva înspăimântător și fără de rost în felul cum păcătuiau, pentru că totul era o silnicie chiar asupra lor înșiși; nu numai că făptuiau lucruri împotriva conștiinței lor, dar chiar și împotriva naturii; își siluiau firea ca să înăbușe gândurile pe care starea lor li le stârnea neîncetat; și nimic nu era mai ușor decât să-ți dai seama că suspinele le vor întrerupe cântecele, că paloarea și spaima le vor năpădi frunțile, în ciuda zâmbetelor lor căznite; ba uneori, căința izbucnea în cuvinte, mai ales după ce azvârleau banii pe un chef dezgustător sau pe o îmbrățișare păcătoasă. I-am văzut privind în jur, i-am auzit suspinând adânc și strigând: „Câine ce sunt! Totuși, beau în sănătatea ta, scumpa mea Betty!” adică a nevestei cinstite, care poate n-avea o jumătate de coroană în buzunar pentru ea și pentru cei trei-patru copii.

A doua zi de dimineață, erau iarăși pocăiți și uneori venea biata nevastă plângând, cu vești despre creditori sau despre cum a fost azvârlită în stradă împreună cu copiii sau altă știre îngrozitoare; și asta sporește remușcările; dar, după ce omul se gândește și-și frământă mintea, până simte că înnebunește, lipsit cum e de principii care să-l sprijine, negăsind mângâiere nici în el, nici deasupra lui, ci nevăzând decât întuneric de jur împrejur, caută alinare tot în băutură și destrăbălare. Și fiindcă nimerește în tovărășia unor oameni de aceeași teapă, se ticăloșește mai departe și astfel, cu fiecare zi, mai coboară o treaptă pe calea propriei lui nimiciri.

Eu nu eram destul de păcătoasă pentru o astfel de tovărășie. Dimpotrivă, mă gândeam foarte serios la ce aveam de făcut, la situația mea și la drumul pe care trebuia să-l apuc. Știam că n-aveam prieteni, nu, niciun prieten, nicio rubedenie în lumea întreagă, și puținul pe care-l aveam se topea văzând cu ochii, iar după ce avea să se ducă totul, nu vedeam decât mizerie și foame înaintea mea. Cu gândurile acestea, cum spuneam, și cutremurată de grozăvia locului în care mă aflam și de priveliștile îngrozitoare pe care le aveam mereu sub ochi, m-am hotărât să plec.