XI

Am început apoi să-i scriu prietenului meu de la bancă într-un fel cu mult mai binevoitor și, pe la începutul lui iulie, i-am trimis o scrisoare, înștiințându-l că am de gând să mă întorc la Londra prin luna august. El mi-a răspuns în cuvintele cele mai pasionate ce se pot închipui, rugându-mă să-i dau de știre din vreme, fiindcă vrea să-mi vină în întâmpinare cale de două zile. Asta mă încurca al naibii și nu știam ce să-i răspund. Eram hotărâtă într-un rând să iau diligența până la West Chester, numai pentru ca la întoarcere el să mă vadă sosind cu adevărat cu aceeași diligență; fiindcă, deși fără temei, gândul că el nu mă crede la țară nu-mi dădea pace. Și nu era un gând fără temei, după cum veți auzi îndată.

M-am ostenit să mi-l scot din cap, dar în zadar; mi se întipărise atât de adânc în minte, încât eram neputincioasă în fața lui. În cele din urmă se adăugă noului meu plan de a pleca la țară și gândul că, în felul ăsta, voi putea s-o prostesc minunat pe bătrâna mea îngrijitoare și s-o scot la capăt cu toate celelalte încurcături, fiindcă ea habar n-avea dacă noul meu iubit locuiește la Londra sau în Lancashire; și vorbindu-i despre hotărârea mea, am încredințat-o că omul e din Lancashire.

După ce am rânduit totul în vederea călătoriei, i-am dat bătrânei de știre și am trimis servitoarea care mă slujea de la început să-mi oprească un loc în diligență. Bătrâna dorea ca fata să mă însoțească până la capătul călătoriei și apoi să se întoarcă în trăsură, dar eu am convins-o că n-are rost. La plecare, mi-a spus că nu-i nevoie să ne înțelegem dinainte să ne scriem, fiindcă își dă seama că dragostea mea pentru copil mă va îndemna să-i scriu și chiar să viu s-o văd, când mă voi reîntoarce. Am încredințat-o că așa va fi și mi-am luat rămas bun, mulțumită că am scăpat dintr-o casă ca asta, măcar că fusesem bine îngrijită la ea.

Locul în diligență nu l-am luat până la capăt, ci până într-un loc numit Stone, în Cheshire, unde nu numai că n-aveam nicio treabă, dar nu cunoșteam niciun suflet. Știam eu că dacă ai bani în buzunar ești acasă oriunde; așa încât am poposit aici vreo două-trei zile, până când, tot pândind o ocazie, am găsit loc într-o trăsură și, după ce mi-am asigurat călătoria înapoi la Londra, am trimis o scrisoare domnului cu pricina, cum că voi fi în cutare zi la Stony Stratford, unde îmi spusese vizitiul că va opri.

Nimerisem de fapt într-o trăsură care trecea din întâmplare pe acolo, fiind închiriată anume ca să ducă niște domni ce călătoreau spre Irlanda, până la West Chester. Acum trăsura se întorcea și nu era legată de ore și locuri anumite, cum se întâmplă de obicei cu diligența; așa încât, trăsura rămânând pe loc duminică, omul meu avusese timp să se pregătească a-mi ieși în întâmpinare, ceea ce altfel n-ar fi putut face.

Înștiințarea i-a venit atât de târziu, încât n-a putut să ajungă până la Stony Stratford la timp pentru a petrece noaptea cu mine, așa încât m-a întâmpinat, a doua zi dimineață, într-un loc numit Brickhill, tocmai în clipa când trăsura intra în oraș.

Mărturisesc că m-am bucurat tare când l-am văzut, fiindcă, peste noapte, fusesem cam dezamăgită, de vreme ce mă străduisem atâta să-mi potrivesc anume sosirea. Plăcerea a fost îndoită când am văzut cu ce alai sosește, fiindcă a venit într-o caleașcă elegantă cu patru cai și însoțit de un servitor.

M-a scos numaidecât din trăsura care se oprea la un han din Brickhill și, trăgând la același han, a pus să se deshame caii de la caleașcă și a poruncit dejunul. L-am întrebat ce are de gând, fiindcă eu doream să-mi urmez călătoria. El mi-a răspuns că nu, că am nevoie de un pic de odihnă după oboseala drumului și că hanul e foarte bun, deși orășelul e mic, și că, prin urmare, orice s-ar întâmpla, nu vom pleca mai departe, în noaptea aceea.

Eu n-am stăruit prea mult, fiindcă dacă omul făcuse cale atât de lungă ca să mă întâmpine și se băgase în cheltuieli atât de mari, se cuvenea să-l răsplătesc și eu nițel; așa încât nu mi-am frământat mintea pentru atâta lucru.

După prânz, am pornit să vedem orașul, să vedem biserica și să privim câmpiile și împrejurimile, așa cum fac de obicei străinii, iar hangiul ne-a slujit drept călăuză la vizitarea bisericii. Am văzut că domnul meu întreabă cam stăruitor de pastor, așa încât am priceput îndată unde vrea să ajungă, anume să-mi ceară să mă cunun cu el; și, deși gândul îmi venise pe neașteptate, am hotărât îndată că, într-un cuvânt, n-o să-l refuz; căci, pentru a vorbi sincer, în situația mea nu-mi dădea mâna să spun nu; acum nu mai aveam de ce să risc.

Dar, în timp ce gândurile astea îmi umblau prin cap, ceea ce nu ținu mai mult de câteva clipe, văzui că hangiul îl ia deoparte și-i șoptește, dar nu foarte încet, fiindcă putui să prind atâta: „Sir, dacă veți avea nevoie...”; restul nu l-am putut auzi, dar se pare că voia să spună cam așa:

— Sir, dacă aveți nevoie de un pastor, am un prieten nu departe de aci, care vă va servi cât se poate de discret.

Domnul meu a răspuns destul de tare ca să-l pot auzi:

— Foarte bine, cred că vom avea nevoie.

Nici nu apucasem să ne întoarcem bine la han și omul se porni pe cuvinte pătimașe, spunând că de vreme ce avusese norocul să mă întâlnească și totul se potrivise bine, i-aș grăbi fericirea, dacă totul s-ar sfârși pe loc.

— Ce vrei să spui? întreb eu, roșindu-mă puțin. Într-un han, pe drumul mare! Doamne ferește, zic, ca și cum aș fi fost luată prin surprindere, cum îți vine să vorbești așa?

— Și încă cum, zice, doar pentru asta am venit, ca să vorbesc așa și am să ți-o dovedesc — și scoate din buzunar un teanc mare de hârtii.

— Mă înspăimânți, zic eu, ce-s astea?

— Nu te speria, draga mea, zice el și mă sărută.

Pentru prima oară își îngăduia să-mi spună „draga mea”; pe urmă a repetat:

— Nu te speria; ai să vezi ce sunt toate astea; și a desfășurat hârtiile. Era mai întâi sentința de divorț și dovada de netăgăduit că nevastă-sa fusese o târfă; pe urmă adeverința pastorului și a epitropilor bisericii de care ținea femeia, care adeverință dovedea că fusese îngropată și declara și felul cum murise; copia după hotărârea procurorului, prin care se cerea un juriu care să cerceteze cazul, și verdictul juriului, verdict ce glăsuia: Non compos mentis. Toate astea erau menite să mă mulțumească pe mine, deși, în treacăt fie spus, nu eram eu chiar atât de năzuroasă și, dac-ar fi știut el totul, ar fi văzut că pot să-l iau de bărbat și fără atâtea dovezi. Totuși, le-am citit cum m-am priceput mai bine și i-am spus că lucrurile erau cum nu se poate mai lămurite, dar că nu era nevoie să fi adus hârtiile cu el, fiindcă mai aveam timp destul. El mi-a zis că poate pentru mine o fi timp destul, dar pentru el nu putea fi mulțumitor decât momentul de față.

Mai erau și alte hârtii făcute sul și eu l-am întrebat ce-i cu ele.

— Păi, zice el, întrebarea asta așteptam să mi-o pui. A scos atunci din hârtii o cutie de piele, iar dinăuntru un inel foarte fin cu diamant.

Chiar dac-aș fi vrut cumva, n-aș fi putut să-l refuz, fiindcă mi-l vârâse în deget, așa încât i-am făcut o plecăciune și l-am primit. Pe urmă, a mai scos un inel.

— Ăsta, zice, e pentru altă ocazie și-l bagă în buzunar.

— Bine, dar lasă-mă, totuși, să-l văd, zic eu și zâmbesc; cam ghicesc eu ce este, cred că ești nebun.

— Aș fi fost nebun, dacă n-aș fi făcut așa, zice el, și tot nu mi-l arată, deși eu ardeam să-l văd.

I-am zis:

— Hai, lasă-mă să-l văd.

— Stai, zice, privește mai întâi aici; și iar scoate sulul și-l citește, și ce să vezi? Era o autorizație de căsătorie.

— Cum, fac eu, ți-ai pierdut mințile? Erai pe deplin sigur că voi încuviința de la primul cuvânt, ori hotărât să nu primești niciun refuz?

— Așa e cum ai spus acum la urmă, zice el.

— Dar s-ar putea să te înșeli, zic eu.

— Nu, nu, zice, cum poți să crezi asta? Nu trebuie să mă refuzi, nu se poate să mă refuzi și zicând așa, se pornește să mă sărute atât de vijelios că n-am putut scăpa de el.

Era și un pat în odaie, iar noi ne plimbam de colo până colo, discutând cu aprindere; în cele din urmă, mă ridică în brațe pe neașteptate și mă aruncă pe pat, trântindu-se alături de mine. Și mă tot strângea cu putere, dar fără să-mi propună nicio necuviință, ci tot îndemnându-mă să primesc, cu rugăminți repetate, cu argumente, cu declarații de dragoste, stăruind că nu mă lasă până nu-i făgăduiesc, așa încât, până la urmă, i-am spus:

— Va să zică, ești hotărât să nu fii refuzat, așa mi se pare?

— Nu, nu, face el, nu trebuie să fiu refuzat, nu vreau să fiu refuzat, nu pot să fiu refuzat!

— Bine, bine, zic eu și-l sărut ușor, atunci n-ai să fii refuzat; lasă-mă să mă ridic.

Consimțământul meu și felul drăgălaș în care i-l dădusem îl făceau atât de nebun de fericire, încât începui să-mi închipui că el ia acest consimțământ drept căsătorie și n-o să mai aștepte ceremonia; dar îl nedreptățeam, pentru că omul m-a luat de mână, m-a ridicat și, dându-mi un sărut sau două, mi-a mulțumit pentru bunăvoința cu care am primit. Era atât de copleșit de fericire, încât am văzut cum îi dau lacrimile.

M-am întors cu spatele, fiindcă și eu aveam ochii plini de lacrimi și i-am cerut voie să mă închid puțin în odaia mea. Dacă am simțit vreodată o fărâmă de căință adevărată pentru douăzeci și patru de ani de viață păcătoasă și nelegiuită, atunci am simțit-o. Ce fericire pentru omenire, îmi spuneam, că oamenii nu pot citi unul în inima celuilalt! Ce bine ar fi fost, dacă aș fi fost de la bun început nevasta unui om atât de cinstit și atât de îndrăgostit de mine!

După aceea m-a fulgerat gândul: „Ce făptură ticăloasă sunt! Și cât de înșelat va fi de mine omul acesta nevinovat! Nici prin minte nu-i trece că, după ce s-a despărțit de o târfă, se aruncă în brațele alteia! Că se însoară cu o femeie care s-a culcat cu doi frați și are trei copii de la fratele ei! O femeie născută la Newgate, dintr-o mamă care a fost târfă și deportată ca hoață! O femeie care s-a culcat cu treisprezece bărbați și a născut un copil de când mă cunoaște el! Bietul om! îmi spuneam, ce o să i se întâmple?” După ce mi-au trecut remușcările, mi-am spus următoarele: „Ei, dacă mi-e scris să-i fiu nevastă și dacă Dumnezeu mă ajută, o să-i fiu cu adevărat nevastă și am să-i iubesc pe măsura patimii lui nesăbuite pentru mine; îl voi despăgubi, prin ceea ce va vedea, pentru înșelăciunile și nedreptățile pe care i le fac și pe care nu le vede.”

El aștepta nerăbdător să ies din odaia mea, dar văzând că zăbovesc, a coborât ca să vorbească cu hangiul despre pastor.

Hangiul, om cumsecade, deși cam băgăreț, trimisese dinainte după pastor; și când domnul meu începu să-l roage să trimită după el, îi răspunse:

— Sir, prietenul meu se află aci și, fără multă vorbă, i-a pus pe unul în fața celuilalt.

Când s-a văzut în fața pastorului, omul meu l-a întrebat dacă se încumetă să cunune o pereche de străini, amândoi dornici să se căsătorească. Pastorul a spus că domnul X. îi vorbise despre asta, că nădăjduiește că nu-i vreo treabă necurată, că i se pare că are de-a face cu un om serios și își închipuie că nici doamna nu e o fetiță, așa încât să fie nevoie de consimțământul prietenilor.

— Ca să vă risipesc îndoiala, zice omul meu, citiți hârtia asta; și scoate autorizația.

— Nu mai am nimic de spus, zice pastorul; unde e doamna?

— Veți vedea-o îndată, spune omul meu.

Și după vorbele astea, urcă scara; cum eu tocmai ieșisem din odaie, îmi spune că pastorul e jos și că, după ce-i arătase autorizația, era gata să ne cunune din toată inima.

— Dar cere să te vadă mai întâi și mă întreabă dacă poate să-l aducă sus.

— E timp destul, zic eu, mâine dimineață, nu-i așa?

— Păi vezi, draga mea, zice el, îi e teamă să nu fie vorba de vreo fată tânără răpită de la părinți și eu l-am asigurat că suntem amândoi la vârsta când putem hotărî singuri și de aceea vrea să te vadă.

— Bine, zic eu, cum vrei.

Și iată că-l aduce sus pe pastor, care era un bărbat plăcut și voios. Aflase, pare-se, că ne-am fi întâlnit aci din întâmplare; că eu sosisem într-o diligență dinspre Chester, iar omul meu mă întâmpinase în caleașca lui; că trebuia să ne întâlnim, în noaptea trecută, la Stony Stratford, dar că el nu apucase să ajungă până acolo.

— Vezi, domnule, spune pastorul, că în fiecare ghinion e ascuns un noroc. Dezamăgirea, domnule, zice către omul meu, a fost a dumitale și norocul e al meu, fiindcă dacă v-ați fi întâlnit la Stony Stratford, n-aș fi avut cinstea să vă cunun. Hangiule, ai o carte de rugăciuni?

Eu am tresărit ca de spaimă.

— Sir, am spus, ce-aveți de gând? Cum, să mă mărit într-un han, și încă noaptea?

— Doamnă, zice pastorul, dacă dorești să se întâmple într-o biserică, așa va fi; dar te asigur că această căsătorie va fi tot atât de trainică, dacă te cunun aici, ca și dacă te cunun în biserică; noi nu suntem legați de canoane spre a nu cununa în altă parte decât în biserică; și dacă vrei s-o facem în biserică, va fi tot atât de publică precum un bâlci; cât despre ceasul zilei, nu cântărește de fel în împrejurarea de față; prinții noștri se cunună în odăile lor, la ceasurile opt sau zece noaptea.

A durat mult până m-a înduplecat, fiindcă mă prefăceam că țin morțiș să nu mă cunun decât în biserică. Erau doar mofturi; așa încât, în cele din urmă, m-am prefăcut că primesc și atunci i-am chemat sus pe hangiu, pe nevastă-sa și pe fiică-sa. Hangiul a fost naș, notar și toate împreună și așa ne-am cununat și ne-am înveselit foarte, deși mărturisesc că mustrările de cuget care mă copleșiseră mai înainte erau încă prea aproape și mă făceau, din timp în timp, să oftez adânc; ceea ce văzând mirele meu, se ostenea să-mi dea curaj, gândind, bietul de el, că mai aveam încă șovăieli față de pasul pe care-l făcusem cu atâta grabă.

Am petrecut minunat în seara aceea, dar totul a rămas atât de tăinuit la han, încât nici măcar vreo slujnică din casă n-a aflat nimic, căci hangița și fiică-sa mă serveau și nu lăsau pe niciuna din fete să urce la mine, afară de vremea cât am stat la cină. Am numit-o pe fiica hangiței domnișoară de onoare; iar a doua zi, am trimis după un negustor și i-am dăruit fetei câteva panglici frumoase, atât de frumoase cât se puteau găsi în orașul acela; apoi aflând că pe acolo se fac dantele, i-am dăruit maică-si o bucată de dantelă pentru o bonetă.

Una din pricinile pentru care hangiul păstra atât de bine taina era teama ca nu cumva să afle pastorul parohiei; totuși s-a aflat, pentru că, a doua zi, dis-de-dimineață, clopotele se porniră să bată, iar sub fereastra noastră se adunară niște muzicanți, de soiul celor care se puteau găsi în oraș. Hangiul a trâmbițat că ne cununasem încă înainte de a sosi la el, dar că, fiindcă-i mai fusesem și altă dată oaspeți, voiam să facem ospățul în casa lui.

A doua zi, n-am avut putere să ne urnim; dis-de-dimineață clopotele ne stricaseră somnul și, cum parcă nici noaptea nu dormisem prea mult, eram atât de somnoroși, încât am stat în pat până aproape de douăsprezece.

Am rugat-o pe hangiță să oprească muzica și clopotele și ea a potrivit lucrurile în așa fel, încât avurăm liniște. Dar o întâlnire ciudată mi-a stricat, pentru câtăva vreme, cheful. Odaia cea mare a hanului privea spre stradă. Noul meu soț era jos, iar eu mă dusesem într-un capăt al odăii și, fiind o zi plăcută și caldă, deschisesem fereastra ca să iau puțin aer, când deodată văzui trei domni călări, intrând în curtea unui han de peste drum.

Nu-mi puteam crede ochilor și totuși nici nu încăpea îndoială că al doilea dintre cei trei bărbați era soțul meu din Lancashire. Eram înspăimântată de moarte; în viața mea nu fusesem atât de încurcată; îmi venea să intru în pământ; sângele îmi îngheță în vine și începui să tremur, ca și cum m-ar fi scuturat frigurile. Spuneam că nu mai încăpea îndoială: îi recunoșteam îmbrăcămintea, îi recunoșteam calul, îi recunoșteam fața.

Primul meu gând a fost că bărbatul meu nu se afla lângă mine ca să-mi vadă tulburarea, lucru de care eram foarte bucuroasă. Nu trecuse mult de când intraseră cei trei bărbați în hanul de peste drum și se și arătară la fereastra odăii, așa cum se obișnuiește; puteți însă fi siguri că fereastra mea era închisă. Totuși nu mă puteam opri de a trage cu ochiul și iar l-am văzut și l-am auzit pe el; poruncea ceva unuia din servitori și m-am încredințat astfel cu groază că e chiar fostul meu soț.

Ceea ce mă interesa acum era să aflu cu ce treabă venise, dar era cu neputință. Închipuirea mea își făurea rând pe rând o părere mai înspăimântătoare decât alta; uneori mă gândeam că-mi dăduse de urmă și că venise ca să mă învinuiască de nerecunoștință și necinste și în fiecare clipă mi se părea că suie scările ca să mă ocărască; îmi treceau prin cap nenumărate gânduri despre lucruri care lui nu i-ar fi trecut și nici nu-i puteau trece prin minte, decât dacă i le-ar fi dezvăluit diavolul.

Aproape două ore a ținut spaima asta. Nici nu-mi dezlipeam privirile de pe fereastra sau ușa hanului unde trăseseră ei. În cele din urmă, auzind zgomot mare în poarta hanului lor, am fugit la fereastră și, spre marea mea ușurare, i-am văzut plecând pe toți trei și luând-o spre apus. Dacă ar fi luat-o spre Londra, aș fi rămas cu spaima c-o să-l întâlnesc iarăși și c-o să mă recunoască; dar el a luat-o în partea opusă și așa mi-a trecut neliniștea.

Eram hotărâți să plecăm a doua zi, dar pe la șase seara ne sperie tărăboiul ce se stârnise pe stradă, unde vedeam oamenii alergând călări, de parcă și-ar fi ieșit din minți. Ce se întâmplase? Se pornise potera după trei hoți de drumul mare, care jefuiseră două diligențe și pe câțiva călători lângă Dunstable Hill și se dăduse, pare-se, de știre că hoții fuseseră văzuți la Brickhill, în cutare casă, adică chiar casa unde trăseseră cei trei domni.

Casa fu numaidecât înconjurată și cercetată, dar se aflau destui care să depună mărturie cum că cei trei plecaseră de peste trei ceasuri. Deoarece se adunase mulțime mare de oameni, aflarăm și noi îndată despre ce era vorba și acum eram îngrijorată până în fundul sufletului, dar din altă pricină. Am spus pe dată oamenilor din casă că-mi îngădui să declar despre domnii aceia cum că sunt cinstiți, fiindcă pe unul din ei îl cunoșteam drept om de onoare și cu avere frumușică în Lancashire.

Comisarul venit cu potera a auzit îndată de spusele mele și a urcat până sus ca să afle totul din gura mea; iar eu l-am încredințat că-i văzusem pe cei trei bărbați de la fereastră; că pe urmă îi zărisem prin fereastra odăii unde prânzeau ei și că, după aceea, îi văzusem încălecând; îl asiguram că pe unul dintre cei trei îl cunoșteam ce fel de om este, că era un gentleman cu mare avere și de o cinste neîndoielnică, din Lancashire, de unde tocmai mă întorsesem eu.

Siguranța cu care rosteam aceste cuvinte potoli gloata și-l mulțumi într-atâta pe comisar, încât sună numaidecât retragerea, spunând oamenilor că nu aceștia erau cei căutați, fiindcă aflase despre ei că sunt gentlemeni cinstiți; și așa a plecat lumea. Nu știu care era adevărul, dar sigur e că diligențele fuseseră jefuite la Dunstable Hill de 560 de lire în bani; în afară de asta, câțiva dintre negustorii de dantele care călătoreau mereu pe acel drum fuseseră și ei jefuiți. Cât despre cei trei domni, asta am s-o lămuresc mai încolo.

Tot tărăboiul ăsta ne-a ținut în loc o zi, deși soțul meu voia să plecăm și-mi spunea că e totdeauna cel mai sigur să pornești în călătorie imediat după ce a avut loc o tâlhărie, fiindcă, după ce au pus tot ținutul în alarmă, hoții sunt de bună seamă departe; dar eu nu mă simțeam în siguranță, mai ales de teamă ca nu cumva vechea mea cunoștință să mai fie încă pe drum și să dea ochii cu mine.

N-am trăit vreodată patru zile în șir mai plăcute, în tot lungul vieții mele. În tot timpul ăsta eram mireasă în lege, iar noul meu soț se ostenea să-mi facă pe plac în toate. O, dacă lucrurile ar fi mers mai departe tot așa! Cum aș fi uitat de toate necazurile trecute și cum m-aș fi ferit de suferințele viitoare! Dar trebuia să dau socoteală, și în lumea asta, și în cea de apoi, pentru un trecut cum nu se poate mai păcătos.

Plecarăm în ziua a cincea; și, fiindcă mă vedea neliniștită, hangiul a încălecat și a luat cu sine pe fiul său și trei oameni de treabă din ținut, toți cu flintele încărcate și, fără să ne spună nimic, o porniră în urma caleștii, ca să ne vadă ajunși cu bine la Dunstable.

Firește că se cuvenea să-i ospătăm frumos la Dunstable, ceea ce l-a costat pe soțul meu vreo zece sau doisprezece șilingi și, pe deasupra, cât a dat oamenilor pentru că-și pierduseră timpul; numai că hangiul n-a vrut să primească nimic.

Lucrurile s-au potrivit cum nu se poate mai bine pentru mine; fiindcă, dac-aș fi sosit la Londra nemăritată, ar fi trebuit fie să mă adăpostesc la el în prima noapte, fie să-i mărturisesc că nu cunoșteam niciun suflet la Londra care să primească pe o biată mireasă cu mirele ei în noaptea nunții. Dar acum, fiind femeie măritată de-a binelea, nu mă rușinam că mă ducea de-a dreptul la el acasă, și aici am luat, din prima clipă, în primire o casă frumos mobilată și un bărbat foarte înstărit, așa încât mă aștepta o viață cât se poate de fericită, dacă știam să brodesc lucrurile. Avui răgaz să socotesc prețul adevărat al vieții pe care se părea că aveam s-o trăiesc. Ce deosebire față de dezmățul meu dinainte și cu cât mai fericită e viața de virtute și cumpătare decât aceea pe care o numim o viață de plăcere!

Vai, dacă acest răstimp al vieții mele ar fi durat sau dacă aș fi învățat, atunci când mi-a fost hărăzit să-l trăiesc, să-i gust adevărata dulceață și dacă nu m-ar fi pândit sărăcia, care e o adevărată otravă pentru virtute, ce fericită aș fi fost, nu numai în viața asta, ci poate pe vecie! Căci, cât am trăit așa, mă căiam cu adevărat din tot sufletul pentru trecutul meu. Priveam îndărăt cu groază și nu mint când spun că mă uram pe mine însămi pentru tot ce făcusem. Mă gândeam adesea cum iubitul meu de la Bath, lovit de mâna lui Dumnezeu, se căise și mă părăsise și nici n-a mai vrut să mă vadă, cu toate că mă iubea nespus, iar eu, îmboldită de cel mai cumplit dintre diavoli, sărăcia, mă reîntorsesem la îndeletnicirile mele murdare și folosisem farmecele mele ca să scap de nevoi, iar din frumusețea mea făcusem o codoașă a viciului.

Acum însă păream ancorată într-un port sigur, după ce călătoria furtunoasă a vieții mele se sfârșise și începeam să simt recunoștință pentru această salvare. Stăteam ore în șir singură, plângând la amintirea nebuniilor din trecut și a îngrozitoarelor rătăciri legate de o viață păcătoasă și uneori mă linișteam cu gândul că mă căiam sincer.

Dar sunt ispite cărora firii omenești nu-i stă în putere să li se împotrivească și puțini sunt aceia care știu ce li s-ar întâmpla, dacă ar fi împinși de nevoi. Și după cum lăcomia stă la rădăcina oricărui păcat, tot așa sărăcia este cea mai rea capcană. Dar să las la o parte filosofia asta și să ajung la fapte.

Am trăit cu bărbatul acesta în cea mai desăvârșită tihnă; era un om liniștit, chibzuit, cumpătat, virtuos, modest, sincer, iar în meseria lui harnic și drept. Avea o slujbă măruntă, dar veniturile lui ajungeau cu prisosință pentru un trai obișnuit. Nu zic că era în stare să țină echipaje sau să facă față în înalta societate, cum se spune, dar nu mă așteptam la asta și nici nu doream să fie așa; fiindcă, de vreme ce pe mine mă îngrozea viața ușuratică și smintită pe care o trăisem înainte, acum eram hotărâtă să trăiesc retrasă, cumpătată în sânul familiei. N-aveam societate, nu făceam vizite; îmi vedeam de casă și căutam să fiu pe plac bărbatului meu și felul ăsta de viață deveni o plăcere pentru mine.

Am trăit cinci ani neîntrerupți de bunăstare și mulțumire, când o lovitură neașteptată, dată de o mână nevăzută, îmi spulberă toată fericirea și mă azvârli în lume într-o stare ce se deosebea ca de la cer la pământ de ceea ce fusese până atunci.

Bărbatul meu încredințase unui funcționar dintre cei ce lucrau cu el o sumă de bani, prea mare pentru ca, la averea noastră, să ne putem îngădui s-o pierdem. Omul a dat faliment și pierderea căzu greu de tot pe capul soțului meu. Totuși, paguba nu era încă atât de mare încât bărbatul meu să nu se poată reface, ținând seama că avea, cum îi spuneam eu, credit bun pe piață, dacă ar fi avut curajul să privească nenorocirea în față. Fiindcă să te lași doborât de necazuri înseamnă să le dublezi povara și cel ce vrea să piară sub apăsarea lor va pieri.

Dar în zadar îl mângâiam eu, rana era prea adâncă; cuțitul pătrunsese în măruntaie; omul deveni trist, își pierdu curajul, apoi îl cuprinse nepăsarea și muri. Eu prevăzusem lovitura și mă simțeam nespus de copleșită, fiindcă știam cu siguranță că, dacă el moare, eu voi fi pierdută.

Aveam doi copii de la el și atâta tot; doar se apropia timpul să mă las de copii; aveam patruzeci și opt de ani și-mi închipui că dacă el ar fi trăit, tot n-aș mai fi avut alții.

Rămâneam într-o stare de plâns, fără mângâiere și, în unele privințe, mai rău ca niciodată. Mai întâi, fiindcă trecusem de floarea vârstei și nu mai speram să-mi găsesc un curtezan; tot ce era frumos pierise și acum nu mai rămăseseră decât ruinele a ceea ce fusese odată. Și mai groaznic decât toate era faptul că mă simțeam cea mai nenorocită și desperată făptură din lume. Eu, care-l îmbărbătasem pe soțul meu și mă ostenisem să-l întăresc în mijlocul neajunsurilor, nu eram în stare să le îndur pe ale mele; îmi lipsea tăria aceea în durere, fără de care îi spuneam și lui că nu poți duce povara.

Dar situația mea era într-adevăr jalnică, pentru că eram cu desăvârșire lipsită de prieteni și de ajutor, iar pierderea încercată de bărbatul meu îl adusese aproape la sapă de lemn, așa încât, deși nu aveam datorii, îmi dădeam cu ușurință seama că ceea ce-mi rămânea n-o să-mi ajungă pentru multă vreme; căci banii se duceau zilnic pe întreținere, iar eu n-aveam de unde să-i sporesc nici măcar cu un șiling, și în curând aveau să se topească, și atunci nu mai vedeam înaintea ochilor decât mizeria neagră. Și aceasta se înfățișa gândurilor mele cu atâta tărie, încât chiar înainte de a se fi apropiat mi se părea că și venise. Spaima sporea mizeria, fiindcă mi se părea că fiecare ban cheltuit pentru o bucată de pâine era cel din urmă, că mâine va trebui să postesc și că voi muri de foame.

În nenorocirea mea n-aveam niciun ajutor, niciun prieten care să mă mângâie sau să-mi dea vreun sfat; ședeam plângând și frământându-mă zi și noapte, îmi frângeam mâinile și uneori vorbeam într-aiurea ca o femeie smintită. Și, zău, m-am mirat adesea c-am scăpat cu mintea teafără, fiindcă eram atât de năucă, încât gândurile mi se pierdeau adesea în închipuiri prăpăstioase.

Doi ani am trăit în starea asta nenorocită, irosind puținul pe care-l mai aveam, jelind fără încetare și nefăcând altceva decât să sângerez de moarte, fără cea mai mică nădejde că voi primi ajutor de la Dumnezeu sau de la oameni; și atâta plânsesem, încât lacrimile îmi secaseră și mă cuprinsese deznădejdea, pentru că sărăceam văzând cu ochii.