Am încărcat pe bordul vasului cu care am plecat multă mobilă de bună calitate pentru casa noastră, stocuri de pânzărie și alte lucruri trebuincioase, de asemeni un transport de marfă pentru vânzare și am pornit.
N-are rost să vă istorisesc cum a decurs călătoria, care a fost lungă și plină de primejdii; n-am ținut jurnal nici eu, nici bărbatu-meu. Tot ce pot să vă spun e că, după o traversare îngrozitoare, după ce am trecut de două ori prin înspăimântătoare furtuni și o dată printr-o spaimă și mai cumplită, pricinuită de un pirat care a urcat pe puntea corăbiei și ne-a jefuit de aproape toate proviziile și, ceea ce ar fi pus capac la toate, îi luaseră și pe bărbatu-meu, dar, în urma rugăminților, l-au lăsat —, cum spun, după toate întâmplările astea groaznice, am debarcat la York River în Virginia și, ajunși pe plantația noastră, am fost primiți de mama soțului meu, cu cea mai mare duioșie și dragoste.
Am trăit cu toții laolaltă, căci soacră-mea, la rugămințile mele, a rămas mai departe în casă. Era o mamă prea cumsecade ca să ne despărțim de ea. Bărbatu-meu a rămas și el la fel ca la început, iar eu mă socoteam cea mai fericită făptură în viață, când o întâmplare ciudată și surprinzătoare a pus, cât ai clipi din ochi, capăt acestei fericiri și m-a adus în starea cea mai nenorocită ce se poate închipui.
Mama era o bătrână — pot să-i spun așa, căci fiu-său trecuse de treizeci de ani — foarte veselă și de ispravă. Era, cum spun, foarte plăcută în societate și mă distra, când era numai cu mine, istorisindu-mi nenumărate povești, fie despre țara unde locuiam acum, fie despre oamenii de acolo.
Printre altele, mi-a povestit că cea mai mare parte a locuitorilor din colonia aceea ajunseseră acolo, venind din Anglia în împrejurări foarte grele; că erau, în general, de două feluri: fie aduși de stăpânii corăbiilor pentru a fi vânduți ca servitori — „așa le spunem noi, draga mea, zice ea, dar mai potrivit ar fi să li se spună robi” —, fie deportați din Newgate și din alte închisori, după ce fuseseră găsiți vinovați de tâlhării și de alte fapte ce se pedepsesc cu moartea.
— Când ajung aici, zice, nu facem nicio deosebire între ei; plantatorii îi cumpără și ei lucrează de-a valma la câmp, până li se împlinește timpul. Când și-au ispășit pedeapsa, zice, sunt încurajați să devină și ei plantatori; cârmuirea le dă un anumit număr de acri, iar ei se apucă să desțelenească pământul și pe urmă cultivă tutun sau grâu, pentru folosința lor; și cum negustorii le dau pe credit unelte și cele trebuincioase înainte de recoltă, oamenii plantează în fiecare an ceva mai mult decât în anul trecut și astfel își cumpără tot ce le trebuie cu ajutorul recoltei următoare. Și așa, fetițo, zice ea, mulți pușcăriași din Newgate ajung aici oameni mari, și avem printre noi câțiva judecători de pace, ofițeri de gardă civică și magistrați de orașe, care au fost pe vremuri însemnați cu fierul înroșit în palmă.
Tocmai ajunsese la această parte a istorisirii, când s-a oprit, din pricină că nici ea nu era străină de povestea asta. Mi-a mărturisit apoi, cu multă voie bună, că făcea parte dintre locuitorii ce-și datorau obârșia celei de a doua categorii; că fiindcă se întrecuse cu gluma într-o anume împrejurare și ajunsese criminală, fusese și ea îmbarcată.
— Iată și semnul, fetițo, mi-a spus și, scoțându-și mănușa: „Uite aici”, zice, întorcându-și palma; și mi-a arătat un braț și o mână albe și frumoase, dar cu palma însemnată, așa cum se întâmplă în astfel de cazuri.
Povestea asta m-a mișcat mult, dar mama a spus zâmbindu-mi:
— Nu trebuie să socotești lucrul ăsta ciudat, fata mea; câțiva dintre cei mai aleși oameni din țară sunt însemnați în palmă și nu le e rușine să mărturisească asta. De pildă, maiorul X, zice, a fost un vestit pungaș de buzunare; judecătorul Ba…r a fost hoț de prin prăvălii și amândoi au fost arși cu fierul roșu în palmă; și-aș mai putea să-ți numesc mulți ca ei.
Am mai avut discuții de acest fel și ea mi-a dat nenumărate exemple. După câtăva vreme, într-o zi când îmi depăna povestea unui deportat sosit doar de vreo două-trei săptămâni, am rugat-o, cu glas tainic, să-mi spună câte ceva din povestea ei; ea mi-a istorisit în chipul cel mai deschis și mai simplu cum picase, în tinerețe, printre oameni deocheați, fiindcă maică-sa o trimitea adesea să ducă de mâncare unei rude închise la Newgate, care, fiind ținută în foame și mizerie și osândită pe urmă la moarte, a fost păsuită numai spunând că-i însărcinată. Femeia s-a prăpădit totuși mai târziu în temniță.
Aici soacră-mea a început o descriere lungă a obiceiurilor păcătoase din locul acela blestemat și a felului în care strică mai mulți tineri decât tot restul orașului la un loc.
— Și bagă de seamă, fetițo, zice, poate că tu nu știi mare lucru sau poate nici n-ai auzit vreodată vorbindu-se despre asta; dar află, zice, și aici o știe toată lumea, că numai închisoarea Newgate face mai mulți hoți și pungași decât toate cluburile și societățile de ticăloși din țară; e un loc blestemat, a mai zis, de unde se trage jumătate din colonia asta.
Și a mers mai departe cu povestea ei, istorisind atât și cu atâtea amănunte, încât am început să mă simt foarte prost; și când a ajuns la o întâmplare unde a trebuit să-și spună numele, am crezut că voi cădea jos. Ea își dădu seama că sunt tulburată și mă întrebă dacă nu mă simt bine și ce mă doare. I-am răspuns că eram atât de mișcată de povestea tristă pe care mi-o istorisise și de grozăviile prin care trecuse, încât mă simțeam copleșită și o rugam să nu-mi mai vorbească despre asta.
— De ce, draga mea, m-a întrebat ea cu bunăvoință, de ce trebuie să te tulbure asemenea lucruri? Toate astea s-au întâmplat cu mult înainte de vremea ta, și pe mine, acum, nu mă mai tulbură de fel; ba chiar privesc îndărăt la ele cu oarecare mulțumire, căci datorită lor am ajuns în locurile astea.
Pe urmă, mi-a spus cum s-a pripășit într-o familie de oameni de treabă, unde s-a purtat bine, iar la moartea stăpânei, stăpânul a luat-o pe ea de nevastă și de la el l-a avut pe soțul meu și pe soră-sa. Apoi, străduindu-se și gospodărind bine, după moartea soțului său a adus îmbunătățiri plantației de a făcut-o să arate cum arată acum, așa încât cea mai mare parte a averii se datora ei și nu soțului, căci de șaisprezece ani era văduvă.
Partea asta a istoriei am ascultat-o neatentă, fiindcă voiam morțiș să mă retrag și să las frâu liber durerii; judece oricine care mi-a fost groaza, când am înțeles că femeia asta era nici mai mult, nici mai puțin decât mama mea, că aveam doi copii și eram însărcinată cu al treilea de la fratele meu și mă culcam cu el în fiecare seară.
Eram acum cea mai nefericită femeie din lume. Doamne, totul ar fi fost bine, dacă n-aș fi auzit niciodată povestea asta; că doar n-ar fi fost nicio crimă să mă culc cu soțul meu, dacă n-aș fi știut cine este.
Mintea îmi era apăsată de o asemenea povară, încât nu mai puteam să adorm; n-avea niciun rost să dau totul la iveală, dar nici nu era cu putință să ascund adevărul, ba chiar eram sigură că voi vorbi în somn și că, vrând-nevrând, tot îl va afla bărbatul meu din gura mea. Dacă mă trădam, pe bărbatul meu îl pierdeam sigur, căci prea era om bun și cinstit ca să mai rămână bărbatu-meu, după ce va fi aflat că-i fusesem soră. Așa încât eram în cea mai mare încurcătură.
Las în seama fiecărui om să judece greutățile care-mi stăteau în cale. Eram departe, nespus de departe de țara mea, și să mă întorc era de neînchipuit. Trăiam foarte bine, dar în împrejurări ce nu puteau fi îndurate. Dacă m-aș fi destăinuit mamei mele, ar fi fost greu s-o conving în ce privește amănuntele și apoi, n-aveam dovezi. Pe de altă parte, dacă ea mă întreba și intra la bănuială, eram pierdută, căci numai pomenirea unor astfel de lucruri m-ar fi despărțit pe dată de soțul meu, fără s-o câștig nici pe maică-mea, nici pe el, care n-ar mai fi fost nici soț, nici frate; așa încât, între uimirea de o parte și nesiguranța de cealaltă, eram sigură că sunt pierdută.
Între timp însă, deoarece nu mai aveam nicio îndoială, trăiam cu bună știință în incest și curvie, sub înfățișarea unei neveste cinstite; și măcar că nu mă tulbura prea tare gândul că păcătuiesc, totuși fapta avea ceva potrivnic naturii în ea, așa încât simțeam silă chiar și față de bărbatul meu, cum se socotea el. Totuși, chibzuind bine lucrurile, am hotărât că trebuie neapărat să ascund totul și să nu destăinuiesc nimic nici mamei, nici soțului meu. Și așa am mai trăit trei ani, apăsată de o povară pe care cu greu v-o puteți închipui, dar n-am mai avut copii.
În timpul ăsta, maică-mea îmi spunea adesea povești vechi despre aventurile ei de pe vremuri, care, oricum, nu-mi făceau plăcere; căci, deși nu-mi spunea deschis, eu înțelegeam din vorbele ei și făcând legătură cu cele auzite de la primii mei tutori, că, în tinerețe, mama fusese o hoață și o târfă; cred însă cu tărie că se căise din toată inima pentru amândouă păcatele și că acum era o femeie foarte cucernică, credincioasă, cumpătată.
Ei, dar oricum ar fi fost viața ei, e sigur că a mea mă apăsa rău; căci trăiam, cum am spus, în cea mai păcătoasă curvie și, fiindcă nu mă puteam aștepta să iasă nimic bun din toate astea, lucrurile nici nu s-au sfârșit cu bine, acea bunăstare înșelătoare prefăcându-se în mizerie și ruină. A mai trecut, ce e drept, timp până am ajuns aici, dar, nu știu din ce soartă rea, totul a mers pe dos de atunci încolo, și ceea ce era mai prost, bărbatu-meu s-a schimbat în chip ciudat, devenind arțăgos, gelos și urâcios, iar eu, pe măsură ce purtarea lui se făcea mai neînțeleasă și mai nedreaptă, îl răbdam tot mai puțin. Lucrurile au ajuns atât de departe și ne dușmăneam atât de tare, încât i-am cerut să-și îndeplinească o făgăduială dată mie de bunăvoie când primisem să plec cu el din Anglia, anume că dacă nu mi-o plăcea să trăiesc aici, să ne întoarcem în Anglia oricând oi vrea, prevenindu-l însă cu un an înainte și lăsându-l să-și orânduiască treburile.
Prin urmare, i-am cerut să-și îndeplinească făgăduiala, dar trebuie să mărturisesc că nu i-am cerut-o în cuvintele cele mai îndatoritoare; eu repetam mereu că el se poartă urât cu mine, că eu sunt departe de prietenii mei și nu pot să-mi fac dreptate, că e gelos fără temei, căci purtarea mea e fără prihană, iar el nu-mi poate găsi pricină; drept care plecarea în Anglia o să înlăture orice prilej de supărare între noi.
Am stăruit cu atâta hotărâre, încât n-a avut încotro și a trebuit să aleagă între a-și ține cuvântul sau a și-l călca, măcar că, iscusit și meșter la lucruri din astea cum era, a folosit-o pe maică-sa și pe alții pentru a mă face să-mi schimb gândul. Adevărul era însă că temeiul acestei hotărâri sălășluia în inima mea și, tocmai pentru că inima mea se înstrăinase de el, ostenelile lui erau zadarnice. Mă dezgusta gândul de a dormi în același pat cu el și mă prefăceam de mii de ori bolnavă sau supărată ca să-l împiedic să se atingă de mine, căci nimic nu mă îngrozea mai mult decât teama de a rămâne din nou însărcinată, lucru care, de bună seamă, mi-ar fi împiedicat sau cel puțin mi-ar fi amânat plecarea în Anglia.
Totuși, în cele din urmă, l-am scos în așa hal din fire, încât l-am făcut să ia o hotărâre pripită și nenorocită, anume să nu mă lase să plec în Anglia; fiindcă deși îmi făgăduise, era un lucru nechibzuit, de pe urma căruia el avea să rămână ruinat, cu familia împrăștiată, fără rost pe lume; prin urmare, zicea el, nu trebuia să-i cer una ca asta și nicio nevastă din lume, care ține la familia ei și la bunăstarea bărbatului, n-ar stărui într-o asemenea treabă.
Iar eram doborâtă, fiindcă, chibzuind în liniște și văzându-l pe bărbatul meu așa cum era de fapt, un om harnic, grijuliu în strădania lui de căpetenie de a strânge o avere pentru copii și care habar n-avea de situația îngrozitoare în care se afla, nu puteam decât să recunosc că propunerea mea era cu totul lipsită de noimă și că nicio femeie căreia îi stătea la inimă binele familiei ei n-ar fi dorit una ca asta.
Numai că nemulțumirile mele erau de alt soi; nu-l mai priveam ca pe un soț, ci ca pe o rudă apropiată, ca pe fiul mamei mele, și eram hotărâtă să scap într-un fel sau altul de el, dar cum — nu știam și nici nu părea cu putință.
Gurile rele spun despre noi femeile că, dacă ne intră ceva în cap, nu-i chip să ne muți gândul; pe scurt, nicio clipă nu încetam să chibzuiesc mijloacele de a obține călătoria și am ajuns până acolo încât, în cele din urmă, i-am propus bărbatului meu să plec fără el. Asta l-a scos cumplit din fire și omul mă învinuia nu numai de a fi o nevastă rea, ci și o mamă potrivnică firii și mă întreba cum puteam să mă gândesc fără a mă îngrozi să-i las pe cei doi copii (căci unul se prăpădise) fără mamă, să fie crescuți de străini și să nu-i mai văd niciodată. E drept că, dacă totul ar fi mers cum trebuie, n-aș fi făcut una ca asta, dar acum dorința mea era să nu-i mai văd niciodată nici pe ei, nici pe bărbatu-meu; cât despre învinuirea de a fi potrivnică firii, știam ce să-mi răspund mie însămi în privința asta, căci doar întreaga mea legătură cu el era cât se poate de potrivnică firii.
Totuși n-a fost chip s-o scot la capăt cu bărbatu-meu; nu voia în ruptul capului nici să mă însoțească, nici să mă lase să plec fără el și nu-mi stătea în puteri s-o pornesc fără încuviințarea lui, după cum știe oricine care cunoaște constituția acestei țări.
Au fost multe certuri în familie din pricina asta și începuseră să se întețească rău; fiindcă, înstrăinată cum eram cu totul de bărbatul meu (cum i se spunea), nu-mi mai măsuram cuvintele și uneori scăpam vorbe care-l scoteau pe el din minți; pe scurt, m-am străduit cât am putut să ajungem la despărțire, lucru pe care-l doream mai mult ca orice.
El mi-a luat purtarea în nume de rău, ceea ce era și cazul, fiindcă, până la urmă, n-am mai vrut nici să împart patul cu el și, cum gândul rupturii mă făcea, cu orice prilej, să săr peste cal, omul a ajuns să-mi spună o dată că mă crede nebună și că, dacă nu mă schimb, mă pune sub supraveghere; cu alte cuvinte, mă bagă într-o casă de nebuni. I-am răspuns c-o să descopere cât sunt de departe de nebunie și că nu stă nici în puterea lui, nici a altui ticălos, să mă ucidă. Mărturisesc totuși că gândul de a fi pusă într-o casă de nebuni mă înspăimânta de-a binelea, asta luându-mi dintr-o dată putința de a da la iveală adevărul, căci atunci nimeni n-ar fi crezut o vorbă din toată povestea.
Gândul ăsta m-a împins la hotărârea de a da totul pe față orice s-ar întâmpla pe urmă; dar cum să fac și cui să spun mi se păreau greutăți de neînvins și mi-au trebuit multe luni ca să mă hotărăsc. Între timp, a izbucnit o altă ceartă între mine și bărbatu-meu, care a întins coarda atât de tare, încât gata eram să-i arunc totul în față; și deși m-am străduit să n-ajung la amănunte, totuși am vorbit destul ca să-l neliniștesc la culme și, până la urmă, am turnat toată povestea.
El a început, întrebându-mă calm de ce sunt atât de hotărâtă să plec în Anglia; eu m-am apărat și, fiindcă o vorbă răstită o aduce pe următoarea, cum se întâmplă de obicei în certurile de familie, mi-a spus că nu mă port cu el ca și cum ar fi bărbatu-meu și nu vorbesc despre copiii mei ca o mamă; pe scurt, că nu merit să fiu tratată ca o nevastă; că mă luase cu frumosul, că-mi explicase cu toată bunăvoința și liniștea pe care e dator s-o arate un bărbat și un creștin, dar că-i răspunsesem urâcios, că-l tratasem ca pe un câine, nu ca pe un om, și că mă purtam cu el de parc-ar fi fost străinul cel mai vrednic de dispreț, iar nu bărbatul meu; că deși îi era urât să folosească violența, socotea că acum era nevoit s-o facă și că pe viitor se vedea silit să ia măsuri care să mă oblige să-mi fac datoria.
Mie mi se aprinsese rău sângele, deși știam că tot ce spusese era foarte adevărat, și nici că se putea să arate cineva mai scos din minți. I-am spus că disprețuiam deopotrivă mijloacele lui blânde cât și pe cele tari; că în ce privește plecarea mea în Anglia, eram hotărâtă să plec, întâmple-se ce s-o întâmpla; cât despre faptul că nu-l tratez ca pe un bărbat și că nu mă port ca o mamă față de copiii mei, s-ar putea să fie mai mult adevăr în asta decât își închipuie el acum; dar că socoteam cu cale să-i spun doar atât: că nici el nu-mi era bărbat legiuit, nici ei copii legiuiți și că aveam motive să nu-i socotesc pe niciunul dintre ei altfel decât cum îi socoteam.
Mărturisesc că m-a cuprins mila de el în timp ce-i vorbeam așa, fiindcă s-a făcut galben ca un mort și a amuțit, de parcă l-ar fi lovit trăsnetul, ba chiar o dată sau de două ori mi s-a părut c-o să-și piardă cunoștința; pe scurt, vorbele mele i-au provocat o criză care semăna a apoplexie; a început să tremure, broboane de sudoare îi alunecau pe obraji, deși era rece ca gheața, așa încât a trebuit să caut ceva care să-l aducă în simțiri. Când și-a venit în fire, i s-a făcut greață și a început să verse, încât a trebuit, puțin după aceea, să-l băgăm în pat, iar a doua zi dimineață avea, cum avusese de altfel toată noaptea, fierbințeli grozave.
Dar totul a trecut și omul s-a însănătoșit, deși încet, iar când i-a fost un pic mai bine, mi-a spus că-l rănisem de moarte cu vorbele mele și că numai un lucru voia să mă întrebe, înainte de a-mi cere o explicație. Eu l-am întrerupt, spunându-i că-mi pare rău că mersesem atât de departe, acum când vedeam în ce stare de tulburare îl aduseseră vorbele mele, dar că-l rugam să nu-mi pomenească de explicații, pentru că asta nu putea decât să înrăutățească lucrurile.
Cuvintele mele i-au sporit nerăbdarea și l-au nedumerit dincolo de orice măsură; fiindcă acum i se trezea bănuiala că e la mijloc o taină care încă nu fusese dezvăluită, dar nu putea să ghicească câtuși de puțin despre ce e vorba; prin mintea lui umbla gândul că aveam și un alt soț în viață — ceea ce, la drept vorbind, nu puteam spune că n-ar fi fost adevărat —, dar eu l-am asigurat că nici pomeneală de așa ceva nu putea fi. Într-adevăr, celălalt bărbat al meu era mort de-a binelea pentru mine și-mi spusese doar să-l socotesc ca atare, așa încât, în privința asta, eram cu desăvârșire liniștită.
Îmi dădeam seama acum că lucrurile ajunseseră prea departe ca să mai pot ascunde ceva, și chiar bărbatu-meu mi-a dat, spre marea mea mulțumire, prilejul de a mă ușura de taină. Și-a bătut capul cu mine trei sau patru săptămâni, dar fără rost, ca să afle doar dacă rostisem cuvintele acelea numai ca să-l scot din minți sau dacă era vreo fărâmă de adevăr în ele. Dar eu mă țineam tare și nu voiam să lămuresc nimic, dacă nu consimțea mai întâi să plec în Anglia, ceea ce, zicea el, n-o să îngăduie cât o trăi; pe de altă parte, eu îi spuneam că stă în puterea mea să-l fac să vrea când mi-o place mie, ba mai mult, să-l fac să mă roage să plec; și asta-i ațâța curiozitatea și-l făcea cicălitor la culme, dar totul era în zadar.
În cele din urmă, îi povestește maică-si toată istoria și o pune pe ea să scoată totul de la mine, treabă pentru care femeia și-a pus în joc toată dibăcia. Dar eu i-am închis gura, în doi timpi și trei mișcări, spunându-i că întreaga taină sălășluiește în ea, că dacă ascundeam ceva, asta se datora respectului ce i-l datoram ei; că, pe scurt, nu puteam spune mai mult și, prin urmare, o imploram să nu stăruie.
Ea a amuțit când a prins încotro bat, neștiind ce să spună și ce să creadă; dar, înlăturând bănuiala și socotind totul o politică de-a mea, m-a cicălit mai departe de dragul fiului ei și ca să dreagă, dacă se putea, ruptura dintre noi doi. Cât despre asta, i-am zis eu, gândul ei e bun, dar e cu neputință să se întâmple așa; căci dacă i-aș dezvălui adevărul, pe care ea dorea să-l afle, ar recunoaște ea însăși că e cu neputință și ar înceta să dorească una ca asta. În cele din urmă însă, parcă m-am lăsat biruită de cicălelile ei și i-am spus că îndrăznesc să-i împărtășesc o taină de cea mai mare însemnătate, după cum va vedea și ea numaidecât, dar că primesc s-o încredințez inimii ei, numai dacă se leagă solemn să nu-i spună nimic fiului ei fără consimțământul meu.
A durat mult până mi-a făgăduit, dar a primit mai degrabă asta decât să nu afle taina cea mare și, după multe pregătiri, m-am apucat de i-am depănat toată povestea. Mai întâi i-am spus că are o mare vină în ruptura nefericită dintre fiul ei și mine, căci îmi istorisise povestea ei și-mi dezvăluise numele pe care-l purta la Londra, iar că mirarea pe care o citise atunci pe chipul meu de acolo venea. După aceea i-am spus povestea mea și numele meu adevărat, asigurând-o și prin alte semne, pe care nu le putea tăgădui, că nu eram alta, că nu eram nici mai mult nici mai puțin decât copilul ei, fiica ei, născută din trupul ei la Newgate; aceea care în pântece stându-i o scăpase de spânzurătoare și pe care ea o lăsase în mâinile cutăruia și cutăruia, când fusese deportată.
E cu neputință să redau uimirea care o cuprinse; nu prea avea poftă să creadă povestea sau să-și amintească amănuntele: căci prevăzu îndată în ce încurcătură va intra toată familia; dar totul se potrivea atât de minunat cu lucrurile pe care mi le istorisise dânsa, lucruri pe care, dacă nu mi le-ar fi spus, poate că acum ar fi fost încântată să le fi tăgăduit, încât singură își închisese gura, iar ea n-a avut altceva de făcut decât să mă cuprindă în brațe, să mă sărute și să plângă cu foc, fără să scoată multă vreme un cuvânt. În cele din urmă, a izbucnit:
— Nefericită copilă! a zis, ce întâmplare nenorocită te-a putut aduce aci? Și încă în brațele fiului meu! Nenorocito, zice, păi suntem cu toții pierduți! Căsătorită chiar cu fratele tău! Trei copii dintre care doi în viață, toți din aceeași carne și același sânge! Fiul și fiica mea să se culce împreună ca soț și soție! Ce încurcătură, ce sminteală! Nefericită familie! Ce-o să se întâmple cu noi? Ce-o să se spună? Ce-i de făcut?
Și-așa a vorbit multă vreme; iar eu n-aveam putere să vorbesc și chiar de-aș fi avut, nu știam ce să spun, căci fiecare vorbă îmi rănea sufletul. Și cu această uluire în cuget ne-am despărțit după prima convorbire, și maică-mea era încă mai uimită decât mine, fiindcă pentru dânsa lucrurile erau mai noi. Totuși mi-a făgăduit încă o dată că nu-i va spune nimic fiului ei, înainte să mai stăm noi două de vorbă.
Vă închipuiți că n-a durat mult până la o nouă convorbire despre același subiect; de data asta, ca și cum ar fi vrut să uite povestea pe care mi-o spusese despre ea însăși sau și-ar fi închipuit că uitasem eu unele amănunte, maică-mea a început să mi-o spună din nou, schimbând unele lucruri și trecând altele cu vederea; dar eu i-am împrospătat amintirea cu multe fapte despre care bănuiam că le uitase și, pe urmă, am repovestit cu atâta dibăcie toată istoria, încât i-a fost cu neputință să scape de adevăr; și atunci iară s-a pornit pe văicăreli și a început să se căineze pentru nenorocul ei. După ce s-a mai potolit ea un pic, ne-am apucat să socotim cu de-amănuntul ce trebuie făcut, înainte de a dezvălui totul bărbatului meu. Dar ce rost aveau toate consfătuirile noastre? Niciuna dintre noi nu vedea nicio ieșire și nici cum ar fi fost mai cuminte să deschidem vorba cu el. Era cu neputință să judeci sau să ghicești dinainte cum va primi el povestea sau ce hotărâre va lua; iar dacă avea să fie atât de nestăpânit încât să dea totul în vileag, ne era ușor să prevedem că asta va însemna ruina întregii familii și ne va face de ocară, pe maică-mea și pe mine, cum nu se poate mai rău; iar dacă, până la urmă, voia să se folosească de drepturile pe care i le dădea legea, putea să mă azvârle cu dispreț și să mă lase să mă judec pentru părticica de avere care-mi mai rămăsese, ba chiar poate s-o risipesc cu judecățile și, până la sfârșit, să rămân pe drumuri; copiii ar fi fost și ei nenorociți, neavând după lege niciun drept la avutul lui; și astfel, cine știe, poate aveam să-l văd, după câteva luni, în brațele altei femei, iar eu să rămân cea mai oropsită făptură din lume.
Maică-mea înțelegea toate astea la fel de bine ca și mine; într-un cuvânt, nu știam ce să facem. După câtăva vreme ajunserăm la hotărâri mai chibzuite, dar și atunci avurăm nenorocirea să fim de păreri cu totul deosebite și care se ciocneau cap în cap; căci mama era de părere că trebuie să îngrop totul și să trăiesc mai departe cu el ca soț, până când s-o ivi vreun prilej care să îndulcească întrucâtva descoperirea acestui lucru; între timp, ea se va osteni să ne împace din nou și să refacă tihna noastră și pacea în familie, ca să putem fi iarăși soț și soție, iar povestea să rămână o taină, pecetluită ca mormântul.
— Fiindcă, fata mea, zice, dacă iese la iveală, suntem pierdute amândouă.
Ca să mă încurajeze, mi-a făgăduit tot soiul de înlesniri, mi-a spus că-mi lasă moștenire după ce-o muri tot ce-o putea, pus la adăpost numai pentru mine, deosebit de bărbatul meu, așa încât, dac-o ieși cumva totul la iveală mai târziu, să pot trăi, stând singură pe picioarele mele și chiar să câștig, dacă m-oi judeca cu el.
Propunerea asta nu-mi surâdea, deși dovedea multă dragoste și bunăvoință din partea mamei, căci eu aveam cu totul alte gânduri.
I-am spus că-i cu neputință să închidem totul în noi și să lăsăm lucrurile să rămână așa cum erau; și-am întrebat-o cum își închipuie că voi răbda gândul de a mă culca mai departe cu frate-meu. Apoi, că numai câtă vreme era ea în viață descoperirea aceasta era întemeiată și că, atât timp cât ea mă recunoaște drept copilul ei, și avea motiv s-o facă, nimeni nu se va îndoi de adevăr; dar că dacă ea moare, înainte de dezvăluirea adevărului, voi fi luată drept o făptură nerușinată, care a scornit povestea ca să poată fugi de la bărbatu-său, sau voi fi socotită drept o nebună și o smintită. După aceea i-am spus cum mă amenințase el că mă bagă într-o casă de nebuni, și cât mă necăjisem din cauza asta, și cum ăsta fusese lucrul care mă împinsese să-i dezvălui ei totul, cum făcusem.
Și, în sfârșit, i-am spus că, stând și chibzuind în împrejurarea de față, cu toată seriozitatea de care eram în stare, luasem o hotărâre care nădăjduiam că-i va fi pe plac și ei, ca o cale de mijloc între părerile noastre; anume ca ea să stăruie din răsputeri pe lângă fiu-său să mă lase să plec în Anglia, așa cum doream eu, să mă înzestreze cu o sumă îndestulătoare, fie în mărfuri, fie în scrisori de schimb, ca să am din ce trăi, dându-i totodată și lui să înțeleagă că, odată și odată, s-ar putea să găsească și el cu cale să vină după mine.
I-am mai spus că, după ce voi fi eu plecată, ea va putea să-i dezvăluie lui, cu sânge rece, după ce-l va fi legat mai întâi, cât se poate de solemn, să păstreze taina, și încetul cu încetul, adevărul, călăuzindu-se după mintea ei cea chibzuită; așa încât el să nu fie luat prin surprindere, să-și iasă din fire și să se dedea la fapte necugetate, din pricina mea sau a ei; și am mai rugat-o să aibă grijă să-l împiedice de a prinde pică pe copii sau de a se recăsători, înainte de a fi sigur că eu am murit.
Ăsta mi-era planul și vederile mele erau bine întemeiate; fiindcă, într-adevăr, tot ce se întâmplase mă înstrăinase de el, ba chiar ca bărbat îl uram de moarte și mi-era cu neputință să înlătur sila care mi se cuibărise în suflet. Se mai adăuga la asta gândul că traiul nostru împreună era incestuos, nelegiuit, și, deși nu-mi prea făceam mustrări de conștiință din pricina asta, toate la un loc făceau ca viața cu el să-mi pară lucrul cel mai grețos din lume; și cred, pe cinstea mea, că lucrurile merseseră atât de departe, încât aproape că mai bucuroasă aș fi îmbrățișat un câine, decât să-l las pe el să se apropie de mine; de aceea nu răbdam nici gândul de a intra în același așternut cu el. Nu zic că era înțelept din partea mea să împing lucrurile atât de departe, fără ca, în același timp, să mă hotărăsc să-i dezvălui totul; dar eu istorisesc ce s-a întâmplat, nu ceea ce ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit să se întâmple.
Maică-mea și cu mine am rămas, multă vreme, fiecare cu părerea ei și potrivnică părerii celeilalte, și era cu neputință să ajungem la o înțelegere; ne-am cârâit de multe ori și niciuna nu se dădea bătută, dar nici pe cealaltă nu putea s-o aducă de partea ei.
Eu îi tot cântam despre sila de a mă culca cu frate-meu și ea îi tot dădea cu neputința de a-l face să consimtă la plecarea mea în Anglia. Nesiguranța asta a mai durat, și măcar că nu ajungeam chiar până la ceartă sau pe aproape, tot nu eram în stare să hotărâm ce era de făcut pentru a pune capăt acelei groaznice înstrăinări.
În cele din urmă, am ales o cale desperată și-am împărtășit mamei hotărârea mea, anume să dezvălui totul eu singură. Mama s-a speriat la culme, numai la gândul c-aș putea face una ca asta; dar eu am liniștit-o, făgăduindu-i c-am s-o iau încetișor și treptat, cu toată iscusința și blândețea de care eram în stare și c-am să caut momentul cel mai potrivit, când o fi și el în toane bune. Nu mă îndoiam, i-am mai spus, că, dacă voi putea fi destul de fățarnică pentru a mă preface că țin la el mai mult decât țineam de fapt, îmi voi atinge ținta și ne vom putea despărți prin bună înțelegere și cu inima ușoară, căci mă simțeam în stare să-l iubesc ca frate, deși nu-l mai puteam iubi ca soț.
Între timp, el se tot ținea de mama ca să afle ce însemna vorba aceea groaznică — cum spunea el — pe care o rostisem eu, anume că nu-i eram nevastă după lege și nici copiii mei nu erau, după lege, ai lui. Mama l-a tot amânat, i-a spus că nu poate afla nimic, că-și dă seama că e ceva la mijloc care mă tulbură grozav și că nădăjduiește să scoată totul de la mine cu timpul, dar că, până una-alta, îl sfătuiește din toată inima să se poarte mai blând cu mine și să mă câștige cu purtările lui frumoase de totdeauna; i-a mai spus că sunt îngrozită și înspăimântată de amenințările lui de a mă trimite la casa de nebuni și altele de felul ăsta și l-a prevenit că nu e bine să aduci o femeie la desperare, oricare ar fi pricina.
El i-a făgăduit să se îmblânzească și a rugat-o să mă încredințeze și pe mine că mă iubește la fel ca totdeauna și că nici prin gând nu-i trece să mă trimită la casa de nebuni, chiar dacă spune așa când își iese din fire; o ruga pe maică-mea să-mi împărtășească și mie toate astea și așa, spunea el, ne vom reînnoi dragostea și vom trăi iarăși ca soț și soție, în bună înțelegere, ca și până acum.
Am văzut numaidecât urmările acestei înțelegeri. Bărbatu-meu și-a schimbat îndată purtarea, a devenit alt om față de mine; era cum nu se poate mai drăguț și mai atent în toate împrejurările; și mie nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-i răspund în același fel, lucru pe care-l făceam cât puteam mai bine, dar totuși cu multă stângăcie, pentru că nimic nu mă îngrozea mai mult decât mângâierile sale, iar teama de a purta în pântece un nou copil de-al lui mă înnebunea; toate astea îmi arătau că era neapărat nevoie să dau adevărul pe față, fără să mai zăbovesc, și am făcut lucrul acesta cu cea mai mare socoteală și grijă ce se pot închipui.
De aproape o lună, avea față de mine purtări schimbate și începusem o viață nouă, iar dacă eu m-aș fi putut mulțumi cu traiul ăsta, cred că lucrurile ar fi mers așa cât am fi avut zile să trăim împreună. Într-o seară, când stăteam de vorbă într-un chioșc mic, care slujea drept umbrar la intrarea în grădină, fiind în toane foarte bune, el îmi spuse o mulțime de lucruri drăguțe despre frumusețea noii noastre înțelegeri și despre dezbinările care în trecut erau să ne despartă. Spunea cât de mulțumit este că avem motive a spera că lucruri din acestea n-au să se mai întâmple niciodată.
Eu am oftat din adâncul rărunchilor și i-am spus că nimeni pe lume nu putea fi mai încântată decât mine la gândul bunei înțelegeri dintre noi sau mai mâhnită la gândul unei învrăjbiri; dar, cu durere, trebuie să-i spun că, în cazul nostru, există o împrejurare nenorocită, care tare-mi stătea la inimă, măcar că nu știam cum să i-o mărturisesc și că, din pricina asta, traiul meu era nenorocit și nu mai aveam tihnă și plăcere de nimic.
El începu să mă îmboldească să-i spun despre ce e vorba. Eu i-am răspuns că nu știu cum s-o iau; că atâta vreme cât el nu știe nimic, sunt nenorocită doar eu, dar că de îndată ce va afla și el, vom fi amândoi nefericiți și că, prin urmare, a-l ține în neștire era lucrul cel mai bun pe care puteam să-l fac și că numai din pricina asta țineam o taină a cărei păstrare va fi, până la urmă, pieirea mea.
E cu neputință să zugrăvesc uimirea lui la cuvintele mele și cât a stăruit pentru a mă face să-i dezvălui secretul. Mi-a spus că nu pot fi socotită drăgăstoasă față de el și nici măcar credincioasă, dacă-i ascund adevărul. I-am răspuns că așa gândesc și eu, dar că totuși nu pot să fac una ca asta. El și-a amintit cuvintele mele dinainte și mi-a spus că speră să nu fie vorba despre ceea ce-i spusesem la furie, fiindcă el se hotărâse să uite acele lucruri și să le pună pe seama unei minți înfierbântate și mânioase. I-am răspuns că aș dori și eu să uit de toate astea, dar că nu se putea, căci totul se întipărise prea adânc.
Atunci el mi-a spus că era hotărât să nu ne mai certăm niciodată și că, prin urmare, n-avea de gând să mă mai cicălească, ci era gata să încuviințeze tot ce ziceam sau făceam eu; numai că mă ruga să mă învoiesc ca, orice s-ar întâmpla, nimic să nu mai tulbure tihna și buna noastră înțelegere.
Nici nu putea să mă supere mai tare, fiindcă eu doream din suflet să fiu cicălită mai departe, tocmai pentru a fi silită să scot la lumină ceea ce, dac-aș fi ascuns mai departe, ar fi fost pentru mine mai rău decât moartea. Așa încât i-am răspuns fără ocol că nu mă bucuram la gândul că n-o să mă mai cicălească, deși habar n-aveam cum o să-i fac pe plac.
— Știi ce, dragul meu, zic eu, ce-mi promiți dacă îți dezvălui toată povestea?
— Orice lucru din lume, zice el, pe care ți-l poți dori, cu dreptate, de la mine.
— Bine, zic eu, fie, dă-mi în scris că dacă nu-mi găsești nicio vină sau vezi că n-am ajuns, cu bună știre, în nenorocirile pe care o să ți le povestesc, n-ai să mă învinovățești, n-ai să te porți urât cu mine, n-ai să-mi faci niciun rău, n-ai să mă faci să ispășesc ceea ce nu s-a întâmplat din vina mea.
— Asta, zice el, e cea mai cuminte dorință din lume; să nu te învinovățesc pentru ceea ce nu s-a întâmplat din vina ta. Dă-mi o pană și cerneală, zice. Eu am alergat după pană, cerneală și hârtie, iar el a scris condițiile, chiar în cuvintele pe care i le-am propus eu, și a semnat cu numele lui.
— Ei, zice, și acum, draga mea?
— Păi, zic eu, acum să-mi făgăduiești că n-ai să-mi iei în nume de rău, fiindcă nu ți-am dezvăluit taina înainte de a fi aflat-o și eu.
— Foarte bine, zice el, din toată inima; așa încât a scris și asta și pe urmă a semnat.
— Și acum, dragul meu, zic eu, mai am să te rog un singur lucru: fiindcă în treaba asta numai tu și cu mine suntem amestecați, să nu dezvălui nimic nimănui decât mamei tale și, fiindcă sunt tot atât de amestecată în treaba asta ca și tine, deși la fel de nevinovată, în măsurile pe care ai să le iei după ce vei afla totul, te rog să nu hotărăști nimic la mânie, nimic în dauna mea sau a mamei tale, nimic fără știrea și consimțământul meu.
Asta l-a cam uluit, dar a scris limpede cuvintele pe hârtie, apoi le-a citit și le-a recitit, șovăind de câteva ori și repetându-le, înainte de a semna: „În dauna mamei mele! În dauna ta! Ce mister zace aici?” Totuși, în cele din urmă, a semnat.
— Așa, dragul meu, zic eu, acum nu te mai pun să semnezi nimic; dar, fiindcă ai să auzi poate lucrurile cele mai neașteptate și mai uimitoare din lume ce s-au întâmplat vreodată unei familii, te rog să-mi făgăduiești că ai să primești totul cu stăpânirea și cumințenia ce se cade unui om cu judecată.
— Voi face tot ce-mi stă în puteri, zice el, cu condiția să nu mă mai ții cu sufletul la gură, fiindcă mă înspăimânți cu toate pregătirile astea.
— Ei, atunci, zic eu, lucrurile stau așa: după cum ți-am spus mai demult, la mânie, că nu sunt soția ta legiuită și nici copiii noștri nu sunt copii legiuiți, tot așa trebuie să te înștiințez acum, în deplină liniște, cu blândețe, dar cu destulă durere, că sunt sora ta, iar tu fratele meu și că suntem amândoi copiii mamei noastre în viață, care trăiește în această casă și e încredințată de adevărul celor spuse de mine, adevăr ce nu poate fi tăgăduit sau contrazis.
L-am văzut cum pălește și cum privește rătăcit și atunci i-am spus:
— Amintește-ți de făgăduiala dată și primește totul cu cumpătare; căci cine ar fi putut să te pregătească mai îndelung pentru vestea asta decât am făcut eu?
Totuși am chemat o slujnică și am cerut un păhărel de rom (care este folosit de obicei în țara asta ca întăritor), căci omul era gata să leșine.
După ce și-a venit un pic în fire, i-am spus:
— După cum îți închipui, povestea asta cere lămuriri lungi și, prin urmare, fii răbdător și pregătește-te să asculți totul, iar eu am s-o scurtez cât îmi va fi cu putință.
Și, după asta, i-am spus ceea ce era neapărat trebuincios pentru lămurirea poveștii și, mai ales, cum a ajuns maică-mea să-mi dezvăluie totul, după cum am istorisit mai sus.
— Și acum, dragul meu, zic eu, ai să înțelegi de ce ți-am cerut acele condiții și ai să-ți dai seama că n-am nicio vină în povestea asta și nici n-aș fi putut să am, fiindcă n-aveam cum să știu dinainte despre ce e vorba.
— Despre asta sunt pe deplin lămurit, zice el, dar a fost o surpriză îngrozitoare pentru mine; totuși cunosc un leac, și încă un leac care să pună capăt tuturor greutăților tale, fără să fie nevoie să pleci în Anglia.
— Ar fi ciudat, zic eu, ca și tot restul.
— Nu, nu, zice el, o să-ți înlesnesc eu totul; nimeni nu-ți stă în cale decât tot eu.
Arăta cam tulburat când a spus asta, dar pe atunci nu mă temeam de nimic din partea lui, socotind, după cum se zice, că cei care fac lucruri din astea nu vorbesc niciodată despre ele și că cei care vorbesc despre ele nu le fac niciodată.
Dar cu asta nu s-a terminat: băgai de seamă că omul devine gânditor și trist; pe scurt, după cum mi se părea mie, i se cam tulburase mintea. Mi-am dat osteneala să-l aduc iarăși în apele lui, ticluind un mijloc de a ieși din încurcătură și uneori părea zdravăn și vorbea cu curaj despre asta; dar povara îi apăsa prea tare gândurile și lucrurile au mers atât de departe, încât a încercat de mai multe ori să se omoare; o dată apucase să se spânzure și dacă maică-sa n-ar fi intrat în clipa aceea în odaie, ar fi murit; dar cu ajutorul unui servitor negru, maică-sa a tăiat frânghia și omul și-a venit în simțiri.
Lucrurile ajunseseră într-o stare de plâns. Din milă, dragostea pe care o avusesem la început pentru el începuse să renască și încercam, din tot sufletul, prin purtări cât puteam mai frumoase, să dreg ruptura; dar era prea târziu, omul se măcina din adânc și a dat într-o oftică rea care a durat mult, măcar că nu l-a doborât. În toată nenorocirea asta, eu nu știam ce să fac, căci bărbatul meu părea că se topește, iar eu poate că aș fi putut să închei chiar acolo un măritiș foarte avantajos; și fără îndoială că ar fi fost în interesul meu să rămân în țara aceea; dar și pe mine mă cuprinsese neliniștea; jinduiam să plec în Anglia și nimic altceva nu m-ar fi putut mulțumi.
Pe scurt, datorită unor stăruințe neobosite, bărbatul meu, care părea că se prăpădește, după cum am arătat, s-a lăsat în cele din urmă înduplecat. Și fiindcă soarta mă împingea într-acolo, calea mi s-a deschis și, cu ajutorul mamei mele, am obținut o încărcătură frumușică de marfă pentru a mă putea întoarce în Anglia.