XIV

În cele din urmă, ajunse în fața judecății. Se apără spunând că nu ea furase marfa, ci că o oarecare doamnă Flanders, cum auzise ea că i se spune (fiindcă de cunoscut n-o cunoștea), îi dăduse la ieșirea din prăvălie pachetul cu marfă, rugând-o să-l ducă acasă. Au întrebat-o unde era această doamnă Flanders, dar ea n-avea de unde s-o scoată și nu era în stare să dea nici cea mai mică informație în legătură cu mine; și, fiindcă oamenii negustorului jurau răspicat că ea se aflase în prăvălie în clipa furtului, că ei își dăduseră imediat seama de lipsa mărfii, că o urmăriseră și că aflaseră marfa asupra ei, juriul a găsit-o vinovată; dar curtea, socotind că nu ea fusese de fapt cea care furase marfa și că se putea întâmpla să n-o găsească pe această doamnă Flanders, adică pe mine, măcar că viața nenorocitei de asta atârna — și chiar așa și era —, a îngăduit să fie deportată; ăsta era cel mai mare hatâr cu care s-a putut alege; totuși curtea i-a făgăduit că, dacă între timp ea o descoperă pe numita doamnă Flanders, va pune o vorbă bună pentru iertarea ei; cu alte cuvinte, dacă mă găsește pe mine, ca să fiu eu spânzurată, ea nu va fi deportată. Am avut eu grijă să nu se întâmple una ca asta, așa încât, curând după aceea, femeia a fost îmbarcată ca să-și ispășească pedeapsa.

Trebuie să spun din nou că soarta acestei femei m-a tulburat nespus și cădeam pe gânduri de câte ori mi-aminteam că, de fapt, eu fusesem unealta nenorocirii ei; dar, la gândul că însăși viața mea era atât de neîndoios primejduită, mă lepădam de duioșie; apoi, văzând că femeia a scăpat de moarte, mă bucuram de deportarea ei, fiindcă acum nu-mi mai stătea în cale pentru a-mi face vreun rău, orice s-ar fi întâmplat.

Nenorocirea cu femeia asta s-a întâmplat cu câteva luni mai devreme decât ultima pățanie pe care v-am povestit-o și a fost una din pricinile pentru care îngrijitoarea mea m-a pus să mă îmbrac în straie bărbătești, ca să trec neobservată; dar m-am plictisit curând de travestirea asta, după cum v-am mai spus, fiindcă mă punea în fața prea multor greutăți.

Acum scăpasem de teama martorilor, care să depună împotriva mea, fiindcă toți cei care avuseseră vreo treabă cu mine sau mă știau pe numele de Moll Flanders fuseseră fie spânzurați, fie deportați; așa încât, dacă aș fi avut nenorocirea să fiu prinsă, puteam să-mi dau orice nume voiam tot așa de bine ca și pe cel de Moll Flanders, căci niciun păcat vechi nu putea să-mi fie pus pe seamă; de aceea am pornit-o iarăși, fără grijă, și am dat câteva lovituri frumoase, deși nu atât de grozave ca cele pe care le dădusem înainte.

Cam tot atunci a izbucnit iarăși un foc, nu departe de casa unde locuia îngrijitoarea mea, și mi-am încercat și acolo norocul; dar fiindcă n-am ajuns la locul cu pricina destul de devreme, adică înainte să se îngrămădească lumea, în loc de câștig, m-am ales cu un ponos, care era cât pe ce să pună capăt vieții și tuturor păcatelor mele. Vâlvătaia era năprasnică și oamenii își salvau lucrurile cu atâta groază, încât le aruncau pe fereastră și o fetișcană a azvârlit pe fereastră un pat cu așternut de puf drept în capul meu. E drept că patul fiind moale nu mi-a rupt oasele, dar fiindcă era greu, cu atât mai greu cu cât venea de sus, m-a doborât și m-a lăsat ca moartă pe jos pentru câtăva vreme; iar oamenii nici nu-și băteau capul să mă scoată de sub el și să mă facă să-mi vin în simțiri. Și am zăcut în părăsire ca o moartă multă vreme, până când cineva, vrând să dea la o parte patul din drum, mi-a ajutat să mă ridic. Mare minune că oamenii din casă n-au mai aruncat și alte lucruri pe fereastră, care ar fi căzut tot peste mine și m-ar fi omorât fără doar și poate; dar mi-era scris să mai îndur și altele.

De data asta, întâmplarea mi-a stricat târgul și m-am întors acasă la îngrijitoarea mea, lovită și speriată, așa încât a trecut mult timp până ce ea m-a pus iarăși pe picioare.

Sosise timpul plin de veselie al bâlciului Bartholomew. Pe acolo nu mă abătusem încă și, de pe urma bâlciului, nu mă alesesem niciodată cu mare lucru; dar, în anul de care vorbesc, am dat o raită prin locurile acelea și am nimerit într-una din dughenele cu loterie. Nu era mare lucru de făcut aici, dar a intrat acolo un domn foarte bine îmbrăcat și arătând a om bogat și cum, în prăvălii din astea, e obiceiul să intri în vorbă cu cine se nimerește, el a pus ochii pe mine și mi s-a adresat foarte drăguț. Mai întâi, mi-a spus că depune el bani ca să trag eu la loterie și așa a și făcut și, fiindcă a câștigat un fleac, mi l-a oferit (cred că era un manșon de pene); pe urmă mi-a vorbit mai departe cu un respect neobișnuit și cu o politețe de gentleman.

M-a ținut de vorbă până când m-a scos din dugheana cu loteria, pe urmă m-a însoțit prin barăci tot flecărind despre mii de lucruri, repede și fără niciun rost. În cele din urmă, mi-a spus că e încântat de tovărășia mea și m-a întrebat dacă m-aș încumeta să urc împreună cu el într-o caleașcă; mi-a spus că-i om de onoare și nu-mi va propune nimic care să nu-i facă cinste. Eu am făcut nițel nazuri, m-am lăsat rugată și pe urmă am primit.

La început, nu prea înțelegeam ce urmărește domnul ăsta, dar mi-am dat seama pe urmă că era cam băut și că nu l-ar fi supărat să mai bea puțin. M-a dus la Spring Garden, în Knightsbridge, unde ne-am plimbat prin grădină și unde m-a tratat foarte frumos; dar am văzut eu că-i place să tragă la măsea. Mă îmbia el și pe mine, dar eu am refuzat.

Până aici s-a ținut de cuvânt și nu mi-a făcut nicio propunere rușinoasă. Ne-am întors tot cu caleașca, m-a plimbat pe străzi și se făcuse ora zece noaptea, când, deodată, a oprit trăsura în fața unei case unde, pare-se, el era cunoscut. Cei de acolo nu s-au sfiit să ne ducă sus, într-o odaie cu un pat. La început, când a fost să urc scara, am făcut mofturi, dar după câteva cuvinte, am primit și asta, fiind de fapt foarte dornică să văd unde vrea să ajungă și plină de speranță că până la urmă mă voi alege cu ceva. Cât despre pat și celelalte, asta nu mă îngrijora prea tare.

Aici omul începu să se poarte mai slobod cu mine decât făgăduise; iar eu, încetul cu încetul, am încuviințat totul, așa încât, pe scurt, a făcut cu mine ce-a vrut, nu-i nevoie să spun mai mult. În tot timpul ăsta, trăgea din belșug la măsea și, cam pe la orele unu noaptea, ne-am suit din nou în caleașcă. Din cauza aerului și a hurducăturilor, băutura i s-a urcat și mai rău la cap și omul a început să se foiască, voind să înceapă totul de la început; dar eu, care acum mă simțeam tare, m-am împotrivit, l-am liniștit și nici cinci minute n-au trecut până când omul a adormit tun.

M-am folosit de acest prilej ca să-l cercetez cu de-amănuntul. Am pus mâna pe un ceas de aur, pe o pungă de mătase cu bani, pe peruca lui cea frumoasă, cu plete lungi, niște mănuși cu franjuri de argint, sabia și o cutie de prizat tabac, apoi, deschizând încetișor ușa trăsurii, tocmai mă pregăteam să sar afară din mers; dar caleașca oprindu-se în strada îngustă din spatele Temple Barului, spre a lăsa să treacă o altă caleașcă, am coborât frumușel, am închis ușa pe loc și am spus adio domnului meu cu caleașca lui cu tot și n-am mai auzit niciodată de ei.

Asta era într-adevăr o lovitură nesperată și de loc plănuită dinainte, măcar că nu lăsasem atât de mult în urmă plăcerile tinereții, încât să fi uitat cum trebuie să mă port când un filfizon e atât de orbit de poftă, încât nu deosebește o femeie bătrână de una tânără. Adevărul e că arătam cu vreo zece-doisprezece ani mai tânără decât eram; totuși nu eram o fetișcană de șaptesprezece ani și era destul de ușor să vezi asta. Nimic nu e mai nefiresc, mai dezgustător, mai caraghios decât un bărbat cu capul încins de băutură și îmboldit de pofte păcătoase: îl stăpânesc atunci doi demoni dintr-o dată și omul nu se mai poate conduce după glasul înțelepciunii, așa cum nu poate o moară să macine fără apă; viciul strivește tot ce e bun în el, dacă o fi fost ceva bun; mai mult, îi orbește chiar simțurile din pricina acestei turbări și omul se poartă într-aiurea, chiar și în ochii lui; de pildă, bea când e dinainte beat, culege o femeie de pe stradă, fără să se întrebe ce e sau cine e; dacă e sănătoasă sau putredă, curată sau murdară, dacă e slută sau frumoasă, bătrână sau tânără; e atât de orbit, că nu mai deslușește nimic. Un om dintre aceștia e mai rău ca unul scos din minți; împins de capul lui păcătos și stricat, nici nu mai știe ce face, așa cum n-a știut nici nenorocitul ăsta al meu, când i-am scos din buzunar ceasul și punga de aur.

Ăștia sunt oamenii despre care spune Solomon: „Se duc precum boul la tăiere, până când simt cuțitul în ficat”; o minunată zugrăvire, în treacăt fie spus, a acestei boli scârboase, otravă ucigătoare ce se amestecă cu sângele, care izvorăște din fântâna ficatului; de unde, prin iuțeala cu care circulă acel amestec, boala asta groaznică și grețoasă lovește numaidecât în ficat și de aci mintea se molipsește și ea, iar măruntaiele toate sunt străpunse ca de un pumnal.

E drept că nenorocitul acela fără apărare n-avea să se teamă de nicio primejdie din partea mea, măcar că eu aveam la început mari temeri în legătură cu el; dar, într-o privință, zău că era vrednic de milă, fiindcă nu părea să fie soi rău; era un gentleman cumsecade, un om de înțeles, cu purtări frumoase, bărbat chipeș, cu un aer cumpătat și serios, un obraz cuceritor și tot ce trebuie ca să placă; numai că, din nefericire, se îmbătase cu o seară înainte, și nu se mai culcase deloc — așa mi-a spus când am fost împreună —, era înfierbântat, sângele i se aprinsese de atâta vin și, în starea asta, mintea lui ca și amorțită îl părăsise.

Cât despre mine, treaba mea era să mă gândesc la banii lui și la ce aș putea scoate de la el; după aceea, dacă aș fi găsit vreun mijloc, l-aș fi trimis sănătos la casa și familia lui, pentru că pun rămășag că omul avea o nevastă cinstită și cuminte și copii nevinovați, care erau îngrijorați din cauza lui și s-ar fi bucurat să-l vadă acasă și să aibă grijă de el, până când își va fi venit în fire; și atunci, cu ce rușine și cu ce părere de rău ar fi privit el în urmă, la ceea ce făcuse! Ce imputări și-ar fi făcut, fiindcă se însoțise cu o târfă, culeasă din coclaurile cele mai murdare, din dughenele bâlciului, din noroiul și mocirla orașului! Cum ar fi tremurat de teamă că s-a ales cu o boală, de teama acelui pumnal în ficat, cum s-ar fi urât pe sine, ori de câte ori și-ar fi amintit de nebunia și sălbăticia acelei destrăbălări! Cum, dacă mai era o fărâmă de cinste în el — și cred cu adevărat că era —, s-ar fi îngrozit la gândul de a da din putreziciunea pe care ar fi putut s-o prindă — și, din câte știa el, se putea s-o fi prins — nevestei lui celei cuminți și virtuoase, semănând astfel molima în sângele urmașilor.

Dacă gentlemenii aceștia ar cunoaște disprețul cu care-i privesc chiar femeile culese în astfel de împrejurări, poate că s-ar lecui. După cum spuneam mai înainte, femeile acestea nu prețuiesc plăcerea, nu sunt îndemnate de nicio pornire față de bărbat; o târfă din astea nici nu se gândește la desfătare, ci numai la bani; și când bărbatul e afumat, ca să zic așa, în uitarea de sine a plăcerii lui ticăloase, mâinile ei îi cotrobăiesc prin buzunare, lucru de care el nu poate să-și dea seama în clipele acelea de nebunie, așa cum nu poate să-l prevadă atunci când pornește haihui.

Am cunoscut o femeie care s-a dovedit atât de pricepută față de un bărbat, care de fapt nici nu merita ceva mai bun, încât în timp ce el se îndeletnicea cu altceva, ea i-a scos punga cu douăzeci de guinee din buzunărașul unde el o ascunsese chiar de teama ei și i-a vârât înăuntru o altă pungă, cu bani auriți, în locul celei furate. După ce omul a terminat, a întrebat-o:

— Ei, nu m-ai buzunărit?

Ea a început să glumească, spunându-i că nu-și închipuie că e dintre cei care au prea mult de pierdut. Atunci el duce mâna la buzunar, pipăie cu degetele buzunarul, simte că punga e acolo, și e pe deplin mulțumit; și uite așa i-a furat femeia banii. Asta era de fapt meseria ei; purta tot timpul în buzunar un ceas de aur fals, adică un ceas de argint aurit, și o pungă cu bănuți falși, ca să-i aibă pregătiți oricând, și nu mă îndoiesc că lucra cu succes.

M-am întors acasă la îngrijitoare cu prada și zău că, auzind povestirea mea, femeia a fost mișcată până la lacrimi, la gândul că un gentleman ca acesta era în primejdie de a se pierde zilnic, ori de câte ori i se urca la cap un pahar de vin.

Cât despre câștigul meu și felul cum îl buzunărisem de tot ce avea, asta mi-a spus că i-a plăcut grozav.

— Vezi, fetițo, zice, o întâmplare ca asta poate să-l lecuiască mai bine, după câte știu eu, decât toate predicile pe care o să le audă în viața lui.

Și dacă restul istoriei e adevărat, înseamnă că ea a avut dreptate.

A doua zi, îngrijitoarea mea mă tot întreba mereu despre gentlemanul cu pricina; felul cum i-am zugrăvit îmbrăcămintea, portul, fața lui, toate o făceau să se gândească la un domn pe care-l cunoștea, ca și pe familia lui. A căzut pe gânduri și, în timp ce eu îi dădeam înainte cu amănuntele, mi-a zis:

— Fac prinsoare pe 100 de lire că-l cunosc pe omul ăsta.

— Îmi pare rău, dacă-i așa, zic eu, fiindcă, pentru nimic în lume, n-aș vrea să-l dau de gol; a pățit destule și așa și nu vreau să-i mai cășunez vreun rău.

— Nu, nu, face ea, n-am de gând să-i fac nimic rău, dar dă-mi voie să-mi potolesc un pic curiozitatea, fiindcă dacă el e, îți garantez că ți-l găsesc.

M-am cam speriat când am auzit asta și i-am spus, cu semne vădite de îngrijorare pe față că, în același fel, ar putea să mă găsească și el pe mine și atunci sunt pierdută.

Ea mi-a răspuns cu însuflețire:

— Cum îți închipui c-am să te trădez, fetițo? Nu, nu, zice, nu face pielea lui atâta. Ți-am păstrat eu taine mai grele ca astea; poți să ai încredere în mine și acum.

Eu n-am mai suflat nicio vorbă.

Și-a făcut ea planul ei și, fără să-mi spună nimic, s-a hotărât să-i dea de urmă. S-a dus la o prietenă de-a ei, o cunoscută de-a familiei pe care o bănuia, spunându-i că are o treabă deosebită cu cutare domn (care, în treacăt fie spus, nu era nici mai mult, nici mai puțin decât baronet și încă de foarte bună familie) și că nu știe cum să ajungă la el, fără să fie recomandată de cineva. Prietena ei i-a făgăduit numaidecât s-o recomande și, după aceea, s-a și dus la casa baronetului să vadă dacă gentlemanul e în oraș.

A doua zi, prietena asta vine la îngrijitoarea mea cu vestea că baronetul e acasă, dar că i se întâmplase o nenorocire; zăcea rău bolnav și nu era chip să i se vorbească.

— Ce nenorocire? întreabă numaidecât îngrijitoarea mea, prefăcându-se foarte mirată.

— Păi, zice prietena, s-a dus la Hampstead ca să viziteze o cunoștință și, la întoarcere, a fost atacat și jefuit; și fiindcă era nițel băut, așa se pare, bandiții l-au scărmănat și acum e foarte bolnav.

— Jefuit! face îngrijitoarea mea, și ce i-au furat?

— Păi, zice prietena, i-au furat ceasul de aur și cutia de prizat tabac, tot de aur, o perucă foarte frumoasă și toți banii pe care-i avea în buzunar și care, poți să fii sigură, nu erau de lepădat, pentru că domnia-sa nu iese niciodată fără o pungă cu guinee la el.

— Pe naiba! face în batjocură îngrijitoarea mea. Îți garantez că s-a îmbătat, s-a încurcat cu o târfă care l-a buzunărit și acum vine la nevastă-sa și-i îndrugă c-a fost jefuit. Asta-i minciună veche; cu gogoși din astea sunt duse de nas, în fiecare zi, sărmanele femei.

— Las-o încolo! zice prietena. Se vede că nu-l cunoști; ăsta-i un domn subțire, altul mai cumsecade, mai cumpătat, mai modest nu găsești în tot orașul; îi este silă de lucruri din astea, nimeni dintre cei care-l cunosc nu poate să creadă una ca asta despre el.

— Bine, bine, face îngrijitoarea, doar nu-i treaba mea; dac-ar fi, îți garantez c-aș dibui eu ce-i la mijloc; bărbații care trec în ochii lumii drept modești nu sunt, de cele mai multe ori, mai breji decât alții, numai că își păstrează un nume mai bun sau, dacă vrei, sunt mai fățarnici.

— Nu, nu, zice prietena ei, te asigur că Sir X nu e fățarnic; e într-adevăr un bărbat cinstit și cumpătat și cu siguranță c-a fost jefuit.

— Bine, face îngrijitoarea mea, poate că așa o fi, îți spun că nu-i treaba mea; numai că vreau să-i vorbesc. Am o altă treabă cu el.

— Orice fel de treabă ai avea cu el, zice prietena ei, încă nu poți să-l vezi, fiindcă nu-i în stare să primească; e rău bolnav și plin de vânătăi.

— Ei, face îngrijitoarea, o fi încăput pe mâini rele, cu siguranță. Și pe urmă întreabă cu seriozitate: Și mă rog, pe unde are vânătăi?

— Păi, la cap, zice prietena ei, pe una din mâini și pe față, fiindcă au fost sălbatici rău cu el.

— Bietul om, face îngrijitoarea mea. Atunci trebuie să aștept până se vindecă și adaugă: Sper că n-o să dureze mult, fiindcă tare aș vrea să-i vorbesc.

Și iat-o că vine la mine și-mi spune toată povestea.

— L-am dibuit pe domnul tău cel subțire și să știi că chiar că era un domn subțire, zice, dar vai de el, fiindcă e într-o stare jalnică. Mă întreb ce naiba ai putut să-i faci, aproape că l-ai omorât.

M-am uitat la ea ca o zăpăcită.

— L-am omorât! zic; pesemne că ai nimerit la altul; sunt sigură că nu i-am făcut nimic rău; era zdravăn când l-am lăsat, zic, numai că era beat și dormea tun.

— De asta nu știu nimic, dar acum e într-o stare jalnică. Și-mi spune tot ce a aflat de la prietena ei.

— Atunci, zic eu, să știi c-a încăput pe mâini rele, după ce l-am lăsat eu, fiindcă eu l-am lăsat în stare destul de bună.

Cam vreo zece zile după asta, îngrijitoarea mea se duce iar la prietena ei ca să fie recomandată domnului cu pricina; între timp, întrebase prin alte locuri și aflase că omul era iar pe picioare, așa încât, de data asta, i-au dat voie să-i vorbească.

De fapt, era o femeie cum nu se poate mai iscusită și n-avea nevoie de nimeni ca s-o recomande; și-a spus povestea mult mai bine decât voi fi eu în stare s-o spun, fiindcă era stăpână pe limba ei, cum am mai spus. I-a spus domnului că a venit la el, deși nu-l cunoștea, doar cu gândul de a-i face un serviciu și o să-și dea seama și el că alt scop nu are. Și, fiindcă venea cu gânduri atât de prietenești, îl ruga să-i făgăduiască ceva, anume dacă el nu va primi propunerea ei prietenească, să nu-i ia în nume de rău că și-a vârât nasul unde nu-i fierbe oala; ea îl asigura, în schimb, că ceea ce avea să-i spună fiind o taină care nu-l privea decât pe el, va rămâne mai departe o taină pentru toată lumea, indiferent dacă el primește sau nu propunerea ei, firește dacă nu o dă el singur în vileag; și faptul că el îi va respinge serviciile n-o va face să-și piardă într-atât respectul față de el, încât să-i cășuneze vreun rău cât de mic, așa încât el va fi slobod să se poarte cum va socoti de cuviință.

La început, omul părea foarte rezervat și spunea că nu știe nimic care să-l privească pe el și să trebuiască a fi tăinuit; că nu făcuse niciodată rău nimănui și că nu-i păsa de gura lumii; că nu-i stătea în fire să fie nedrept și nici nu-și putea închipui în ce privință ar putea cineva să-i facă vreun serviciu, dar că, dacă lucrurile stăteau așa cum spunea ea, el nu putea lua în nume de rău nimănui care se străduia să-i facă un bine. Îi dădea prin urmare femeii libertatea să-i spună sau să nu-i spună ce are de spus, după cum socotea ea de cuviință.

Văzându-l atât de nepăsător, îngrijitoarei mele aproape că i-a fost frică să deschidă vorba; totuși, după câteva cuvinte ocolite, i-a spus că, printr-o întâmplare ciudată și greu de explicat, ajunsese să cunoască ultima lui aventură atât de nenorocită și asta pe o cale care făcea ca nimeni pe lume în afară de ea și el, nici măcar persoana care se aflase atunci cu dânsul, să nu știe nimic.

La început, el părea cam supărat.

— Ce aventură? a întrebat-o.

— Păi, domnule, zice ea, felul cum ați fost jefuit când vă întorceați din Knightsbr… adică, vreau să spun, zice, Hampstead. Nu vă mirați, domnule, zice, că sunt în stare să vă redau pas cu pas ce ați făcut în ziua aceea, de la dughenile bâlciului din Smithfield până la Spring Garden în Knightsbridge și de acolo la adresa cutare, în cartierul Strand și să vă descriu cum ați fost lăsat dormind în trăsură, după aceea. Vă spun, nu vă mirați, domnule, fiindcă nu vreau să mă aleg cu nimic de pe urma dumneavoastră; nu vă cer nimic și vă asigur că femeia cu care ați fost habar n-are cine sunteți și nici n-o să știe vreodată și, totuși, s-ar putea să aveți nevoie de serviciile mele, fiindcă n-am venit doar ca să vă înștiințez că am aflat despre lucrurile acestea, ca și cum aș aștepta mită ca să le ascund; liniștiți-vă, domnule, zice, fiindcă orice veți crede de cuviință să faceți sau să-mi spuneți, voi păstra taina ca un mormânt.

El s-a mirat de vorbele ei și i-a spus cu seriozitate:

— Doamnă, sunteți o străină pentru mine, dar, din nenorocire, ați aflat taina celei mai josnice fapte din viața mea, faptă de care mă rușinez pe drept cuvânt și cu privire la care singura mea mângâiere era gândul că numai Dumnezeu și cugetul meu știau despre ea.

— Vă rog, domnule, zice ea, să nu socotiți descoperirea mea drept o parte a nenorocirii dumneavoastră. În întâmplarea asta cred că ați fost luat prin surprindere și poate că femeia aceea și-a folosit meșteșugul ca să vă îndemne spre o astfel de faptă. Totuși, nu veți fi niciodată îndreptățit, zice, să vă căiți c-am ajuns să aud și eu despre lucrul ăsta; nici gura dumneavoastră nu poate fi mai tăcută decât am fost eu, și voi fi și de aci înainte.

— Bine, zice el, dar trebuie să fiu drept și cu femeia aceea; oricine o fi fost, vă asigur că nu m-a îmboldit la nimic; dimpotrivă, mai degrabă m-a respins. Numai nesăbuința și nebunia mea m-au aruncat în toate astea; și, da, au aruncat-o și pe ea; trebuie să fiu drept cu ea, măcar în privința asta. Cât despre ceea ce mi-a furat, nu mă puteam aștepta la altceva în starea în care mă aflam și nici până în ceasul ăsta nu știu dacă m-a jefuit ea sau vizitiul. Dacă a făcut-o ea, o iert. Cred că toți bărbații care se poartă cum m-am purtat eu ar trebui să pățească la fel; dar mă frământă mai degrabă alte gânduri, decât gândul la lucrurile furate de ea.

Acum îngrijitoarea mea începu să intre în subiect de-a binelea, iar el i-a vorbit foarte deschis.

— Mai întâi, i-a spus ea, ca răspuns la cuvintele lui despre mine, mă bucur, domnule, că sunteți atât de drept cu femeia care a fost cu dumneavoastră. Vă asigur că e femeie de neam, nu una de pe străzile orașului, și, orice ați fi obținut de la ea, vă asigur că nu asta-i meseria ei. Ați trecut printr-o mare primejdie, domnule; dar dacă gândul acesta vă îngrijorează, vă puteți liniști cu totul, fiindcă vă asigur că niciun bărbat în afară de soțul ei nu s-a atins de ea, și acesta a murit de aproape opt ani.

Se pare că tocmai asta îl frământa pe el și că de aceea era foarte înspăimântat; totuși când îngrijitoarea mea i-a spus ce i-a spus, omul s-a arătat foarte mulțumit și a zis:

— Doamnă, ca să fiu sincer cu dumneavoastră, dacă în privința asta mă pot liniști, nu-mi mai pasă atâta de ce-am pierdut; cât despre asta, ispita era mare și femeia poate că era săracă și avea nevoie de lucrurile acelea.

— Dacă n-ar fi fost săracă, Sir, zice ea, puteți fi sigur că nu v-ar fi cedat niciodată; și așa cum sărăcia a îndemnat-o să vă lase să faceți ce-ați făcut, tot sărăcia a îndemnat-o să-și ia singură plata, la sfârșit, când a văzut în ce stare erați și că, dacă n-ar fi făcut-o ea, poate că vizitiul sau însoțitorul ar fi făcut-o și spre mai marea dumneavoastră pagubă.

— Bine, face el, să-i fie de bine. Spun din nou că toți bărbații care fac ca mine, ca mine să pățească, și atunci or să fie mai prevăzători. Dar nu asta m-a îngrijorat, ci lucrul de care ați pomenit adineauri.

Și aici a intrat față de ea în amănunte destul de deocheate cu privire la ce se petrecuse între noi, amănunte pe care nu se cade să le redea în scris o femeie. Și a mai vorbit de groaza care-l apăsa în legătură cu nevastă-sa, de teama de a nu fi prins ceva de la mine și a-i fi dat și ei; în cele din urmă, a întrebat-o pe îngrijitoarea mea, dacă nu-i poate mijloci o întâlnire cu mine. Îngrijitoarea mea i-a dat mai departe asigurări că sunt o femeie curată de astfel de lucruri și că, în privința asta, putea să fie la fel de liniștit cu mine ca și cu doamna lui; în ceea ce privește însă întâlnirea cu mine, ar putea să aibă urmări primejdioase; totuși, îi făgăduia că-mi va vorbi și-l va înștiința și pe el, dar se străduia în același timp să-i abată gândul de la dorința asta, fiindcă lui nu-i putea fi de folos, având în vedere că, după cum spunea ea, el nu dorea să reînnoiască legătura, iar în ceea ce mă privea pe mine, asta ar fi fost un mijloc de a mă da pe mâna lui.

El i-a spus că dorea nespus să mă vadă, că era gata să-i dea toate asigurările ce-i stăteau în puteri că nu voia să scoată nimic de la mine și că, de la bun început, avea de gând să mă scutească de orice despăgubiri. Ea îi tot arăta că în felul ăsta taina ar putea să fie dezvăluită, ceea ce i-ar aduce lui neajunsuri și-l ruga să nu mai stăruie, așa încât, până la urmă, omul s-a lăsat păgubaș.

Au mai vorbit despre lucrurile dispărute și el se arăta foarte dornic să-și recapete ceasul de aur. I-a spus că, dacă i-l aduce, e gata să plătească prețul ceasului. Ea i-a răspuns că o să-și dea osteneală să i-l aducă și-l va lăsa pe el să-l prețuiască.

Drept care, a doua zi, i-a dus ceasul, iar el i-a plătit în schimb 30 de guinee, ceea ce era mai mult decât aș fi putut eu să capăt pe el, deși se pare că ceasul făcea mult mai mult. Omul a mai amintit de perucă, care pare-se că-l costase 60 de guinee și de cutia de tabac; câteva zile mai târziu, i le-a dus și pe astea, iar el s-a arătat foarte îndatorat și a mai plătit încă 30 de guinee. În ziua următoare, i-am trimis sabia cea frumoasă și bastonul pe gratis și nu i-am mai cerut nimic, dar de văzut n-aveam de gând să-l văd, decât poate ca să se încredințeze el că știu cine e, lucru pe care el nu-l dorea.

După aceea, a început s-o iscodească pe îngrijitoare pentru a afla cum de cunoștea ea toată povestea. Ea a născocit o istorie lungă, cum că aflase totul de la una, căreia îi spusesem eu toată pățania și care trebuia să mă ajute pe mine să vând lucrurile furate; cum deținătoarea tainei îi adusese lucrurile ei, care împrumuta bani pe amanet, iar ea, auzind despre nenorocirea domniei-sale, a ghicit numaidecât cum stau lucrurile și, după ce a pus mâna pe obiecte, a hotărât să-ncerce a-l căuta, ceea ce și făcuse. După aceea, l-a asigurat din nou că nimic nu va ieși din gura ei și că, deși o cunoștea prea bine pe femeie, adică pe mine, totuși nu-i spusese nicio vorbă despre cine era persoana cu pricina, ceea ce, în treacăt fie spus, era o minciună; totuși el n-a păgubit nimic, fiindcă eu n-am suflat o vorbă nimănui.

Mă gândeam mereu să-l revăd și-mi părea rău că mă împotrivisem. Eram încredințată că, dacă l-aș fi văzut și i-aș fi spus că-l cunosc, m-aș fi ales cu ceva foloase de pe urma lui și poate chiar m-ar fi întreținut; și deși ar fi fost o viață destul de păcătoasă, totuși n-ar fi fost atât de plină de primejdii ca cea în care mă vârâsem. Dar gândurile astea n-au durat mult și am refuzat să-l mai văd, atunci; îngrijitoarea mea însă îl vedea adesea, iar el era foarte bun cu ea, dându-i câte ceva ori de câte ori o întâlnea. Mai ales, într-un rând, îngrijitoarea l-a găsit foarte vesel și, după părerea ei, puțin cam afumat, el a stăruit din nou să-l lase s-o revadă pe femeia care, zicea el, îl vrăjise în așa hal, în noaptea aceea. Îngrijitoarea mea, care, de la bun început, era pentru întrevederea asta, i-a spus că dorința lui fiind atât de puternică, ea aproape că se dă bătută, dacă va putea să mă convingă și pe mine; a adăugat că, dacă el binevoiește să vină în seara aceea la ea, se face ea luntre și punte să mă aducă și pe mine, ținând seama că el o încredințase de atâtea ori a fi uitat tot ce se întâmplase.

Prin urmare, femeia a venit la mine și mi-a istorisit totul; pe scurt, mi-a smuls curând consimțământul, cu atât mai mult cu cât păstram în mine oarecare părere de rău, fiindcă refuzasem până atunci; și-am început să mă pregătesc să-l revăd. Vă puteți închipui că m-am gătit cum m-am priceput mai frumos și, pentru prima oară, am folosit și puțin suliman; vă spun că pentru prima oară, fiindcă până atunci nu mă înjosisem până într-atât, având destulă deșertăciune ca să cred că n-am nevoie de asta.

La ceasul hotărât, omul sosi; și, după cum băgase de seamă și îngrijitoarea mai înainte, era cu ochi și cu sprâncene că omul era cherchelit, deși era departe de a fi ceea ce numim noi criță. Părea foarte încântat că mă vede și s-a pornit pe o discuție lungă cu mine în legătură cu povestea noastră.

I-am cerut de câteva ori iertare pentru ceea ce făcusem, încredințându-l că nici nu mă gândisem la una ca asta în clipa când îl întâlnisem, că nu mersesem cu el decât fiindcă-l luasem drept un domn foarte politicos, iar el îmi făgăduise de atâtea ori că va fi cuviincios.

El a dat vina pe băutură, spunând că nici nu știuse ce-i cu el și că de n-ar fi fost așa, nu și-ar fi îngăduit niciodată să facă ceea ce făcuse. A declarat că nu se atinsese de nicio altă femeie în afară de mine de când se însurase, dar că fusese luat prin surprindere; mi-a făcut complimente pentru plăcerea pe care i-o dădusem și alte lucruri de felul ăsta și atât turuia întruna, încât mi-am dat seama că, de atâta vorbă, era gata s-o înceapă de la capăt. Dar eu l-am luat de scurt; i-am declarat că, de la moartea soțului meu, adică de aproape opt ani, nu îngăduisem niciunui bărbat să se atingă de mine. El mi-a spus că mă crede. Și a adăugat că doamna îi dăduse să înțeleagă acest lucru și, tocmai fiindcă asta era și părerea lui, dorea atât de mult să mă revadă; și că, de vreme ce călcase o dată strâmb cu mine și nu pățise nimic rău, putea, fără grijă, să mai îndrăznească o dată; și așa, pe scurt, s-a ajuns la ceea ce mă așteptam eu și la ceea ce nu se poate povesti aci.

Bătrâna mea îngrijitoare prevăzuse că așa se va întâmpla, cum prevăzusem și eu și, de aceea, îl dusese într-o încăpere fără pat, dar care dădea într-o cămăruță cu pat și acolo ne-am retras noi pentru toată noaptea; pe scurt, după ce a petrecut câtva timp cu mine, omul s-a culcat și acolo a rămas. Eu m-am retras, dar, înainte de a se face ziuă, m-am întors dezbrăcată și m-am culcat lângă el până dimineața.

Iată cum păcatul pe care-l faci o dată e un imbold trist ca să păcătuiești din nou; orice gând amuțește, când se reînnoiește ispita. Dacă nu m-aș fi înduplecat să-l văd din nou, dorința cea păcătoasă din el s-ar fi istovit și poate că n-ar mai fi căzut în ispită cu nicio altă femeie, așa cum cred într-adevăr că nu căzuse nici înainte.

La plecare, i-am spus că e mulțumit, sper, de a nu fi fost jefuit din nou. Mi-a răspuns că, în privința asta, era deplin mulțumit și că se putea încrede iarăși în mine; și, vârând mâna în buzunar, a scos cinci guinee, care erau primii bani câștigați de mine în felul ăsta, după mulți ani de zile.

A mai venit pe la mine de câteva ori, în același fel, dar nu m-am ales cu vreun venit statornic, ceea ce grozav mi-ar fi plăcut. O dată, într-adevăr, m-a întrebat din ce trăiesc, iar eu m-am grăbit să-i răspund, încredințându-l că nu mă îndeletnicisem niciodată cu ceea ce făcusem cu el, dar că din lucrul pe care-l făceam cu acul încropeam ceva; că atâta eram în stare să fac și că uneori o duceam destul de greu.

A rămas gânditor când a aflat că el era cel dintâi bărbat ce mă dusese pe calea pe care, mă asigura, nu se gândea nici el c-o s-o apuce vreodată, și îl cam apăsa conștiința, zicea, că din vina lui păcătuim atât el cât și eu. Uneori spunea lucruri înțelepte despre păcat în sine și despre împrejurările în care avusese loc, în cazul lui; cum vinul îi stârnise pornirile, cum diavolul îl mânase spre locul acela și-l dusese în ispită și, la urmă, trăgea chiar el morala.

Când îl năpădeau gânduri din astea, pleca și uneori nu se întorcea o lună întreagă sau mai mult; dar, pe urmă, când se sătura să tot fie serios, ieșea la iveală ceea ce era stricat și atunci omul venea la mine, gata să păcătuiască. Așa am trăit câtăva vreme și, măcar că omul nu mă întreținea, cum se zice, totuși nu se dădea în lături de la daruri frumoase și îndestulătoare, ceea ce îmi îngăduia să trăiesc fără să lucrez și, mai ales, fără să m-apuc de vechea mea meserie.

Dar și povestea asta a avut un sfârșit: după vreun an de zile, am văzut că nu mai vine atât de des ca de obicei și, în cele din urmă, m-a lăsat în părăsire, fără vreo supărare și fără rămas bun; și așa s-a isprăvit cu acest răstimp din viața mea, de pe urma căruia nu m-am ales cu mare lucru, în afară de remușcări.

Cât a durat asta, stăteam destul de mult pe acasă, și, având din ce să trăiesc, cel puțin un sfert de an după aceea nu m-am mai încumetat s-o pornesc; dar când am început să văd că veniturile lipsesc și nevrând în ruptul capului să mă ating de capital, am început din nou să mă gândesc la vechea mea meserie și să scot capul pe stradă; și primul pas a fost destul de norocos.

M-am îmbrăcat foarte sărăcăcios, căci aveam mai multe înfățișări sub care mă arătam, pusesem acum o rochie obișnuită de postav, un șorț albastru și o pălărie de pai; și m-am așezat în poarta hanului „La trei cești” din St. John Street. La hanul ăsta trăgeau câțiva căruțași, iar diligențele pentru Barnet, Totteridge și alte orașe din părțile acestea stăteau totdeauna în stradă, seara, când se pregăteau de plecare, așa încât eu eram gata pentru orice s-ar fi ivit. Anume mă gândeam la asta: la hanuri de acest fel, oamenii vin adesea cu boccele și pachete și caută căruțași sau vizitii, după cum au nevoie, ca să-i ducă la țară și tot aici vin, de obicei, femei, neveste și fiice de hamali, gata să ia în primire pachete pentru cei care le tocmesc.