În clipa despărțirii de fratele meu (căci de acum încolo așa îl voi numi), ne-am înțeles ca după sosirea mea în Anglia, el să se prefacă a fi primit o veste cum că am murit acolo și astfel să se poată recăsători când va dori. Mi-a făgăduit și s-a legat față de mine să-mi scrie ca unei surori, să mă sprijine și să mă ajute cât voi trăi; și, dac-o fi să moară înaintea mea, să lase mamei sale destulă avere ca să se îngrijească de mine, ca de sora lui; în unele privințe s-a ținut de cuvânt, dar s-a purtat atât de ciudat încât, până la urmă, aveam să simt din plin ce înseamnă dezamăgirea, după cum veți afla la timpul potrivit.
Am plecat în luna august, după ce petrecusem opt ani în țara aceea; dar și acum mă aștepta un lanț de nenorociri, cum le-a fost dat să trăiască puținor femei.
Călătoria s-a desfășurat destul de bine până în apropiere de coasta Angliei, unde am ajuns după treizeci și două de zile. Aci ne-au scuturat două sau trei furtuni, dintre care una ne-a împins până pe coasta Irlandei, unde am și ancorat la Kinsale. Am zăbovit aci vreo treisprezece zile, am luat ceva provizii de pe țărm și am pornit din nou, și iarăși am avut parte de o vreme foarte proastă, de pe urma căreia vasul s-a ales cu catargul cel mare crăpat, cum ziceau ei, căci eu nu pricepeam ce vor să spună. Dar, în cele din urmă, am ajuns în portul Milford din Țara Galilor. Aci, deși eram departe de ținta călătoriei mele, totuși, fiindcă simțeam pământ englezesc sub picioare, m-am hotărât să nu mă mai aventurez pe marea care mă îngrozise atâta; așa încât, ducându-mi pe țărm hainele și banii împreună cu conosamentele și alte acte, m-am hotărât să plec spre Londra și să las corabia să ajungă la destinație cum o putea; destinația ei era Bristol, unde locuia principalul om de afaceri cu care era în corespondență frate-meu.
Am ajuns după trei săptămâni la Londra și, curând după aceea, am auzit că vasul ancorase la Bristol, dar în același timp avui nefericirea de a afla că furtuna prin care trecuse și ruperea catargului principal pricinuiseră mari pagube pe bord și că mare parte din încărcătură se prăpădise.
Pășeam pe un nou făgaș al vieții mele și tare urât mi se înfățișa. Plecasem, după ce-mi luasem pentru totdeauna bun rămas. Ceea ce dusesem cu mine ar fi fost într-adevăr îndestulător, dac-ar fi ajuns în Anglia în stare bună, și cu ajutorul acestei averi aș fi putut să mă remărit destul de bine: dar așa cum stăteau lucrurile, trebuia să mă mulțumesc cu vreo două-trei sute de lire în total și asta fără speranța să-mi sporesc vreodată avutul. Eram cu totul lipsită de prieteni, ba chiar fără cunoscuți, fiindcă-mi dădeam seama că n-ar trebui nici în ruptul capului să reînnod vechile legături; cât despre iscusita mea prietenă care mă împinsese, pe vremuri, pe drumul norocului, ea nu se mai afla în viață, și bărbatul ei de asemenea, după cum am aflat trimițând pe cineva necunoscut să se intereseze.
Curând după aceea, am fost silită să fac o călătorie până la Bristol, ca să văd ce se întâmplase cu încărcătura mea de mărfuri și, în timp ce mă ocupam de treaba asta, mi-am îngăduit să mai răsuflu puțin, ducându-mă până la Bath, căci eram încă departe de bătrânețe și firea mea, veselă din totdeauna, era acum mai veselă ca oricând. Deoarece acum eram, cum s-ar zice, o femeie cu noroc, deși n-aveam nicio avere, nădăjduiam c-o să se ivească ceva care să mai dreagă lucrurile, așa cum se mai întâmplase și altă dată.
Bath este un loc unde găsești destui curtezani; e un orășel scump și plin de capcane. Am plecat într-acolo, cu gândul să văd și eu ce pică, dar trebuie să fiu dreaptă cu mine și să arăt că nu mă gândeam decât la lucruri cinstite și nicidecum s-o apuc pe căile către care m-am lăsat împinsă mai pe urmă.
Am stat la Bath tot sfârșitul sezonului, cum se spune acolo, și am făcut unele cunoștințe nenorocite, ce au avut mai curând darul să mă împingă spre nebuniile cărora m-am dedat mai târziu, decât să mă întărească pentru ca să mă pot feri de ele. Duceam o viață destul de plăcută, eram înconjurată de lume bună, adică de oameni subțiri, numai că am descoperit cu descurajare că felul ăsta de viață mă va înfunda rău, fiindcă neavând un venit sigur și tot cheltuind din capitalul meu, însemna să mă las să sângerez până îmi voi da sufletul. Din cauza asta mă și băteau de multe ori gânduri triste. Totuși, eu mă scuturam de ele și mă tot mângâiam cu speranța că s-ar putea ivi un prilej sau altul, care să mă scoată din încurcătură.
Dar nu eram în locul potrivit pentru așa ceva. Nu mă mai aflam la Redriff, unde dac-aș fi dus o viață cuviincioasă, s-ar fi găsit un căpitan cinstit de vas sau alt om care să-mi facă curte, cu gândul onorabil de a mă lua de nevastă, ci mă aflam la Bath unde un bărbat își mai găsește când și când vreo amantă, dar unde rar umblă să-și caute o nevastă; și, prin urmare, cunoștințele la care se poate aștepta o femeie aci țintesc toate într-acolo.
Primul sezon l-am petrecut destul de bine; căci deși făcusem cunoștință cu un domn care venise la Bath ca să se distreze, totuși nu începusem nicio legătură rușinoasă. Mă împotrivisem câtorva oferte amoroase și știusem să mă descurc destul de bine. Nu eram destul de păcătoasă ca să mă ticăloșesc de dragul viciului și nici n-am primit propuneri nemaipomenite, care să mă ispitească tocmai cu ce doream eu.
Am izbutit totuși, în primul sezon, să fac cunoștință cu o femeie, în casa căreia locuiam. Nu pot spune că ținea o casă deocheată, dar nici ușă de biserică nu era femeia. Eu avusesem grijă să mă port, în toate împrejurările, în așa fel, încât să nu-mi pătez câtuși de puțin bunul meu nume, iar toți bărbații cu care aveam de-a face aveau nume atât de bun, încât nicio umbră nu mi-a întunecat reputația, și niciunul din ei nu părea să creadă că e rost de o legătură păcătoasă cu mine; totuși, cum spuneam, era un domn, care mă prefera totdeauna pentru tovărășia mea plăcută, cum zicea el, tovărășie care, cum îi plăcea să spună, îl încânta foarte, dar pe atunci mai mult decât atât nu era între noi.
După ce plecă lumea din Bath, începui să petrec ceasuri pline de tristețe; căci, deși mă repezeam uneori până la Bristol ca să-mi văd de treburi și să mai fac rost de ceva bani, totuși mă întorceam la Bath unde mă statornicisem, deoarece înțelegându-mă bine cu femeia în casa căreia locuiam vara, mi-am dat seama că și iarna aș trăi mai ieftin la Bath decât în oricare alt loc. Aci, cum spuneam, am petrecut o iarnă pe atât de apăsătoare, pe cât fusese toamna de veselă; și, fiindcă mă împrietenisem cu numita femeie în casa căreia locuiam, nu se putea să nu-i împărtășesc câte ceva din ce-mi stătea mai pe inimă, și mai ales strâmtoarea în care mă aflam și pierderea averii mele, din pricina mărfurilor stricate pe mare. I-am spus că aveam în Virginia o mamă și un frate, care o duceau bine; și fiindcă-i scrisesem într-adevăr maică-mi, mai ales ca să-i descriu împrejurările în care mă aflam și marea pagubă pe care o încercasem, care se ridica într-adevăr la aproape cinci sute de lire, am avut grijă să-i spun noii mele prietene că așteptam un plocon din Virginia, ceea ce era adevărat; și cum corăbiile ajungeau din Bristol la York River, în Virginia, și înapoi mai repede decât din Londra, iar frate-meu avea legături de afaceri mai ales la Bristol, m-am gândit că-i mult mai bine să aștept răspunsul aci, decât să plec la Londra, unde de altfel nu aveam niciun cunoscut.
Noua mea prietenă păru vădit mișcată de starea mea și avu bunătatea să-mi reducă prețul pensiunii la o sumă atât de mică, în timpul iernii, încât izbuti să mă convingă că nici nu câștigă de pe urma mea; cât despre chirie, în timpul iernii nu plăteam nimic.
Când a început sezonul de primăvară, femeia a fost mai departe la fel de drăguță, iar eu am locuit la ea o bucată de vreme, până când am crezut de cuviință că trebuie să fac altfel. Câteva persoane cu vază trăgeau adesea în casa ei și printre ele domnul care, cum spuneam, îmi căutase tovărășia în vara trecută; acesta a sosit din nou, însoțit de un alt domn și de doi servitori și au tras tot aci. Eu bănuiam că gazda mea îl poftise la ea, înștiințându-l că locuiam tot acolo; dar ea a tăgăduit, jurându-mi că nu făcuse una ca asta, și tot așa a spus și el.
Într-un cuvânt, domnul cu pricina a sosit și m-a ales mai departe ca amică preferată. Trebuie să recunosc că era un gentleman desăvârșit și tovărășia lui mi-era tot atât de plăcută, pe cât era a mea — dacă e să-i dau crezare — pentru el. Nu mi-a declarat altceva decât un respect nemărginit și avea o atare părere despre virtutea mea, încât, după cum a mărturisit adesea, își închipuia că, dacă mi-ar propune altceva, l-aș respinge cu dispreț. Curând a înțeles de la mine că sunt văduvă, că sosisem din Virginia la Bristol cu una dintre ultimele corăbii și că așteptam la Bath să sosească vasul următor din Virginia, care trebuia să-mi aducă bunuri importante. Am înțeles de la el că are nevastă, dar că femeia nu e zdravănă la cap și se află sub supravegherea rudelor ei, lucru la care el consimțise pentru a fi scutit de bănuiala (cum se întâmpla adesea în asemenea cazuri) că n-o îngrijește bine; între timp omul venise la Bath ca să mai scape puțin de gândurile astea negre.
Gazda mea, care încuraja, din proprie pornire, prietenia noastră, în toate împrejurările, mi l-a descris în culorile cele mai frumoase, ca pe un om de cinste, virtuos și de asemenea foarte bogat. Într-adevăr, aveam și eu temeiuri să cred același lucru despre el; căci deși locuiam amândoi la același cat și el intra de multe ori în odaia mea, chiar când eram în pat, iar eu intram în odaia lui, când era el în pat, totuși n-a făcut niciodată mai mult decât să mă sărute și, multă vreme, după cum veți afla, nu mi-a cerut nimic.
Deseori îi vorbeam gazdei despre marea lui cumpătare și ea îmi spunea iarăși că așa îl cunoscuse de la început; totuși socotea că ar trebui să-mi dăruiască o răsplată pentru tovărășia mea, fiindcă omul mă cam rechiziționa pentru el, cum se zice. I-am răspuns că nu i-am dat în niciun fel a înțelege că doresc una ca asta sau că aș primi ceva de la el. Mi-a spus că va lua treaba asta asupra ei și a lucrat cu atâta pricepere, încât prima dată când am rămas singură cu el, după ce ea îi vorbise, omul a început să mă întrebe câte ceva despre situația mea, ca, de pildă, din ce trăiam de când debarcasem, sau dacă n-aveam nevoie de bani. Eu l-am ținut la distanță cu îndrăzneală. I-am spus că, deși transportul meu de tutun suferise pagube, totuși nu era cu totul pierdut; că negustorul către care fusesem îndreptată se purtase atât de cinstit cu mine, încât nu dusesem lipsuri și că nădăjduiam să mă descurc, dacă voi fi chibzuită, până voi primi mai mult, ceea ce așteptam să se întâmple o dată cu sosirea următorului vas și că, până una-alta, îmi restrângeam cheltuielile; că în timp ce în sezonul trecut avusesem o slujnică, acum trăiam fără și că, în timp ce anul trecut ocupasem o odaie și o sufragerie la etajul întâi, acum nu mai aveam decât o odaie la al doilea și așa mai departe. Dar trăiam, zisei eu, la fel de mulțumită acum ca și atunci; și am adăugat că tovărășia lui m-a făcut să găsesc viața mult mai frumoasă decât aș fi găsit-o altfel, lucru pentru care îi eram foarte îndatorată; astfel i-am retezat orice propunere, pentru moment. N-a trecut mult și m-a atacat din nou, imputându-mi că mă feresc să-i încredințez adevărul despre situația mea, lucru de care lui îi părea rău; mă asigura că nu-mi pune întrebări cu scopul de a-și potoli curiozitatea, ci numai pentru a mă ajuta, dacă se va ivi prilejul; dar de vreme ce nu mă socoteam în situația de a primi ajutor, nu dorea decât un singur lucru de la mine și anume să-i făgăduiesc că dacă voi fi vreodată la strâmtoare, i-o voi mărturisi sincer și mă voi folosi de el cu aceeași libertate cu care mi-a făcut el propunerea; mai adăugă că voi găsi totdeauna în el un prieten credincios, chiar dacă eu mă temeam poate să mă încredințez lui.
N-am uitat niciunul din cuvintele cu care se cuvine să răspunzi când ești nespus de îndatorat, ca să-l fac să înțeleagă că primesc așa cum trebuie bunătatea lui; și, într-adevăr, de atunci înainte, nu m-am mai arătat atât de reținută ca până atunci, deși niciunul dintre noi nu depășea hotarele celei mai desăvârșite virtuți; dar oricât de nestânjenită ar fi fost conversația noastră, tot nu puteam să-mi iau libertatea pe care o dorea el, anume să-i spun că am nevoie de bani, măcar că în taină mă bucura nespus propunerea lui.
Trecuseră câteva săptămâni și eu tot nu-i cerusem bani, când gazda mea, o făptură vicleană, care mă îmboldea mereu să cer, înțelegând că nu sunt în stare de așa ceva, născoci o poveste și năvăli peste noi, când eram împreună.
— Sărmană văduvă! zice, am vești proaste pentru dumneata în dimineața asta.
— Dar ce s-a întâmplat? întreb eu. Au fost capturate de francezi corăbiile din Virginia?
Căci de asta mă temeam.
— Nu, nu, face ea, dar omul pe care l-ai trimis ieri după bani la Bristol s-a întors, spunând că n-a adus nimic.
Nici de frică nu-mi plăcea planul ei. Mi se părea că prea-i dă omului ghes, lucru de care nu era nevoie, și am văzut numaidecât că n-o să pierd nimic dacă n-o să mă grăbesc să cer, așa încât am luat-o de scurt.
— Nu-mi închipui de ce a spus una ca asta, zic eu, fiindcă te asigur că mi-a adus toți banii după care l-am trimis, și iată-i.
Și scoțându-mi punga, în care se găseau vreo douăsprezece guinee, am adăugat:
— Fiindcă veni vorba, aveam de gând să-ți dau mai pe urmă cea mai mare parte din ei.
Pe el l-a cam dezgustat felul cum a vorbit femeia, ca și pe mine de altfel, căci o socoteam, așa cum îmi închipuiam c-o s-o socotească și el, cam îndrăzneață; dar când mi-a auzit răspunsul, i-a venit inima la loc. A doua zi de dimineață, a adus iarăși vorba despre asta și mi-am dat seama că e pe deplin mulțumit; mi-a spus, zâmbindu-mi, că speră că nu duc lipsă de bani fără să-i spun și lui, mai ales că-i făgăduisem asta. I-am răspuns că felul cum vorbise gazda în ajun, despre lucruri care n-o priveau, mă nemulțumise tare; dar mi-am închipuit că are nevoie de banii pe care îi datoram, adică vreo opt guinee, drept care i le dădusem chiar în seara în care vorbise atât de prostește.
S-a înveselit auzind că-i plătisem și pe urmă ne-am luat cu altele. Dar, în dimineața următoare, auzind că mă trezisem înaintea lui, m-a strigat și eu i-am răspuns. M-a poftit să vin în odaia lui; era în pat când am intrat și m-a rugat să șed pe marginea patului, fiindcă zicea că vrea să-mi spună ceva. După câteva drăgălășenii, m-a întrebat dacă vreau să fiu foarte cinstită cu el și să-i răspund sincer cu privire la un lucru, pe care vrea să-l afle de la mine.
După ce am făcut un pic nazuri din pricina cuvântului „sincer”, întrebându-l dacă-i răspunsesem vreodată nesincer, i-am făgăduit. Și aflați că dorința lui era să-l las să se uite în punga mea. Eu mi-am pus numaidecât mâna în buzunar și, râzând, am scos punga în care se aflau trei guinee și jumătate. Atunci el m-a întrebat dacă ăștia-s toți banii pe care-i am. I-am răspuns, tot râzând, că nu, nici pe departe.
Ei, atunci, mi-a cerut să-i promit că mă duc în odaia mea și că-i aduc toți banii pe care-i am, până la ultima lețcaie. I-am spus că mă supun și m-am dus în odaia mea, de unde am adus un sertăraș secret, în care mai aveam vreo șase guinee și ceva argint și am aruncat totul pe pat, spunându-i că asta-mi era averea, pe cinstea mea, până la ultimul ban. El s-a uitat puțin la bani, fără să-i numere, a azvârlit totul înapoi în sertar și, pe urmă, scoțând o cheie din buzunar, m-a rugat să descui o casetă din lemn de nuc, de pe masă, și să-i aduc cutare sertăraș, ceea ce am și făcut. În sertarul ăsta era o groază de bani de aur, nu știu exact cât, dar cred să fi fost vreo două sute de guinee. A luat sertarul și, apucându-mi mâna, mi-a vârât-o înăuntru și m-a silit să-mi umplu pumnul; eu mă zbăteam, dar el îmi ținea cu putere mâna în mâna lui și mi-o împingea în sertar, silindu-mă să iau atâtea guinee, câte puteam să înșfac dintr-o dată.
După ce m-am supus, m-a pus să deșert banii în poală, a luat sertărașul meu și a deșertat banii mei peste ceea ce luasem de la el; apoi m-a poftit să plec și să duc totul în odaia mea.
Istorisesc povestea asta cu atâtea amănunte pentru hazul ei și ca să arăt voia bună ce domnea între noi. Nu a trecut mult și omul începu să găsească tot felul de cusururi hainelor, dantelelor, pălăriilor mele și, pe scurt, mă îndemna să cumpăr altele mai de soi, lucru pe care, în treacăt fie spus, zău că doream să-l fac, deși mă prefăceam că n-am chef. Nimic nu-mi plăcea mai mult decât straiele frumoase; dar lui îi spuneam că trebuie să gospodăresc banii pe care mi-i împrumutase, fiindcă altfel n-o să fiu în stare să i-i înapoiez. El mi-a spus atunci, fără vorbă multă, că deoarece mă respecta din toată inima și-mi cunoștea necazurile, nu-mi împrumutase banii, ci mi-i dăruise, socotind că meritam atâta lucru de la el, pentru tovărășia mea, de care-i făcusem parte din plin. După asta m-a silit să-mi iau o slujnică, să duc gospodărie și, fiindcă prietenul lui plecase, m-a pus să-l țin și pe el în masă la mine, ceea ce făceam cu plăcere, socotind, după câte văzusem, că n-aveam să pierd nimic, precum nici gazda nu s-a lăsat păgubită de pe urma trebii ăsteia.
Am trăit așa aproape trei luni, când societatea din Bath rărindu-se, a început să vorbească și el de plecare și tare ar fi vrut să mă ia cu el la Londra. Eu am făcut mofturi când am auzit propunerea, fiindcă nu știam în ce calitate o să trăiesc acolo și nici cum o să se poarte el cu mine. Dar, în timp ce treaba asta mai era încă în discuție, omul a căzut greu bolnav; se dusese într-un loc din Somersetshire, de-i spune Shepton, unde avea niște treburi, și acolo l-a pălit rău boala, așa de rău că nici de călătorie nu mai era în stare; așa încât și-a trimis feciorul înapoi la Bath, rugându-mă să închiriez o butcă și să vin până la el. Înainte de plecare, își lăsase banii și alte lucruri de preț în seama mea, și acum zău că nu știam ce să fac cu toate astea; le-am pus la un loc cât am putut mai sigur, am încuiat casa și am plecat la el. L-am găsit într-adevăr rău bolnav, și de aceea, l-am înduplecat să se lase dus într-o lectică până la Bath, unde putea găsi îngrijire mai bună și sfaturi mai pricepute.
El a încuviințat și l-am dus la Bath, cale de vreo cincisprezece mile, după câte îmi amintesc. Aici l-au ținut mai departe fierbințelile și a zăcut în pat cinci săptămâni, în care timp am văzut de el și l-am doftoricit cu atâta grijă, de parcă i-aș fi fost nevastă; pe legea mea, că și nevastă să-i fi fost, tot n-aș fi putut să fac mai mult. Am vegheat șezând lângă el atât de mult și atât de des, încât la urmă nu m-a mai lăsat să mă obosesc și atunci mi-am făcut rost de o saltea, pe care am adus-o la el în odaie și am așezat-o la picioarele patului lui.
Starea lui îmi cășuna într-adevăr destulă supărare și la gândul că voi pierde un prieten cum era și vădea că avea să-mi fie el, stăteam lângă dânsul și mă boceam ceasuri de-a rândul. În cele din urmă, și-a revenit și dădea semne bune că se va vindeca, așa cum s-a și întâmplat, măcar că foarte încet.
Dacă lucrurile astea s-ar fi petrecut altfel decât cum le spun eu, n-aș sta la gânduri dacă să le dezvălui, cum se vede că am făcut-o în alte împrejurări din povestirea de față; dar susțin sus și tare că în tot timpul cât am fost cu el, în afară de libertatea de a intra în odaie când el sau eu eram în pat și de îngrijirile date lui zi și noapte cât a fost bolnav, n-a fost nici urmă de vorbă sau faptă necuviincioasă între noi. Ei, dac-ar fi fost așa până la sfârșit!
După câtva timp, a început să prindă puteri și să se întremeze văzând cu ochii, iar eu am vrut să mut salteaua, dar el nu m-a lăsat, până ce n-a fost în stare să se ridice singur fără ajutor și atunci m-am mutat în odaia mea.
Omul a găsit prilejuri multe să-și arate recunoștința față de grija mea pentru el; și când s-a însănătoșit mi-a dăruit cincizeci de guinee pentru îngrijirile mele sau, cum zicea el, pentru că mi-am primejduit viața ca s-o scap pe a lui.
Și acum îmi făcea declarații adânc simțite, vorbindu-mi despre dragostea lui sinceră și de nestrămutat pentru mine, dar având mai departe cea mai mare grijă de virtutea mea și de a lui. I-am răspuns că-s deplin mulțumită de purtarea lui. El a mers atât de departe, încât a ajuns să-mi spună că dac-ar sta gol în pat lângă mine, mi-ar păzi virtutea cu aceeași sfințenie cu care ar apăra-o dac-ar încerca să mă siluiască altul. L-am crezut și i-am spus-o; dar el nu se mulțumi cu atât; aștepta, zice, un prilej, ca să-mi dea o dovadă de netăgăduit.
Multă vreme după asta, a trebuit să plec la Bristol după treburi, cu care prilej el a închiriat o caleașcă, vrând să mă însoțească; și acum firește că ne-am apropiat mai mult unul de altul. De la Bristol m-a dus la Gloucester, într-o călătorie de plăcere, ca să ne mai aerisim un pic; și aici s-a întâmplat că n-am găsit loc la han decât doar o odaie mare, cu două paturi. Hangiul, care ne arăta odăile, i-a spus foarte deschis, când a ajuns la odaia cu pricina:
— Domnule, nu-i treaba mea să întreb dacă doamna e soția dumneavoastră sau nu, dar dacă nu e, puteți dormi cinstit în astea două paturi, ca și cum ați fi în două odăi despărțite — și, zicând așa, a tras o perdea mare, care trecea prin mijlocul odăii și într-adevăr despărțea cele două paturi.
— Bine, făcu prietenul meu, arătându-se mulțumit, paturile astea îmi convin; cât despre restul, suntem rude prea apropiate ca să ne culcăm în același pat, deși putem să locuim unul în apropierea celuilalt — și cu asta totul părea foarte cinstit.
Când a venit momentul să ne ducem la culcare, el a ieșit cuviincios din odaie, până ce m-am băgat eu în pat, și pe urmă s-a dus să se culce în celălalt pat, de unde a stat de vorbă cu mine multă vreme.
În cele din urmă, se întoarce la vorba lui cum că e în stare să stea gol în pat lângă mine fără să mă jignească nici cu atâtica și, sărind din pat, zice:
— Și acum, draga mea, ai să vezi cât de cinstit știu să fiu față de tine și cum mă țin de vorbă — și deodată văd că dă să se culce în patul meu.
Eu m-am împotrivit nițel, dar trebuie să mărturisesc că n-aș fi făcut nazuri, chiar și fără făgăduielile lui; așa încât, după puțină împotrivire, m-am liniștit și l-am lăsat să vină în pat. Când s-a văzut lângă mine, m-a luat în brațe și așa am stat culcată toată noaptea alături de el, dar mai mult nu mi-a făcut și zău că nu m-a îmbiat cu altceva în toată noaptea aceea decât cu îmbrățișările lui, așa cum am spus, iar dimineața s-a sculat și s-a îmbrăcat, lăsându-mă la fel de nevinovată ca în ziua când m-a făcut mama.
Era lucru de mirare pentru mine și poate că va fi așa și pentru alții care știu cum te îndeamnă legile firii, mai ales că omul era voinic și plin de viață. Și nici din temeiuri cucernice n-a făcut-o, ci numai din dragoste pentru mine, stăruind mereu că, deși îi eram mai dragă decât toate femeile din lume, nu putea să mă jignească, tocmai fiindcă mă iubea.
Recunosc că era un gând nobil, dar fiindcă până atunci nu mai văzusem una ca asta, mi se părea uluitor. Restul călătoriei a fost ca și începutul și ne-am întors la Bath, unde având prilejul să vină la mine ori de câte ori avea poftă, s-a arătat mai departe tot atât de cumpătat; și mi-a fost dat să stau în pat adesea lângă el și, deși între noi se petreceau o mulțime de lucruri obișnuite între un bărbat și nevasta lui, totuși el nu mi-a propus niciodată să mergem mai departe și era foarte mândru de purtarea lui. Nu pot spune că eu eram chiar atât de încântată de asta cum credea el că sunt, fiindcă trebuie să recunosc că eram mult mai păcătoasă decât dânsul, după cum veți afla îndată.
Și-așa am dus-o aproape doi ani, cu trei întreruperi, când el a plecat la Londra, unde într-un rând a stat patru luni; dar ca să fiu dreaptă cu el, îmi lăsa totdeauna bani ca să pot trăi în belșug.
Dac-am fi dus-o tot așa, mărturisesc că am fi avut cu ce să ne lăudăm; dar cum spune vorba înțeleaptă, nu-i bine să te joci prea mult cu focul. Lucrul ăsta l-am descoperit și noi; și acum din nou trebuie să fiu dreaptă cu el și să mărturisesc că prima încălcare n-a venit din partea lui. Eram, într-o noapte, în pat împreună și era cald și bine. Cred că amândoi băusem ceva mai mult ca de obicei, deși nu chiar atât ca să nu mai știm de noi și, după ce am făcut câtva timp diferite nebunii, pe care nu pot să le numesc, i-am spus, în timp ce el mă ținea strâns în brațe, (repet cuvintele cu rușine și groază în suflet) că inima mă îndeamnă să-l dezleg de făgăduială pentru o noapte, dar nu mai mult.
El a luat-o numaidecât de bună și după asta n-a mai fost chip să mă împotrivesc; și de fapt nici prin gând nu-mi trecea să mă mai împotrivesc, orice ar fi urmat.
Și așa s-a frânt cârma virtuții noastre, iar eu am schimbat locul de prietenă cu titlul urât sunător de târfă. Dimineața, eram amândoi plini de căință; eu plângeam cu foc, iar el spunea că-i pare foarte rău; dar niciunul din noi nu putea face mai mult în clipa aceea; și acum că drumul era deschis, și zăgazurile virtuții și ale conștiinței rupte, nu mai aveam cu ce lupta.
În toată săptămâna aceea, conversația dintre noi a lâncezit rău; eu mă uitam la el roșind și, în fiecare clipă, se ivea trista întrebare: „Dacă rămân însărcinată? Ce-o să se întâmple cu mine?” El îmi dădea curaj, spunându-mi că, atâta vreme cât îi voi fi credincioasă, îmi va rămâne și el credincios; și că de vreme ce ajunsesem atât de departe (ceea ce nu fusese în gândul lui), dacă voi avea un copil, o să se îngrijească el de copil și de mine. Toate astea ne înăspreau pe amândoi. Eu îl încredințam că dacă rămân însărcinată, mai bine mor fără moașă decât să spun că el e tatăl; iar el mă asigura că nu-mi va lipsi nimic, dacă rămân însărcinată. Aceste încredințări pe care ni le dam unul altuia ne înrăiau în păcat și, după asta, repetam nelegiuirea, de câte ori aveam chef, până când în cele din urmă, de ce mi-a fost frică n-am scăpat și am rămas într-adevăr însărcinată.
După ce am fost sigură că așa este și l-am convins și pe el, începurăm să ne gândim la ce era de făcut, iar eu propusei să împărtășim taina gazdei și să-i cerem sfatul, lucru pe care el îl încuviință. Gazda, o femeie trecută prin ciur și prin dârmon (după cum aveam să descopăr), a luat lucrurile ușor; zicea că știuse dinainte că, până la urmă, o să ajungem aici și ne-a făcut să râdem cu poftă de toată povestea. După cum spuneam înainte, am descoperit că-i vulpe bătrână, când e vorba de-alde astea; a luat totul asupra ei, a făgăduit să găsească o moașă și o doică, să răspundă ea la toate cercetările și să ne scoată basma curată, ceea ce, la drept vorbind, a și făcut cu foarte multă pricepere.
Când mi-a venit timpul, l-a rugat pe domnul meu să plece la Londra sau să se prefacă a pleca. După ce el părăsi orașul, i-a înștiințat pe slujbașii parohiei că în casa ei se află o doamnă gata să nască, dar că ea îl cunoaște bine pe soțul doamnei și le dădu și un nume, chipurile al lui, Sir Walter Cleve. Le mai spuse că e un gentleman vrednic, că răspunde ea pentru orice informație și alte baliverne. Cu asta, slujbașii parohiei s-au declarat mulțumiți pe dată și eu am născut cu aceeași cinste cu care aș fi născut, dac-aș fi fost într-adevăr lady Cleve; am fost ajutată la facere de trei sau patru neveste de cetățeni onorabili din Bath, drept care nașterea a fost mai costisitoare pentru el. De multe ori i-am pomenit de îngrijorarea mea în privința asta, dar el m-a rugat să nu mă sinchisesc de bani.
Cum el îmi dăduse o sumă frumușică pentru cheltuielile neobișnuite ale nașterii, aveam numai lucruri arătoase, dar nici nu m-am întrecut cu gluma în nebunii și cheltuieli; pe de altă parte, trecută prin ciur și prin dârmon cum eram și știind că lucrurile astea nu durează cât lumea, puneam la o parte cât mai mulți bani pentru zile negre, cum spuneam eu; pe el însă îl lăsam să creadă că banii se cheltuiseră pe risipa care a însoțit nașterea.
În felul ăsta, punând la socoteală și ce-mi dăduse el, după cum am amintit mai înainte, m-am văzut la sfârșitul lehuziei cu două sute de guinee în buzunar, în care se cuprindea și ce-mi mai rămăsese din banii mei.
Am născut un băiat voinic, un copil într-adevăr încântător; când a auzit vestea, el mi-a scris o scrisoare foarte drăgăstoasă, spunându-mi că ar fi mai potrivit, după cum credea el, să vin la Londra, de îndată ce voi fi din nou pe picioare și în puteri; că-mi găsise locuință la Hammersmith, unde aș putea trece drept sosită de curând din Londra; și după câtăva vreme puteam să mă înapoiez la Bath, unde mă va însoți și el.
Propunerea asta surâzându-mi, am închiriat o caleașcă și luându-mi copilul și o doică de asemenea, care să-l îngrijească și să-l alăpteze, precum și o servitoare pentru mine, am pornit spre Londra.
El m-a întâmpinat la Reading în trăsura lui, m-a luat lângă el, lăsând doica și copilul în caleașca și așa m-a dus până la noua mea locuință din Hammersmith, de care aveam de ce să fiu cu desăvârșire mulțumită, fiindcă avea încăperi foarte frumoase.
Și acum ajunsesem la ceea ce aș numi culmea belșugului și nu-mi lipsea nimic decât să fiu nevastă, lucru care, în cazul meu, nu se putea întâmpla; și tocmai de aceea mă foloseam de orice prilej ca să agonisesc cât mai mult, cum spuneam și mai înainte, pentru zile grele; căci știam că noroace din astea nu țin mult, fiindcă bărbații care întrețin amante le schimbă destul de des, se plictisesc de ele, devin geloși sau se întâmplă mai știu eu ce care-i face să-și retragă dărnicia; iar alteori, femeile care sunt ținute bine n-au grijă să păstreze, printr-o purtare chibzuită, stima bărbaților, sau mai ales acel lucru gingaș care e credința, și atunci bine pățesc când sunt azvârlite cu dispreț.
Dar eu, în privința asta, mă simțeam în siguranță, fiindcă neavând de gând să schimb, n-aveam niciun fel de cunoștințe și prin urmare, nici ispita de a căuta altceva. N-aveam legături decât cu familia unde locuiam și cu o nevastă de pastor, vecina mea; așa încât, în lipsa lui, nu mă duceam la nimeni, iar când se întorcea mă găsea în odaia sau salonașul meu, fiindcă nici să iau aer nu mă duceam fără el.
Traiul meu cu el și al lui cu mine a fost astfel, fără îndoială, lucrul cel mai puțin plănuit din lume; el îmi spunea de multe ori că atunci când mă cunoscuse întâia oară, sau chiar în noaptea când ne călcasem legământul mai întâi, nici prin gând nu-i trecuse să se culce cu mine; că-i fusesem cu adevărat dragă, dar nu simțise câtuși de puțin vreun îndemn să facă ceea ce făcuse. Eu l-am încredințat că nu-l bănuiam de nimic, că, dacă l-aș fi bănuit, n-aș fi încuviințat atât de ușor purtările care duseseră la ceea ce se întâmplase, dar că totul a venit pe neașteptate și se datora faptului că, în noaptea aceea, prea din cale-afară ne dădusem frâu liber pornirilor. Și într-adevăr, de atunci am băgat adesea de seamă, și o spun spre învățătura cititorilor acestei istorii, că e mai bine să nu fim prea îngăduitori cu pornirile noastre către dezmăț și desfrânare, ca să nu ne trezim că hotărârea de a fi cumpătați slăbește tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ea.
E drept că, din ceasul când am început să vorbesc cu el, eram hotărâtă să-l las să se culce cu mine, dacă se va arăta doritor, dar asta pentru că aveam nevoie de ajutorul lui și nu cunoșteam altă cale de a-l prinde. În noaptea aceea însă, când am dormit împreună și, cum am spus, am mers atât de departe, mi-am dat seama de slăbiciunea mea; nu m-am putut împotrivi pornirii și m-am văzut silită să cedez, chiar înainte ca el să-mi fi cerut.
Totuși, el s-a purtat atât de frumos cu mine, încât nu mi-a făcut niciodată imputări și nici nu s-a arătat vreodată câtuși de puțin scârbit de vreo purtare de-a mea, ci spunea cu mâna pe inimă că tovărășia mea îl încântă la fel ca în primul ceas al întâlnirii noastre — vreau să spun, al întâlnirii noastre în același pat.
E adevărat că n-avea nevastă, adică nevastă-sa nu-i era nevastă, așa că din partea asta nu eram în nicio primejdie; dar adesea remușcările îl smulg pe bărbat din brațele amantei, mai ales când omul e cu judecată. Așa cum s-a întâmplat la urmă și cu el, deși aceasta s-a întâmplat cu un alt prilej.
Pe de altă parte, măcar că și în culmea mulțumirii aveam și eu, în taină, mustrări de cuget din pricina vieții pe care o duceam, totuși gândul înspăimântător al sărăciei și al foamei, care mă urmărea ca o stafie îngrozitoare, mă împiedica să privesc înapoi; și așa cum sărăcia mă adusese aici, tot așa spaima de sărăcie mă ținea pe loc, deși mă hotărâm adesea să las totul baltă, cu condiția însă să pun deoparte destui bani ca să am din ce trăi. Dar astea erau gânduri care nu cântăreau greu și se spulberau de îndată ce venea el să mă vadă; căci tovărășia lui era atât de fermecătoare, încât nu era chip să fii tristă alături de el; gândurile nu mă năpădeau decât în ceasurile de singurătate.
Șase ani am dus viața asta fericită și totodată nefericită și, în vremea asta i-am născut trei copii, dar numai primul a avut zile; și, deși în ăști șase ani m-am mutat de două ori, totuși în al șaselea an m-am înapoiat la prima mea locuință din Hammersmith. Și aici m-am trezit, într-o dimineață, cu o scrisoare politicoasă, dar tristă, de la domnul meu, care mă înștiința că se simte foarte rău, că se teme că iar îl pălește boala, dar că rudele neveste-si locuind în aceeași casă cu el, nu-i chip să mă aducă și pe mine acolo, lucru care-l nemulțumea tare, fiindcă ar fi dorit să-l pot îngriji și doftorici ca pe vremuri.
Pe mine povestea asta mă neliniști și eram tare nerăbdătoare să știu cum o duce. Am așteptat vreo două săptămâni sau așa ceva fără să aflu nimic, lucru care mă mira și începea să mă îngrijoreze de-a binelea. Cred că nu greșesc când spun că, în următoarele două săptămâni, am fost ca nebună. Era cu atât mai greu cu cât nu știam anume unde se afla, pentru că, după câte înțelesesem la început, locuia în casele soacră-si; dar, plecând la Londra am aflat curând, cu ajutorul îndrumărilor pe care mi le dăduse el cu privire la locul unde să-i trimit scrisorile, cum să-i dau de urmă și am descoperit că sta într-o casă din Bloomsbury, unde se mutase cu toată familia puțin înainte să cadă la pat; că nevastă-sa și mama neveste-si locuiau în aceeași casă, deși neveste-si nu i se spusese că stă la un loc cu bărbatu-său.
Înțelesei curând că era aproape să-și dea sufletul și la vestea asta spun drept că n-a lipsit mult ca să mi-l dau și eu pe-al meu. Într-o seară, din curiozitate, m-am îmbrăcat ca slujnică, mi-am pus o bonetă rotundă și o pălărie de pai deasupra și m-am dus la ușa lui, ca și cum m-ar fi trimis o doamnă din vecini, la care locuise el mai înainte. Am dat complimente pentru conițe și conași, am spus că am venit să aflu ce face domnul și cum a petrecut noaptea. În felul ăsta, am găsit prilejul căutat, fiindcă oprind pe una din slujnice m-am întins la vorbă și am aflat toate amănuntele bolii lui, care, după cum mi-am dat eu seama, era o aprindere de plămâni cu fierbințeli și tuse. Fata mi-a mai înșirat cine locuia în casă și cum era cu nevastă-sa care, după câte spunea ea, dădea speranțe celor din jur că se va înzdrăveni la minte; în schimb despre conașul, doctorii ziceau că-i slabă nădejde cu el, că în dimineața aceea crezuseră c-o să moară, că nici acum nu era mult mai bine și că ei nu sperau să apuce omul dimineața următoare.
Erau vești groaznice pentru mine; îmi dădeam seama că bunăstarea mea se apropia de sfârșit și-mi spuneam că bine făcusem când gospodărisem cu chibzuială și strânsesem bani albi pentru zile negre, fiindcă acum chiar că nu mai vedeam cum o să mi se aștearnă viața de-aci înainte.
Mă mai apăsa și gândul că aveam un fiu, un băiețaș frumos de vreo cinci ani și niciun ban pus deoparte pentru el, cel puțin după câte știam eu. Cu gândurile astea și cu inima grea, mă întorsei în seara aceea acasă și începui să-mi închipui cum o să trăiesc și în ce chip o să mă chivernisesc pentru restul zilelor mele.
Vă dați seama că n-am avut astâmpăr până ce n-am întrebat iarăși, foarte curând, ce se mai aude cu el; și, fiindcă nu mă încumetam să mă duc singură, am trimis chipurile câțiva soli, până când, după ce au mai trecut două săptămâni, am înțeles că sunt speranțe să scape omul cu viață, cu toate că mai era încă foarte bolnav; atunci am lăsat-o mai moale cu emisarii și, după câtva timp, am aflat din vecini că omul se ridicase din pat și umbla prin casă și, pe urmă, că a început să iasă în oraș.
Nici nu mă îndoiam c-o să-mi dea curând de știre și începeam să mă împac cu soarta, fiindcă, după cum socoteam eu, lucrurile începuseră să se îndrepte. Am așteptat o săptămână, două; apoi, spre uimirea mea, încă aproape două luni și eu tot nu aflam nimic decât că, fiind vindecat, plecase la țară deoarece avea nevoie de aer curat după boală. După asta au mai trecut două luni și atunci am priceput că s-a întors iarăși în oraș, dar încă nu primisem nicio știre de la el.
Îi scrisesem câteva scrisori, adresându-le ca de obicei, și am aflat că vreo două-trei fuseseră ridicate, dar restul nu. I-am scris din nou, mai stăruitor ca niciodată și, într-una din ele, l-am înștiințat că sunt silită să-l caut, arătându-i în ce situație mă aflam: cu chiria neplătită și fără rezerve pentru copil. Îi descriam starea mea jalnică, lipsa mijloacelor de trai, asta după ce el îmi făgăduise cu mâna pe inimă că se va îngriji de mine și mă va întreține. Am copiat scrisoarea și, văzând că zace la adresa aceea de aproape o lună și că nimeni n-o ridică, am făcut în așa fel încât copia să-i ajungă în mână, în cafeneaua unde aflasem că avea obiceiul să se ducă.
Scrisoarea asta l-a silit să-mi dea un răspuns, prin care, deși am aflat că sunt părăsită, am mai aflat că-mi trimisese o scrisoare înainte, cerându-mi să mă înapoiez la Bath. Ajung îndată și la cuprinsul scrisorii.
E drept că pe patul de suferință privești în altă lumină și vezi cu alți ochi decât înainte legături ca a noastră; iubitul meu fusese la hotarele morții și în pragul veșniciei; se pare că-l năpădiseră remușcări îndreptățite și gânduri triste cu privire la viața lui trecută, desfrânată și ușuratică; și, printre altele, legătura nelegiuită cu mine, care însemna nici mai mult, nici mai puțin decât o viață prelungită de adulter, îi apăruse în adevărata ei lumină, nu așa cum o socotise înainte: acum o privea cu o scârbă îndreptățită și cucernică.
Nu pot să nu bag de seamă, spre știința femeilor, cu privire la asemenea legături, că ori de câte ori o nelegiuire dintre acestea e urmată de căință sinceră, căința se însoțește totdeauna cu ura pentru obiectul plăcerii; și ura e pe măsura dragostei dinainte. Așa va fi totdeauna; nici n-ar putea să fie altfel, căci nu poate să existe dezgust adevărat și sincer față de nelegiuire, laolaltă cu dragostea pentru cauza nelegiuirii; o dată cu groaza de păcat, apare și groaza de tovarășul de păcat; nici nu te poți aștepta la altceva.
Am înțeles că așa se întâmpla și aci, deși manierele alese și simțul dreptății îl împiedicau pe bărbatul acesta să ducă lucrurile prea departe. Pe scurt, iată cum s-a purtat în împrejurarea de față: dându-și seama din ultima mea scrisoare și din celelalte, pe care le-a ridicat după aceea, că eu nu plecasem la Bath și că prima lui scrisoare nu-mi căzuse în mână, mi-a scris următoarele:
Doamnă, mă mir că scrisoarea mea din ziua de 8 a lunii trecute nu v-a ajuns în mână; vă dau cuvântul meu că a fost predată la locuința dumneavoastră, în mâinile slujnicei.
Nu e nevoie să vă mai spun care a fost starea mea în ultima vreme; și cum, după ce am ajuns până la marginea mormântului, m-am însănătoșit, prin mila neașteptată și nemeritată a cerului. În starea în care m-am aflat, nu vi se va părea ciudat că legătura noastră nefericită n-a fost povara cea mai ușoară ce-mi apăsa conștiința. Nu-i nevoie să spun mai mult; lucrurile de care te căiești trebuie să le și îndrepți.
Aș dori să vă întoarceți la Bath. Vă trimit un cec de 50 de lire ca să puteți achita chiria și plăti drumul și nădăjduiesc că nu vă miră când adaug că, numai din această pricină și nu din pricina vreunei jigniri pe care mi-ați fi adus-o, nu vă mai pot vedea niciodată. Mă voi îngriji așa cum se cuvine de copil; lăsați-l unde se află acum sau luați-l cu dumneavoastră, cum credeți de cuviință. Vă doresc gânduri asemănătoare cu ale mele și ca acestea să fie spre folosul dumneavoastră. Rămân, etc.
Scrisoarea asta m-a durut ca mii de răni; nu pot spune cât mă chinuiau remușcările, căci nici eu nu eram oarbă față de crima mea; și mă gândeam c-ar fi fost un păcat mai mic dac-aș fi rămas mai departe cu frate-meu, fiindcă cel puțin căsătoria aceea nu era păcătoasă, de vreme ce niciunul din noi doi nu știuse nimic.
Dar nicio clipă nu mi-a trecut prin minte, că, în toată vremea asta, eu fusesem femeie măritată, soția pânzarului, care, deși mă părăsise silit de împrejurări, n-avea putere să dezlege contractul de căsătorie încheiat între noi sau să-mi dea, în chip legal, îngăduința de a mă remărita; așa încât, în tot timpul ăsta, nu fusesem decât o târfă și o femeie adulteră. După aceea îmi făceam imputări în legătură cu îndrăzneala mea și felul cum îl momisem pe acest gentleman, spunându-mi că eu eram vinovată de toată crima; că acum el fiind, din mila Domnului care-i luminase mintea, smuls de la marginea prăpastiei, eu rămâneam, părăsită de Dumnezeu, să duc mai departe aceeași viață de stricăciune.
Cu gândurile astea am trăit abătută și tristă aproape o lună și nu m-am dus la Bath, fiindcă n-aveam niciun chef să locuiesc la femeia unde locuisem înainte, pentru ca nu cumva, îmi spuneam eu, să mă îndemne ea din nou la vreo ticăloșie, așa cum mai făcuse. Și afară de asta, nu doream să afle că fusesem azvârlită, cum v-am povestit adineauri.
Eram în mare încurcătură din pricina băiețașului meu. Eram moartă la gândul să mă despart de copil, totuși, socotind primejdia de a rămâne cândva cu el în grija mea, fără să am cu ce să-l țin, m-am hotărât să-l las unde era; pe urmă însă m-am hotărât să rămân în preajma lui, ca să am mulțumirea de a-l vedea, dar nu și grija de a-l întreține. Așa încât am trimis domnului meu un răvaș, în care-i spuneam că-i urmasem porunca în toate, atât doar că nu plecasem la Bath, la care nu mă puteam gândi din multe pricini; că, deși despărțirea de el îmi pricinuia o rană ce nu se va vindeca niciodată, totuși eram pe deplin mulțumită, fiindcă el avea dreptate și era departe de mine gândul să-i îngreunez pocăința.
Pe urmă i-am înfățișat starea mea în cuvintele cele mai mișcătoare. I-am spus că nenorocirile care l-au îndemnat la început spre o prietenie mărinimoasă îl vor îndemna, după cum nădăjduiam, să aibă puțină grijă de mine, acum că pusesem capăt la ceea ce era nelegiuit în legătura noastră, pe care niciunul din noi, cred, n-o dorise așa când ne cunoscusem; că doream să mă căiesc la fel de sincer ca și el, dar îl imploram să-mi dea putința de a nu cădea din nou în ispitele pe care diavolul nu uită niciodată să ni le stârnească din groaza sărăciei și a mizeriei; și dacă se temea câtuși de puțin că-i voi aduce neplăceri, îl rugam să-mi înlesnească întoarcerea la mama mea, în Virginia, de unde știa că venisem, și cu asta va pune capăt tuturor temerilor lui în povestea asta. În încheiere, îi spuneam că dacă îmi mai trimite încă 50 de lire, ca să-mi ușureze plecarea, îi voi trimite chitanță de descărcare și făgăduiesc să nu-l mai tulbur niciodată cu stăruințele mele; în afară doar ca să aflu de bunăstarea copilului, pe care, dacă mama trăiește și împrejurările o vor îngădui, voi trimite să-l aducă, scăpându-l pe el și de grija asta.
Sigur că totul era o păcăleală, fiindcă n-aveam de gând să plec în Virginia, așa cum poate fi încredințat oricine care cunoaște ce-am pățit acolo; dar socoteala era să mai scot, dacă se putea, aceste ultime 50 de lire de la el, știind bine că erau ultimii bani la care mă mai puteam aștepta vreodată.
Totuși, propunerea mea de a-i da o chitanță de descărcare și de a nu-l mai supăra niciodată a fost hotărâtoare și el mi-a trimis o poliță pentru suma amintită cu un om care mi-a adus la semnat și o chitanță de descărcare, iar eu am semnat cu toată cinstea; și astfel, deși cu durere și împotriva voinței mele, s-a sfârșit și povestea asta.
Și aici nu pot să mă împiedic de a cugeta la urmările nenorocite ale libertății prea mari pe care și-o iau doi oameni în situația noastră, sub pretextul unor gânduri curate, al unei iubiri prietenești și al altor lucruri de felul ăsta. Trupul are de obicei o parte atât de mare în astfel de prietenii, încât, mai mult ca sigur, pornirea înfrânge până la urmă cele mai sfinte hotărâri; iar viciul pătrunde prin spărturile din zidul cuviinței, aceea pe care prieteniile cu adevărat curate ar trebui s-o păzească cu sfințenie. Dar îi las pe cititorii acestei istorii cu gândurile lor drepte, de pe urma cărora au să tragă mai mult folos decât mine care, ținând seama că am uitat atât de curând hotărârile luate, nu pot fi un dascăl prea grozav.
Și iarăși eram de una singură, cum se zice; dezlegată de orice legături, fie ele de soție sau de amantă, în afară de legătura cu bărbatul meu, pânzarul, de care neaflând nimic vreme de aproape cincisprezece ani, nimeni nu mă poate beșteli că mă simțeam slobodă cu desăvârșire, cu atât mai mult cu cât, la plecare, omul îmi spusese că dacă nu primesc multă vreme știri de la el, trebuie să înțeleg că a murit și că sunt liberă să mă mărit din nou cu cine poftesc.