În timp ce umblam îmbrăcată așa, m-am înhăitat cu o bandă de oameni de un soi mai rău decât cunoscusem vreodată, ba chiar mi-am vârât puțin nasul în treburile lor. Erau falsificatori de bani și mi-au făcut propuneri foarte ispititoare cât privește câștigul; dar voiau să mă bage într-o treabă foarte primejdioasă, adică să mă pună să lucrez la turnatul banilor, cum spuneau ei, și aci, dac-aș fi fost prinsă, numai moartea mă aștepta și încă la stâlp — cu alte cuvinte, aș fi fost arsă de vie la stâlp. Așa încât, deși la prima vedere nu păream decât o cerșetoare, iar ei mi-au făgăduit munți de aur și de argint dacă primesc, totuși nu le-a mers. E drept că, dac-aș fi fost cu adevărat o cerșetoare sau deznădăjduită ca în vremurile de început, poate că aș fi bătut palma; fiindcă la ce s-ar sinchisi de moarte cei care n-au din ce trăi? Dar acum nu asta era situația mea; cel puțin, nu eram pentru primejdii atât de cumplite ca acestea; afară de asta, numai la gândul de a fi arsă de vie la stâlp mi se strângea inima de spaimă, îmi îngheța sângele și mă treceau toate nădușelile în așa hal, de mă apuca tremuriciul.
Și astfel s-a terminat și cu îmbrăcămintea de cerșetoare. Totuși, deși nu-mi surâdea propunerea, nu le-am spus oamenilor nimic, ci m-am prefăcut încântată și le-am făgăduit să mă întâlnesc din nou cu ei. Dar nu m-am încumetat să-i mai văd fiindcă, dacă i-aș fi văzut și n-aș fi primit, măcar că i-aș fi refuzat cu cele mai sfinte făgăduieli de a păstra taina, cred că n-ar fi lipsit mult să mă omoare, ca să fie siguri și să răsufle ușurați, cum zic ei. Ce fel de ușurare e aia pot judeca cei ce știu cât de bine se simt oamenii care își omoară semenii ca să se ferească de primejdii.
Îndeletnicirea asta și hoția de cai nu erau pentru mine și-mi era ușor să iau hotărârea de a nu mă mai băga în treburi din acestea. Alta era calea mea și, măcar că și acolo erau destule primejdii, treaba mi se potrivea mai bine, fiindcă cerea mai multă iscusință și era mai ușor să scapi cu fața curată, când intrai în bucluc.
Tot în vremea aceea, mi s-au făcut mai multe propuneri de a intra într-o bandă de spărgători; dar și asta era o treabă în care n-aveam de gând să mă vâr, așa cum nu mă ispitea nici meseria de falsificator de monede.
M-am oferit să mă întovărășesc cu doi bărbați și o femeie a căror meserie era să intre prin șiretlic în casele oamenilor, și cu ei eram gata să mă încumet, dar ei erau trei și nu voiau să se despartă și nici eu nu voiam să fiu cu prea mulți în bandă; așa încât nu m-am prins cu ei, iar ei au plătit scump la următoarea lor lovitură.
În cele din urmă, m-am întovărășit cu o femeie, care-mi istorisise de multe ori ce lovituri dăduse pe chei și ce strașnic îi mersese. Am mers cu ea și ne-am descurcat destul de bine. Într-o zi, ne-am amestecat printre niște olandezi la St. Catherine, unde ne duceam, chipurile, ca să cumpărăm mărfuri debarcate pe sub mână. Am fost de vreo două-trei ori într-o casă unde am văzut belșug de mărfuri dosite, iar într-un rând tovarășa mea a șterpelit trei bucăți de mătase olandeză neagră, pe care a luat bani frumușei și m-am ales și eu cu partea mea. Dar, ori de câte ori am pornit-o singură, n-am izbutit să fac nimic, așa încât m-am lăsat păgubașă, fiindcă dădusem de atâtea ori pe acolo, încât oamenii începuseră să intre la bănuială și se fereau atâta, că am văzut că nu mai e nimic de făcut.
Am rămas cam plouată și m-am hotărât să încerc altceva, căci nu eram învățată să mă întorc atât de des acasă cu mâinile goale; drept care, a doua zi, m-am îmbrăcat elegant și am dat o raită prin celălalt capăt al orașului. Am trecut prin Strand, pe la Bursă, dar nu-mi trăsnea prin cap că ar fi ceva de făcut pe acolo, când, deodată, văd zarvă mare, buluc de oameni, negustori și alții, care se strânseseră și se zgâiau la ceva; și ce să fie, decât că o mare ducesă venise la Bursă și umbla zvonul că vine și regina. Eu m-am așezat chiar lângă o prăvălie, cu spatele la tejghea, ca și cum aș fi vrut să las mulțimea să treacă. Priveam țintă la un pachet de dantelă pe care negustoreasa îl arăta unor cucoane de lângă mine, când, deodată, slujnica și negustoreasa uitându-se curioase să vadă cine vine și în ce prăvălie intră, eu găsii mijlocul să strecor un pachet de dantele în buzunar și s-o șterg, așa încât femeia a plătit destul de scump faptul că a căscat gura după regină.
Am plecat din prăvălie ca și cum aș fi fost împinsă de mulțime și, amestecându-mă în înghesuială, am ieșit prin altă poartă a Bursei și am scăpat înainte să-și dea cineva seama de lipsa dantelei; și, fiindcă nu aveam poftă să fiu urmărită, am oprit o trăsură și m-am închis înăuntru. Nici n-apucasem să închid ușa trăsurii și o văd pe slujnica negustoresei cu vreo cinci sau șase femei după ea, fugind cu toate pe stradă și țipând de parcă și-ar fi ieșit din minți. Nu strigau „Opriți hoțul!”, fiindcă nu văzuseră pe nimeni fugind, dar am auzit cuvintele: „furat” și „dantelă” de vreo două-trei ori și o vedeam pe fetișoară frângându-și mâinile și fugind încoace și încolo ca mânată de spaimă. Vizitiul care mă luase tocmai se suia pe capră, dar încă nu-și găsise locul și caii nu se urniseră. Eu stăteam ca pe ghimpi și scosesem pachetul de dantelă, gata să-i dau drumul prin ferestruica din fața mea, care se deschidea chiar în spatele vizitiului; dar, spre marea mea mulțumire, în mai puțin de un minut, vizitiul ajuns pe capră începu să-și îndemne caii, trăsura se urni, iar eu mi-am adus acasă chilipirul, care făcea aproape 20 de lire.
A doua zi, m-am gătit iarăși, dar cu alte haine și am luat-o pe același drum, dar, până în parcul St. James, nu s-a ivit nimic. Aici în parc, am văzut o mulțime de cucoane elegante plimbându-se pe o alee și, printre ele, o domnișoară nevârstnică de vreo doisprezece, treisprezece ani și alături de ea soră-sa, cum îmi închipuiam eu, care să tot fi avut nouă ani. Am băgat de seamă că cea mai răsărită purta un ceas de aur și un șirag frumos de perle, iar în urma lor mergea un valet în livrea; dar cum nu-i obiceiul ca valeții să însoțească domnișoarele pe acolo, am băgat de seamă că valetul s-a oprit la intrarea în alee, iar sora cea mare i-a vorbit, poruncindu-i pesemne să se afle chiar în locul acela când s-or întoarce.
Când am auzit-o dând drumul valetului, m-am apropiat de el și l-am întrebat cine era domnișorica, ba chiar am început să pălăvrăgesc cu el, spunându-i cât de drăguță era copilița care o însoțea și ce distinsă și binecrescută pare să fie cea mare, o cuconiță în toată legea. Iar neghiobul mi-a spus numaidecât cine era: anume fata cea mai mare a lui Sir Thomas M., din Essex; mi-a spus că era foarte bogată, că maică-sa încă nu venise la oraș, iar că fata locuia la soția lui Sir William T., în casa din Suffolk Street și încă multe altele; că aduseseră cu ele o slujnică și o femeie care să le servească, că le stătea la dispoziție trăsura lui Sir Thomas, cu vizitiu cu tot și cu el; că domnișoara aceea era stăpână pe întreaga familie, aci ca și acasă și mi-a mai spus multe alte lucruri, destule pentru ce-mi trebuia mie.
Eram bine îmbrăcată și aveam și eu un ceas de aur ca și ea, așa încât m-am depărtat de valet și am pornit-o în rând cu domnișoara, după ce am așteptat mai întâi până ce a cotit o dată și a pornit-o iar înainte; am salutat-o numaidecât, spunându-i pe nume și dându-i titlul de lady Betty. Am întrebat-o ce vești mai are de la tatăl ei, când vine mama ei la oraș și cum o mai duce.
Îi vorbeam atât de familiar despre tot neamul, încât nici nu putea bănui că nu-i cunosc pe toți de aproape. Am întrebat-o de ce iese la plimbare fără doamna Chime (așa o chema pe femeie) care să aibă grijă de domnișoara Judith, adică soră-sa. După aceea, am început să flecăresc despre soră-sa, minunându-mă ce domnișoară drăguță era și am întrebat-o dacă știe franțuzește și mii de nimicuri din astea, când deodată apare garda și mulțimea aleargă să-l vadă pe rege trecând spre Parlament.
Domnișoarele au fugit și ele spre marginea aleii, iar eu i-am ajutat celei mai mari să se suie pe bordura gardului, ca să fie destul de înaltă și să poată vedea; pe cea mică am ridicat-o eu. Între timp, am avut însă grijă să-i iau lui lady Betty ceasul cu o mișcare atât de ușoară, încât nici nu și-a dat seama de lipsa lui, până când s-a împrăștiat mulțimea, iar ea era din nou în mijlocul aleii. Eu mi-am luat rămas bun în plină înghesuială și am spus, ca și cum aș fi fost grăbită:
— Dragă lady Betty, ai grijă de surioara dumitale.
Părea că mulțimea mă împinge înainte și că eu aș mai fi vrut să rămân. În astfel de cazuri, vălmășagul se risipește repede, iar locul se liberează de îndată ce a trecut regele. Dar, fiindcă în clipa când trece regele e totdeauna îmbulzeală și tărăboi, după ce mi-am făcut treaba cu cele două domnișoare, fără să dau greș, am luat-o la goană prin mulțime, ca și cum aș fi alergat să-l văd pe rege și am rămas în fruntea mulțimii, până ce am ajuns la capătul aleii. Regele a luat-o spre Horse Guards, iar eu am trecut înainte spre străduța care ducea până în capătul Haymarket-ului și acolo mi-am făcut cinste cu o trăsură și pe-aci ți-e drumul. Trebuie să mărturisesc că nu m-am ținut de cuvânt și n-am vizitat-o pe lady Betty.
Mi-a trecut prin minte să mă încumet a rămâne cu lady Betty până când va simți că-i lipsește ceasul, să fac și eu gură împreună cu ea, s-o bag în trăsură, să mă sui alături și s-o duc acasă, fiindcă părea că mă îndrăgește și se lăsase atât de bine păcălită, când îi vorbisem despre toate rubedeniile, de gândeam că mi-ar fi ușor să împing lucrurile mai departe și să pun mâna cel puțin pe șiragul de perle. Dar, socotind că, deși copila nu mă bănuiește, m-ar fi putut bănui alții și că, dacă sunt cercetată, se descoperă totul, mi-am spus că e mai bine să mă mulțumesc cu ceea ce am obținut.
Mai târziu am aflat, din întâmplare, că atunci când și-a dat seama de lipsa ceasului, domnișoara a făcut tărăboi în parc și a trimis valetul să mă caute în sus și în jos, căci ea mă zugrăvise atât de bine încât omul a înțeles că e vorba de femeia care zăbovise flecărind cu el și punându-i atâtea întrebări; dar eu ajunsesem departe și scăpasem de urmărire încă înainte de a fi ajuns ea la valet și de a-i fi spus povestea.
După asta am mai dat o lovitură de un fel deosebit de tot ce făcusem vreodată și asta s-a întâmplat într-o casă de joc de lângă Covent Garden.
Vedeam oameni intrând și ieșind; am zăbovit multă vreme într-o fundătură cu o altă femeie lângă mine și, văzând un domn destul de distins urcând, i-am spus:
— Domnule, vă rog, femeile n-au voie să urce?
— Ba da, doamnă, zice el, și chiar să și joace, dacă le face plăcere.
— Asta și am de gând, domnule, zic eu.
Când a auzit, a zis că mă recomandă el, dacă vreau; așa încât am mers după el până la ușă, iar el a spus după ce s-a uitat înăuntru:
— Aici, doamnă, se află jucătorii, dacă vă încumetați.
M-am uitat înăuntru și am spus cu glas tare tovarășei mele:
— Nu-s decât bărbați și nu mă încumet.
La care, unul dintre domnii de acolo a strigat:
— Nu trebuie să vă fie teamă, doamnă, aici nu sunt decât jucători cinstiți, sunteți binevenită, puteți miza după plac.
Eu m-am apropiat un pic, m-am uitat și unul din ei mi-a adus un scaun pe care m-am așezat și am văzut cutia cu zaruri făcând înconjurul mesei; după aceea am spus tovarășei mele:
— Domnii ăștia joacă pe sume prea mari pentru noi, hai să mergem.
Oamenii de aci erau cu toții foarte politicoși, iar unul dintre ei mă încuraja spunând:
— Hai, doamnă, dacă vrei să te încumeți, ai încredere în mine. Răspund eu că n-o să ți se întâmple nimic.
— Sigur, domnule, am răspuns eu zâmbind, cred că domnii n-au să înșele o femeie.
Dar tot mai șovăiam să mizez, deși am scos o pungă cu bani ca ei să vadă că nu-mi lipsesc gologanii.
După ce-am mai stat câtva timp în cumpănă, un domn îmi spuse glumind:
— Hai, doamnă, văd că ți-e frică să mizezi pentru dumneata; eu am avut totdeauna noroc cu cucoanele, mizează dumneata pentru mine, dacă nu vrei să mizezi pentru dumneata.
I-am spus:
— Domnule, nu mi-ar face plăcere să-ți pierd banii, deși, am adăugat, sunt și eu destul de norocoasă; dar domnii ăștia joacă pe sume așa de mari, încât nu îndrăznesc să-mi pun banii la bătaie.
— Bine, bine, zice el, uite zece guinee, pune-le pentru mine.
Atunci am luat banii și i-am pus pe masă, în timp ce el privea. Am pierdut nouă dintre guinee, câte una, câte două odată și când cutia cu zaruri a ajuns la domnul de alături, gentlemanul meu mi-a mai dat zece guinee și m-a îndemnat să pun de îndată pe masă cinci dintre ele, iar când domnul cu cutia a aruncat zarurile, a pierdut, așa că omul meu și-a recăpătat cinci guinee. Când a văzut asta, omul a prins curaj și m-a îndemnat să iau cutia, ceea ce era o mare îndrăzneală; totuși, am păstrat cutia până ce i-am câștigat toți banii și m-am văzut cu o grămadă de guinee în poală. Norocul cel mare a fost că, atunci când am pierdut în sfârșit, n-am pierdut decât față de unul sau doi dintre cei care mizaseră împotriva mea, așa încât am scăpat ușor.
Când m-am văzut aci, l-am poftit pe gentleman să ia tot aurul, căci era al lui; și l-am rugat să joace singur, spunând, chipurile, că nu pricep jocul destul de bine. El a râs și mi-a spus că, dacă am noroc, nu contează de pricep sau nu jocul, dar să nu mă las păgubașă. Totuși, a luat cele cincisprezece guinee pe care mi le dăduse la început și m-a poftit să joc cu restul. Eu am vrut să număr banii, ca să văd cât câștigasem, dar el a spus:
— Nu, nu, nu-i număra, cred că ești de bună-credință, număratul banilor aduce ghinion.
Și atunci eu am jucat mai departe.
Pricepeam jocul destul de bine, măcar că făceam pe proasta și am jucat cu chibzuială, ceea ce însemna că păstram în poală o grămăjoară frumușică din care mutam, din când în când, câte ceva în buzunare, dar în așa fel încât să fiu sigură că nu pot fi văzută.
Am jucat multă vreme și a fost cu noroc pentru domnul meu; ultima oară când mi-a ajuns cutia cu zaruri în mână, jocul era pe o sumă mare, dar și eu am aruncat cu îndrăzneală și am ținut cutia până ce am câștigat aproape optzeci de guinee, numai că, la ultima aruncătură, am pierdut mai mult de jumătate din ce câștigasem; atunci m-am ridicat, fiindcă mi-era teamă să nu pierd totul și am spus omului:
— Acuma, domnule, vă rog să jucați singur, cred că am făcut ce am putut pentru dumneavoastră.
El ținea morțiș să joc mai departe, dar se făcuse târziu și l-am rugat să mă ierte. Când i-am predat banii, i-am spus că acuma sper să-mi dea voie să număr, ca să văd cât câștigase și cât noroc îi purtasem. La numărătoare, au ieșit șaizeci și trei de guinee.
— Ei, zic eu, dacă n-ar fi fost aruncătura aia cu ghinion, ți-aș fi câștigat o sută de guinee.
Și i-am dat toți banii, dar el n-a vrut să-i ia până ce nu m-a poftit să-mi vâr și eu mâna în ei și să iau ceva și pentru mine. Eu m-am împotrivit, hotărâtă să nu mă servesc singură; dacă avea de gând să fie darnic, n-avea decât s-o facă cu mâna lui.
Ceilalți domni, văzând cum ne luptam, au strigat:
— Dă-i toți banii!
Dar eu am refuzat cu tărie.
Atunci unul a zis:
— Du-te naibii, Jack, împarte-i cu ea, nu știi că trebuie să tratezi doamnele pe picior de egalitate?
Pe scurt, omul a împărțit cu mine și eu m-am ales cu treizeci de guinee, în afară de cele patruzeci și trei furate pe ascuns, lucru de care mi-a părut rău, fiindcă omul s-a arătat atât de mărinimos.
Și așa am adus acasă șaptezeci și trei de guinee și i-am povestit bătrânei mele îngrijitoare ce norocoasă fusesem la joc. Totuși, ea m-a sfătuit să nu mă mai încumet iarăși, iar eu i-am urmat sfatul și n-am mai dat pe acolo niciodată, căci știam la fel de bine ca și ea că, dacă mă prindea patima jocului, puteam să pierd ce câștigasem și tot ce aveam pe deasupra.
Avusesem atâta noroc și mă îmbogățisem atât de tare împreună cu îngrijitoarea mea, care avea partea ei în tot ce câștigam eu, încât într-adevăr bătrâna începu să spună că ar fi bine să ne lăsăm de meserie, cât o duceam bine, și să ne mulțumim cu ce agonisisem; dar — nu știu ce soartă mă îndemna — mă împotriveam acum sfatului ei, cum se împotrivise ea, când îi propusesem eu pe vremuri. Și așa, până una-alta, am părăsit gândul acesta, într-un ceas rău, și, ca să nu lungesc vorba, mă înrăisem și devenisem din cale afară de îndrăzneață; iar de atâtea succese mi se dusese faima ca niciunui hoț de teapa mea, la Newgate și la Old Bailey.
Uneori îmi îngăduiam să repet aceeași ispravă, de mai multe ori și, deși nu se obișnuiește așa ceva, totuși n-am dat greș; dar, mai totdeauna, încercam lucruri noi și mă osteneam să apar sub înfățișări noi, ori de câte ori o porneam.
Nu era o vreme prea zgomotoasă a anului și, fiindcă cei mai mulți oameni de soi plecaseră din oraș, Tunbridge și Epsom și alte locuri din astea erau pline de lume. Orașul se cam golise și cred că meseria noastră, ca și altele, se cam resimțea de acest lucru; așa încât, spre sfârșitul anului, m-am aciuat pe lângă o bandă care pleca în fiecare an la iarmarocul din Stourbridge și de acolo la cel din Bury în Suffolk. Ne făgăduisem nouă înșine marea cu sarea, dar când văzui cum stau lucrurile m-am și scârbit; fiindcă, în afară de simpla hoție de buzunare, n-aveai cu ce să-ți pierzi timpul pe acolo; și chiar când puneai mâna pe o pradă, nu era chiar atât de ușor s-o transporți și apoi, pentru treaba noastră, nu ni se iveau prilejuri atât de bogate ca la Londra; din toată călătoria asta nu m-am ales decât cu un ceas de aur cules la iarmarocul din Bury și o bucată mică de pânză la Cambridge, ceea ce-mi dădu prilejul să-mi iau rămas bun de la locurile acelea. Am folosit o șiretenie veche, fiindcă socotisem că, într-o prăvălie de provincie, o să mai meargă, deși la Londra nu mai mergea.
În prăvălia unui pânzar, nu la târg, ci în orașul Cambridge, am cumpărat de vreo șapte lire pânză fină de Olanda și alte lucruri și am rugat să-mi fie trimise la cutare han, unde trăsesem în dimineața aceea, ca și cum aș fi avut de gând să înnoptez acolo.
Am poruncit pânzarului să-mi trimită totul la cutare oră, la hanul unde locuiam, spunându-i că-i voi plăti atunci. La ora hotărâtă, pânzarul a trimis marfa, iar eu am pus pe una din bandă la ușa odăii. Când slujnica hangiului l-a adus la ușă pe băiat, un ucenic, aproape un bărbat, femeia pusă de mine i-a spus că stăpână-sa doarme, dar că, dacă lasă lucrurile și se întoarce peste un ceas, mă găsește trează și primește banii. Băiatul a lăsat fără împotrivire pachetul și a plecat, iar peste vreo jumătate de ceas femeia și cu mine am șters-o; chiar în seara aceea, am închiriat un cal și un om care să mă însoțească și m-am dus la Newmarket, unde mi-am oprit loc într-o diligență nu prea plină până la Bury St. Edmunds; aci, după cum spuneam, nu prea era rost să-mi văd de meseria mea; doar într-un mic teatru de provincie am șterpelit un ceas de aur de la cingătoarea unei doamne care nu numai că era nespus de veselă, dar, după câte mi s-a părut, și cam afumată, ceea ce mi-a ușurat mult munca.
Cu prada asta mică, am tulit-o la Ipswich și de acolo la Harwich, unde am tras la un han, ca și cum atunci aș fi picat venind din Olanda, neîndoindu-mă că voi face ceva afaceri printre străinii care debarcau aici; am descoperit însă că, în general, nu prea aveau lucruri de preț, în afară de ceea ce țineau în cufere și coșuri olandeze și acestea erau tot timpul păzite de valeții lor. Totuși, într-o seară, am scos frumușel un cufăr de felul ăsta din odaia unde locuia stăpânul, fiindcă valetul dormea dus și bănuiesc că era beat turtă.
Odaia în care locuiam eu era alături de a olandezului și, după ce am tras cu mare greutate coșcogeamite cufăr în camera mea, am ieșit în stradă să văd dacă nu găsesc vreun mijloc să-l scot din han. Am umblat destul de mult, dar nu vedeam cum aș putea să scot cufărul sau să car lucrurile dinăuntru, căci orașul era mic, iar eu cu desăvârșire străină. Și tocmai mă întorceam hotărâtă să-l pun la loc și să-l las unde-l găsisem, când aud un om strigând altora să se grăbească, fiindcă vasul e gata de plecare și trebuie să prindă fluxul. I-am spus omului:
— Pe care vas lucrezi dumneata?
— Pe barca de Ipswich, doamnă, zice.
— Când porniți? întreb eu.
— Chiar acum, doamnă, zice, vreți să mergeți într-acolo?
— Da, zic, dacă poți aștepta până-mi iau lucrurile.
— Unde sunt lucrurile dumneavoastră? întreabă el.
— La hanul cutare, zic eu.
— Bine, vin cu dumneavoastră, zice, foarte politicos, și vi le car eu.
— Atunci hai, fac eu, și-l iau cu mine.
La han era mare zăpăceală, fiindcă tocmai venise cursa din Olanda, iar două trăsuri cu pasageri din Londra, care trebuiau să se îmbarce pe alt vas tot spre Olanda, abia picaseră și ele, urmând să se înapoieze a doua zi cu pasagerii care tocmai debarcaseră. În învălmășeala asta, nimeni n-a prea băgat de seamă că m-am apropiat de tejghea și mi-am plătit socoteala, spunând hangiței că găsisem loc într-o barcă.
Bărcile de soiul ăsta sunt de fapt vase încăpătoare, pentru transportul călătorilor de la Harwich la Londra și, deși sunt numite bărci, cum li se spune pe Tamisa unor vase mici cu unul sau doi vâslași, totuși pot transporta douăzeci de pasageri și zece până la cincisprezece tone de mărfuri, ba sunt în stare să înfrunte chiar marea. Aflasem toate astea, în ajun, când cercetasem pe ce căi pot ajunge la Londra.
Hangița a fost foarte politicoasă, mi-a luat banii pentru socoteală și, numaidecât după aceea, a fost chemată în altă parte, fiindcă în casă totul era valvârtej. Așa încât eu am lăsat-o, m-am dus cu omul în odaia mea, i-am dat cufărul sau mai bine zis valiza, fiindcă semăna cu un cufăr, după ce am înfășurat-o într-un șorț vechi și omul s-a dus de-a dreptul la vas, iar eu după el, fără ca nimeni să ne întrebe măcar un cuvințel. Cât despre valetul beat al olandezului, el tot mai dormea, iar stăpânu-său se înveselea jos la masă, cu alți câțiva străini, așa încât eu am tulit-o la Ipswich și, cum afară era noapte, nimeni n-a știut altceva decât că am plecat spre Londra cu barca de Harwich, așa cum îi spusesem hangiței.
La Ipswich m-au sâcâit vameșii, care mi-au oprit cufărul, cum îi ziceam eu, vrând să-l deschidă și să-l cerceteze. Le spuneam că sunt gata să-l deschid, dar cheia e la soțul meu și el încă nu se întorsese din Harwich; am spus așa pentru ca, dacă se va descoperi la cercetare că toate lucrurile dinăuntru sunt bărbătești mai degrabă decât femeiești, să nu li se pară oamenilor ciudat. Până la urmă, văzându-i hotărâți să deschidă cufărul, i-am lăsat să spargă broasca, adică s-o scoată, ceea ce nu era greu.
N-au găsit nimic din ceea ce căutau, deoarece cufărul mai fusese vămuit înainte, dar au descoperit câteva lucruri care mi-au făcut mie multă plăcere și, mai ales, un fișic cu galbeni franțuzești și câțiva ducați olandezi sau dolari de argint; în rest, erau mai ales două peruci, lenjerie de corp, brice, săpun, parfumuri și alte lucruri trebuincioase unui domn, care au trecut toate drept ale soțului meu și cu asta am scăpat.
Se crăpase de ziuă, dar încă nu se luminase de-a binelea și eu nu știam ce cale să apuc, căci nu mă îndoiam că dimineața voi fi urmărită și poate și prinsă cu mâța-n sac; așa încât m-am gândit la noi măsuri. M-am dus, în văzul tuturor, la un han din oraș cu cufărul meu, cum îi spuneam, și, după ce am scos dinăuntru ce era de preț, m-am gândit că nu merită să-mi bat capul cu ciurucurile; totuși, l-am predat hangiței, spunându-i să-l păstreze cu grijă până mă întorc și am pornit-o pe stradă.
Când am pătruns în oraș, depărtându-mă mult de han, am dat de o bătrână care tocmai deschisese ușa casei și am început să pălăvrăgesc cu ea, punându-i tot felul de întrebări aiurite și fără nicio legătură cu scopul meu. Și așa, din vorbă în vorbă, am aflat de la ea cum era așezat orașul și că eu mă aflam pe o stradă care duce spre Hadley, în timp ce cutare stradă iese la mare, cealaltă se îndreaptă spre inima orașului și, în sfârșit, o alta spre Colchester, adică spre șoseaua care ducea la Londra.
După ce am scos ce voiam de la bătrână, adică am aflat care-i șoseaua spre Londra, am luat-o la picior cât am putut mai iute; nu c-aș fi avut de gând s-o pornesc pe jos, fie la Londra, fie la Colchester, dar voiam s-o șterg fără zarvă din Ipswich.
Am umblat vreo două sau trei mile, când m-am întâlnit cu un om simplu de la țară, care se îndeletnicea cu o treabă gospodărească, nici eu nu știu cu ce. I-am pus tot felul de întrebări mai întâi, vrute și nevrute, fără să urmăresc nimic, dar, în cele din urmă, i-am spus că mergeam spre Londra, că diligența era plină și nu găsisem niciun loc și l-am întrebat dacă nu știe unde aș putea să închiriez un cal care să poată duce doi călăreți și un om cinstit care să mă însoțească până la Colchester, ca să pot găsi acolo un loc în diligență. Țăranul cel de ispravă s-a uitat serios la mine și n-a scos o vorbă vreme de jumătate de minut, după care a zis, scărpinându-se în cap:
— Un cal, zici, până la Colchester, care să ducă doi? Păi, cucoană, vai de păcatele mele, cu bani capeți cai câți vrei.
— Bine, omule, zic eu, se înțelege de la sine; doar nu m-am așteptat să capăt cai fără să plătesc.
— Păi, cucoană, zice, cât te gândești să plătești?
— Păi, zic eu iarăși, nu știu care-s prețurile în ținutul ăsta, fiindcă-s străină; dar dacă poți face rost de un cal, vezi să fie cât mai ieftin și-ți dau eu ceva pentru osteneală.
— Ăsta-i târg cinstit, zice țăranul.
„Dac-ai ști tot, n-ai mai zice că-i așa cinstit”, îmi spun eu în gând.
— Păi, cucoană, zice el, am un cal care poate duce doi și nu-i lucru mare să te însoțesc chiar eu, dacă nu ți-e cu supărare.
— Vrei? zic eu. Bine, cred că ești om cinstit; dacă dumneata te prinzi, eu sunt bucuroasă și te plătesc după cum se cuvine.
— Uite, cucoană, zice, nu vreau să-ți cer prea mult; dacă te duc până la Colchester, te costă cinci șilingi pentru mine și cal, fiindcă o să-mi fie greu să mă înapoiez în astă noapte.
Pe scurt, l-am închiriat pe omul ăsta cumsecade cu calul lui cu tot; dar pe drum, ajungând într-un oraș (nu-mi amintesc numele, dar știu că era așezat pe o apă), m-am prefăcut că-mi este foarte rău și că nu pot merge mai departe în aceeași noapte, și am zis că, dacă vrea să rămână cu mine, care sunt străină prin locurile astea, îi plătesc din toată inima, pentru el și pentru cal.
Am făcut asta, știind că olandezii cu servitorii lor vor fi pe drum în ziua aceea, fie în diligențe, fie în trăsura poștei, și s-ar fi putut ca valetul cel beat sau altul care mă văzuse la Harwich să mă recunoască, așa încât m-am gândit că, în ziua cât voi rămâne eu pe loc, vor trece ei toți.
Am rămas toată noaptea acolo, iar a doua zi de dimineață n-am pornit chiar cu noaptea-n cap, așa încât am ajuns la Colchester pe la zece. A fost o mare plăcere pentru mine să revăd orașul unde petrecusem atâtea zile frumoase și m-am interesat în fel și chip de bunii mei prieteni de odinioară, dar n-am putut afla mare lucru; erau fie morți, fie plecați. Fetele se măritaseră toate sau plecaseră la Londra; bătrânul și bătrâna, binefăcătoarea mea de pe vremuri, muriseră; și ceea ce m-a tulburat cel mai tare, tânărul care fusese primul meu iubit și apoi cumnatul meu, murise și el; lăsase doi fii, oameni în toată firea, care se mutaseră la Londra.
Am dat drumul țăranului și am rămas, fără să mă dau în vileag, trei sau patru zile la Colchester, iar după aceea mi-am luat un loc într-o căruță, fiindcă nu cutezam să mă arăt în diligențele de Harwich. Dar n-ar fi trebuit să fiu atât de prevăzătoare, fiindcă nu era om în Harwich, în afară de hangiță, care să mă fi putut recunoaște și nici la ea n-avea rost să mă gândesc, ținând seama că, după graba de atunci, cum nu mă văzuse decât o singură dată și încă la flacăra lumânării, nu m-ar fi putut descoperi niciodată.
Eram acum înapoi la Londra și măcar că, din ultima lovitură, mă alesesem cu lucruri de preț, totuși nu mai aveam chef să bat drumurile de țară; și cred că nu m-aș mai fi încumetat să ies din oraș, nici chiar dacă m-aș fi ținut până la moarte de aceeași meserie. I-am istorisit îngrijitoarei călătoriile mele; ei i-a plăcut povestea drumului la Harwich și, vorbind între noi despre lucrurile astea, ea a băgat de seamă că un hoț, fiind un om care urmărește să tragă foloase din greșelile altuia, e cu neputință ca o făptură isteață și harnică să nu găsească tot felul de prilejuri și, prin urmare, socotea că una atât de meșteră în meserie nu poate da greș oriunde s-ar duce.
Pe de altă parte, orice crâmpei din povestea mea, dacă e judecat așa cum se cuvine, poate fi de folos oamenilor cinstiți și le poate da de gândit asupra felului cum trebuie să se păzească în fața neprevăzutului și să deschidă ochii mari, când au de-a face cu străini de orice teapă, fiindcă rar se întâmplă să nu dea de capcane în drumul lor. Firește, las pe seama bunului-simț și a judecății cititorului să tragă morala întregii mele istorii; nu-mi stă mie bine să țin predici. Lasă să fie experiența unei făpturi ticăloase până în măduva oaselor, și nefericite pe deasupra, o comoară de învățăminte folositoare pentru cei ce mă citesc.
Mă apropii acum de un nou fel de viață; fiind înăsprită de un lung șir de nelegiuiri și de biruințe fără seamăn, cel puțin din câte știu eu, nici nu mă gândeam, după cum spuneam, să mă las de o meserie, care, judecând după pilda altora, trebuia totuși să sfârșească în mizerie și suferință.
Ca să ajung la capătul unei vieți de ticăloșie, am pornit-o din nou în căutare de pradă. În seara de Crăciun a anului următor, trecând prin fața unui argintar din Foster Lane, am văzut o momeală într-adevăr ispititoare și căreia nu i se putea împotrivi una cu o meserie ca a mea: căci în prăvălie nu era nimeni, iar în vitrină și pe masa negustorului, despre care îmi închipuiam că lucrează într-un colț al prăvăliei, stăteau împrăștiate o mulțime de tacâmuri.
Am intrat cu îndrăzneală, gata să pun mâna pe niște tacâmuri, și aș fi putut să fac treaba asta și să fug în liniște, scăpând cu obrazul curat, deoarece cei din prăvălie nici nu se sinchiseau; dar un binevoitor dintr-o casă de peste drum, care mă văzuse intrând în prăvălia goală, trece strada în goană și fără să mă întrebe cine sau ce sunt, mă înhață și începe să strige pe cei din casă.
Eu nu m-atinsesem încă de nimic și, zărind pe cineva care se repede încoace, mi-a venit numaidecât în minte să izbesc tare cu piciorul în podea și să strig, chiar în clipa când omul mă înșfăca.
Și cum totdeauna curajul cel mai mare l-am avut în cea mai mare primejdie, când a pus omul mâna pe mine, eu am început să spun sus și tare că intrasem să cumpăr o jumătate de duzină de linguri de argint; și, spre norocul meu, argintarul ăsta era dintre cei care și vindea tacâmuri, pe lângă că le lucra pentru alți negustori. Omul a izbucnit în râs când m-a auzit, fiind foarte mândru de serviciul pe care i-l făcuse vecinului și o ținea morțiș că nu intrasem să cumpăr ci să fur, și strigase de se adunase lumea; iar eu i-am spus stăpânului prăvăliei, care fusese adus de alături, că-i degeaba tot tărăboiul, fiindcă nu aci se poate discuta cazul; omul acela îi tot dădea zor că intrasem cu gândul de a fura, dar lucrul trebuia dovedit și eu doream să ne ducem, fără multă vorbă, înaintea judecătorului, căci începeam să văd că o să-i vin de hac celui ce mă înhățase.
Stăpânul și stăpâna prăvăliei nu erau chiar atât de înverșunați ca omul de peste drum. Și stăpânul spuse:
— Cucoană, din partea mea se poate să fi pășit în prăvălie cu gând curat, dar pare-se că e primejdios să intri într-o prăvălie ca a mea, când vezi că nu-i nimeni înăuntru. Și nu pot să-l nedreptățesc în așa hal pe vecinul meu, care a fost atât de săritor față de mine, încât să nu recunosc că are și el dreptatea lui, deși, în definitiv, nu mi se pare că ai încercat să furi ceva. Zău că nu știu cum să mă descurc în treaba asta.
Eu îi tot dădeam ghes să meargă cu mine în fața judecătorului, spunând că, dacă se va dovedi ceva împotriva mea, chiar și o intenție numai, mă voi supune fără să crâcnesc, dar dacă nu, aștept despăgubiri.
În timp ce ne ciorovăiam astfel, în fața mulțimii strânse la ușă, apare Sir T. B., consilier al orașului și judecător de pace și, când giuvaergiul a auzit de asta, a și rugat pe înălțimea-sa să intre și să judece cazul.
Ca să fiu dreaptă cu giuvaergiul, el a spus povestea cu multă nepărtinire și cumpătare, iar omul care venise peste mine și mă înhățase și-a spus-o pe a lui cu tot atâta înverșunare și patimă prostească, ceea ce nu mi-a stricat de loc. După aceea a venit rândul meu să vorbesc, iar eu am spus înălțimii-sale că sunt străină la Londra, fiindcă mă înapoiasem de curând din nord; că locuiam în cutare loc și că, trecând pe stradă, intrasem în prăvălia argintarului ca să cumpăr o jumătate de duzină de linguri. Spre marele meu noroc, aveam o lingură veche de argint în buzunar pe care am scos-o și am spus că o purtam la mine ca să găsesc încă șase linguri noi la fel, potrivite cu alte câteva pe care le aveam la țară; că, nevăzând pe nimeni în prăvălie, am izbit cu piciorul în podea ca să mă audă cineva și că am și strigat cu glas tare; e drept că se aflau tacâmuri împrăștiate primprejur, dar nimeni nu putea spune că m-aș fi atins de ceva sau că m-aș fi apropiat de ele; că un om a intrat în fugă de pe stradă și m-a înhățat cu furie, chiar în clipa când îi strigam pe oamenii din casă; că, dacă într-adevăr s-ar fi gândit să-i facă vecinului său un serviciu, ar fi trebuit să rămână la oarecare depărtare și să urmărească în tăcere dacă mă ating de ceva sau nu și numai atunci m-ar fi prins asupra faptului.
— Asta-i adevărat, zice domnul consilier și, întorcându-se spre omul care mă înhățase, îl întreabă dacă-i adevărat că am izbit cu piciorul în podea.
Omul a răspuns că da, izbisem, dar s-ar fi putut să fi făcut asta, fiindcă venise el.
— Ba nu, zise consilierul, luându-l de scurt, acum te contrazici, fiindcă adineauri ziceai că stătea în prăvălie cu spatele la dumneata și nu te-a văzut, până ce n-ai pus mâna pe ea.
E adevărat că eu stăteam cu spatele puțin întors spre ușă, dar fiindcă în meseria mea trebuie să fii cu ochii-n patru, l-am surprins cu privirea când trecea strada, așa cum am spus mai înainte, deși el nu-și dăduse seama.
După ce a ascultat tot ce a fost de ascultat, consilierul și-a dat cu părerea, anume că vecinul greșește și că eu sunt nevinovată, iar argintarul a încuviințat și nevastă-sa la fel, așa încât mi s-a dat drumul; dar tocmai când mă pregăteam să plec, domnul consilier spune:
— Mai stai puțin, cucoană, de vreme ce doreai să cumperi linguri, nădăjduiesc că n-ai să-l lipsești pe prietenul meu de un mușteriu, numai pentru că s-a iscat o greșeală.
Eu am răspuns pe loc:
— Nu, domnule, voi cumpăra totuși lingurile, dacă mi le poate potrivi la lingura cea veche pe care am adus-o ca model.
Argintarul mi-a arătat câteva linguri de același fel. Le-a cântărit și făceau 35 de șilingi, așa încât am scos punga în care se aflau aproape douăzeci de guinee ca să-i plătesc, pentru că nu ieșeam niciodată fără o astfel de sumă la mine, căci nu se știe ce se poate întâmpla și lucrul s-a arătat folositor în alte dăți, ca și acum.
Când domnul consilier mi-a văzut banii, a spus:
— Doamnă, acum sunt pe deplin sigur că ai fost nedreptățită; tocmai de aceea te-am îndemnat să cumperi lingurile și am așteptat până ce le-ai cumpărat, fiindcă, dacă n-ai fi avut bani ca să le plătești, aș fi bănuit că n-ai intrat în prăvălie cu gândul de a le cumpăra; căci cei ce umblă cu gândul de care ai fost învinuită nu prea au buzunarele pline de aur, cum văd că le ai dumneata.
Am răspuns zâmbind că, în cazul ăsta, datorez ceva din bunăvoința domniei-sale banilor mei, dar nădăjduiesc că și judecata pe care mi-o făcuse înainte avea temei. El spuse că da, dar că acum părerea lui era întărită, iar el era pe deplin încredințat că fusesem jignită pe nedrept. Și așa am scăpat cu obrazul curat dintr-o treabă care mă dusese până la marginea prăpastiei.
Nici trei zile nu trecură și, fără să mă cumințesc de pe urma primejdiei prin care trecusem, am început, după obiceiul meu, să-mi văd mai departe de meseria pe care o îmbrățișasem de atâta vreme. M-am încumetat să intru într-o casă la care am văzut ușile deschise și m-am aprovizionat, crezând că nu mă vede nimeni, cu două bucăți de mătase înflorată, din cea fină care se numește brocart. Nu era o prăvălie și nici magazia vreunui negustor de țesături, ci arăta ca o casă de locuit și pare-se că era locuită de un om care vindea mărfurile luate de la țesători negustorilor, un fel de mijlocitor sau misit.