XII

Ca să mai câștig răgaz, mi-am părăsit casa și am închiriat o locuință; și, pe măsură ce mă restrângeam, mi-am vândut cele mai multe lucruri, alegându-mă astfel cu ceva bani în buzunar, și din asta am trăit aproape un an, cheltuind cu calicie și înnodând banul cu zece noduri. Și totuși, când priveam în viitor mi se strângea inima, pentru că mizeria și lipsa se apropiau nemiloase. Nimeni să nu citească această parte a istoriei mele, fără să se gândească adânc la ce înseamnă deznădejdea și la cum s-ar zbate el fără prieteni și fără pâine; s-ar gândi atunci nu numai să economisească ceea ce are, dar și să ridice ochii spre cer după ajutor și să rostească rugăciunea înțeleptului: „Nu-mi da, Doamne, sărăcie, ca să nu fur”.

Să-și amintească fiecare că mizeria înseamnă și ispită îngrozitoare și că, în astfel de împrejurări, ești lipsit de puterea de a te împotrivi; sărăcia te îmboldește, sufletul e deznădăjduit de atâta nenorocire și ce poți face? Într-o seară, când pot spune că ajunsesem în așa hal, încât nu mai aveam de ce să mă agăț, că eram ca nebună și cu mintea rătăcită, m-am simțit dintr-o dată împinsă de nu știu ce duh și, făcând parcă nu știu ce și nici de ce, m-am îmbrăcat cum se cuvine (căci mai aveam haine destul de bune) și am ieșit din casă. Sunt sigură de tot că nu plecasem cu niciun gând; nici nu știam și nici nu mă întrebam încotro mă duc sau cu ce treabă; dar, fiindcă diavolul mă împingea și-mi așeza momeli în drum, cu siguranță că tot el m-a dus în locul acela, fiindcă eu habar n-aveam încotro merg sau ce fac.

Tot rătăcind așa fără să știu încotro, am trecut prin fața unei spițerii din Leadenhall Street și am văzut pe un scăunel, în fața tejghelei, o bocceluță învelită în pânză albă; alături stătea o slujnicuță cu spatele la scăunel și cu ochii în sus, spre fundul prăvăliei, unde ucenicul farmacistului, cred, stătea cocoțat pe tejghea și el tot cu spatele la ușă și cu o lumânare în mână, căutând ceva în raftul cel mai de sus; așa încât amândoi erau ocupați, iar în prăvălie nu mai era nimeni.

Asta era momeala; iar diavolul, care, cum am spus, întinsese cursa, mă îmboldea ca și cum mi-ar fi vorbit, fiindcă mi-amintesc și n-am să uit niciodată că parcă auzeam un glas care-mi spunea peste umăr: „Ia bocceaua; mai repede; chiar în clipa asta.” De-abia încetă glasul că eu intrai în prăvălie și, oprindu-mă cu spatele la fetișcană, de parc-aș fi așteptat să treacă o căruță, întinsei mâna pe la spate, luai legăturica și p-aci ți-e drumul, fără ca fata sau băiatul sau altcineva să mă fi zărit.

E cu neputință să dau grai spaimei din sufletul meu, în timp ce făceam asta. Când am ieșit din prăvălie, n-aveam putere să fug, ba nici chiar să grăbesc pasul. Am trecut, firește, strada și am cotit la primul colț și cred că am dat într-o stradă care mergea până la Fenchurch Street; de acolo, am trecut drumul și am cotit de atâtea ori, încât n-aș ști să spun pe unde mă aflam, nici ce drum am apucat; nu mai simțeam pământul sub picioare și cu cât mă depărtam de primejdie, cu atât mai iute mergeam, până când, ostenită și cu răsuflarea tăiată, mă văzui silită să mă așez pe o bancă mică lângă o poartă, și atunci mi-am dat seama că intrasem pe Thames Street, lângă Billingsgate. M-am odihnit un pic și am pornit mai departe; sângele îmi fierbea, inima îmi bătea, ca și cum m-ar fi speriat ceva neașteptat. Într-un cuvânt, eram pradă uimirii, de nu știam nici încotro mergeam, nici ce aveam de făcut.

După ce am ostenit de atâta umblet înfrigurat, am început să mă gândesc și atunci am pornit spre casă, unde am ajuns pe la orele nouă seara.

Pentru ce fusese făcută legăturica și cu ce prilej fusese lăsată acolo unde o zărisem eu nu știam, dar când am desfăcut-o, am găsit înăuntru un rând de așternut de copil, foarte frumos, aproape nou, cu dantelă foarte fină; mai era un castronaș de argint, o căniță de argint și șase linguri și mai era ceva lenjerie, o cămașă bună, trei batiste de mătase, iar în căniță o hârtie cu 18 șilingi și 6 penny în bani mărunți.

Tot timpul cât desfăceam lucrurile astea — măcar că eram în siguranță deplină — nu mă părăsea o teamă atât de groaznică și o atare spaimă a minții, încât nici nu pot să le dau grai. M-am așezat și am început să plâng amarnic. „Doamne, îmi ziceam, ce-am ajuns! O hoață! Bine, dar rândul viitor voi fi prinsă și dusă la Newgate și osândită!” Și iar mă porneam pe plâns și sunt sigură că, dacă nu mi-ar fi fost frică, aș fi dus lucrurile înapoi, măcar că eram atât de săracă; dar după un timp, mi-a trecut și m-am dus la culcare. În noaptea aceea însă, am dormit puțin. Grozăvia faptei mele mă apăsa și nici nu știam ce spun sau ce fac toată noaptea și toată ziua următoare. Pe urmă m-a cuprins nerăbdarea să aflu ceva știri în legătură cu pierderea boccelei și tare voiam să știu dacă erau lucruri de om bogat sau sărac.

„Poate, îmi ziceam, o fi vreo văduvă sărmană ca mine, care și-a strâns lucrușoarele astea ca să le vândă și să-și poată cumpăra nițică pâine pentru ea și un copil sărac, și acum flămânzesc și se perpelesc de nevoia bănuților pe care i-ar fi primit.”

Și gândul ăsta m-a chinuit mai rău ca altele, vreo trei-patru zile.

Dar gândurile astea amuțeau, când îmi aminteam că voi flămânzi și eu, și ideea asta, care devenea din zi în zi mai înspăimântătoare, îmi înăsprea, încetul cu încetul, inima. Mă apăsa mai ales gândul că ajunsesem să mă îndrept și că, după cum nădăjduiam, mă căisem de toată ticăloșia mea trecută, că trăisem, vreme de câțiva ani, o viață cumpătată, așezată, retrasă, iar acum nevoia nemiloasă mă împingea iarăși cu trupul și cu sufletul spre porțile pierzaniei și, de două sau trei ori, am căzut în genunchi, rugându-mă lui Dumnezeu, așa cum mă pricepeam, să mă mântuie de rele; dar trebuie să recunosc că rugăciunile mele erau fără nădejde. Nu știam ce să fac. Afară era spaima, înăuntru, întunericul. Și mă gândeam la viața mea trecută, ca și cum nu m-aș fi căit sincer de ea, și mă gândeam că acum cerul începea să mă pedepsească încă de pe lumea asta și avea să mă facă pe atât de nefericită pe cât fusesem eu de păcătoasă.

Dacă aș fi mers mai departe tot așa, poate că aș fi ajuns să mă pocăiesc cu adevărat; dar în mine se cuibărise un sfătuitor rău, care mă îmboldea fără încetare să ies la liman pe căile cele mai păcătoase; și așa, într-o zi pe înserat, mă ispiti cu același glas ticălos, care mă îndemnase: „Ia bocceaua”, s-o pornesc din nou ca să văd ce s-o ivi.

Am ieșit din casă pe lumina zilei și hoinăream fără țintă, fără să știu ce caut, când diavolul îmi întinse o capcană îngrozitoare, de un fel necunoscut mie până atunci și nici de atunci înainte. Trecând prin Aldersgate Street, mi-a ieșit în cale o fetiță drăguță, care se întorcea singură acasă venind de la școala de dans; și cel ce mă ispitea, ca un adevărat diavol ce se găsea, mă asmuți asupra acestei făpturi nevinovate. I-am vorbit și fetița mi-a răspuns ciripind, iar eu am luat-o de mână și am dus-o până ce am ajuns la o alee pietruită care ducea la Bartholomew Close și am intrat pe alee. Copilul mi-a spus că nu-i ăsta drumul spre casă. Eu i-am răspuns:

— Ba da, drăguță, ăsta este; ți-arăt eu cum să ajungi acasă.

Avea fetița asta la gât un șirag de boabe de aur, pe care pusesem eu ochii și, în întunericul aleii, m-am aplecat, prefăcându-mă că vreau să-i leg saboțelul care i se desfăcuse și așa am desprins șiragul, fără ca micuța să simtă, și pe urmă am dus-o mai departe. Vă spun, aci, că diavolul mă îndemna să ucid copilul în aleea aceea umbroasă, ca să nu înceapă cumva să țipe, dar numai gândul ăsta mă înspăimânta atât de tare, încât îmi venea să cad jos. Am oprit fetița pe loc și i-am spus să se înapoieze, fiindcă într-adevăr nu acesta era drumul spre casa ei. Ea mi-a răspuns că așa va face, iar eu am trecut în Bartholomew Close, pe urmă am cotit în altă uliță, care dă în Long Lane, și după aceea, am intrat în Charterhouse Yard și am ieșit în St. John's Street; pe urmă am trecut dincolo, în Smithfield, am coborât Chick Lane, am dat în Field Lane, până am ieșit în Holborn Bridge și m-am amestecat în așa fel cu mulțimea care trece de obicei pe aici, încât era cu neputință să mă dibuie cineva. Iacă așa mi-am făcut a doua ieșire în lume.

Gândul la ultima pradă alunga toate gândurile stârnite de cea dintâi, iar remușcările de atunci pieriră curând. Sărăcia îmi împietrea inima, iar nevoia mă făcea nepăsătoare față de orice. Ultima întâmplare nu prea o pusei la inimă, căci eu nu cășunasem fetiței niciun rău și mă gândeam că dădusem o lecție binemeritată părinților pentru nepăsarea lor, fiindcă lăsaseră o biată mielușea să se întoarcă singură acasă și că, în felul ăsta, or să învețe oamenii minte să fie mai grijulii altă dată.

Șiragul făcea vreo 12 sau 14 lire. Bănuiesc că trebuie să fi fost mai înainte al mamei, fiindcă era prea mare pentru a fi purtat de fetiță, dar poate că din gândul plin de deșertăciune de a-și găti copila pentru școala de dans i-l dăduse să-l poarte; fără îndoială, or fi trimis părinții o slujnică să aibă grijă de copil, dar stricata aia s-o fi încurcat cu vreun bărbat pe drum și așa biata fetiță a rătăcit pe străzi, până ce a picat în mâinile mele.

Totuși, nu făcusem niciun rău copilei; nici măcar n-o speriasem, fiindcă eram încă plină de duioșie și pot spune că nu mă dedasem la rele, decât împinsă fiind de nevoie.

După asta, am mai avut multe pățanii, dar eram proaspătă în meserie și nu știam să fac altminteri decât cum mă împingea diavolul să fac; și zău că nu se sfia să mă împingă. Una dintre întâmplări mi-a fost cu deosebire norocoasă. Mergeam, într-o zi, pe-nserate, prin Lombard Street, spre capătul unde se află Curtea celor Trei Regi, când, deodată, trece în goană, ca un vârtej, pe lângă mine un om și, cum stăteam eu sprijinită de colțul unei case, acolo unde cotește aleea, lasă să-i pice o bocceluță pe care o ținea în mână, chiar în spatele meu. În clipa când a aruncat legătura a spus: „Dumnezeu să-ți ajute, cucoană, las-o să zacă un pic acolo”. Și dus a fost. După el, mai erau doi și numaidecât, în urma lor, un tânăr în capul gol, care țipa: „Săriți, hoțul!” Pe ultimii doi i-au ajuns urmăritorii, astfel încât au fost siliți să arunce tot ce furaseră, iar unul a și fost prins; celălalt a scăpat.

Eu am stat stană de piatră în tot timpul ăsta, până când urmăritorii s-au întors, trăgând după ei pe nenorocitul pe care-l prinseseră și ținându-și lucrurile găsite, încântați că își recăpătaseră prada și prinseseră hoțul; și așa au trecut pe lângă mine, fiindcă eu arătam ca una care a rămas să mai caște gura, după ce mulțimea s-a depărtat.

Am întrebat eu o dată sau de două ori ce se întâmplase, dar nimeni nu și-a bătut capul să-mi răspundă, iar eu n-am stăruit prea mult; dar după ce mulțimea s-a împrăștiat cu totul, am prins momentul potrivit ca să mă întorc, să ridic ce era în spatele meu și să-mi iau tălpășița. De data asta eram mai puțin tulburată decât în alte rânduri, pentru că nu eu furasem lucrurile acestea, ci mi le dăduse cineva gata furate. Am ajuns cu bine acasă împreună cu încărcătura mea, care cuprindea o bucată frumoasă de mătase neagră lucioasă și o bucată de catifea; aceasta din urmă era doar un cupon dintr-o bucată de vreo unsprezece iarzi; mătasea era însă o bucată întreagă de aproape cincizeci de iarzi. Se pare că jefuiseră prăvălia unui mămular. Spun că jefuiseră, căci numai cât pierduseră pe drum valora o groază de bani; dar mărfurile cu care se aleseseră erau cu mult mai multe și cred că trebuie să se fi ridicat la vreo șase sau șapte bucăți de mătase de tot felul. Cum putuseră să pună mâna pe o cantitate atât de mare habar n-am, dar fiindcă nu făcusem decât să fur de la hoți, nu mă mustra conștiința și mă bucuram foarte de marfă.

Până aci avusesem destulă baftă și, în afară de asta, am mai dat câteva lovituri care, deși nu mi-au adus atât câștig, au fost totuși norocoase. Mă cuprindea însă zilnic spaima c-o să intru la apă și până la urmă o să ajung fără doar și poate la spânzurătoare. Gândul acesta se întipărea prea puternic în mine ca să-l pot alunga și el mă oprea de la lovituri care, după câte știu eu, ar fi putut fi încercate fără primejdie; dar nu pot să trec sub tăcere un lucru care devenise o ispită zilnică pentru mine. Dădeam adesea târcoale prin satele din împrejurimi, ca să văd dacă nu-mi pică nimic pe acolo; trecând, odată, prin fața unei case de lângă Stepney, am văzut pe marginea ferestrei două inele, unul cu un diamant mic, celălalt un inel obișnuit de aur, lăsate fără îndoială acolo, poate numai în timpul cât se spăla pe mâini, de o cucoană zăpăcită, care bani o fi avut, dar prevedere mai puțină.

Am dat de câteva ori târcoale ferestrei ca să văd dacă e cineva în odaie sau nu, dar deși nu vedeam pe nimeni, tot nu eram sigură. Mi-a trecut atunci prin minte să ciocănesc în geam ca și cum aș fi vrut să vorbesc cu vreunul de-ai casei; dacă era cineva înăuntru, cu siguranță că avea să vină la fereastră, iar eu aveam să-i spun să ia inelele de acolo, fiindcă văzusem doi indivizi care-mi dădeau de bănuit, trăgând cu ochii la ele. Era o idee strașnică. Am ciocănit o dată sau de două ori, fără să se arate nimeni, și atunci am izbit în geam, l-am spart fără prea mare zgomot, am pus mâna pe inele și am tulit-o. Inelul cu diamant făcea vreo trei lire, iar celălalt vreo 9 șilingi.

Nu știam unde să-mi desfac mărfurile și mai ales cele două bucăți de mătase. Nu mă înduram de fel să le dau pe nimica toată, cum fac de obicei bieții hoți care, după ce-și pun viața în joc pentru un lucru ce poate fi de preț, sunt siliți să-l dea de pomană după aceea; eu eram însă hotărâtă să nu fac ca ei, fie ce-o fi, decât dacă aș fi ajuns la cea din urmă strâmtoare. Totuși nu prea știam ce cale să apuc. În cele din urmă, m-am hotărât să mă duc la bătrâna mea îngrijitoare și să reînnoiesc cunoștința cu ea. Îi dădusem regulat cele 5 lire pe an pentru băiețașul meu, cât timp fusesem în stare, dar în cele din urmă am fost silită să mă opresc. Totuși, îi scrisesem o scrisoare, în care-i spuneam că sunt la strâmtoare; că mi se prăpădise bărbatul și că nu mai eram în stare să plătesc și o rugam ca bietul copil să nu sufere prea mult de pe urma nenorocirilor maică-si.

Acum însă mă dusei s-o văd și înțelesei că-și mai face vechea meserie, dar că nu stă chiar pe roze ca pe vremuri, căci fusese pusă sub urmărire de un domn, căruia i se răpise fata; și se pare că dăduse și ea o mână de ajutor în treaba asta. Scăpase ca prin urechile acului de spânzurătoare. O secătuiseră însă cheltuielile, așa încât casa îi rămăsese cam goluță, iar ea își pierduse faima dinainte. Totuși, se mai ținea încă pe propriile ei picioare, cum se zice, și fiindcă era femeie descurcăreață și-i mai rămăseseră ceva fonduri, împrumuta bani pe amanet și o ducea destul de bine.

M-a primit foarte politicos și, cu purtarea ei îndatoritoare din totdeauna, mi-a spus că n-o să-mi poarte mai puțin respect, fiindcă eram la strâmtoare; că făcuse ea în așa fel ca băiatul meu să fie îngrijit bine, măcar că eu nu mai puteam să-i plătesc, și că femeia care-l luase o ducea bine, așa încât nu era nevoie să mă frământ pentru copil, înainte de a fi în stare să fac într-adevăr ceva pentru el.

I-am spus că nu-mi rămăseseră prea mulți bani, dar că aveam unele lucruri care puteau să-mi aducă bani, dacă știa ea să-mi spună cum să le prefac în bani. M-a întrebat ce aveam. Am scos șiragul de mărgele de aur, spunându-i că-l aveam în dar de la soțul meu; pe urmă i-am arătat cele două bucăți de mătase, despre care i-am spus că le aveam din Irlanda, de unde le adusesem la oraș și i-am mai arătat inelul cel mic cu diamant. Cât despre pachețelul cu castronașul și lingurile, cu acesta mă descurcasem eu singură dinainte; iar în ceea ce privește așternutul de copil, s-a oferit să-l cumpere chiar ea, crezând că fusese al meu. Mi-a spus că acum împrumuta bani pe amanet și că vrea să-mi vândă lucrurile ca și cum ar fi fost lăsate amanet la ea. A trimis apoi după niște mijlocitori pricepuți care le-au cumpărat fără nicio sfială, fiindcă lucrurile se aflau în mâinile ei, ba au dat și prețuri bune.

Mă gândeam acum că femeia asta atât de folositoare ar putea să mă ajute puțin să ies din strâmtoare și să mă apuc de ceva, fiindcă eram gata să pun mâna la orice treabă cinstită, dacă mi se dădea prilejul; numai că ea nu prea se ocupa de treburi cinstite. Dacă aș fi fost mai tânără, poate că m-ar fi putut ajuta să-mi găsesc vreun ibovnic, dar îmi luasem gândul de la o viață în felul acesta, fiindcă la cincizeci de ani trecuți, câți aveam acum, nu mai era de mine, și asta i-am și spus.

Femeia m-a poftit să stau în casa ei până s-o ivi ceva, spunându-mi că o să mă coste foarte puțin și eu am primit cu dragă inimă. Și, fiindcă acum trăiam ceva mai ușor, am luat măsuri ca să scap de grija băiatului meu cel mai mic, pe care-l aveam de la ultimul bărbat, și ea mi-a înlesnit treaba, cerându-mi în schimb numai 5 lire pe an și asta numai dacă voi fi în stare să le plătesc. Era un atât de mare ajutor pentru mine, încât o vreme m-am lăsat de meseria aceea ticăloasă, de care mă apucasem nu de mult; și mi-aș fi câștigat cu plăcere pâinea cu acul, dacă aș fi găsit de lucru, dar asta e greu pentru cineva care nu cunoaște pe nimeni.

Totuși, până la urmă, mi s-a dat să lucrez plăpumi pentru cucoane, fuste și alte lucruri de soiul ăsta; îmi plăcea mult și lucram din greu și am început să trăiesc din asta; dar diavolul cel neobosit, care se hotărâse să mă păstreze mai departe în slujba lui, mă îmboldea mereu să ies din casă și să mă plimb, adică să văd dacă nu se ivește ceva în meseria mea de altădată.

Într-o seară, ascultând orbește de porunca lui, am dat un ocol lung pe străzi, dar n-am făcut nicio afacere și m-am întors acasă ostenită și cu mâna goală; nemulțumită, am ieșit și a doua seară, când, trecând pe lângă o berărie, văzui deschisă ușa unei odăițe care dădea în stradă, iar pe masa dinăuntru o cană de argint, dintre cele care se foloseau pe atunci prin berării. Pesemne că băuseră ceva oaspeți în odăița aceea, iar chelnerii, lăsători, uitaseră să ia cana.

Am intrat fără sfială în odăiță și, punând cana de argint la marginea băncii, m-am așezat înaintea ei și am izbit cu piciorul în podea. S-a arătat numaidecât un chelner, iar eu l-am rugat să-mi aducă o halbă de bere caldă, fiindcă afară era frig; băiatul ieși în goană, iar eu îl auzii coborând în beci ca să scoată berea. În timp ce chelnerul era plecat veni un altul, care strigă:

— M-ați chemat?

Eu i-am spus, vorbind cu un aer trist:

— Nu, s-a dus un băiat să-mi aducă o halbă de bere.

Și cum ședeam aci, auzii femeia de la tejghea spunând:

— S-au dus cu toții, ăi de la numărul cinci? Adică odăița unde ședeam eu.

Chelnerul îi răspunse:

— Da.

— Cine a adus înapoi cana?

— Eu, face alt chelner, uite-o, zice, arătând, pesemne, altă cană pe care din greșeală o luase din altă odaie, sau poate că pungașul uitase că n-o luase, ceea ce era lucru sigur.

Am ascultat toate astea cu multă plăcere, fiindcă înțelegeam lămurit că nu se simte lipsa cănii și că, totuși, ei credeau că fusese strânsă de pe masă; așa încât mi-am băut berea, am strigat după plată și, la plecare, am spus:

— Ai grijă de argintărie, băiețaș, arătând spre o cană de argint pe care mi-o adusese ca să beau din ea.

Băiatul spuse:

— Da, doamnă, că bine ziceți.

Și eu am tulit-o.

M-am întors la îngrijitoarea mea, gândindu-mă că a venit timpul s-o pun la încercare, ca să știu dacă m-ar ajuta, în caz că aș fi nevoită să mă dau pe față. După ce am ajuns acasă și am găsit prilejul să deschid vorba, i-am spus că vreau să-i încredințez o taină foarte însemnată, dar numai dacă mă respectă îndeajuns ca s-o păstreze. Mi-a spus că îmi mai păstrase și alte taine cu credință; de ce m-aș îndoi c-ar păstra-o și pe asta? I-am spus că mi se întâmplase cel mai ciudat lucru din lume, care făcuse din mine o hoață fără voia mea, și i-am istorisit povestea cu cana.

— Și ai luat-o cu tine, draga mea? zice ea.

— Sigur că da, zic eu și i-o arăt. Dar acuma ce mă fac? urmez eu. Să n-o duc îndărăt?

— S-o duci îndărăt? zice ea. N-ai decât, dacă ți s-a făcut de Newgate.

— Cum asta, zic eu, doar n-or să fie atât de ticăloși încât să mă aresteze, dac-o duc îndărăt?

— Nu te pricepi la lucruri din astea, fetițo, zice ea. Nu numai c-au să te ducă la Newgate, dar au să te spânzure, fără să le pese c-ai avut cinstea să duci lucrul înapoi; ori au să te pună să plătești pentru toate celelalte căni pe care le-au pierdut.

— Atunci ce să fac? întreb eu.

— Acu, zice ea, dac-ai făcut pe pungașul și ai furat-o, trebuie s-o păstrezi; cale îndărăt nu există. Și afară de asta, fetițo, zice, n-ai tu mai mare nevoie de ea decât ei? Aș fi mulțumită să faci o dată pe săptămână o afacere ca asta.

Am început s-o privesc pe îngrijitoarea mea într-o lumină nouă, înțelegând că, de când dădea bani pe amanet, avea de-a face cu oameni departe de a fi cinstiți ca cei pe care îi întâlnisem odinioară la ea.

N-a trecut mult și m-am dumirit de-a binelea, fiindcă niciuna, nici două dădeam cu ochii de mânere de sabie, linguri, furculițe, căni și tot felul de astfel de marfă, care nu era lăsată amanet, ci adusă pentru a fi vândută de-a dreptul; iar ea cumpăra de toate, fără să pună întrebări și mi-am dat seama după vorbele ei că și făcea afaceri bune.

Am mai aflat că, îndeletnicindu-se cu acest negoț, era nevoită să topească toate tacâmurile pe care le cumpăra, pentru ca să nu poată fi dovedite; și, într-o bună dimineață, a venit la mine și mi-a spus că are de gând să topească iar câte ceva și că, dacă vreau, pune înăuntru și cana mea, așa ca să nu vadă nimeni. I-am dat-o cu toată inima; ea a cântărit-o și mi-a înapoiat întreaga cantitate de argint; dar am văzut pe urmă că nu face așa și cu restul mușteriilor.

Câtăva vreme după asta, într-o zi, pe când lucram și eram grozav de abătută, mă întrebă ce-i cu mine. I-am răspuns că-mi era inima tare grea; de lucru era puțin, iar eu n-aveam din ce trăi și nu știam ce cale să apuc. Ea a râs, spunându-mi că trebuie s-o pornesc din nou și să-mi încerc norocul; cine știe, poate dau din nou peste ceva argintărie.

— O, mamă! i-am spus eu, asta-i o meserie pentru care îmi lipsește dibăcia și, dacă mă-nhață, sunt pierdută.

Dar ea de colo:

— Pot să te îndrumez eu spre o dăscăliță din mâinile căreia ai să ieși la fel de pricepută ca și ea.

M-am cutremurat la auzul propunerii ei, fiindcă până atunci nu avusesem tovarăși sau cunoștințe de breaslă. Dar ea mi-a biruit șovăiala și toate temerile; și, în scurt timp, cu ajutorul acestei complice am ajuns o hoață la fel de nerușinată și de pricepută cum a fost pe vremuri Moll Taie-Punga, deși, dacă nu minte faima, ea nu era nici pe jumătate atât de frumoasă.

Tovarășa asta de breaslă m-a ajutat să deprind trei ramuri din meserie, și anume: să fur mărfuri din prăvălii, să șterpelesc registre de socoteli de-ale negustorilor și carnete și să scot ceasuri de aur de la cingătorile doamnelor; în această din urmă îndeletnicire era atât de pricepută, încât nicio femeie nu atinsese vreodată o atare desăvârșire a meșteșugului ca ea. Mie-mi plăcea grozav prima și ultima îndeletnicire și am ajutat-o câtăva vreme în munca ei, așa cum o ucenică ajută o moașă, fără plată.

Cu timpul, a început să mă pună la încercare. Ea îmi arătase meșteșugul, iar eu îi desprinsesem, de câteva ori, cu mare îndemânare, un ceasornic de la cingătoare. În cele din urmă, mi-a arătat o pradă. Era o femeie tânără, însărcinată, care avea un ceas încântător. Treaba trebuia făcută la ieșirea din biserică. Dăscălița mea mergea alături de doamna cu ceasul și, în clipa când a ajuns la scară, s-a prefăcut că alunecă și a căzut cu atâta putere peste doamnă, încât a înspăimântat-o și amândouă au început să strige cât le ținea gura. În clipa când ea a îmbrâncit-o pe cucoană, eu am și pus mâna pe ceasornic și, ținându-l așa cum scrie la carte, cârligul s-a desfăcut când femeia a tresărit, fără ca ea să simtă câtuși de puțin. Am tulit-o numaidecât, lăsându-mi dăscălița să-și revină din spaimă încetul cu încetul, împreună cu cucoana; dar aceasta a băgat numaidecât de seamă că-i lipsește ceasul.

— Vai, face prietena mea, pun rămășag c-au fost pungașii care m-au trântit pe jos; mă mir că doamna nu și-a dat seama mai curând că-i lipsește ceasul, fiindcă atunci poate c-am fi pus mâna pe ei.

A întors lucrurile atât de bine, încât nimeni n-a bănuit-o, iar eu am apucat să ajung acasă cu o oră întreagă înaintea ei. Asta a fost prima mea treabă făcută în devălmășie. Ceasul era într-adevăr foarte frumos și avea o mulțime de fleacuri agățate de el, iar îngrijitoarea mea ne-a dat 20 de lire în schimbul lui, din care eu m-am ales cu jumătate. Și-așa am devenit hoață în lege și m-am înrăit cum nu-mi închipuisem vreodată că mă voi putea înrăi, de nici nu mă mai răscolea glasul conștiinței sau al modestiei.

Iată cum diavolul, care începuse să mă îmboldească prin mijlocirea sărăciei mele crunte spre această ticăloșie, m-a făcut să ajung la o culme neatinsă de alții, chiar atunci când nevoia nu mă mai silea; căci acum căpătam de lucru și, cum mă pricepeam să mânuiesc acul, se părea că-mi voi putea câștiga cu destulă cinste pâinea.

Trebuie să spun că, dacă aș fi avut speranța unei astfel de munci de la bun început, când am simțit că se apropie mizeria — va să zică, dacă atunci aș fi avut nădejdea de a-mi câștiga pâinea prin muncă, niciodată nu m-aș fi apucat de îndeletnicirea asta păcătoasă și nici n-aș fi intrat într-o bandă atât de ticăloasă ca cea cu care mă înhăitasem; dar obișnuința mă înăsprise și devenisem îndrăzneață la culme; cu atât mai mult cu cât am dus-o așa multă vreme, fără să fiu prinsă. Într-un cuvânt, tovarășa mea cea nouă întru nelegiuire și cu mine am trăit mai departe în cârdășie, timp îndelungat, fără să ni se dea măcar de urmă, așa încât, nu numai că am prins curaj, dar ne-am și îmbogățit, fiindcă, la un moment dat, aveam în mână douăzeci și unu de ceasuri de aur.

Mi-amintesc că, într-o zi, când eram ceva mai cuminte decât de obicei, descoperind că am un fond de vreo 200 de lire în bani, partea mea, a pus stăpânire pe mine gândul trimis, fără îndoială, de vreun duh prielnic, dacă există așa ceva, că de vreme ce sărăcia mă stârnise mai întâi și mă îndemnase spre o meserie atât de groaznică, acum că nenorocirile mele trecuseră și eram în stare să mă întrețin prin muncă, ba aveam și o sumă frumușică din care să mă ajut, aș face bine să mă las de treaba asta, câtă vreme lucrurile mai merg încă bine. Că doar nu mă puteam aștepta să umblu slobodă toată viața; și numai o dată să mă înhațe și s-a zis cu mine.

Dacă, în clipa asta, fără îndoială fericită, aș fi ascultat de sfatul binecuvântat, de oriunde ar fi venit el, ar mai fi fost loc să nădăjduiesc într-o viață ușoară. Dar mi-era scris altfel; diavolul neobosit, care mă îmboldise, mă ținea prea tare încleștată ca să-mi mai dea drumul îndărăt, și așa cum sărăcia mă mânase în mocirlă, lăcomia m-a ținut în ea, până când n-a mai fost chip să fac calea întoarsă. Cât despre povețele pe care mi le dădea mintea mea, cerându-mi să las totul baltă, lăcomia se vâra la mijloc și spunea: „Mergi mai departe, mergi mai departe; ai avut noroc; mergi înainte până când ai să agonisești patru sau cinci sute de lire și atunci ai să te oprești și ai să poți trăi ușor, fără să mai lucrezi de loc.”

Și așa, aflându-mă în ghearele diavolului, am rămas țintuită pe loc ca de-o vrajă și n-am avut putere să mă rup din cercul acela, până când m-am împotmolit în încurcături prea mari ca să mai pot ieși la lumină.

Totuși, gândurile astea m-au tulburat întrucâtva și m-au făcut să lucrez cu mai multă băgare de seamă decât înainte și decât lucrau cei ce mă îndrumau. Tovarășa mea, cum îi spuneam eu (ar fi trebuit să-i spun dăscălița mea), cu o altă ucenică de-a ei, a fost prima căreia i s-a înfundat; fiindcă, o dată când ele erau la vânătoare de marfă, și-au încercat meșteșugul asupra unui pânzar din Cheapside, dar un vânzător cu ochi de șoim le-a înhățat și le-a prins cu două bucăți de batist asupra lor.

Asta a fost de ajuns ca să fie amândouă găzduite la Newgate, unde avură ghinionul să li se amintească și câteva din păcatele lor trecute. Cum mai existau două învinuiri împotriva lor, și faptele fiind dovedite, au fost amândouă osândite la moarte. Amândouă și-au arătat pântecul și au fost declarate însărcinate, deși dăscălița mea nu era mai însărcinată decât mine.

Eu mă duceam adeseori să le văd și să jelesc alături de ele, gândindu-mă că în curând avea să-mi vină și mie rândul; dar locul acela mă îngrozea atât de tare, la gândul că era locul nefericitei mele nașteri și al nenorocirii mamei mele, încât n-am mai putut să îndur și nu m-am mai dus să le văd.

Vai, dacă aș fi luat aminte la nenorocirile lor, aș mai fi putut fi fericită, fiindcă eram încă slobodă și nu exista nicio învinuire împotriva mea; dar nu se putea, fiindcă nu băusem încă paharul până la fund.

Dăscălița mea fiind însemnată cu fierul roșu, ca o veche răufăcătoare ce era, a fost executată; hoața cea tânără a fost cruțată, fiindcă a obținut o păsuire, dar a zăcut și a flămânzit multă vreme la închisoare, până când numele ei a fost trecut pe o listă de grațiere și așa a scăpat.

Pilda groaznică a prietenei mele m-a înfricoșat până în fundul sufletului și multă vreme n-am mai ieșit la vânătoare. Dar, într-o noapte, aud că se strigă în apropiere de casa îngrijitoarei mele: „Foc!” Îngrijitoarea mea se uită afară, căci toată lumea era trează și, numaidecât după aceea, strigă că acoperișul casei cutărei cucoane era în flăcări, așa cum și era. Și-mi dă îndată o treabă.