Ca să nu lungesc partea cea mai întunecată a acestei istorii, am fost luată cu asalt de două fetișcane, care au dat buzna peste mine răcnind, tocmai în clipa când ieșeam pe ușă. Una dintre ele m-a împins înapoi în odaie, iar cealaltă a închis ușa. Aș fi încercat să le îmbunez cu vorbe bune, dar n-am avut răgaz, fiindcă nici două zmeoaice n-ar fi putut să fie mai furioase; mi-au smuls hainele, m-au amenințat, au urlat de parc-ar fi vrut să mă ucidă; pe urmă a venit și stăpâna casei, în urma ei și stăpânul și toți erau furioși.
Am încercat să-l îmbunez pe stăpân, spunându-i că ușa era deschisă, că ispita fusese mare, că eram săracă și nenorocită și omul rabdă greu sărăcia; l-am rugat cu lacrimi în ochi să aibă milă de mine. Stăpâna casei s-a muiat și era gata să-mi dea drumul, ba chiar aproape că-l muiase și pe bărbatu-său, dar fetișcanele acelea înfipte fugiseră, fără să fie trimise, după un comisar și, când l-a văzut, stăpânul i-a spus nevestei că acum nu mai e chip să dea înapoi, că trebuie să mă duc în fața judecătorului de pace, fiindcă, dacă mă lasă să plec, intră chiar el în încurcătură. Când am văzut comisarul, am înlemnit și credeam c-o să cad jos. Mi-am pierdut cunoștința și chiar cei din jurul meu credeau c-o să mor, iar femeia a început din nou să stăruie pentru mine, rugându-l pe bărbatu-său să-mi dea drumul, pentru că tot nu păgubiseră nimic. Eu m-am arătat gata să plătesc cele două bucăți, oricare le-ar fi fost prețul, deși nu rămăsesem cu ele și-i tot cădeam cu gura că, de vreme ce mărfurile i-au rămas și de pierdut nu pierduse nimic, ar fi o cruzime să mă trimită la moarte și să mă facă să plătesc cu sângele meu doar încercarea de-a fura. I-am băgat în cap și comisarului că nu spărsesem ușa, nici nu luasem nimic, iar când am arătat și în fața judecătorului că nu făcusem o spargere ca să intru, nici nu luasem nimic cu mine, judecătorul era cât p-aci să-mi dea drumul; dar când cea dintâi dintre târâturile acelea obraznice, care mă opriseră, a spus că ieșeam pe ușă cu marfa, că ea m-a oprit și m-a tras înapoi tocmai când eram în prag, judecătorul m-a trimis la închisoare pe temeiul ăsta și am fost dusă la Newgate, locul acela îngrozitor! Îmi îngheață sângele în vine numai când îi rostesc numele; e locul unde atâția dintre tovarășii mei au fost închiși și de unde au pornit spre pomul fatal; locul unde maică-mea a suferit atâta, unde am venit eu pe lume și de unde nu nădăjduiam să scap decât printr-o moarte rușinoasă; în sfârșit, locul unde eram de atâta vreme așteptată și de care mă ferisem timp îndelungat, cu atâta iscusință și atâta noroc.
Acum soarta mi-era pecetluită; e cu neputință să vă descriu spaima ce m-a cuprins când m-au băgat prima oară înăuntru și când mi-am aruncat privirile spre grozăviile din locul acela jalnic. Mă socoteam pierdută și nu mă mai gândeam decât la plecarea din lumea asta, ce avea să se petreacă în felul cel mai rușinos cu putință: zgomotul infernal, urletele, înjurăturile și țipetele, duhoarea și murdăria, toate lucrurile groaznice și copleșitoare pe care le vedeam acolo se uneau pentru a preface locul într-o icoană a iadului, un fel de intrare în iad.
Acum îmi aminteam cu remușcare că fusesem de nenumărate ori prevenită, după cum am și spus mai înainte — prevenită de mintea mea, de simțul propriei mele bunăstări și de primejdiile din care scăpasem — să mă las de meserie cât mai merge bine; îmi aminteam cum mă împotrivisem acestor semne și îmi înăsprisem gândurile împotriva oricărei temeri, înțelegeam că fusesem împinsă spre această zi a nenorocirii de o soartă de neînlăturat și că acum aveam să-mi ispășesc prin ștreang toate păcatele; că aveam să-mi dau sângele spre împlinirea dreptății și că ajunsesem acum la capătul vieții și al ticăloșiei mele. Toate gândurile astea se abăteau peste mintea mea într-un chip nelămurit și mă lăsau copleșită de tristețe și deznădejde.
După aceea m-am căit din toată inima pentru viața mea trecută, dar căința asta nu-mi aducea nici mulțumire, nici pace, nu, nici urmă de așa ceva, pentru că, așa cum îmi spuneam mie însămi, mă căiam după ce mi se luase putința de a mai păcătui. Jeleam, pare-se, nu fiindcă făptuisem atâtea nelegiuiri și pentru că păcătuisem împotriva lui Dumnezeu și a semenilor mei, ci fiindcă îmi primeam pedeapsa pentru tot ce făptuisem. Mă căiam, după cum îmi spuneam, nu fiindcă păcătuisem, ci fiindcă aveam să sufăr și gândul ăsta îmi răpea, în ochii mei, orice mângâiere și chiar orice nădejde a căinței.
Câteva nopți și zile după ce am intrat în locul acela blestemat, n-am putut închide ochii și câtăva vreme aș fi fost bucuroasă să mor acolo, deși nici moartea n-o priveam așa cum s-ar fi cuvenit; într-adevăr, nimic nu putea să fie, pentru închipuirea mea, mai groaznic decât locul unde mă aflam, nimic mai respingător decât tovărășia în care mă aflam. O, în orice loc din lume, afară de Newgate, aș fi fost trimisă, m-aș fi socotit fericită.
Și apoi cum se mai bucurau nenorociții aceia înrăiți care ajunseseră aci înaintea mea! Ce! Doamna Moll Flanders a sosit în sfârșit la Newgate? Doamna Mary, doamna Molly și, curând nu mi-au mai spus decât pur și simplu Moll Flanders! Credeau că mă ajuta însuși diavolul, de domnisem atâta vreme, mă așteptau de mulți ani, ziceau, și iată că, în sfârșit, venisem! M-au împroșcat cu batjocura lor, mi-au urat bun venit în locul acela, mi-au dorit numai bucurie, m-au poftit să am inima ușoară, să nu mă las doborâtă, fiindcă nu era chiar atât de groaznic cum mă temeam eu că o să fie și altele de felul ăsta; după aceea, au cerut brandy și au băut în cinstea mea, dar mi-au trecut totul în socoteală, fiindcă ziceau că eu tocmai intrasem la „colegiu”, cum se spunea pe acolo, și cu siguranță că sunt plină de bani, în timp ce ei sunt lefteri.
Am întrebat-o pe una din liota asta de câtă vreme sta aici. Mi-a spus că de patru luni. Am întrebat-o cum i se păruse locul, când nimerise prima oară aici. Mi-a răspuns că la fel cum mi se părea și mie acum, groaznic și înspăimântător, un adevărat iad.
— Și acum tot așa cred, a adăugat, dar acum, m-am obișnuit și nu mă mai frământ.
— Pesemne, zic eu, că nu te așteaptă nicio primejdie?
— Aici te înșeli, zice, fiindcă sunt osândită, dar am declarat că aștept un copil, măcar că nu sunt mai însărcinată decât judecătorul care m-a judecat, și voi fi rechemată în sesiunea următoare.
„A fi rechemată” înseamnă pentru o femeie să reintre sub puterea judecății, după ce a fost amânată pentru sarcină și s-a dovedit că nu așteaptă copil sau, dacă aștepta, că a născut.
— Ei și, întreb eu, atunci cum poți să fii atât de liniștită?
— Păi, zice, n-am încotro; la ce ajută să fii trist? Dacă m-or spânzura, s-a sfârșit cu mine și pace.
Și începe să se învârtească și să danseze, cântând acest cântec zămislit de duhul din Newgate: „De frânghie când oi atârna, clopotele-oi auzi cum vor suna, și s-o sfârși cu biata Jenny…”
Amintesc de toate astea spre folosința oricărei femei care va cădea în aceeași nenorocire și va fi închisă în locul acela înspăimântător, ca să știe că timpul, nevoia și legătura cu nenorociții de aici te fac să te obișnuiești, că până la urmă te împaci cu ceea ce, la început, părea cea mai mare grozăvie din lume și ajungi să-ți recapeți în mijlocul acestei mizerii nerușinarea, veselia și voioșia din vremea când erai liber.
Nu pot spune, cum fac unii, că dracul acesta nu-i chiar atât de negru pe cât e zugrăvit; căci, într-adevăr, cu nicio culoare nu poți zugrăvi și da viață acelui loc și niciun suflet nu-și poate închipui cu adevărat cum arată, în afară de cei ce au suferit înăuntru. Dar cum e cu putință ca iadul să devină, încetul cu încetul, o obișnuință cu care nu numai că te împaci, dar îți devine chiar plăcută, e un lucru de neînțeles pentru oricine, în afară de cei care au trecut prin câte am trecut eu.
Chiar în noaptea când am fost trimisă la Newgate, am dat de știre îngrijitoarei mele, care vă închipuiți că a fost uimită și a petrecut o noapte aproape la fel de proastă în afara zidurilor închisorii, cum am petrecut eu înăuntru.
În dimineața următoare, a venit să mă vadă; a făcut tot ce a putut ca să mă mângâie, dar a văzut ea că n-are niciun rost; totuși, așa cum spunea ea, să te lași doborâtă de povară înseamnă să sporești povara. Numaidecât s-a pus pe lucru și a găsit mijloacele potrivite pentru a împiedica urmările de care ne temeam; mai întâi de toate, le-a găsit pe cele două fetișcane înverșunate care mă prinseseră cu mâța-n sac. S-a târguit cu ele, le-a pisat, le-a oferit bani; pe scurt, a încercat în fel și chip să împiedice acțiunea de urmărire; a oferit uneia dintre fete 100 de lire ca să plece de la stăpână-sa și să nu depună mărturie împotriva mea, dar fata era atât de îndârjită, încât, deși nu era decât o slujnică cu o leafă de 3 lire pe an sau așa ceva, a refuzat și ar fi refuzat, cum credea îngrijitoarea mea, chiar dacă i s-ar fi dat 500 de lire. Pe urmă, a încercat cu cealaltă fată. Asta nu era chiar atât de nemiloasă ca prima, ba uneori era gata să se moaie, dar cea dintâi o ținea din scurt și a făcut-o să-și schimbe gândul, și nu-i dădea voie îngrijitoarei mele nici să-i vorbească, ba chiar o amenința c-o s-o denunțe pentru încercare de mituire a martorilor.
După aceea, îngrijitoarea mea s-a dus la stăpân, adică la omul căruia îi furasem marfa și, mai ales, la nevastă-sa, căreia la început i se făcuse milă de mine. Pe femeie o găsi neschimbată, dar omul o ținea morțiș că judecătorul de pace care mă trimisese la închisoare îl obligase să mă dea în judecată și că altfel ar pierde chezășia depusă.
Îngrijitoarea mea i-a propus să găsească prieteni care să-i scoată plângerea din catastife, așa încât el să nu pățească nimic; dar nu era cu putință să-l convingă că poate trăi liniștit pe lumea asta altfel decât dându-mă pe mine în judecată. Așa încât trei martori aveau să depună mărturie împotriva mea: stăpânul și cele două slujnice. Cu alte cuvinte, eram la fel de sigură c-o să fiu osândită la moarte cum eram acum că trăiesc și n-aveam altceva de făcut decât să mă gândesc la moarte și să mă pregătesc pentru ea. Și, cum spuneam mai înainte, pregătirea mea pentru moarte se făcea pe o temelie foarte șubredă, fiindcă toată căința de care eram în stare îmi părea că nu-i altceva decât urmarea fricii de moarte. Nici urmă de părere sinceră de rău pentru viața ticăloasă pe care o dusesem și care-mi cășunase atâta nenorocire sau pentru că-l supărasem pe creatorul meu, acel care avea acum să-mi devină dintr-o dată judecător.
Și am trăit, zile în șir, o viață de groază. Moartea îmi stătea în față, ca să zic așa, iar eu nu mă gândeam zi și noapte la nimic altceva decât la spânzurătoare, ștreanguri, duhuri rele și diavoli. Nu găsesc cuvinte să spun cât de sfâșiată eram între groaza morții și chinurile conștiinței, care mă mustra pentru viața mea păcătoasă din trecut.
Pastorul din Newgate a venit la mine și mi-a vorbit în felul lui obișnuit, dar toată sfințenia asta nu urmărea decât să scoată de la mine mărturisirea crimei, cum îi zicea el (măcar că nici nu știa pentru ce fusesem închisă), să mă facă să dau totul pe față și câte altele, fără de care, spunea el, Dumnezeu nu mă va ierta niciodată; și vorbea atât de puțin la obiect, încât nu m-am ales cu nicio mângâiere de la el; și apoi mi-era atât de silă să-l văd pe bietul om, îndrumându-mă să mă spovedesc și să mă căiesc dimineața și îmbătându-se cu brandy la prânz, încât mi s-a făcut scârbă de el și, încetul cu încetul, și de meseria lui, așa încât l-am rugat să mă lase în pace.
Nu știu cum s-a întâmplat, dar datorită stăruinței neostenite a îngrijitoarei mele, n-am fost adusă la judecată în prima sesiune, adică în fața juriului celui mare de la Guildhall; mai aveam deci înaintea mea o lună sau cinci săptămâni și, fără îndoială, ar fi trebuit să privesc acest răstimp ca un prilej de a mă gândi la trecut și de a mă pregăti pentru ceea ce avea să urmeze. Ar fi trebuit să socotesc acest răstimp ca un răgaz dat mie pentru a mă căi și să-l fi folosit ca atare, dar nu-mi stătea în fire. Îmi părea rău, ca și înainte, că nimerisem la Newgate, dar dădeam puține semne de căință.
Dimpotrivă, după cum apa din văgăunile munților întărește și preface în piatră locurile peste care pică, tot așa asupra mea statul laolaltă cu o bandă de ticăloși avu aceeași înrâurire ca și asupra celorlalți. M-am prefăcut în stană de piatră: mai întâi am devenit proastă și nesimțită, pe urmă o bestie fără gânduri și, în cele din urmă, turbată ca oricare dintre cei de aici; pe scurt, locurile acelea mi s-au părut atât de firești și de plăcute și m-am împăcat atât de bine cu ele, de parcă într-adevăr m-aș fi născut aici.
E greu să-ți închipui că firea noastră e în stare să decadă în așa hal, încât să socotească plăcut și bun ceea ce, de fapt, înseamnă cea mai groaznică mizerie. Aproape că nu cred să existe o situație mai proastă decât cea în care mă aflam. Ajunsesem la culmea nenorocirii pe care o poate atinge un om care e în viață, sănătos și având bani cu care să se descurce, așa cum aveam eu.
Mă apăsa povara unei vini destul de mari ca să strivească orice făptură cât de cât gânditoare și înzestrată cu simțul fericirii de pe această lume și al nenorocirii de pe lumea cealaltă. La început, mă încercaseră unele remușcări, dar căință nu simțisem de fel. Acum însă nu simțeam nici remușcări, nici căință. Eram învinuită de o nelegiuire, a cărei pedeapsă era moartea. Dovada era atât de sigură, încât nu mai exista pentru mine nicio putință să-mi tăgăduiesc vinovăția. Aveam renumele unei vechi răufăcătoare, așa încât nu mă puteam aștepta la nimic altceva decât la moarte peste câteva săptămâni și într-adevăr n-aveam nicio nădejde de scăpare: și totuși eram stăpânită de o ciudată amorțeală a sufletului. Nu eram tulburată, n-aveam temeri, n-aveam griji. Zguduirea surprinderii de la început trecuse; nici eu singură nu știu cum să spun că eram; simțurile, mintea, chiar și conștiința mi-erau adormite. Vreme de patruzeci de ani, drumul vieții mele fusese o împletire groaznică de ticăloșie, dezmăț, adulter, incest, minciună, hoție, pe scurt, încercasem totul în afară de omor și trădare, de la vârsta de optsprezece ani până la șaizeci; și acum eram covârșită de amarul pedepsei și o moarte rușinoasă mă aștepta; și totuși nu-mi dădeam seama de starea mea, nu mă gândeam nici la cer, nici la iad, nimic decât doar o simplă înfiorare fugară, ca o înțepătură sau o durere prevestitoare, dar care trece numaidecât. N-aveam inimă să cer îndurare Domnului sau măcar să mă gândesc la ea. Și cu asta, cred că am zugrăvit, în câteva cuvinte, cea mai cruntă mizerie din câte pot exista pe pământ.
Toate gândurile mele de spaimă trecuseră, cu grozăvia locului mă obișnuisem și acum nu mă simțeam mai prost, când auzeam gălăgia și țipetele închisorii, decât se simțeau cei care țipau; pe scurt, devenisem o pușcăriașă la fel de păcătoasă și de nesuferită ca oricare alta; mai mult chiar, de abia dacă mai păstram ceva din deprinderea bunei creșteri și a purtărilor alese pe care le vădise până atunci vorbirea mea; atât de desăvârșită era stricăciunea care pusese stăpânire pe mine, încât nu mai eram cea care fusesem, de parcă niciodată n-aș fi fost altfel decât cum eram acum.
În toiul acestei vieți înăsprite, am trăit o întâmplare neașteptată și mi-am reamintit puțin de ceea ce se numește mâhnire, mâhnire al cărei simț îl pierdusem. Într-o seară mi s-a spus că, în ajun, noaptea târziu, fuseseră aduși în închisoare trei hoți de drumul mare, care se dedaseră la jafuri undeva pe drumul spre Windsor, cred că pe Hounslow Heath, și fuseseră urmăriți până la Uxbridge de toți oamenii din ținut, iar aci fuseseră prinși, după o împotrivire vitejească, în care mulți oameni de prin partea locului fuseseră răniți și câțiva omorâți.
Nu-i de mirare că noi, cei închiși, eram dornici să-i vedem pe acești viteji clasa întâi, fiindcă se spunea că alții ca ei nu se mai văzuseră, cu atât mai mult cu cât era vorba ca, a doua zi dimineața, să fie mutați în partea dinspre curte, căci dăduseră bani directorului închisorii, ca să li se îngăduie să stea în locul acela mai bun. Așa încât, noi femeile ne-am așezat în drumul lor, ca să fim sigure c-o să-i vedem; dar nu găsesc cuvinte să redau mirarea și uluirea mea, când am cunoscut în primul bărbat ce se arătă pe soțul meu din Lancashire, acela cu care trăisem atât de bine la Dunstable, acela pe care-l văzusem mai târziu la Brickhill, când eram măritată cu ultimul meu bărbat, după cum am povestit.
Am amuțit când l-am văzut și nu știam nici ce să spun, nici ce să fac; el nu m-a recunoscut și asta a fost singura mea mângâiere; mi-am părăsit tovarășele, m-am ascuns, atât cât îți îngăduie locul acela îngrozitor să te ascunzi și am plâns cu foc multă vreme. „Făptură îngrozitoare, îmi spuneam, câți bieți oameni am nenorocit! Câți deznădăjduiți am dat pe mâna diavolului!” Puneam pe socoteala mea toate nenorocirile omului acestuia. El îmi spusese doar la Chester că, din pricina căsătoriei cu mine, se ruinase și că averea lui era pierdută din cauza mea; numai crezându-mă pe mine bogată, îndrăznise să facă mai multe datorii decât era în stare să plătească; zicea c-o să intre în armată, c-o să poarte flintă, c-o să cumpere un cal și-o să dea o raită prin țară; și, deși eu nu-i spusesem niciodată că am avere, prin urmare nu-l înșelasem de fapt, totuși îl lăsasem să creadă că am și, deci, fusesem prilejul dintru început al nenorocirii lui.
Întâmplarea asta neașteptată m-a cufundat mai adânc în gândurile mele și mi-a dat prilejul unor frământări mai aprige decât toate cele dinainte. Jeleam zi și noapte pentru el, mai ales pentru că auzisem că el era căpitanul bandei, și că făptuise atâtea jafuri; se zicea că Hind sau Whitney sau Fermierul de Aur erau niște neghiobi pe lângă el; că va fi spânzurat cu siguranță, orice se va întâmpla; și că vor fi oameni cu droaia care să depună mărturie împotriva lui.
Eram copleșită de durere din pricina asta; cazul meu nici nu mă mai tulbura, gândindu-mă la al lui, iar remușcările mă covârșeau. Jeleam nenorocirile lui și decăderea în care ajunsese, în așa hal, încât nu mă mai bucura nimic din tot ce mă bucurase înainte și gândurile de la început cu privire la viața înspăimântătoare pe care o trăisem începeau să mă năpădească din nou; și o dată cu întoarcerea lor, se întoarse și groaza de locul acela și de viața din închisoare; pe scurt, mă schimbasem cu desăvârșire și devenisem altă ființă.
În timp ce eram apăsată de durere din pricina lui, a venit înștiințarea că, în sesiunea următoare, voi fi citată în fața juriului celui mare și că voi fi judecată fără îndoială la Old Bailey, unde se va cere pentru mine pedeapsa cu moartea. Cum eram dinainte pleoștită, îndrăzneala pe care o dobândisem pieri și sentimentul vinovăției mă cuprinse din nou. Pe scurt, începui să gândesc și a gândi este un pas însemnat de la iad spre cer. Împietrirea aceea sufletească, de care am vorbit atâta mai înainte, nu era decât o lipsă de gândire; cel care-și recapătă gândirea se recâștigă pe sine.
Cum spuneam, de îndată ce începui să cuget, primul gând care-mi trecu prin minte izbucni astfel: „Doamne! Ce-o să se întâmple cu mine? Cu siguranță că voi muri! Voi fi cu siguranță osândită și nu mă poate aștepta decât moartea! Prieteni n-am; ce să fac? Cu siguranță că voi fi osândită! Doamne, îndură-te de mine! Ce-o să se aleagă de mine?” Veți spune că e un gând trist, acest prim gând care s-a stârnit în sufletul meu, după atâta amar de vreme, dar nici asta nu însemna mare lucru, căci era doar frica de ceea ce avea să urmeze; nici urmă de căință adevărată în toate astea. Totuși, eram îngrozitor de doborâtă și nemângâiată fără seamăn și, fiindcă n-aveam niciun prieten căruia să-i împărtășesc aceste gânduri fără nădejde, eram atât de apăsată, încât mă apucau tremurăturile și îmi pierdeam cunoștința de câteva ori pe zi. Am trimis după bătrâna mea îngrijitoare, iar ea, ca să fiu dreaptă, s-a purtat ca o prietenă credincioasă. A întors lumea pe dos ca să împiedice juriul cel mare să-mi judece cazul. S-a dus la câțiva din membrii juriului, le-a vorbit, s-a ostenit să-i înrâurească în favoarea mea, spunând că nu se furase nimic, nu se făcuse nicio spargere și așa mai departe, dar nimic n-a folosit, căci ceilalți au fost mai mulți; cele două fetișcane au jurat că așa a fost, iar juriul a încuviințat învinuirea de hoție și spargere împotriva mea, adică furt și jaf.
Eu am căzut în nesimțire când mi s-a adus vestea și, după ce mi-am venit în fire, credeam c-o să mor sub povara ei. Îngrijitoarea mea s-a purtat ca o adevărată mamă: îi era milă și plângea cu mine și pentru mine, dar de ajutat nu mă putea ajuta. Și, ca să-mi sporească mie spaima, umbla vorba prin toată închisoarea că voi fi osândită la moarte. Auzeam oamenii vorbind adesea despre asta și-i vedeam cum clatină din capete și spun că le pare tare rău și câte altele, cum se întâmplă prin închisori. Dar nimeni nu venea să-mi spună ce gândește, până când, în cele din urmă, un paznic s-a apropiat pe ascuns de mine și mi-a spus cu un oftat:
— Ei, doamnă Flanders, vineri vei fi judecată (era într-o miercuri); ce-ai de gând să faci?
Eu m-am făcut albă ca varul și am spus:
— Dumnezeu știe ce-am să fac, fiindcă eu nu știu.
— Păi, zice el, nu vreau să te amăgesc; zic să te pregătești de moarte, pentru că mă tem că vei fi osândită; veche răufăcătoare cum ești, tare mă îndoiesc că ai să afli îndurare. Se zice, a adăugat, că pricina dumitale e foarte simplă și că martorii jură atât de înverșunat împotriva dumitale, încât nu va fi chip să scapi.
Înfipsese parcă un pumnal în inima mea, și așa strivită de povară, și multă vreme n-am putut scoate o vorbă, fie ea bună sau rea. În cele din urmă, am izbucnit în lacrimi și am spus:
— Domnule, dar ce trebuie să fac?
— Ce să faci? zice el, trimite după un pastor și vorbește cu el; fiindcă, zău, doamnă Flanders, dacă n-ai prieteni foarte buni, nu mai ești de pe lumea asta.
Omul vorbea foarte sincer, dar pentru mine vorbele lui sunau tare aspru; cel puțin așa mi se părea. M-a lăsat într-o stare de neînchipuită tulburare și, toată noaptea aceea, am stat trează. Și acum începui să-mi spun rugăciunea, ceea ce nu cred că mai făcusem de la moartea ultimului meu soț sau chiar mai de mult. Și zău că e bine zis că-mi spuneam rugăciunea, fiindcă eram atât de tulburată și cugetul mi-era atât de plin de spaimă, încât deși plângeam și repetam cuvintele obișnuite: „Doamne, îndură-te de mine”, totuși nu ajunsesem încă să pricep că sunt o păcătoasă nenorocită, așa cum eram de fapt, și să-mi mărturisesc păcatele lui Dumnezeu, cerându-mi iertare în numele lui Cristos. Eram covârșită de gândul la starea mea, de gândul că voi fi judecată, de siguranța că voi fi osândită și apoi, tot atât de sigur, executată și de aceea am strigat toată noaptea: „Doamne! Ce-o să se întâmple cu mine? Doamne! Ce să fac? Doamne! Voi fi spânzurată! Doamne, îndură-te de mine!” Și tot așa.
Sărmana mea îngrijitoare era tare abătută, tot atât de abătută ca și mine, iar căința ei era mai sinceră, deși ea n-avea de ce să se teamă că va fi osândită. Nu că n-ar fi meritat-o, la fel ca și mine, lucru pe care ea de altfel îl recunoștea; dar de mulți ani nu făcuse altceva decât să primească cele furate de mine și de alții și să ne dea ghes să furăm. Dar acum plângea și se învinovățea ca scoasă din minți, frângându-și mâinile și strigând că e pierdută, că blestemul cerului a căzut asupra ei, c-o să ajungă în iad, că fusese piază-rea pentru toți prietenii, că pe cutare și cutare ea îi dusese la ștreang; și, când ajungea aici, număra vreo zece-unsprezece oameni, dintre care pe unii i-am pomenit și eu și care o sfârșiseră rău. Și zicea că pe mine ea mă nenorocise, fiindcă mă îmboldise să merg înainte, atunci când eu aș fi vrut să mă opresc. Aici eu îi tăiam vorba:
— Nu, mamă, să nu vorbești despre asta, fiindcă dumneata ai vrut să mă oprești, după ce am pus mâna pe banii negustorului de mătăsuri și când m-am întors de la Harwich, dar eu n-am vrut să te ascult; prin urmare, nu ești de osândit; eu singură mi-am făcut-o, eu singură m-am adus în halul ăsta de mizerie.
Și petreceam vorbind astfel ceasuri întregi.
Ei, dar nu era nimic de făcut; procesul își urma cursul și joi am fost dusă la Curtea cu juri și acolo am fost citată, cum se spune, iar procesul a fost hotărât pentru a doua zi. Când am fost citată, am declarat că nu sunt vinovată și bine am făcut, pentru că am fost învinuită de furt și spargere; adică am fost învinuită de a fi furat două bucăți de brocart în valoare de 46 de lire, marfă aparținând lui Anthony Johnson și de a fi pătruns prin spargere de ușă; dar reclamanții, știam prea bine, nu puteau susține că am spart ușa și nici măcar că am ridicat zăvorul.
Vineri am fost adusă în fața judecății. Eram atât de istovită de cât plânsesem în ultimele două-trei zile, încât în noaptea de joi am dormit mai bine decât m-aș fi așteptat și am dovedit mai mult curaj la judecată decât aș fi crezut cu putință.
După ce s-a început judecata și s-a citit actul de acuzație, am vrut să vorbesc, dar mi s-a spus că trebuie să fie ascultați mai întâi martorii și după aceea o să-mi vie și mie timpul să vorbesc. Martorii erau cele două fetișcane, niște cațe, într-adevăr, fiindcă deși ce spuneau era în linii mari adevărat, totuși au sărit peste cal, jurând că luasem marfa de-a binelea în stăpânire, că o ascunsesem sub haină, că mă pregăteam să plec cu ea, ba chiar că pășisem cu un picior peste prag când s-au arătat ele și că, după aceea, am pășit și cu celălalt, așa încât ieșisem în stradă cu marfa, înainte ca ele să mă fi prins, că de-abia pe urmă mă înhățaseră ele și găsiseră marfa la mine. În general, totul era adevărat; eu însă am stăruit că ele mă opriseră înainte ca eu să fi pășit pragul. Dar lucrul nu cântărea prea greu în favoarea mea, fiindcă eu luasem marfa și aș fi plecat cu ea, dacă n-aș fi fost prinsă.
M-am apărat, spunând că eu nu furasem nimic și ei nu pierduseră nimic, că ușa era deschisă, iar eu intrasem, văzând marfa întinsă acolo, cu gândul să cumpăr. Dacă, nevăzând pe nimeni, mă atinsesem de ceva, nu se putea trage concluzia că aveam de gând să fur; am spus că nu dusesem marfa mai departe de ușă, unde mă aflam; că o făcusem, numai fiindcă voiam să mă uit la ea în lumină.
Curtea n-a vrut cu niciun chip să recunoască asta, ba chiar m-a luat în râs când am spus că aveam de gând să cumpăr marfa, fiindcă aceea nu era prăvălie și nu se vindea nimic acolo; cât despre faptul că am dus marfa la ușă ca s-o văd mai bine, fetele și-au bătut joc cu nerușinare de asta și au făcut tot felul de glume; au spus Curții că m-am uitat bine la marfă, ba chiar mi-a plăcut, de vreme ce am împachetat-o sub haine și mă pregăteam să plec cu ea.
Pe scurt, am fost găsită vinovată de furt, dar de învinuirea de spargere am fost descărcată, ceea ce era slabă mângâiere pentru mine, fiindcă prima învinuire aducea sentința de moarte, așa că a doua nu putea aduce mai mult decât atât. În ziua următoare, am fost dusă să ascult groaznica sentință și când m-au întrebat ce am de spus spre ușurarea pedepsei, o clipă am rămas mută, dar cineva m-a îndemnat cu glas tare să vorbesc judecătorilor, pentru că ei ar putea să pună o vorbă bună pentru mine. Asta mi-a dat curaj și le-am spus că n-am nimic de adăugat care să oprească osânda, dar că aș avea multe de spus ca să câștig îndurarea Curții; că nădăjduiesc că vor trece cu vederea unele lucruri, ținând seama de împrejurări, că nu făcusem nicio spargere, că nu furasem nimic, că nimeni nu se alesese cu vreo pierdere; că omul căruia îi aparținea marfa dorise să am parte de îndurare (și spusese acest lucru cu toată sinceritatea); că, în cazul cel mai rău, era prima mea faptă de acest fel, fiindcă nu mai apărusem niciodată în fața unui tribunal; într-un cuvânt, am grăit cu mai mult curaj decât aș fi crezut că voi fi în stare, cu glas mișcător și parcă și cu lacrimi în ochi, dar nu chiar atâtea încât să mă împiedice de la vorbă și mi-am dat seama că ceilalți sunt mișcați până la lacrimi de spusele mele.
Judecătorii stăteau țepeni și muți, ascultându-mă cu bunăvoință și dându-mi timp să spun tot ce aveam de spus, dar, fără să zică nici da, nici nu, au rostit sentința de moarte și pe mine m-a îngrozit ca moartea însăși. Eram zdrobită. Nu mai aveam curaj. Nu mai aveam limbă să vorbesc și nici ochi să privesc spre Dumnezeu sau spre oameni.
Sărmana mea îngrijitoare, care până atunci fusese sprijinul meu, era nemângâiată și avea acum ea nevoie de mângâieri; de atâta jale și turbare își ieșise din minți, ca o nebună din Bedlam. Nu era nemângâiată numai din pricina mea, ci o cuprinsese groaza la gândul vieții ei ticăloase, spre care privea acum cu alți ochi decât mine, fiindcă ea se căia amarnic pentru păcatele ei și-i părea rău de nenorocirea întâmplată. A trimis după o față bisericească, un om serios, pios, blând și, cu ajutorul lui, s-a lăsat cu atâta sinceritate în voia pocăinței, încât cred, la fel ca și pastorul, că era o adevărată pocăită; ba mai mult, nu s-a pocăit numai atunci și în legătură cu împrejurarea asta, ci a ținut-o tot așa, după cum am aflat, până în ziua morții.
E mai ușor să-ți închipui decât să zugrăvești starea în care mă aflam acum. În fața mea nu era decât moartea; și cum n-aveam prieteni care să mă ajute, n-așteptam altceva decât să-mi găsesc numele trecut alături de alte cinci pe ordinul de execuție pentru vinerea următoare.
Între timp, nefericita mea îngrijitoare mi-a trimis un pastor, care m-a vizitat la cererea ei mai întâi, iar apoi la cererea mea. El m-a îndemnat cu seriozitate să mă pocăiesc de toate păcatele și să nu-mi mai bat joc de sufletul meu; să nu mă mai amăgesc cu nădejdea că voi trăi, fiindcă, după câte știe el, n-aveam de ce să mai sper, ci să privesc fără prefăcătorie și cu tot sufletul spre Dumnezeu, cerând îndurare în numele lui Cristos. Și-a întărit vorbele cu citate potrivite din Sfânta Scriptură, în care cei mai mari păcătoși erau îndemnați să se căiască și să nu mai apuce pe căi rătăcite și, după toate astea, a îngenuncheat și s-a rugat alături de mine.
De-abia acum dădeam pentru întâia oară semne de căință. Acum începeam să privesc cu groază îndărăt spre viața mea trecută și, fiindcă pătrundeam cu privirea în ceea ce e dincolo, lucrurile vieții începeau să-mi apară într-o lumină nouă și sub o înfățișare cu totul deosebită de cum îmi apăruseră înainte, așa cum cred că se întâmplă oricui în clipe din acestea. Părerile mele despre fericire, bucurie, durerile vieții erau acum cu totul schimbate și în mintea mea era loc numai pentru gânduri mult mai înalte decât tot ceea ce cunoscusem în viață, așa încât mi se părea cea mai mare prostie să pun greutate pe ceva, fie chiar și pe lucrul cel mai de preț din lumea asta.
Cuvântul „veșnicie” îmi apărea cu toate adaosurile lui nepătrunse și înțelegerea mea despre el se lărgise într-atât, încât nici nu știam cum să-i dau grai. Între altele, cât de josnice, cât de grosolane, cât de lipsite de noimă îmi apăreau toate lucrurile plăcute — vreau să spun acelea ce treceau înainte drept plăcute —, mai ales acum când mă gândeam că, de dragul fleacurilor acestora josnice, ne pierdeam fericirea veșnică.
O dată cu astfel de gânduri mă cuprindeau, în chip firesc, aspre mustrări de cuget pentru purtarea mea păcătoasă din trecut; căci pierdusem orice speranță de a fi fericită în veșnicia în care mă pregăteam să intru și că, dimpotrivă, eram sortită tuturor nenorocirilor; și la asta se adăuga gândul groaznic că nenorocirea va fi veșnică.
Nu sunt în stare să dăscălesc pe nimeni, dar atât cât mă pricep, vreau să redau lucrurile întocmai cum mi-apăreau atunci, deși sunt departe de a da grai simțămintelor vii care îmi năpădeau sufletul în clipele acelea; într-adevăr, acele simțăminte nu pot fi lămurite prin cuvinte, sau dacă pot fi, atunci nu sunt eu într-atâta stăpână pe cuvinte, încât să le pot împărtăși. E treaba fiecărui cititor chibzuit să gândească cu rost asupra lor, așa cum îl vor îndruma propriile lui împrejurări și, cândva, fiecare om poate simți ceva asemănător — vreau să spun, să aibă o înțelegere mai limpede a lucrurilor viitoare decât a avut până atunci și o teamă mai adâncă în legătură cu propria sa răspundere.
Dar să mă întorc la povestea mea. Pastorul îmi dădea ghes să-i spun, în măsura în care socoteam de cuviință, cum stăteam eu cu credința în ceea ce va fi dincolo. Mi-a spus că n-a venit la mine ca pastor al închisorii, a cărui treabă e să stoarcă mărturisiri de la pușcăriași, în interes propriu sau pentru ca să dea de urma altor răufăcători; că treaba lui este să mă îndemne să-i vorbesc atât de sincer, încât să-mi ușurez cugetul și să-i îngădui lui să-mi aducă mângâiere, atât cât îi stă în puteri; și m-a încredințat că orice i-aș spune va rămâne închis în el ca o taină cunoscută numai de Dumnezeu și de mine; că nu dorește să afle nimic decât numai pentru a fi în stare să-mi dea un sfat bun și să se roage Domnului pentru mine.
Această purtare cinstită și prietenoasă a rupt zăgazurile patimilor mele. În felul ăsta, omul mi-a pătruns în suflet; iar eu i-am dezvăluit întreaga ticăloșie a vieții mele. Pe scurt, i-am făcut un rezumat al acestei istorii, i-am zugrăvit, ca într-o miniatură, purtarea mea pe un răstimp de cincizeci de ani.
Nu i-am ascuns nimic, iar el, în schimb, m-a sfătuit să mă căiesc sincer, mi-a explicat ce înțelege el prin căință și, pe urmă, mi-a arătat ce nesfârșită e îndurarea hărăzită de cer păcătoșilor celor mai înverșunați, așa încât eu n-am mai putut rosti nicio vorbă de deznădejde sau de îndoială că mă voi mântui; asta a fost starea în care m-a lăsat după prima noapte.
A doua zi de dimineață, a venit din nou și m-a lămurit mai departe despre felul cum lucrează îndurarea divină; după el, nu trebuia să fac altceva decât să o doresc din toată inima și să fiu gata s-o primesc; nu era nevoie decât de sinceră părere de rău și ură față de acele fapte, care abătuseră, pe bună dreptate, asupra mea răzbunarea cerească. Nu mă simt în stare să repet cuvântările minunate ale acestui om neobișnuit; tot ce pot face este să spun că a dat viață nouă inimii mele și m-a adus într-o stare pe care nu o cunoscusem niciodată înainte. Eram copleșită de rușine și durere la gândul vieții mele trecute și totuși plină de o bucurie tainică, uimitoare, la gândul că sunt cu adevărat pocăită și că primesc mângâierea cuvenită unei pocăite — cu alte cuvinte, plină de nădejdea iertării. Și atât de repede îmi umblau gândurile și atât de mare era înrâurirea lor asupra mea, încât mi se părea că, în clipa aceea, aș fi în stare să pășesc de bunăvoie spre osândă, fără nicio neliniște, încredințându-mi, ca o pocăită ce eram, sufletul întreg îndurării celei nesfârșite.
Pastorul cel bun era atât de mișcat, văzând ce înrâurire au cuvintele lui, încât a binecuvântat numele Domnului că venise să mă vadă și s-a hotărât să nu mă mai părăsească până în ultima clipă, adică să nu înceteze să mă viziteze.
A durat nu mai puțin de douăsprezece zile de la primirea sentinței și până să fie vreunul dintre noi sortit execuției; și atunci, într-o miercuri, a venit ordinul de execuție, cum i se spune, și am aflat și numele meu printre numele celor osândiți. Ce lovitură groaznică pentru nobilele mele hotărâri! Parcă m-a înjunghiat în inimă și, de două ori, una după alta, mi-am pierdut cunoștința, fără să fiu în stare să scot vreo vorbă. Pastorul cel de treabă era adânc mâhnit din pricina mea și a făcut tot ce i-a stat în putință ca să mă mângâie, cu aceleași cuvinte și cu aceeași vorbire mișcătoare de mai-nainte, iar în seara aceea nu s-a mișcat de lângă mine până ce nu l-au poftit paznicii să plece, dacă nu cumva voia să rămână închis cu mine peste noapte, ceea ce n-a vrut.
M-am mirat mult că nu l-am văzut toată ziua următoare, căci era ajunul zilei stabilite pentru execuție; și eram descurajată și abătută, ba n-a lipsit mult să mă prăbușesc din lipsa acelei mângâieri, pe care el în atâtea rânduri și cu atâta succes mi-o adusese, ori de câte ori venise. Am așteptat cu mare nerăbdare și cu mintea nespus de împovărată până la patru, când s-a arătat și el în odaia mea; căci mi se făcuse hatârul, în schimbul banilor — fiindcă acolo nu poți face nimic fără bani —, să nu stau în temnița celor osândiți, printre ceilalți prizonieri care așteptau moartea, ci să locuiesc singură, într-o odăiță murdară.
Mi-a zvâcnit inima de bucurie, încă înainte de a-l vedea, când i-am auzit glasul la ușă; dar să judece oricine ce s-a petrecut în inima mea când, după ce în puține cuvinte și-a cerut iertare că nu venise, mi-a arătat că folosise timpul acesta spre binele meu, că făcuse rost de la judecător de un raport favorabil către secretarul de stat cu privire la cazul meu și că, pe scurt, mi-adusese o amânare.
Mi-a împărtășit cu multă prevedere vestea pe care, dac-ar fi ascuns-o, ar fi fost de două ori crud cu mine. Totuși, a fost prea mult pentru mine: după cum înainte mă doborâse durerea, tot așa acum, mă copleși bucuria și am căzut într-un leșin mai primejdios decât primul, și n-a fost ușor să fiu readusă în simțiri.
După ce m-a îndemnat creștinește să nu alung din cugetul meu amintirea suferințelor trecute, din pricina bucuriei amânării, și mi-a spus că trebuie să plece ca să treacă amânarea în registre și s-o arate șerifilor, bunul pastor s-a ridicat și, înainte de a pleca, s-a rugat din tot sufletul lui Dumnezeu pentru mine, pentru ca pocăința mea să fie neprefăcută și sinceră și pentru ca reîntoarcerea mea la viață, cum a zis, să nu fie o reîntoarcere la nebuniile unei vieți pe care luasem atât de solemn hotărârea s-o părăsesc. M-am rugat și eu din toată inima alături de el și trebuie să spun că, în noaptea aceea, am fost mai adânc mișcată de îndurarea Domnului care-mi cruțase viața și mai îngrozită de păcatele mele, tocmai din pricina acelei îndurări, decât fusesem vreodată în mijlocul suferințelor dinainte.
Toate astea pot fi socotite fără rost și prea depărtate de scopul acestei cărți; mă gândesc mai cu seamă că mulți dintre cei cărora le-a plăcut și pe care i-a distrat povestirea ticăloșiilor din viața mea s-ar putea să nu guste partea asta, care e de fapt cea mai frumoasă, cea mai prielnică mie, cea mai bogată în învățăminte pentru alții. Totuși, nădăjduiesc că și aceștia îmi vor îngădui să-mi spun povestea până la capăt. Ar fi o satiră usturătoare la adresa lor să spun că nu le place căința tot atât cât le-a plăcut nelegiuirea și că le-ar plăcea ca istoria mea să fie o tragedie în lege, așa cum s-ar fi putut să fie.
Dar să spun mai departe. În dimineața următoare a avut loc în închisoare o scenă cu adevărat tristă. Am fost trezită dimineață de dangătul clopotului celui mare de la biserica Sfântului Mormânt vestind ziua execuției. De îndată ce se porni să bată, strigăte groaznice se auziră din temnița celor osândiți, unde zăceau șase sărmane ființe ce trebuiau să fie executate în ziua aceea, unii pentru o nelegiuire, alții pentru alta și doi dintre ei pentru omor.
Au răsunat apoi strigăte nedeslușite prin toată clădirea, strigăte ce veneau de la cei închiși care-și arătau, fiecare în felul lui, jalea pentru sărmanele făpturi sortite morții. Unii plângeau de jale, alții strigau ura și le urau călătorie sprâncenată; alții blestemau și-i afuriseau pe cei care-i aduseseră aci — adică pe martori sau pe acuzatori —, mulți se înduioșau și câțiva, puțini, foarte puțini, se rugau pentru ei.
Mi-era greu să găsesc stăpânirea trebuincioasă pentru a binecuvânta pronia îndurătoare ce mă smulsese, cum ar veni, din ghearele pierzării. Stăteam, ca să spun așa, mută, copleșită de gândul acesta, fără să fiu în stare să dau glas simțămintelor din inima mea; căci în asemenea împrejurări, simțămintele se învălmășesc în așa hal, încât nu ești în stare nici măcar să le stăpânești desfășurarea.
În tot timpul cât bieții osândiți se pregăteau de moarte, iar capelanul, cum i se spune, avea de lucru cu ei, îndemnându-i să-și primească osânda cu supunere — va să zică, în tot timpul ăsta, eu tremuram în așa hal, de parcă m-aș fi aflat în aceeași situație în care mă așteptasem să fiu cu o zi înainte; mă scuturam de parcă aș fi fost bolnavă de friguri, încât nici de vorbit nu puteam vorbi, iar de arătat, arătam ca o smintită. De îndată ce-au fost cu toții încărcați în căruțe și duși — lucru la care totuși n-am avut inimă să privesc —, va să zică, de îndată ce plecară, m-am pornit fără voia mea pe plâns, așa doar din slăbiciune, dar plângeam atât de tare și m-a ținut atât de mult, încât nu știam ce să fac, căci nu mă puteam opri sau stăpâni, oricât aș fi vrut și mi-aș fi făcut curaj.
Criza asta de plâns m-a ținut aproape două ceasuri și cred că a durat până ce osândiții au ajuns pe lumea cealaltă, iar după aceea a urmat un fel de bucurie umilă, pocăită, gravă; era o adevărată exaltare, un elan de bucurie și de recunoștință, dar tot nu-i puteam da glas prin cuvinte; și asta a ținut aproape toată ziua.