II

Până la urmă, una dintre cucoane m-a îndrăgit atât de tare, încât a vrut să mă ia acasă la ea, să stau cu fetele ei, pentru o lună.

Deși era un lucru foarte frumos din partea ei, totuși, după cum i-a spus bătrâna, dacă nu era hotărâtă să mă păstreze pentru totdeauna, putea să-mi facă mai mult rău decât bine.

— Da, spuse cucoana, ai dreptate. Atunci o iau la mine numai pentru o săptămână, ca să văd cum se împacă fetele mele cu ea și cum mă împac eu cu firea ei și pe urmă îți spun eu ce o să fie. Și, dacă între timp, vine cineva s-o vadă, cum se întâmplă de obicei, spune c-ai trimis-o până la mine.

Lucrurile erau destul de bine chibzuite și m-am dus la casa cucoanei, unde m-am simțit atât de bine printre domnișoare și ele atât de bine cu mine, încât nu mi-a fost ușor să plec, mai ales că nu voiau să-mi dea drumul.

Totuși, am plecat și-am mai trăit aproape un an cu bătrâna cea cumsecade, căreia ajunsesem să-i fiu de mare ajutor, căci împlinisem aproape paisprezece ani, eram înaltă pentru vârsta mea și arătam ca o femeiușcă; dar în casa cucoanei prinsesem gust de viață aleasă și, în vechea mea locuință, nu mă mai simțeam la largul meu ca înainte. Mă gândeam că într-adevăr ar fi minunat să fiu cucoană, căci acum aveam altă părere decât înainte despre ceea ce înseamnă să fii cucoană și, fiindcă gândeam că ar fi minunat să fiu cucoană, îmi și plăcea să mă aflu printre cucoane și, prin urmare, tânjeam să mă întorc înapoi.

Aveam vreo paisprezece ani și trei luni când buna mea doică — ar trebui să-i spun mamă — căzu la pat și se prăpădi. Starea mea era jalnică, fiindcă așa cum familia unui sărac se împrăștie de îndată ce omul e băgat în groapă, tot așa de îndată ce au îngropat-o pe sărmana femeie, copiii au și fost duși de epitropii parohiei. Se sfârșise cu școala și externii n-aveau altceva de făcut decât să stea și să aștepte până vor fi trimiși într-alt loc. Cât despre moștenirea bătrânei, o fiică de-a ei, o femeie măritată, cu șase sau șapte copii, a venit și a luat totul. Și în timp ce se cărau lucrurile, oamenii nu găseau ceva mai bun de făcut decât să mă ia în râs, spunând că micuța doamnă poate să se instaleze pe cont propriu, dacă are chef.

Îmi ieșisem aproape din minți de spaimă și nu știam ce să fac; căci eram, ca să zic așa, scoasă din casă și azvârlită în lumea largă și, ceea ce era mai rău, îi încredințasem bătrânei aceleia de ispravă douăzeci și doi de șilingi, adică toată averea micuței doamne; dar când i-am cerut fiicei ei să mi-i dea, m-a ocărât și mi-a spus că pe ea toate astea n-o privesc.

E drept că buna bătrână îi vorbise fiică-si de ei și-i spusese că-i pusese în cutare loc și că erau banii copilului, ba mă și chemase o dată sau de două ori ca să mi-i dea, dar din nefericire nu eram pe acolo și când m-am întors, ea nu mai era în stare să-mi vorbească. Totuși, până la urmă, fiică-sa s-a arătat cinstită și mi i-a înapoiat, deși la început m-a chinuit atâta din pricina lor.

Acum eram într-adevăr o cucoană săracă și, chiar în noaptea aceea, trebuia să fiu azvârlită în lumea largă; căci fiica răposatei cărase tot ce se afla în casă și eu n-aveam unde să mă adăpostesc și nici măcar un codru de pâine din care să mănânc. Se pare însă că unor vecini li s-a făcut milă și-au înștiințat-o pe cucoana în casa căreia locuisem o săptămână, cum am spus mai sus; ea a trimis îndată o slujnică după mine, iar două dintre fetele ei au venit și ele cu slujnica, deși nu le trimisese nimeni. Așa că m-am dus cu ele, cu boccelele și, fiți siguri, cu bucurie în suflet. Spaima prin care trecusem mă zguduise atât de rău încât acum nu mai doream să fiu cucoană, ci eram mulțumită să fiu slujnică și încă orice fel de slujnică ar fi socotit ei de cuviință să facă din mine.

Dar mărinimoasa mea stăpână avea gânduri mai bune în ce mă privea. Și spun mărinimoasă, pentru că o întrecea în toate pe bătrâna cea cumsecade pe lângă care trăisem înainte, așa cum o întrecea și în avere; spun în toate, în afară de cinste. Trebuie să amintesc în toate împrejurările că, deși cucoana aceasta era foarte dreaptă, totuși prima mea gazdă, așa sărmană cum era, era cum nu se poate mai cinstită.

Nici nu apucasem bine să ajung, cum am spus, la cucoana cea bună și prima doamnă, adică primăreasa, și-a și trimis fetele să vadă ce-i cu mine și mai era o familie ce-mi arătase interes în vremea când mi se spunea micuța doamnă, care a trimis de asemenea să mă caute, așa încât nu eram lăsată în plata Domnului. Ba mai mult, unii, mai ales primăreasa, erau tare supărați că mă luaseră ceilalți, fiindcă, după cum spunea ea, eram de drept a ei, fiindcă ea fusese prima care mă luase în seamă. Dar cei care mă opriseră în casa lor n-au vrut să mă lase să plec; cât despre mine, deși aș fi fost foarte bine tratată și la ceilalți, nici că aș fi putut nimeri mai bine decât nimerisem.

Și-am stat în casa asta până pe la șaptesprezece-optsprezece ani și am avut parte de o educație cum nu se poate închipui mai bună. Cucoana aducea în casă profesori care-i învățau fetele să danseze, să vorbească franțuzește, să scrie, precum și alții care le învățau muzica, iar eu, fiind mereu prin preajmă, învățam la fel de repede ca ele; și, deși profesorii nu erau tocmiți să mă învețe pe mine, totuși am prins, prin imitație și punând întrebări, tot ce prindeau ele prin învățătură și îndrumare; așa încât, într-un cuvânt, am învățat dansul și franceza la fel de bine ca ele, iar de cântat cântam cu mult mai bine, fiindcă aveam o voce mai bună decât a vreuneia din ele. N-a fost așa ușor să învăț a cânta la clavecin sau la spinetă, fiindcă n-aveam vreun instrument al meu pe care să mă exersez, iar de ale fetelor mă apropiam numai când ele le lăsau în părăsire; totuși am învățat destul de bine, iar cu timpul, domnișoarele au căpătat două instrumente, adică un clavecin și o spinetă, și m-au învățat chiar ele. Cât despre dans, cu greu m-ar fi putut opri să învăț dansuri țărănești, fiindcă mereu aveau nevoie de mine ca să fim perechi, iar pe de altă parte, ele erau la fel de dornice să-mi predea tot ce învățaseră ele, cum eram și eu să prind tot ce puteam.

În felul acesta, am avut parte, cum spuneam, de toate binefacerile unei educații pe care aș fi primit-o desigur, dacă aș fi fost și eu o domnișoară deopotrivă celor în mijlocul cărora trăiam. Și, în unele privințe, eram mai norocoasă decât domnișoarele mele, deși ele îmi erau superioare, fiindcă eu eram înzestrată de natură cu daruri pe care, cu toată averea lor, ele nu și le puteau însuși. Mai întâi, pare-se că eram mai frumoasă decât oricare dintre ele; în al doilea rând, eram mai bine făcută; în al treilea rând, cântam mai bine, vreau să spun aveam un glas mai bun; spunând acestea, îngăduiți-mi să vă asigur că nu vorbesc cu înfumurare, ci redau părerea tuturor celor care cunoșteau familia.

Trebuie să spun însă că nu eram lipsită de deșertăciunea obișnuită sexului femeiesc: fiind socotită foarte drăguță sau, dacă vreți, de o mare frumusețe, știam că e așa și aveam despre mine o părere la fel de bună ca și a celorlalți; îmi plăcea mai ales să aud lumea spunându-mi lucrurile astea, ceea ce se întâmpla adesea și-mi făcea mare bucurie.

Până aici povestea mea s-a desfășurat neted și, în tot acest răstimp al vieții mele, mi se dusese faima nu numai fiindcă trăiam într-o familie de oameni cumsecade, o familie cunoscută și respectată peste tot pentru virtutea și cumpătarea ei și pentru alte însușiri de preț, dar și pentru că aveam cu adevărat firea unei fete foarte cuminți, modeste, virtuoase, așa cum și fusesem până atunci. De altfel, nici n-avusesem prilejul de a mă gândi la alte alea sau de a ști ce înseamnă o ispită păcătoasă.

Dar tocmai lucrurile de care eram atât de mândră aveau să mă ducă la pierzanie sau, mai bine zis, deșertăciunea mea a fost de vină. Doamna în casa căreia locuiam avea doi fii, tineri nespus de înzestrați și cu purtări alese și spre nenorocirea mea mă împăcam bine cu amândoi, dar ei s-au purtat cu mine în mod cu totul felurit.

Cel mai vârstnic era un tânăr vesel, care știa să petreacă la fel de bine la oraș ca și la țară și, deși destul de ușuratic pentru a se deda la fapte rele, avea totuși destulă judecată pentru a nu-și plăti prea scump plăcerile. Începu cu afurisita de momeală cu care prinzi de obicei femeile, anume observând, ori de câte ori se ivea prilejul, cât eram de drăguță — cum spunea el —, cât de plăcută, de bine făcută și câte și mai câte. Era atât de priceput în treaba asta, de parc-ar fi fost tot atât de meșter la prins femei în laț cum era la prins prepelițe; se prefăcea anume că spune toate astea surorilor lui, când eu nu eram de față, deși știa că nu sunt atât de departe, încât să nu poată fi sigur că-l aud. Surorile lui îi răspundeau în șoaptă: „Pst, frățioare, te aude; e doar în odaia alăturată”. Atunci el le asculta, vorbea mai încet și recunoștea că greșise, ca și cum până atunci n-ar fi știut. Pe urmă, ca dintr-o uitare, iar vorbea tare, iar eu, care eram atât de încântată să-l aud, firește că trăgeam cu urechea ori de câte ori puteam.

După ce și-a înfipt astfel momeala în undiță și a găsit cu ușurință mijlocul să mi-o întindă în cale, a început să joace cu cărțile pe masă; încât într-o zi, trecând prin odaia surorii lui, în timp ce mă aflam acolo, se îndreptă spre mine cu un aer bucuros:

— Ei, coniță Betty, mi-a spus, ce mai faci? Nu-ți ard obrajii, coniță Betty?

Eu m-am înclinat și am roșit, dar n-am răspuns nimic.

— Ce-ți vine să vorbești așa, frate? întrebă domnișoara.

— Păi, răspunse el, de o jumătate de oră tot despre ea am vorbit în salonul de jos.

— Bine, dar de vreme ce n-ai spus nimic rău, de asta sunt sigură, i-a răspuns soră-sa, nu importă ce ați vorbit.

— Te cred, zise el, că n-am spus lucruri rele pe socoteala ei, dimpotrivă, am spus o mulțime de lucruri bune, o mulțime de lucruri frumoase, poți fi încredințată; am spus, mai ales, că e cea mai frumoasă fată din Colchester și că, în oraș, au și început bărbații să închine în sănătatea ei.

— Mă mir de tine, frate, că vorbești așa, spuse soră-sa. Lui Betty nu-i lipsește decât un singur lucru, dar e ca și cum i-ar lipsi toate, fiindcă acum femeile nu sunt la preț pe piață. Chiar dacă o fată e frumoasă, de neam bun, binecrescută, deșteaptă, chibzuită, are purtări frumoase, e modestă și tot ce vrei, e ca și cum n-ar fi nimic, dacă n-are bani; mai bine n-ar avea niciuna din toate însușirile astea, căci astăzi numai banii sunt de folos unei femei, iar bărbații țin toate cărțile în mână.

Fratele mai mic, care era de față, a strigat:

— Taci, surioară, prea ai luat-o repede. Eu fac excepție de la regula ta. Te încredințez că, dacă găsesc o femeie atât de desăvârșită ca cea despre care vorbești, nu-mi bat capul după bani.

— Sigur, făcu soră-sa, dar ai să ai tu grijă să nu-ți placă una fără bani.

— Asta nu se știe, spuse fratele ei.

— Dar, surioară, se amestecă iute fratele cel mare, de ce atâta tărăboi pentru avere? Ți-or fi lipsind ție multe altele, dar de avere nu duci lipsă.

— Te înțeleg, frate, răspunse înțepată domnișoara, vrei să spui că am bani, dar duc lipsă de frumusețe; numai că în timpurile noastre, banii sunt totul, așa încât află că stau mai bine decât semenele mele.

— Sigur, spuse cel mai tânăr, dar totuși semenele tale ar putea fi pe picior de egalitate cu tine, pentru că frumusețea vrăjește adesea pe un bărbat, în ciuda banilor și, când se întâmplă ca servitoarea să fie mai frumoasă decât stăpâna, se prea poate să încheie un târg la fel de bun ca aceasta, ba chiar să se plimbe în caleașcă înaintea ei.

M-am gândit că e momentul să mă retrag și așa am și făcut, dar nu m-am dus atât de departe încât să nu aud până la capăt convorbirea lor, care era plină de lucruri plăcute la adresa mea. Toate cele auzite îmi sporeau mândria, dar, după cum am descoperit curând, nu erau de natură să sporească și bunăvoința familiei față de mine, fiindcă fratele cel mic și sora s-au luat rău la harță din cauza mea și mi-am dat seama curând cât o dureau pe fată lucrurile usturătoare, pe care i le spusese el atunci, după purtarea ei față de mine, purtare foarte nedreaptă, la urma urmelor, fiindcă mie nu-mi trecuse niciodată prin minte vreun gând în legătură cu fratele ei mai tânăr, așa cum bănuia ea. Desigur fratele ei mai mare spusese chipurile în glumă, în felul lui învăluit și arogant, o mulțime de povești, pe care eu avusesem nesăbuința să le iau în serios, ba chiar îmi făcusem speranțe în legătură cu lucruri despre care ar fi trebuit să-mi închipui că lui nici nu-i trecuseră prin cap.

Într-o zi, a urcat în goană scările spre odaia unde de obicei stăteau și lucrau surorile lui; le-a strigat, înainte de a păși pragul, așa cum obișnuia el, iar eu, care eram înăuntru singură, am ieșit în ușă și i-am spus:

— Domnule, domnișoarele nu sunt aici; s-au dus jos, în grădină, să se plimbe.

În clipa în care eu am făcut un pas înainte ca să-i spun aceste cuvinte, el tocmai ajunsese în ușă și m-a strâns în brațe, ca din întâmplare.

— Vai, cuconiță Betty, mi-a spus, aici erai? Cu atât mai bine. Mai mult cu dumneata țineam să vorbesc decât cu ele.

Și, fiindcă eram în brațele lui, m-a sărutat de vreo trei-patru ori. Eu m-am zbătut să scap, dar destul de moale, iar el mă ținea strâns și mă tot săruta, până și-a pierdut răsuflarea. Atunci s-a așezat și mi-a spus:

— Dragă Betty, sunt îndrăgostit de tine.

Trebuie să mărturisesc că vorbele lui mi-au aprins sângele; am simțit cum îmi năvălește în inimă și eram tare tulburată, lucru pe care el l-ar fi putut vedea lesne pe chipul meu. După aceea, mi-a mai repetat de câteva ori cuvintele acelea, anume că era îndrăgostit de mine, iar inima mea răspundea limpede ca și cum aș fi rostit cu vorba cât mă încânta acest lucru. Ba, mai mult, de câte ori el spunea: „Sunt îndrăgostit de tine”, roșeața din obrajii mei îi răspundea: „Tare-aș vrea să fie așa, domnule”.

Totuși, atunci, nu s-a întâmplat nimic. Fusesem luată prin surprindere și curând mi-am venit în fire. El ar fi stat mai multă vreme cu mine, dar uitându-se, din întâmplare, pe fereastră și văzând că surorile lui se întorc din grădină, și-a luat rămas bun, m-a sărutat din nou, mi-a zis că are gânduri serioase, că foarte curând o să-mi mai spună el multe alte lucruri și a plecat, lăsându-mă nespus de încântată, deși uluită. Și, dacă n-aș fi avut ghinion, dreptatea ar fi fost de partea mea, dar din nenorocire cuconița Betty lua totul în serios, iar dumnealui ba.

Din clipa aceea, gândurile mele o luară razna și pot să recunosc, fără să mint, că-mi ieșisem din fire la gândul că un domn ca el îmi vorbise despre dragoste și-mi spusese că sunt o făptură atât de încântătoare. Erau vorbe pe care nu știam cum să le iau, mi se urcaseră de-a binelea la cap. E adevărat că eram cum nu se poate mai mândră din cauza lor dar, neștiind cât era de păcătoasă lumea în care trăiam, gândul că virtutea mea se afla în joc nici nu-mi trecea prin minte. Dacă tânărul meu stăpân mi-ar fi făcut, din prima dată, propuneri, ar fi obținut orice de la mine; dar el nu și-a dat seama cât de prielnic îi era acel moment, ceea ce a fost, atunci, o fericire pentru mine.

N-a trecut mult și el a găsit din nou prilejul să mă prindă singură și aproape în același fel ca și rândul trecut. De fapt, se vedea că de data aceasta lucrurile fuseseră puse la cale, deși eu n-aveam nicio vină. S-a întâmplat așa: domnișoarele se duseseră într-o vizită cu mama lor; mezinul era plecat din oraș; cât despre tatăl lor, era plecat la Londra de o săptămână. Mă pândise atât de bine, încât știa unde mă aflu, deși eu habar n-aveam că el e în casă. A suit scările în goană și, văzând că lucrez, a intrat în odaie de-a dreptul; și numai ce începe, ca și în rândul trecut, să mă ia în brațe și să mă sărute aproape un sfert de oră fără întrerupere.

Eram în odaia surorii lui mai mici și, pesemne fiindcă nu era nimeni acasă, în afară de slujnicele care stăteau jos, a fost mai îndrăzneț. Pe scurt, a început să devină stăruitor. I-oi fi părut o pradă prea ușoară, căci, Dumnezeu știe, atâta timp cât m-a ținut doar în brațe sărutându-mă, nu m-am împotrivit de loc. Adevărul e că-mi plăcea prea mult ca să mă împotrivesc.

Ei, dar când a obosit cu treaba asta, ne-am așezat și el a început să-mi vorbească. Mi-a zis că e vrăjit de mine, că nu va afla odihnă până n-o să-mi spună cât de îndrăgostit este, că dacă-l voi iubi și eu și-l voi face fericit, voi fi salvarea vieții lui și multe lucruri frumoase de felul acesta. Eu i-am răspuns cu vorbe puține, dar nu era greu de văzut că sunt o proastă și nu înțeleg de fel ce vrea el.

Pe urmă, a început să se plimbe prin odaie și, după ce m-a luat de mână, m-am plimbat și eu alături de el; dar curând, folosindu-se de momentul potrivit, m-a aruncat pe pat și a început să mă sărute cu furie; ca să fiu dreaptă cu el, nu s-a arătat însă grosolan de loc, ci m-a sărutat numai timp îndelungat. Deodată i s-a părut că aude pe cineva urcând scara, astfel că s-a ridicat de pe pat și m-a ridicat și pe mine, tot vorbindu-mi mereu despre dragostea lui. Dar mi-a spus că era un sentiment cinstit și că n-avea gânduri rele în ceea ce mă privește; apoi mi-a pus cinci guinee în mână și a coborât.

Banii m-au pus în încurcătură mai mare decât cuvintele de dragoste și m-a apucat o exaltare, de nu știam nici pe ce lume mă aflu. Stărui asupra acestui lucru, pentru ca, în cazul când povestea mea va ajunge să fie citită de o făptură tânără și nevinovată, s-o ajute să se păzească de nenorocirile ce pândesc o prea timpurie conștiință a propriei frumuseți. Când o fată tânără ajunge să se creadă frumoasă, nu se îndoiește de sinceritatea niciunui bărbat care-i spune că s-a îndrăgostit de ea; fiindcă, dacă se crede destul de încântătoare pentru a-l cuceri, e firesc să aștepte urmările farmecelor ei.

Închipuirea tânărului domn se aprinse cum se aprinsese și deșertăciunea mea și, ca și cum omul și-ar fi dat seama c-a scăpat o ocazie și ar fi regretat că nu s-a folosit de ea, s-a întors peste vreo jumătate de oră și a început din nou să mă îmbie ca mai înainte, numai că, de data asta, cu mai puține menajamente.

Și, mai întâi, de cum a intrat în odaie, s-a întors și a încuiat ușa.

— Coniță Betty, mi-a spus, adineauri mi s-a părut că urcă cineva scara, dar a fost doar o părere; totuși, a adăugat, dacă mă găsește cineva în odaie cu dumneata, n-o să mă mai găsească sărutându-te.

I-am spus că nu știu cine ar putea să urce scara, fiindcă nu era nimeni acasă în afară de bucătăreasă și cealaltă slujnică, iar ele nu urcau niciodată.

— Bine, draga mea, mi-a spus el; oricum e bine să fim siguri.

S-a așezat și a început să vorbească. Acum, deși eram încă înfierbântată de prima lui vizită și nu prea vorbeam, totuși parcă-mi vâra el cuvintele în gură, povestindu-mi ce nebunește mă iubea și că, deși nu putea face nimic până ce nu era stăpân pe averea lui, totuși era hotărât, de îndată ce va fi în stare, să mă fericească și pe el de asemenea; adică să se căsătorească cu mine și alte lucruri din astea, a căror țintă, eu, sărmană proastă, n-o înțelegeam. Și mă purtam, de parcă n-ar fi existat altă dragoste, în afară de cea care duce la căsătorie. Și chiar dacă mi-ar fi vorbit despre dragostea aceea, n-aveam nici temeiul și nici puterea să spun nu; dar încă nu ajunsesem atât de departe.

N-am stat multă vreme așa când, deodată, el s-a ridicat și, înăbușindu-mă cu sărutările lui, m-a aruncat din nou pe pat; dar, de data asta, înfierbântați cum eram amândoi, a mers mai departe decât îmi dă voie buna-cuviință să amintesc; e drept că nu mi-ar fi stat în puteri să-l resping în clipa aceea, chiar dacă și-ar fi îngăduit cu mult mai mult decât și-a îngăduit.

Totuși, deși a mers destul de departe, n-a ajuns până la ceea ce se numește ultimele consecințe, la care, ca să fiu dreaptă cu el, nici n-a încercat să ajungă. Dar această jertfă i-a servit drept scuză pentru toate libertățile pe care avea să și le ia față de mine în ocaziile următoare. După toate acestea, a mai stat puțin cu mine, mi-a pus aproape un pumn întreg de galbeni în mână și mi-a făcut mii de jurăminte în legătură cu patima lui, spunând că mă iubește mai mult decât pe orice femeie din lume.

N-o să vi se pară curios că de-abia acum am căzut pe gânduri, dar, vai, nu cu destulă chibzuință. Aveam o rezervă fără margini de deșertăciune și mândrie și numai o foarte mică rezervă de virtute. Uneori, ce-i drept, îmi închipuiam eu cam ce voia stăpânul meu cel tânăr de la mine, dar nu mă gândeam decât la cuvintele lui frumoase și la aur; dacă avea sau nu de gând să se însoare cu mine, mi se părea o treabă fără însemnătate și nici nu-mi trecea prin minte că ar trebui să-mi pun și eu condițiile, până când nu mi-a făcut el o propunere în lege, dar despre aceasta veți afla îndată.

Și așa, am apucat-o pe drumul pierzaniei, fără pic de păsare și pot sluji drept exemplu grăitor tuturor fetelor tinere a căror deșertăciune e mai tare decât virtutea. Lucrurile s-au petrecut cum nu se poate mai prostește de ambele părți. Dacă eu m-aș fi purtat cum se cuvenea, dacă m-aș fi împotrivit așa cum cerea virtutea și cinstea, el fie că ar fi renunțat la atac, neavând temei de a mai spera să-și ducă planul la îndeplinire, fie că mi-ar fi făcut propuneri frumoase și cinstite de căsătorie. Și, în acest caz, chiar dacă el ar fi fost învinuit, nimeni n-ar fi putut să mă învinuiască pe mine. Pe scurt, dacă m-ar fi cunoscut și ar fi știut ce ușor va căpăta fleacul pe care-l urmărea, nu și-ar mai fi bătut capul, ci mi-ar fi dat patru sau cinci guinee, și s-ar fi culcat cu mine de prima dată când ar fi venit din nou. Pe de altă parte, dacă eu i-aș fi cunoscut gândurile și dac-aș fi știut cât de greu credea el că sunt de cucerit, aș fi putut să-i pun eu condiții și, chiar dacă n-aș fi pus condiția unei căsătorii grabnice, aș fi putut-o pune pe aceea de a fi întreținută până la căsătorie și tot aș fi obținut ce voiam; căci era nespus de bogat, lăsând la o parte ceea ce mai spera să moștenească; dar eu părăsisem cu totul astfel de gânduri și eram stăpânită doar de trufia frumuseții mele și de mândria de a fi iubită de un domn ca el. Cât despre banii de aur, petreceam ceasuri întregi uitându-mă la ei. Îi număram de mii de ori pe zi. Nici cea mai deșartă făptură n-a fost vreodată atât de prinsă de fiecare amănunt al acestei povești cum eram eu, fără să mă gândesc la ce mă așteaptă și cât de aproape e pierzania; și cred, într-adevăr, că mai degrabă doream acea pierzanie, decât că mă osteneam să mă feresc de ea.

Între timp, mă arătam totuși destul de șireată ca să nu dau loc la nicio bănuială în familie, cu privire la legăturile mele. În public de-abia dacă mă uitam la el, de-abia dacă îi răspundeam când îmi vorbea și era cineva lângă noi. Aveam totuși, când și când, câte o mică întâlnire, ca să schimbăm o vorbă sau două și, din când în când, și câte o sărutare, dar prilejul potrivit pentru fapta păcătoasă nu-l găsisem, cu atât mai mult cu cât el o lua mai pe ocolite decât ar fi fost nevoie, dacă mi-ar fi cunoscut gândurile. Și deoarece cucerirea mea i se părea lucru anevoios, așa a și fost pentru el.

Dar diavolul, fiind un ispititor neobosit, nu dă niciodată greș, când e vorba să găsească un prilej pentru ca păcătoșenia la care te îndeamnă să se înfăptuiască. Într-o seară, când mă aflam în grădină cu surorile lui mai mici și cu el, a găsit mijlocul să-mi strecoare un bilețel, în care-mi scria că a doua zi va cere de față cu toți să fiu lăsată să-i fac un comision și că pe drum ne vom întâlni.

Zis și făcut. După masă, mi-a spus cu gravitate de față cu surorile lui:

— Coniță Betty, trebuie să-ți cer un hatâr.

— Despre ce e vorba? a întrebat mezina.

— Surioară, a spus el serios, dacă nu te poți lipsi astăzi de conița Betty, poate rămâne pe oricând, altă dată.

Dar ele au spus că se pot lipsi de mine fără greutate, iar mezina și-a cerut scuze.

— Trebuie să o înștiințezi însă pe conița Betty despre ce e vorba, a spus sora mai mare. Dacă ai cu ea vreo treabă personală, despre care noi nu trebuie să știm, n-ai decât s-o chemi afară. Uite-o.

— Ce vrei să spui, draga mea? a întrebat dumnealui cu asprime. Doresc doar să se ducă până în High Street (și a arătat un pieptar de cămașă), până la cutare prăvălie.

A început să le toarne o poveste lungă cu niște gulere elegante despre al căror preț întrebase, spunând că vrea să mă trimită pe mine să cumpăr un guler pentru pieptarul pe care-l arătase și că, dacă negustorii nu sunt mulțumiți cu cât le dădeam eu pentru gulere, să ofer un șiling mai mult, dar mai întâi să mă tocmesc. Și, după aceea, a mai născocit câteva comisioane și a mai descoperit niște mici treburi pentru mine, ca să fie sigur că pot lipsi mai multă vreme.

După ce mi-a dat de îndeplinit comisioanele astea, le-a spus o poveste lungă despre o vizită pe care trebuia s-o facă el, într-o familie cunoscută, și unde mai avea să fie cutare și cutare domn, și le-a poftit foarte ceremonios pe surorile lui să-l însoțească, dar ele s-au scuzat tot atât de ceremonios, fiindcă așteptau vizite în după-amiaza aceea — în treacăt fie-mi îngăduit să spun, toate astea le potrivise el anume.

Și uite că nici nu sfârșise bine cu vorba și servitorul lui urcă scările ca să-i spună că trăsura lui Sir W. H. s-a oprit la poartă. El coboară scările în goană și se întoarce îndată.

— Vai! spune cu glas tare, s-a dus toată bucuria. Sir W. H. a trimis trăsura după mine, fiindcă dorește să-mi vorbească într-o treabă grabnică.

Se pare că Sir W. H. era un domn care locuia la o depărtare de trei mile și cu care el se înțelesese să-i trimită caleașca pentru o treabă anume, poruncind-o pentru ora trei, când și sosise.

A cerut numaidecât cea mai bună perucă, pălăria și sabia și, dând ordin valetului să se ducă în celălalt loc și să ceară scuze în numele lui — cu alte cuvinte, a găsit un pretext ca să scape de servitor —, se pregătea să se suie în caleașcă. În momentul când a ieșit pe ușă, s-a oprit o clipă și, vorbindu-mi cu mare seriozitate despre treaba pe care mi-o dăduse, a găsit prilejul să-mi șoptească:

— Vino după mine, draga mea, cât poți mai curând.

Eu n-am răspuns nimic, dar am făcut o reverență, ca și cum aș fi încuviințat cele spuse de el cu glas tare. După vreun sfert de oră, am plecat și eu. Nu mi-am schimbat rochia; aveam doar în buzunar un capișon, o mască, un evantai și o pereche de mănuși, așa încât nimeni din casă n-avea nicio bănuială. El mă aștepta într-o ulicioară dosnică, pe unde știa că trebuie să trec, iar vizitiul știa încotro să mâne caii, anume spre un loc numit Mile End, unde stătea un om de încredere al stăpânului meu și unde trăsura s-a oprit, așa încât am avut toate înlesnirile din lume pentru a ne păcătoși cum nu se poate mai rău.

Când am rămas singuri, a început să-mi vorbească foarte serios, spunându-mi că nu mă adusese acolo ca să mă înșele; că pasiunea pentru mine nu-i îngăduia să mă amăgească; că era hotărât să mă ia de nevastă, de îndată ce va pune mâna pe avere; că, între timp, dacă îi îndeplinesc dorința, mă va întreține în toată cinstea și m-a asigurat în fel și chip despre sinceritatea și dragostea lui pentru mine, spunând că n-o să mă părăsească niciodată și, ca să zic așa, a făcut de o mie de ori mai multe pregătiri decât ar fi fost nevoie.

Totuși, fiindcă mă îndemna să vorbesc, i-am spus că n-aveam de ce să pun la îndoială sinceritatea iubirii lui după atâtea asigurări, dar că… Și aci m-am oprit, ca și cum l-aș fi lăsat pe el să ghicească restul.

— Dar ce e, draga mea? m-a întrebat el. Ghicesc ce vrei să spui: ce se întâmplă dacă rămâi însărcinată? Nu-i așa? Ei bine, dacă se întâmplă una ca asta, a spus, am să am grijă de tine și am să vă întrețin pe amândoi. Și ca să vezi că nu glumesc, zice, uite ceva serios. Și, spunând vorbele astea, a scos din buzunar o pungă de mătase cu o sută de guinee înăuntru și mi-a dat-o.

— Și-am să-ți dau una la fel, a zis el, în fiecare an, până când am să te iau de nevastă.

Când am zărit punga, m-am schimbat de câteva ori la față și, tulburată de înflăcărarea cu care-mi făcea propunerea, n-am mai putut scoate o vorbă, iar el și-a dat seama fără greutate de ceea ce se întâmplă cu mine; așa încât eu am băgat punga în sân și nu m-am mai împotrivit, ci l-am lăsat să facă ce a vrut și de câte ori a vrut. Și așa pierzania mea s-a înfăptuit dintr-o dată, căci, din ziua aceea, fiind lipsită de orice virtute și cuviință, nu mai aveam nimic prețios care să mă ajute să câștig fie binecuvântarea lui Dumnezeu, fie mila oamenilor.

Dar lucrurile nu s-au oprit aci. M-am întors în oraș, am făcut comisionul pe care mi-l încredințase el și m-am înapoiat acasă, mai-nainte de-a da cuiva de gândit că am stat prea mult. Cât despre stăpânul meu, el a rămas până noaptea târziu și nu s-a iscat nici urmă de bănuială în familie, nici în ceea ce-l privea pe el, nici pe mine.

Apoi, s-au ivit nenumărate prilejuri ca să repetăm nelegiuirea, mai ales acasă, când mama lui și domnișoarele erau plecate în vizită, prilejuri pe care el le pândea cu multă grijă ca nu cumva să le piardă. Știa totdeauna dinainte când plecau și nu dădea greș în a mă găsi singură și fără primejdie de a fi surprinși. Așa încât ne-am înfruptat cu prisosință din plăcerile noastre păcătoase, vreme de jumătate de an, și, spre marea mea mulțumire, n-am rămas însărcinată.

Dar, după mai puțin de jumătate de an, s-a întâmplat că i-am căzut cu tronc mezinului despre care am pomenit la începutul povestirii. Și, găsindu-mă singură în grădină, într-o seară, îmi toarnă și el aceeași poveste, mă asigură cu cuvinte sincere că e îndrăgostit de mine și, pe scurt, îmi propune frumos și cinstit să mă ia de nevastă, și asta înainte de a-mi fi făcut vreo altă propunere.

Eram atât de încurcată cum nu mi se mai întâmplase să fiu vreodată. M-am împotrivit cu îndărătnicie propunerii și am început să născocesc argumente. I-am arătat nepotrivirea acestei căsătorii, i-am vorbit despre felul cum aș fi primită în familia lui, despre nerecunoștința de care aș da dovadă față de tatăl și mama lui, care mă luaseră cu mărinimie în casa lor, când mă aflasem într-o stare de plâns; pe scurt, am făcut tot ce am putut ca să-i mut gândul, numai adevărul nu i l-am spus, care firește ar fi pus capăt stăruințelor lui, dar de care eu nu îndrăzneam să pomenesc.

S-a întâmplat însă un lucru la care într-adevăr nu mă așteptam și care m-a uluit; căci tânărul, sincer și deschis cum era, nu se gândea decât la lucruri cinstite și, știindu-se nevinovat, n-a avut atâta grijă să-și ascundă slăbiciunea pentru conița Betty cum avusese fratele său. Așa încât, deși n-a spus nimănui despre cele ce-mi vorbise, totuși a arătat destul pentru ca surorile lui să-și dea seama că mă iubește și mama lui de asemenea, iar ele, măcar că mie nu-mi arătară că știu, i-au arătat în schimb lui și curând am văzut că purtarea lor e alta față de mine decât fusese înainte.

Eu am zărit norul, deși nu prevedeam furtuna. Mi-era ușor, cum spun, să-mi dau seama că purtarea lor față de mine se schimbă pe zi ce trece și devine tot mai aspră, până când, într-o bună zi, am fost înștiințată, prin servitori, că ar fi de dorit să plec curând.

Vestea nu m-a îngrijorat, sigură fiind că nu voi rămâne pe drumuri, cu atât mai mult cu cât aveam motive să mă aștept în orice zi la o sarcină și știam că atunci tot voi fi silită să plec, fără să crâcnesc.

După câtva timp, stăpânul cel tânăr a găsit prilejul să-mi spună că familia prinsese de veste despre slăbiciunea lui pentru mine. Zicea că nu mă învinuiește, fiindcă știe foarte bine cum ieșise totul la iveală. Mi-a spus că de vină era felul lui de a vorbi, căci nu făcuse o taină din stima ce-mi purta, așa cum ar fi putut să facă, asta fiindcă socotea că, dacă eu primesc să fiu nevasta lui, momentul e prielnic să împărtășească deschis familiei că mă iubește și că are de gând să se căsătorească cu mine. E drept, zicea, că tatăl și mama lui ar fi putut fi împotrivă și s-ar fi putut purta urât cu mine, dar el avea acum mijloace de trai, căci studiase dreptul și nu-l înspăimânta gândul că va trebui să mă întrețină. Pe scurt, așa cum credea că eu nu mă voi rușina de el, era și el hotărât să nu se rușineze de mine, ba chiar s-ar fi disprețuit, dacă n-ar fi recunoscut de pe acum pe aceea pe care avea de gând s-o recunoască drept soție. Și, prin urmare, n-aveam altceva de făcut decât să-i dau mâna, fiindcă de restul răspunde el.

Mă aflam într-o situație cu adevărat îngrozitoare și de-abia acum mă căiam din toată inima pentru ușurința de care dădusem dovadă față de fratele mai mare; asta nu din pricina vreunei tresăriri a conștiinței, ci gândindu-mă la fericirea de care aș fi putut avea parte și pe care acum mi-o făcusem cu neputință; căci, deși, cum am spus, nu prea aveam mustrări de cuget cu care să mă lupt, totuși nu mă împăcam cu gândul să fiu târfă pentru un frate și nevastă pentru celălalt. Mi-am adus aminte că fratele cel mare îmi făgăduise și el să mă ia de nevastă, când va intra în stăpânirea averii, dar mi-aminteam acum de un lucru la care mă gândisem adesea, anume că nicio vorbă nu mai pomenise, după ce mă cucerise ca amantă. Deși, după cum am spus, mă gândisem și până acum adesea la asta, totuși lucrul nu mă tulburase de fel, fiindcă după cum dragostea lui pentru mine nu părea să scadă, tot așa nu scădea nici mărinimia lui. E drept că m-a rugat, din bună-cuviință, să nu cheltuiesc niciun ban pe îmbrăcăminte și să nu mă împopoțonez, fiindcă asta ar fi stârnit negreșit bănuieli în familie, unde fiecare știa că n-aveam cum s-ajung la lux pe calea obișnuită, ci doar cu ajutorul vreunei legături tainice, căreia ei i-ar fi dat numaidecât de urmă.

Mă aflam acum la mare strâmtoare și nu știam ce să fac. Cel mai greu lucru era următorul: fratele cel tânăr nu numai că devenise mai stăruitor, dar nu se mai ascundea. Intra în odaia surorii sau mamei lui, se așeza și începea să-mi spună verzi și uscate, chiar de față cu ele; așa încât toată familia vorbea despre asta. Maică-sa ajunsese să-l dojenească, iar față de mine purtarea celor din casă se schimbase de-a binelea. Ba, maică-sa scăpase o vorbă, cum că ar vrea să mă scoată din rândul familiei, ceea ce, spus pe șleau, însemna să mă dea afară pe ușă. Eram sigură că fratele cel mare trebuia să fi aflat taina, atât doar că el putea să-și închipuie (fiindcă altcineva n-avea cum să se gândească la asta) că fratele cel tânăr nu-mi făcuse nicio propunere; dându-mi cu ușurință seama că lucrurile vor merge mai departe, am înțeles că trebuie cu orice preț să-i vorbesc fratelui mai mare, sau să-mi vorbească el mie; nu știam însă dacă e mai bine să deschid eu vorba sau să las lucrurile așa, până ce o va deschide el.

După ce am chibzuit serios, fiindcă începusem să privesc lucrurile cu mare seriozitate, așa cum nu făcusem niciodată până acum, m-am hotărât să deschid eu vorba; și n-a trecut mult până s-a ivit prilejul, căci a doua zi fratele cel mic a plecat la Londra, după treburi, iar restul familiei fiind în vizită, așa cum se întâmpla și înainte și chiar foarte des, fratele cel mare a venit, după obicei, să petreacă un ceas, două, cu conița Betty.

N-a durat mult și și-a dat seama că e ceva schimbat în comportarea mea, fiindcă eram mai stânjenită cu el și mai puțin voioasă ca de obicei și, mai ales, fiindcă plânsesem; nu i-a trebuit mult ca să observe toate astea și m-a întrebat drăgăstos ce mi se întâmplase și dacă mă supăra ceva. Eu aș fi amânat convorbirea, dac-aș fi putut, dar lucrurile nu se mai puteau ascunde. Așa încât, după ce m-am lăsat greu, deși doream din toată inima să dau totul la iveală, i-am spus că într-adevăr mă supăra ceva, ceva greu de ascuns, și, totuși, ceva ce nu știam cum să-i spun; că era un lucru care nu numai că mă mira, dar chiar mă punea în mare încurcătură și că nu știam ce cale s-apuc, decât dacă ar voi el să mă îndrume. El mi-a spus, cu multă dragoste că, orice-ar fi, să nu mă las doborâtă, fiindcă el mă va apăra împotriva lumii întregi.

Atunci l-am luat pe ocolite și i-am spus temerile mele că stăpânele au aflat câte ceva despre legătura noastră, fiindcă era lesne de văzut că purtarea lor față de mine se schimbase simțitor; că se întâmpla adesea să-mi găsească pricină, ba câteodată mă și certau, deși nu le dădeam prilejul; că, în timp ce înainte dormeam totdeauna în odaia surorii celei mari, în ultima vreme dormeam singură sau cu una dintre slujnice; că trăsesem cu urechea și că le auzisem vorbind de câteva ori foarte urât despre mine; dar ceea ce îndreptățea toate bănuielile mele, era mărturisirea uneia dintre slujnice care-mi spusese că, după cum auzise ea, aveau de gând să mă dea afară, fiindcă nu era cuminte să mai rămân în casa lor.

El a zâmbit când a auzit toate astea, iar eu l-am întrebat cum poate să ia lucrurile atât de ușor, când știe doar că, dacă se descoperă ceva, s-a sfârșit cu mine și nici lui n-o să-i facă bine, măcar că n-o să-l doboare ca pe mine. L-am învinuit, spunându-i că nu se deosebește de restul bărbaților care, atunci când viața unei femei atârnă de ei, își bat adesea joc de ea sau o consideră ca pe un nimic, socotind distrugerea celei din care au făcut ce au voit drept un fleac.

Când a văzut că mă aprind și vorbesc serios, și-a schimbat numaidecât purtarea; mi-a spus că-i pare rău că am o astfel de părere despre el, că nu-mi dăduse nici cel mai mic prilej să gândesc așa, că fusese la fel de grijuliu pentru bunul meu nume ca și pentru al lui, că era sigur că legătura noastră fusese tăinuită cu atâta iscusință încât nimeni din familie n-avea nici urmă de bănuială; că dacă zâmbește când îi spun ce gândesc, lucrul se datorește tocmai siguranței dobândite în ultimul timp că nici urmă de bănuială nu există cu privire la înțelegerea dintre noi și că, în clipa în care-mi va spune câte motive are să fie liniștit, voi zâmbi ca și el, fiindcă desigur voi fi mulțumită.

— E o taină pe care n-o pot pricepe, am spus eu; cum să fiu mulțumită, când vor să mă dea afară? Fiindcă, dacă legătura dintre noi nu s-a descoperit, nu știu ce altceva am făcut care ar fi putut să schimbe purtarea celor din familie, mai înainte atât de drăgăstoși cu mine, de parc-aș fi fost copilul lor.

— E drept, fetițo, a spus el, că oamenii sunt cam îngrijorați din pricina ta, dar că ar bănui cât de cât ce se întâmplă de fapt între mine și tine e atât de departe de adevăr, încât ei îl bănuiesc pe fratele meu Robin; mai mult, sunt încredințați de-a binelea că e în dragoste cu tine; neghiobul le-a băgat-o chiar el în cap, fiindcă toată ziua se face de râs pălăvrăgind. Îți mărturisesc că-l învinuiesc pentru asta, fiindcă vede doar că-i jignește pe cei din casă și-i face să se poarte urât cu tine. Dar pe mine lucrul mă mulțumește, pentru că-mi dă asigurarea că bănuiala nici gând să cadă asupra mea și nădăjduiesc că și tu ești mulțumită.

— Da, ai dreptate, într-un fel, am zis eu, dar nu despre asta e vorba și nu ăsta-i lucrul principal care mă supără, cu toate că și asta m-a necăjit.

— Dar atunci, ce e? a întrebat el.

La aceste cuvinte, am izbucnit în lacrimi și n-am mai fost în stare să spun nimic. El se silea cât putea să mă potolească și stăruia să afle despre ce este vorba. În cele din urmă, i-am răspuns că socotesc cu cale să-i spun, fiindcă are dreptul să știe; că, în afară de asta, aveam și nevoie de îndrumarea lui, căci eram atât de încurcată, încât nu știam cum s-o scot la capăt. Și i-am istorisit toată povestea. I-am spus ce nechibzuit se arătase fratele lui, dând totul în vileag; fiindcă, dac-ar fi păstrat taina, cum se cuvenea, aș fi putut să-l refuz de-a dreptul, fără să-i dau niciun motiv și el, cu timpul, ar fi încetat să mă mai roage; dar mai întâi avusese deșertăciunea să creadă că eu nu-l voi respinge și, în al doilea rând, își luase libertatea de a-și împărtăși planul întregii familii.

I-am spus cât de tare mă împotrivisem și cât de sincere și cinstite fuseseră propunerile lui.

— Dar, am zis, situația mea va fi de două ori mai grea; fiindcă dacă familia mi-o ia în nume de rău acum, când el dorește să mă aibă, o să mi-o ia și mai mult în nume de rău, când va afla că l-am respins; și se va spune că motivul nu poate fi altul decât că sunt măritată cu altcineva, căci altminteri cum aș refuza o căsătorie atât de strălucită pentru o biată fată ca mine.

Cuvintele mele l-au mirat foarte mult. Mi-a spus că într-adevăr e greu să ies din încurcătura asta și nici el nu știe cum am s-o scot la capăt, dar că o să se gândească și-o să-mi spună rândul viitor când ne-om întâlni la ce hotărâre a ajuns; între timp însă mă ruga să nu-mi dau consimțământul fratelui său, dar nici să nu-l refuz de-a dreptul, ci să-l mai duc câtva timp cu vorba.

Parcă am tresărit, când l-am auzit spunând să nu-mi dau consimțământul. I-am spus că știe prea bine că n-am niciun consimțământ de dat; căci el făgăduise să mă ia de soție și că, prin urmare, eram legată de el; că toată vremea îmi spusese că sunt soția lui, iar eu mă socoteam ca atare, întocmai ca și cum cununia ar fi avut loc, fiindcă doar mă îndemnase tot timpul cu gura lui să mă numesc a sa nevastă.

— Bine, draga mea, mi-a spus, nu te frământa acum, fiindcă dacă nu-ți sunt soț, voi fi ca un soț pentru tine; și nu te lăsa tulburată de gândurile astea, ci lasă-mă să cercetez povestea și, rândul viitor când ne întâlnim, voi fi în stare să-ți spun mai multe.

Cu vorbele astea m-a mai potolit, dar mi s-a părut că a cam căzut pe gânduri și, măcar că s-a purtat foarte drăguț cu mine și m-a sărutat de mii de ori, ba mi-a dat și bani, s-a mulțumit totuși numai cu atât în timpul cât a mai stat la mine, adică vreme de peste două ore, ceea ce m-a mirat, ținând seama cum se întâmplau lucrurile înainte și ce prilej bun aveam acum.